Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)

1939-06-17 / nr. 24

UNIVERSUL LITERAR 17 Iunie 1939 6 Profil de legendă de PERICLE MARTINE SOU Are, în sfârșit, și cultura noastră, pri­lejul unei comemorări cu adevărat mare, comemorare ce­ ar putea fi ridi­cată la rangul de eveniment universal. Cincizeci de ani de la moartea lui Emi­­nescu! Cincizeci de ani numai — atât de puțin în realitate, căci sunt încă printre noi oameni cari au trăit în ace­lași timp cu marele și nefericitul poet, l-au cunoscut poate în persoană, sau au auzit de el mai târziu, când figura în­zestrată cu o aureolă aproape sacră a Poetului, începea să capete conture de legendă — dar atât de mult în cealaltă realitate, a Spiritului, unde timpul și valorile se desfășoară și se încheagă după alte legi, deosebite de cele ale tra­iului de fiecare zi. Pentru cei care au cultul valorilor adevărate și sunt înzes­trați cu acea simțire specială a evocării și a pietății, comemorarea acestor cinci­zeci de ani de la moartea Poetului sădit în sufletul fiecăruia dintre noi, e oca­zia unei mari și neegalate bucurii. Când acum câțiva ani, lumea întreagă co­memora o sută de ani de la moartea lui Goethe, — am participat și noi, străini și depărtați de figura marelui artist, fiindcă peste fruntariile naționale, peste deosebirile de simțire, de trăire, sau de gândire, ne apropia de acel eveniment bucuria sărbătoririi unui om care a știut atât de bine să împace rigorile ar­tei cu inadvertenețele vieții, creind din existența lui o poemă perfectă și vastă, capabilă să oglindească în ea o omenie întreagă. Deși nimic nu ne lega direct de Goethe, ni-l simțeam totuși aproape, nu numai prin opera sa, dar însăși fi­gura lui ne era familiară, aveam impre­sia că e unul din preajma noastră, abia trecut dincolo, în ziua vecini­că și partici­pam la comemorarea morții lui cu sen­timentul precis că ne aflăm în fața unui om ce-și păstra încă perfecte toate con­­turele fizice, toate calitățile și însu­șirile ființei lui. Vrem să spunem că în mintea fiecăruia dintre cei ce-l come­morau, figura lui Goethe era bine pre­cizată în timp și în spațiu, în cultură și în istorie, încât comemorarea morții lui era ca și slăvirea unui fapt concret, a­­proape material. Dela moartea lui Eminescu al nostru nu ne despart decât cincizeci de ani. El este al nostru, a trăit, a suferit aici, a dat mânia cu oameni care, poate, și as­tăzi se mai plimbă printre noi, fiecare lucru ni-i amintește și sunt stări ce ne vorbesc încă de el — dar, cu toate a­­cestea, avem cu toții impresia că, la cincizeci de ani de la moartea lui, co­memorăm un mit. Eminescu e pentru cultura și neamul nostru o valoare atât de mare încât deși nu ne desparte de el decât o viață mijlocie de om, profilul lui se pierde în negura vremilor, ca un personaj de poveste, ca un erou a cărui prezență istorică nu interesează când a existat ca atare, fiindcă actuali­tatea lui e permanentă și nelimitată. Cu cât un om se ridică mai sus în con­știința celorlalți oameni, cu atât figura lui se despovărează de caracterele ma­teriale, capătă contururi de simbol și se desprinde cu totul de lumea în mij­locul căreia trăește totuși. Eminescu s’a înălțat atât ,de mult în conștiința neamului românesc în­cât chipul lui s’a prefăcut în mit și aproape ne vine greu să mai credem că cel care a creiat ,„Doina“, „Luceafă­rul“, „Sonetele“, „Mai am un singur dor“ și toate acele bucăți de poezie pură în care frământarea sufletului ro­mantic e atât de natural evocată în di­rective de dragoste față de femee și față de natură, — ne