Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 26-52)

1939-10-14 / nr. 41

8 SPRIETAR: C. AN. „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 RECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU scrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE : Lei 220 pe 1 . 120 pe 6 Zuni Autorități și instituții — Lei 500 Scamatorul Doamnelor, Domnilor, de-mi dați voe. Cu un femur v'arăt pe Tata Noe. Doar un ciolan, un dinte scos din lut — Și'n fața voastră crește un mamut. Cu'n ochi de sticlă prins de ochian, V'aduc din ceruri pe Aldebaran. Pe fir și fără fir, din Sud și Nord, Ce glas voiți să sune — vi-1 acord. Carusso mort va mai cânta pe disc — Vorbește Faraonul pe­ obelisc. Cu'n hârb de vas rotund, cu'n ciob cu toartă, Vă'nalc din altădată Theba moartă... — Cu ele ce să'ncep, bătrâne vrac? Cu oase ș­ oale sparte ce să fac! Ia-mi trandafirul ăsta veștejit Și, dacă poți, redă-mi-1 înflorit. Ia-mi inima brumată fără timp. Redă-mi-o proaspătă, de pot s'o schimb. Și-mi dă din apa vremii doar un strop. Să-mi vină tinerețea în galop! ION PILLAT (Urmare în pag. ultimă) Arta în public de NICHIFOR CRAINIC Procesul creației artistice constă din două momente rincipale: viziunea lăuntrică a geniului sau forma ideală , expresia ei în materie sau plăsmuirea, întâiul moment e e caracter subiectiv, al doilea de caracter obiectiv. Viziu­­ea artistului noi n’o cunoaștem decât din clipa când s’a­biectivat ca oper­ă frumoasă, ce ne cade sub simțuri. Mo­­mentul plăsmuirii sau al execuției, și condițiile tehnice în are trebuie îndeplinit sunt chestiuni ce privesc estetica i nu vin sub niciun raport în considerația perspectivei noastre teologice. Arta, deși aparține ea și morala rațiunii practice, ea își are legile proprii, altele decât cele morale. Aceste legi se pot reduce la principiul perfectei conformi­­ăți a plăsmuirii obiective cu viziunea subiectivă. Truda tr­­anică a unui artist, ca artist e să realizeze această perfectă onformitate. El e, din acest punct de vedere, un rob al o­­perei, pe care o plăsmuiește. O apreciere morală nu încape­­ acest domeniu, precum nu încape în tehnica dialectică a filosofului sau în metoda științifică a savantului. Ceea ce se interesează moralmente în lucrul filosofului sau al sa­­vantului sunt consecințele ce rezultă, pentru viață, din gândirea sau din experiența lor. Tot astfel, opera de artă nu ne interesează în devenirea ;i tehnică, ci în repercursiunile ei asupra sufletului, care o contempla. Arta exista în artist m­aine de a exista în o­­peră, dar opera, odată desăvârșită, există în public. Artis­tul se izolează de societate pentru a crea, dar creația lui nu e destinată obscurității, ci publicității. Arta e prin natura ei generoasă : frumusețea pe care o descopere vrea s-o îm­părtășească lumii, căci frumusețea există pentru a fi admi­rată. Fie că și-o procl­amă cu orgoliu, fie că nu, geniul are misiunea de a revela frumusețea, expunând-o sub ochii lumii. Vorbind în termeni proprii, această misiune am nu­­mit-o profetism artistic. Geniul e totdeauna conștient de sublima lui chemare și adesea o mărturisește cu orgoliu. Să trăim în viața de toate zilele ca burghezi, zicea Flau­bert, dar să creem ca niște semizei. Profetismul însă, chiar când e de nuanță artistică, im­plică ideea morală. După cum am văzut, Edgar Poe atribuie poesiei truda de a coborî lumina cerului în sufletul omeni­rii, iar Beethoven era convins că muzica lui va mântui lu­mea de suferințe. In realitate, niciun artist de geniu n’a creat pentru a face pe oameni să petreacă. Fiecare atribuie frumuseții, pe care a făurit-o, o misiune de purificare și de înălțare. Gândiți-vă numai la un Tolstoi sau la un Dosto­­ievski. Problema foarte completă a moralității artei s-ar putea socoti lămurită în principiu după mărturiile tuturor marilor făuritori de artă, convergente în recunoașterea unei misiuni de înnobilare și de regenerare prin frumos. Intemeindu-se, între altele, și pe această