Universul Literar, 1928 (Anul 46, nr. 1-52)
1928-10-14 / nr. 42
670. — UNIVERSUL LITERAR Ctitorii EFTIMIE MURGU Atitudinea românilor bănățeni în revoluția de la 1848—49, precum și rolul tribunului lor care a fost Eftimie Murgu, nu se poate înțelege fără o reprivire în trecutul Banatului pe care, cu primejduirea tuturor intereselor lui, ne-am obișnuit să-l ascundem în numele colectiv de Transilvania. Politica bănățeană din trecut s'a bazat pe realități pe cari cei mai mulți le ignoră întâi de toate pe absența totală a elementului maghiar din cuprinsul acestei provincii. Până la colonizarea șvabilor în Banat (începând cu anul 1718), o singură comună ungurească existat aci, Zomborul mic, situată acum pe frontiera româno-ungară, în Torontal, lângă Mureș. In fostul județ al Caraș-Severinului, cea dintâi comună maghiară, Molvarszallas s’a înființat la 1835 și care acum se află în Iugoslavia. Abia începând cu anii 1880 începe o penetrațiune mai apreciabilă a elementului unguresc în Banat, susținută prin toate mijloacele și prin toată puterea de stat. Sub raport politic, însă, prezența elementului unguresc nu sa putut remarca până târziu de tot, dar și atunci numai in centrele mari urbane, cum este Timișoara. La primăria din Lugoj, de pildă, cel dintâi proces verbal în limba maghiară sa redactat abia la 1877, deci abia cu circa 30 ani înainte de unire. Anumite regiuni din Banat — teritoriul fostelor regimente grănicerești — nu luaseră contact direct cu administrația propriu zisă a statului ungar de la Sf. Ștefan — cel dintâi rege ungar — și până la desființarea regimentelor grănicerești, întâmplată pe la 1870. A doua realitate pe care bănățenii n’au putut-o scăpa din vedere au fost „privilegiile, patentele, diplomele, rescriptoe" imperiale, care asigurau sârbilor veniți in Banat drepturi cu totul speciale. Intre anii 1690—1849, nu mai puțin de ici asemenea diplome imperiale proteguiau elementul sârbesc în dauna locuitorilor autohtoni ai Banatului cari erau români. Primejdia era cu atât mai mare, cu cât, protecțiunea austriacă a sârbilor nu privea numai viața lor economică și culturală, ci și cea politică. La congresul căpeteniilor sârbești, ținut la 1790, în Timișoara, însuși comisarul imperial, baronul Schmidtfeld i-a îndemnat pe sârbi să ceară creiarea unui organism politic, sârbesc, aparte, și cu mâna proprie a trasat granițele „Voivodinei sârbești“*) de mai târziu (1849—*1860) și la care s'a atașat și o mare parte din Banat. In sfârșit, a treia bază a politicii bănățene a fost greul jug al bisericii sârbești și de pe urma căruia românii bănățeni au pătimit nespus de mult. După aceste informațiuni prealabile nu este greu de înțeles, de ce în cursul revoluției din 1848—49, în Banat, două curente au trebuit să se ciocnească cu o extremă violență : cel sârbesc și cel românesc. „Sârbii, amețiți de iluziunile unei voivodine, puseră steagul ei până la Coșteiu, lângă frontiera Transilvaniei, — iar „românii, asupriți bisericește și politicește, se mișcau și se agilau pentru despărțirea ierarhică de sârbi“, — zice regretatul protopop al Lugojului, Gheorghe Popoviciu, singurul istoriograf român mai de seamă al Banatului. Inițiatorul, cât și îndrumătorul de fapt al mișcărilor revoluționare a românilor bănățeni a fost Eftimie Murgu. La începutul lui iunie 1848 el lansează un manifest prin care cheamă în adunare națională pe românii bănățeni, indemnându-i să se apere de marea primejdie sârbească. La strigătul lui de alarmă au răspuns circa 50.000 de români, cari au năvălit în ziua de 15/27 iunie 1848 pe „Câmpul Libertății“ din Lugoj, hotărînd lupta cea mai îndârjită împotriva sârbilor, sub comanda lui Eftimie Murgu, ales „căpitan suprem al Banatului“. Pentru imediata scuturare a jugului bisericii sârbești, adunarea a trimis de vicar episcopesc la Timișoara pe Dimitrie Stoichescu, iar la Vârșeț pe Ignatie Vuia. Dar Eftimie Murgu și adunarea națională din Lugoj n’au uitat nici de dușmanii ei secundari, de unguri. Depunând jurământul pe constituția ungară, se decretează și introducerea limbii române la toate serviciile publice din Banat, admițând uzul limbii maghiare numai în raport cu guvernul din Budapesta. Rezultatul sforțărilor lui Eftimie Murgiu se cunosc. Viena biruitoare a creiat „Voivodina sârbească și Banatul Timișan“, ca unitate administrativă aparte, încercând să permanentizeze în Banat și jugul politic al sârbilor și nu ne-am scăpat nici de unguri cari, după împăcarea cu Viena (1867) și după desființarea regimentelor grănicerești și-au intins heghemonia asupra întregului Banat. Eftimie Murgu, ca și frații săi bănățeni, s’au ales cu ponosul nobilei lor sforțări, condamnați și huliți pentru marea crimă de a fi voit să se apere întâi de o robie prezentă, sârbească, neglijând pe cea ulterioară, ungurească. A venit însă conferința de pace din anul Domnului 1920 care, — prin frontiera Banatului trasată în temeiul dreptului istoric al voivodinei sârbești — a reabilitat, cu sângeroase argumente, politica bănățeană din trecut. La o distanță de șaptezeci de ani, ochii tuturora au început să vadă clar și la monumentul lui Eftimie Murgu, ridicat de curând în Bozoviciul Almăjiului, se vor întâlni, cu admirație și profundă căință, toți bunii români, vărsând o lacrimă în amintirea unui mare nedreptățit și reflectând, poate, asupra unui vechi program politic, care nici în zilele noastre nu este tocmai lipsit de actualitate. ______ P. NEMOIANI *) Vezi : Mata Kosovaț : Srpska Pravoslavna Mitropolya Karlovacika, 1910, pagina 67—70.