vine greu, spu­nem, să mai credem că acel Poet putea fi văzut acum cincizeci de ani doar sub chipul unui om asemenea nouă. Figura regelui Buerebista sau a cine știe cărui voevod trac ni se pare mai precizată în istorie, cu toate că se pierde în mileniu și rămâne apocrifă,­ decât figura Poe­tului care a trăit abia acum cincizeci de ani. E un mare secret al destinului, felul și puterea cu care a reușit să facă din Eminescu, atât de repede, o apariție legendară. Și poate că Eminescu însuși și-a provocat destinul la aceasta, prin setea cu care a dorit totdeauna să se confunde cu ceea ce este mai viu, mai esențial și mai permanent în existență — cu natura, cu tristețea, cu singurăta­tea — și prin tăria sufletească cu care s’a izolat mereu de oamenii și de mora­vurile epocii lui. Poate că chiar atunci, printre cei care-l puteau vedea în fie­care zi sau în fiecare săptămână, apari­ția lui era bizară, străină de lumea a­­ceasta, ca un fenomen cosmic periodic, vizibil pentru toată lumea, dar neînțe­les de nimeni. Din copilărie și până în ultimul an, Eminescu n’a trăit așa cum trăesc toți oamenii, ci a trăit mai cu­rând integrat într’un regn intermediar dintre om și natura vegetală : cu unul se asemăna prin conștiință și mizerie, cu cealaltă se înfrățea prin libertate și duioșie. Adeseori îmi vine să cred că Eminescu, asemeni marilor legende mistice, nu s’a născut din oameni, ci a fost o plăsmuire misterioasă a cine știe căror forțe din natură, — atât de extra­ordinar mi se pare totul din viața Poe­tului nostru. Dar dacă ne putem gândi la o ascen­dență miraculoasă a Poetului, nu putem uita că el a trăit printre noi, s’a sbuciu­mat, a suferit în mijlocul oamenilor ca într’un infern, tot timpul cât destinul l-a condamnat să rămână într’o lume care nu numai că-i era străină dar era și cu totul ostilă aspirațiilor, sufletului, generozității sale. Treizeci și nouă de ani, Eminescu n’a făcut decât să se lup­te, să câștige o clipă în care să se simtă împăcat cu existența. Această clipă nu i-a fost însă acordată. Cel mai mare om, pe care l-a dat neamul nostru — mare prin onestitate, prin credință, prin pa­triotism, prin dezinteres și prin muncă — a fost și cel mai nefericit. In afară de Poeziile, în care s’ar putea crede că melancolia nu este decât o consecință a educației intelectuale a poetului, ne-au rămas de la el și câteva scrisori, mărturii autentice ale felului în care a suferit el, și a naturii, cu totul superioa­ră, a suferinței lui. ..Crede-mă... că de azi sunt un om pierdut pentru societate îi scrie el unui prieten. O singură feri­cire ar renaște în sufletul meu, dacă aș putea să ascund nedreptatea. Posterita­tea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraților mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea. P am disprețuit și acest gest e prea mult pentru un su­flet care nu s’a coborît în mocirla vre­murilor de azi“... Este închisă în aceste cuvinte expresia unei suferințe ce trece dincolo de înțelegerea oamenilor. Cine ar putea înțelege această suferință ? Este suferința mută a vietăților din na­tură, care se trezesc deodată sub razele soarelui, dar știu că această favoare le e dată numai pentru a cunoaște moar­tea. E suferința codrului în preajma iernii. Cine poate înțelege această sufe­rință? Nimeni, Eminescu a înțeles-o a­­tunci când a transpus în versuri triste­țea codrului, ca și când ar fi transpus propria lui tristețe. La comemorarea celor cincizeci de ani de la moartea lui, nu-l putem slăvi pe Eminescu decât sărbătorindu-1 în noi înșine. Un mit, un erou de