conștiință de mi­siune a geniului, anumiți filosofi teoreticieni estetici au exagerat-o preconizând substituirea religiei prin artă. Cu toată absurditatea lui legată de imposibilitatea traducerii în fapt, estetismul absolutist se întemeiază, netăgăduit, pe ideea puterii morale,­­pe care o atribuie artei, sau pe ideea funcțiunii ei sociale. Dar trebuie să observăm că tot din sfera gândirii și artei laice s’a ridicat și atitudinea centrală, ce se poate rezuma în faimoasa formulă : arta pentru artă ! Adică arta, făcând abstracție de societate și de legile morale, trebuie să fie un absolut in sine,­­ ceea ce implică o libertate nemărginită a creatorilor ei. Despre părerea primă, care atribuie artei puteri de rege­nerare în măsură să înlocuiască religia, am mai vorbit cândva. In chip special, nu ne vom opri asupra ei, întâiu pentru că astăzi e un desiderat fără consistență și, al­ doilea, pentru că raportul dintre artă și religie a fost clarificat suficient. Teoria artei pentru artă însă e actuală în orice moment prin pretenția de iresponsabilitate morală pe seama artis­tului și prin tentativa de a sustrage opera de artă de la orice reguli de viață socială. Conflictele se nasc mereu pe această temă și discuțiile vor continua fără o deslegare de­finitivă atâta vreme cât vor exista condițiile din care s’a ridicat o asemenea teorie. Formula artei pentru artă e corolarul autonomiei înțe­leasă în chip modern. Căci sunt cel puțin două feluri de a înțelege această autonomie. Unul e cel care recunoaște artei o natură și un mod propriu, de producere între cele­lalte activități ale spiritului. Această autonomie, singura reală și necesară, a existat totdeauna, și gândirea teologică e cea dintâiu s’o apere. Ea merge până acolo încât o scoate cui totul din ordinea clasificărilor morale. Dar aceasta nu . REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL XLVIII • Nr. 41 SAMBATA 14 Octombrie 1939 Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU tei Peisaj de iarnă Paul Cézanne A PLECAT GENUI... de RADU GYR își are Toamna faetonul ei de aur vechi, care, în ore galbene și grave, lunecă pe sub ferestrele noastre. Ca într’un poem de Edgar Poe sau Bau­delaire, un vizitiu înalt de fum o­­prește și coboară la pragurile celor mai buni dintre noi. Un lung salut și­ un gest ceremonios de invitație la neant, și cel poftit pentru călătorie se urcă în faeton, aerian ca ’ntr’o plutire și transparent ca într’un vis. Pe urmă, numai arcadele toamnei și violoncelele ei... Azi, invitatul în magica trăsură de aur vechi, e George Mihail Zamfir­es­cu. Iată-l plecând pentru voiajul pe comete și pe inelul lui Saturn. Iată-l rupându-se de tot ce i-a fost drag, aici, alăturea de noi, — de tot ce i-a fost cântec, entusiasm, iubire, neliniști, biruinți, înfrângeri, sau nu­mai mari melancolii. Rupându-se de mâinile bune ale soției, de ochii lim­pezi ai copilelor lui, de odaia de lucru unde visa cu tâmpla brumată sub lampa târzie de seară, de cărțile dragi, de febra suavă a vagabonda­jului în nicotină, de prieteni, de mi­rosul voluptuos al coalei proaspăt ti­părite, de rănile sfinte ale vieții, de osânda adorată a lacrimilor... In ultimii ani, în câțiva ani numai, breasla noastră — a dulgherilor de năluci, — a fost îndoliată prin pier­derea unora din cei mai străluciți re­prezentanți ai ei: Vasile Savel, Cin­­cinat Pavelescu, Panait Istrati, Al­fred Moșoiu, A. de Herz, Caton Theodorian, și, dintre cei mai tineri, Nicolae Milcu, Gib Mihăescu, Ale­xandru Sahia, Alexandru Călinescu.. Se adaogă, astăzi, — inel cernit la lanțul tragic al atâtor dispăruți — Gemi al nostru, bunul Gemi, dragul Gemi... In plină tinerețe creiatoare, când aceiași vârstă, pentru alții, e un tri­umf, o spadă învingătoare, viața a curbat, dramatic, umerii, sbuciumați de suferință, ai lui George Mihail Zamfirescu, învins în viață și de via­ță, biruit de un trup șubred, în care numai incendiile sufletului erau­ u­­riașe și în care numai visul avea