legendă, un Făt-Frumos din basme nu poate fi slăvit decât căutând să ni-l apropiem cu imaginația și cu simțirea. Eminescu numai astfel poate fi sărbătorit. Și de a­­ceea, anul acesta — veritabil an emi­nescian — comemorarea Poetului este, de la un capăt la altul al țării, în lung și în lat, în adâncime și în înălțime, o bucurie generală, un moment de exal­tare intimă și discretă, pentru că oricine se gândește la figura și la opera lui este imposibil să nu-și aducă aminte de pro­pria sa viață și de simțămintele lui cele mai curate, pe care Poetul le-a strâns și le-a cristalizat atât de perfect în ver­surile sale. Sărbătorirea lui Eminescu este o sărbătorire a propriilor noastre emoții, a celor mai profunde tresăriri de bucurie sau de tristețe în fața vieții ori a naturii românești. In fruntea bol­tită a boemului dela 19 ani se oglindește tinerețea și frumusețea unui popor în­treg, iar în privirile ostenite, drapate cu vălul boalei și­ al resemnării lucife­­rice ale omului de-o superbă maturita­te de la 37 de ani, se citesc toate în­frângerile cunoscute și toate înălțările visate, pentru el și pentru toți semenii lui, de creatorul Luceafărului, exem­plar unic născut din cea mai brutală realitate combinată cu cea mai depăr­tată legendă. Dealtfel, primele controverse logice, din­­ care s'a născut mai târziu școala Nyaya, s'au purtat tocmai asupra textelor sacre, asupra feluritelor interpretări care se pu­teau da unei indicații din Vede, și acea­sta, pentru a putea realiza mai exact un ritual, pentru a-l săvârși în conformi­tate cu tradiția. Dar această tradiție sa­cră, exprimată în Vede, este revelată. A cerceta sensul cuvintelor, înseamnă a ră­mâne în contact permanent cu Logosul, cu realitatea spirituală absolută, supra­umană și supra-istorică. După cum pro­­­nunția exactă a textelor vedice aduce după sine o maximă eficiență în ritual — tot așa înțelegerea exactă a unei sen­tințe vedice aduce după sine o purifi­care a minții și, deci, contribuie la libe­rarea spiritului. Așa­dar, toate disciplinele spirituale aveau ca suprem scop dobândirea liber­tății, descătușarea din mirajele ignoran­ței sau iluzoria participare la Creație. Practic, această desolidarizare de Cos­mos se traduce prin­­ răsturnarea tuturor valorilor umane. Ceea ce se petrece pe pământ, și în toată Creația, este tocmai contrariul de ceea ce este cu adevărat. Intre experiența umană sau feluritele niveluri cosmice și realitatea absolută, este aceeași deosebire ca între non-esse și esse, asat și sat. Drumul către esse nu poate trece prin non-esse. De aceea cel care vrea să dobândească libertatea absolută — adică, să „devină ceea ce este", să realizeze succidonanda — tre­buie să înceapă prin a nega și suprima de fapt tot ce se leagă de „condiția u­­mană". Să „răstoarne", adică, toate va­lorile umane. Avem de a face, aici, cu străvechea con­cepție, atât de frecventă și în ritualele brahmanice, că tot ceea ce este divin este contrariul a ceea ce este uman. For­mula aceasta a inversiunii rituale se ve­rifică necontenit în teoria și practica sa­crificiului brahmanic; mâna dreaptă a omului corespunde mâinii stângi a zeu­lui, un obiect spart pe pământ este un obiect întreg în cealaltă lume, etc. Ma­gia sacrificiului realizează această „răs­turnare", prin care oficiantul izbutește să participe ,la o realitate inaccesibilă condiției umane. In sacrificiul brahma­nic, prin magia ritului, sat (Prajapati) co­incide cu asat (obiectele rituale, etc.), ființa cu neființa. „Răsturnarea" aceasta, care e atât de caracteristică sacrificiului brahmanic, a rămas modelul ideal al tuturor tehnicilor spirituale pe care le-a creiat India pentru dobândirea, eliberării sufletului". Toate se pot reduce la acelaș tip: realizarea unei stări care să fie exact contrarie con­diției umane. Pentru că tot ce există în Cosmos, — și, deci, în primul rând tot ce caracterizează condiția umană — este devenire, mișcare, schimb, — cel care dorește eliberarea trebuie să înceapă prin a suprima mișcarea. Deaceia tehni­­cile­ yogice fixează poziții corporale sta­bile (asanas), în care yoginul trebue să mediteze. Deaceia respirația, atât de a­­gitată și de variată, este ritmată iar mai apoi, aproape suspendată prin practicile numite pranayama. Respirația e expre­sia perfectă a vieții, a condiției umane, în necontenită agitație, modulându-se după stările biologice și psihice, în strân­să depndență de lumea din afară. Ritmul respiratoriu este cel dintâi pus spre static; este, în acelaș timp, prima victo­rie asupra „vieții", asupra „umanului". Căci firea omenească — întocmai ca ori­ce altă existență condiționată de legile Cosmosului — înseamnă „trăire", „mo­dificare", devenire. Ritmul simplifică „devenirea", tinzând cu timpul să o anu­leze. Căci, așa cum se știe, scopul final al pronagamei este să obțină suspenda­rea respirației. Adică, să realizeze, în chiar „viața" omului o oprire pe loc. Dar această oprire înseamnă anularea condi­ției umane, adică, anularea lui non-esse, apropierea de esse, care este imobil, au­tonom, beat. Toată practica Yoga are scopul acesta de a suspenda „trăirea", de a „răstur­na" viața omenească, înlocuind mișcă­rile și automatismele umane prin stări pe loc. Asana și­­ proț­ayama sunt doar două din cele opt angas ((„membre") ale tehnicei yogice. Dar și celelalte angas au acelaș scop: să distrugă germenii oricărei acțiuni umane. Puritatea și asce­za sunt tocmai contrarii condiției umane, căci aceasta tinde să se perpetuieze prin impuritate și viață sexuală. De ase­­menea, orice fel de „meditație" și de „contemplație" este contrarie legilor și automatismelor vieții psiho-mentale. A medita înseamnă, înainte de toate, a fixa conștiința într-un" singur punct. De­finiția pe care o dă tratatul Yoga-sutras concentrării mentale (dharana) este toc­mai aceasta: „a fixa mintea într-un punct". Fluxul psiho-mental, ca orice formă a Vieții, a devenirii, este în ne­curmată agitație, în continuă curgere. A-1 opri pe loc, a-1 „fixa”, înseamnă a răsturna acest ,,instinct". In sfârșit, e inutil să adăugăm că însăși formula rezumativă a Yogei exprimă foarte precis această „răsturnare". Pa­­tanjali definește Yoga, „suspendarea stărilor de conștiință" (yogascittivrittini­­rodhah). „Stările de­ conștiință" sunt cre­ația fluxului psiho-mental; aparțin, ca a­­tare, devenirei universale. Ele nu sunt tribute, ale spiritului (purusha) care, ca tot ce e cu adevărat real, este static, im­pasibil, beat. A suprima stările de con­știință, însă, înseamnă a suprima chiar simbolul condiției umane. Tehnica yo­­gică încearcă să „răstoarne" orice acti­vitate biologică și psiho-mentală ome­nească. Drumul către libertate este a­­cesta: a face contrariul decât ceea ce ne îndeamnă „viața", decât ceea ce este „înnăscut" în om, decât ceea ce ne si­lesc instinctele. Viața ne invită la o con­tinuă „devenire" și agitație; trebue să facem contrariul, să încercăm, în toate funcțiunile biologice și psiho-mentale oprirea pe loc. Viața ne îndeamnă la procreație, trebue să realizăm contrariul, asceza și puritatea absolută. Această lege a „răsturnării" și a „contrariilor" se verifică după cum vom vedea îndată, chiar în anumite tehnici secrete tantrice. Tot o „răsturnare" a psiho-biologiei umane se întâlnește, implicit, și în prac­tica buddhistă a meditației. In afară de asemănările generale între buddhism și yoga, pe care le-am cercetat în cartea noastră Yoga (p. 166 sp.), trebuie să a­­mintim aici, în treacăt, importanța pe care o acordă textele ascetice buddhiste, ieșirii din automatismele­ psiho-biologice. Chiar într'un „discurs" atât de puțin teh­nic cum e Dighanskaya, se întâlnesc (ch. XXII) recomandări de felul următor: „un ascet, când umblă, are o desăvârșită în­țelegere a umbletului; când stă­ are o desăvârșită înțelegere a statului; și când șade, își înțelege perfect (actul) șederii sale..., și orice stare ar avea corpul său el înțelege perfect starea aceasta... îna­intând sau retrăgându-se, el are o exactă înțelegere a ceia ce face, privind..., el are o exactă înțelegere a ce face face; ridi­­cându-și brațul sau lăsându-l să cadă, el are o exactă înțelegere a ceiace fa­ce; purtând haina... el are o exactă în­țelegere a ceiace face, mâncând, bând, mestecând și gustând, el are o exactă înțelegere a ceiace face, etc...." Omul îndeplinește toate aceste func­țiuni automat, fără să-și dea seama de fiecare gest în parte, fără să fie prezent în propria sa voință organică și psihică. Acest automatism bio-psiho-mental ca­racterizează condiția umană. Cel dintâi pas spre „eliberare" se face suprimând acest automatism, adică, „răsturnând" condiția umană, împotrivindu-se cu orice preț oricărui „instinct" și oricărei func­țiuni vitale. Iar atunci, când funcția vitală nu poate fi suprimată (d. ex. mâncarea, umbletul, gesturile, etc.),­­ ea este „în­țeleasă", adică făcută prezentă perma­nent atenției și comprehensibilității asce­tului. „Prezența" aceasta — care se re­comandă în foarte multe tehnici ascetic­­contemplative indiene — este o formulă psihică a realului. Devenirea oarbă și nesemnificativă înseamnă de fapt „ab­sența" omului, precaritatea inițiativei sale în Cosmos, participarea lui incon­știentă și involuntară la drama cosmică, într'un cuvânt, irealitatea vieții umane. Drumul către suprema „răsturnare" a condiției umane implică, așa cum am a­­rătat m­ultă parte (Cosmical homology and Yoga), o prealabilă homologare a ascetului cu principiile regulatoare ale Cosmosului. Eliberarea finală presupune o etapă prealabilă de perfectă armonie a omului cu ritmurile cosmice. Nu se poate obține o desăvârșită des-solidari­­zare a omului de Cosmos, atâta timp cât omul nu s'a „cosmizat" perfect el însuși. Din Haos nu se poate trece direct în li­bertate. Faza intermediară este „Cosmo­sul", adică, realizarea — în toate nivelu­rile vieței bio-mentale —­ a unui ritm și a unei armonii perfecte. Ori, acest ritm și această armonie ne este indicată în chiar structura universului prin rolul de „unificator" și dirijor pe care îl au astre­­le, în special luna. Ritmul lunar guver­nează și „unifică" niveluri diverse de realitate: ploaia, vegetația, marea, fe­meia, etc. Luna are, de altfel, oarecare asemănare cu omul: are, înainte de toa­te, „viață". Luna „devine"; se naște, crește și moare — întocmai ca și omul. Soarele, mereu egal cu sine, este oare­cum exterior structurei vieții umane. Luna, dimpotrivă, „trăiește", dar trăiește ritmic, armonic, cosmic. Și, înainte de a depăși condiția umană, ascetul trebuie să devină el însuși un cosmos perfect. Aceasta se obține mai ales printr'o ho­mologare cu ritmurile cosmice, în deo­sebi cu luna (cf. studiului nostru mai sus citat). Homologarea și „cosmizarea" aceasta este, repetăm, numai o fază intermedia­ră, care precede eliberarea. Cel care se oprește la această etapă nu dobândește libertatea, autonomia absolută. Homolo­­­­gării îi urmează necesar — așa cum se verifică mai ales în tehnicile tantrice — o „răsturnare" completă. Această „răs­turnare" care urmează homologării cu ritmurile cosmice este evidentă, bunăoa­ră, în erotica mistică (tantrism). Exer­cițiul final în aceste obscure practici are tocmai acest scop: boddhicitam notsrjet. Prin „întoarcerea" semen­ului se reali­zează o stare absolută, dincolo de „con­trarii", o „totalizare" pe care condiția umană nu o poate cunoaște, întocmai după cum în sacrificiul brahmanic, ofi­ciantul izbutește să obțină coincidența lui Prayapati (sat) cu obiectele rituale (asat) — tot așa în aceste practici tant­rice se obține coincidena lui esse („to­talul ) cu non-esse (individul). Fiind încă în „viață", ascetul devine totuși real și liber. Dar și acest lucru e important de sub­liniat — liberatatea, autonomia spiritu­ală deplină, se obține printr'un act de „răsturnare", de negație a legilor și instinctelor umane. Că „răsturnarea" are, în Tantra, un sens fiziologic concret („în­toarcerea" semen­ului), în timp ce în alte discipline are un sens de atitudine spi­rituală (phalathishna vairagya din Bha­­gavat-Gita: „renunțare la fructul actelor sale"), nu importă. Semnificativ este fap­tul că toate soluțiile pe care India le-a oferit problemei libertății se pot rezuma in următoarea formulă: răsturnarea tu­turor valorilor și suprimarea (prin „con­trarii") a tuturor instinctelor umane, cum condiția umană este în genere iar un rezultat al evoluției cosmice — drumul spre libertate necesită des-solidarizarea de Cosmos. Dar, atât „răsturnarea" valo­rilor și instinctelor umane, cât și preala­bila homologare și des­solidarizare de Cosmos — nu presupune o concepție negativă a „Vieții". India, prin coinci­­dentia oppositorum, acceptă, în cele din urmă „viața", pentru că, pentru gândirea indiană, esse poate coincide cu non-esse, și întocmai după cum Prayapati poate coincide cu obiectele rituale — tot așa un spirit liber își poate continua viața pământească divan mukti). MIRCEA ELIADE LA nu știu care congres femi­nin a luat cuvântul și un vene­rabil reprezentant al trecutelor vremuri. Dacă îmi aduc bine a­­minte, în zilele congresului cu pricina, acel distins bărbat era președinte al Adunării Deputa­ților. El spunea între altele, că „ve­chile obiceiuri ale femeii româ­ne sunt părăsite“. Femeia de azi, adică, nu mai este cea de odi­nioară, iar fetelor nu li­ se dă e­­ducația potrivită pentru a de­veni soții demne și mame bune, îndeosebi fetele, sunt prea în­dopate numai cu poezie și ști­ință. Astfel apoi, femeia română de mâine devine „cât mai înde­părtat de acest neam“. Cititorii acestor rânduri să nu creadă, că vreau să combat cu­vânt de cuvânt teza acelui băr­bat venerabil. Cu toate­ că nu sunt numai de ieri, de alaltăieri, am simțul proporțiilor. Recu­nosc dureroasele adevăruri pre­conizați atunci într’un discurs apreciat de întreaga presă ro­mână. Intr’adevăr în zilele noa­stre nici chiar „femeile de odi­nioară“ nu mai sunt ca odinioa­ră. Rămânând totuși femei de o­­dinioară (ah, dintele vremii!), și-au însușit și ele obiceiurile zi­lelor de acum. O oglindă a vremii este pre­gătirea școlară și extrașcolară a fetelor. Această pregătire au fi­xat-o Corpurile legiuitoare, alcă­tuite numai din bărbați și presi­­date totdeauna de­cât.e­ un băr­bat Se confirmă și de astădată netăgăduitul adevăr, că femeile sunt totdeauna așa cum le do­resc bărbații (va să zică nu așa, cum ei afirmă în discursurile lor, că le-ar dori). Femeia secolului al douăzecilea e creațiunea băr­batului din acest secol. De­ aceea n’am înțeles și nu înțeleg afirmația, că fetele zile­lor noastre sunt „prea îndopate cu poezie“. Da că alungarea po­eziei din sufletele fetelor e con­siderată drept o problemă actu­ală ? Din capul locului eu cred, că fetele zilelor noastre nu pătimesc în prea mare măsură de boala poeziei. Sărăcuțele de ele, nici nu mai au vreme să-și ridice o­­chișorii către cerul înstelat. Când stelele răsar, sunt sdrobite de oboseală și­ nu le mai trece prin minte să ofteze: Cobori încet, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază... Nimeni nu se plimbă ,,pe lân­gă plopii fără soț,“ pentru că a­­cești plopi nici nu mai există. Securea nemiloasă a vremii i-a tăiat. De­ altfel, chiar și ochii frumoși de pe vremuri au cam dispărut, înlocuiți fiind cu... pi­cioare frumoase... In toate vremile, fetele au fost subiecte de poezie. Pe nu știu care strănepoată a marelui Tră­iam (vă asigur, că s’au scurs multe toamne de-atunci), eu numeam: „a poeziei dulce în­o­trupare“. Să știți, că avem per­fectă dreptate, înainte de mări­tiș, gândurile fetelor de pe vre­muri erau versuri, — rimate, ori fără ritm, și rimă, — dar ver­suri... Păcat, că nu se poate alcătui o listă cu cititorii ardeleni din vremile trecute ai volumelor de poezii, încredințez pe oricine, că lista aceasta ar fi împodobită aproape numai cu nume de fete și fetișcane. In tinerețele mele nu­ mi­ s’a întâmplat nici­odată, ca fiind „în vizită“ la cutare domnișoară să-i cer volumul cu poeziile lui Eminescu, iar ea să nu-mi îndeplinească la moment cererea. In Ardealul de după prăbușirea curentului antiemi­­nescian, poeziile marelui bard al plopilor fără soț s’au vândut cu carul... Nu există fată, care să nu do­rească măritișul. In fața unui pretendent însă, toate șovăiesc și fac ce fac, ca să amâne desfășu­rarea mult doritului eveniment cu o săptămână, ori două... Fe­tele își dau prea bine seama, că măritișul e încheerea unui volum de versuri sentimentale și în­ceputul volumului de proză, ori, în cazul cel mai bun, de... ver­suri filosofice. De farmecul poe­­siei sentimentale o fată se des­parte după destul de mari fră­mântări sufletești. Chiar și fără măritiș zilele noastre o constrâng, totuși, să se despartă. Să nu creadă însă ni­meni, că despărțirea e ușoară. In calitatea mea de profesor de re­ligie al unei școale secundare de fete mi­ se întâmplă adeseori, ca la cutare lecție să recitez vre-o strofă, ori mai multe, din Emi­­nescu. Sunt un om al secolului trecut și prin urmare, n’am apa­rat fotografic la mine, ca să fo­tografiez ochitorii elevelor mele în clipele unor astfel de recitări, încredințez pe ori­cine, că ar fi niște foto­grafii de-o neîntrecu­tă frumusețe. Auzim și azi pe domnișoarele noastre cântând, ori fredonând, cântece auzite la „Radio“, cu cine știe ce cremă... Ce să facă, sărmanele fete ? Sufletele lor doresc poezia. N’au la îndemână balsamul adevărat al dorului. Sunt nevoite a-1 înlocui cu bal­sam de contrabandă... Prin urmare, trebue să facem totul pentru reintrarea poeziei în sufletele fetelor noastre. Poe­zia nu e producătoare de ravagii. Pe fete la nici-o întâmplare n’o să le îndepărteze de neamul lor și nici de adevărata lor menire. Să nu uităm însă un lucru. Principala condiție a acestei re­­întronări e plantarea din nou a... plopilor fără soț.. Ignoranță și libertate (Urmare din pag. 3-a) Fetele și poezia de SEPTIMIU POPA

Next