u­­meri de titan, — așa cum l-am cu­noscut, un permanent rănit, căruia viața nu-i lăsa, cel puțin, răgazul să-și cicatrizeze o rană înainte de a-l acoperi cu o nouă însângerare. — George Mihail Zamfirescu rămâne, totuși, un biruitor­ înfrânt al vieții, el a biruit prin creație, prin arta lui. Dacă viața își va fi mobilizat, îm­potriva lui Gemi, toate armele necru­țătoare și toate redutele ei ca să-i sdrobească anii și trupul, în schimb, Gimi a ridicat o singură armă: plă­pânda săgeată de aur a peniței, cu care, dincolo de răni și înfrângeri u­­mane ,a știut să învingă. Sunt marile biruințe din crini, din lăute, de pe curcubee, — singurele biruințe e­­terne... N­ văd și acuma, firav și nostalgic, așa cum l-am cunoscut, cu vre-o 15- 16 ani în urmă, când, la Satu-Mare dacă nu mă înșel, făcea să apară o revistă de literaturâ, vibrantă de en­tusiasm... Semna, sub febra unei munci redacționale cu patimă iubită, — articole, poezii, cronici... Acesta, după ce debutase, mai îna­inte, cu versuri, pe timpul când frec­venta salonul literar al poetului Ale­xandru Macedonschi, unde găsise în­țelegere și prețuire. Prin cafenelele bucureștene, unde îl întâlneam prin anii studenției mele și mai târziu, chipul lui, subțiat de flacăra ce-l mistuia pe dinăuntru, scăzut sub ochii aprinși ca două ne­liniștite întrebări­­le întunecată lumi­nă, se dizolva, aproape, în fumul ți­gării sorbită lacom, pătimaș. Aveau obrajii lui Gemi în linia lor tristă, unduită firav și pierdută, parcă, un­­deva, într’o suferință nevăzută, ceva din prevestirea tragică zugrăvită și pe obrajii lui Milcu: prevestirea li­chidării, pe curând, a tuturor triste­ților și viselor bietului nostru lut... Succesul adevărat a venit ceva mai târziu, dar a venit major și total, de­­finindu-l, laolaltă, ca prozator vigu­ros și ca autor dramatic plin de nerv, de adâncime și de un inedit puternic și surprinzător. Proza lui — nuvele, romane — a înregistrat, după o întâe­narte cu fră­mântate impresii de război, volume­le, îndelung și elogios subliniate de critica literară: „Madona cu tranda­firi“, „Gazda cu ochii umezi“, „Mai­danul cu dragoste“, „Sfântă mare nerușinare“. Trăește, în romanele lui George Mihail Zamfirescu — în special, în „Madona cu trandafiri“ și în „Mai­danul cu dragoste“ — o lume a peri­feriei, a „barierei“ cum o numea el, surprinsă în mișcări interioare, în măcinări și’n sbuciume de un inedit covârșitor, în care grotescul și tragi­cul fuzionează sub o observație psiho­logică pe cât de incisivă, pe atât de nouă. Alături de dar­urile ,atât de vii, făcute romanului românesc, George Mihail Zamfirescu a dat teatrului autohton o operă de rară valoare dra­matică, glorios înscrisă în repertoriul nostru original : „Domnișoara Nasta­­sia“. Aceiași lume a mahalalei, con­struită pe o formidabilă intensitate psih­ologică formează cadrul acestei piese, unde pasiunile se declanșează zguduitoare și unde personagiul cen­tral al Nastasiei e analizat cu o mână de maestru... (Urmare în pag. 5-a) trecere dincoto Plantă cu floare de noapte și sânge peste memorie, peste tristețe, sue-mi pioasa tăcere spre lună printre minimi, printre sori, printre îngeri. Tablele pravilei mari și eterne zac, strălucind, în tărâmul cu umbre. Cine, cu deget de om, pune aur peste cărările marmurei sfinte ? Mânile noastre sunt pline de roade, cupă sau lanțuri fecundului soare. Cine, din umbră, ne 'ntinde balanța ? cine citește măsura osândei ? Albe cărările pleacă din mine, frunzele mute mă scutură'n soare, toate mormintele calde m'așteaptă. Cine coboară cu mine spre noapte ? Printre minuni, printre sori, printre îngeri, sue-mi pioasa tăcere spre lună, peste memorie, peste tristețe, plantă cu floare de noapte și sânge. VALENTIN-AL. GEORGESCU Esseu din cantonament de SIMION STOLNICU Cum poate fi un esseu din cantonamente, scris între mai multe apeluri de soldatul care, din tot trecutul, a putut lua cu sine doar un volum de ver­suri în raniță ?... Un gram contează la greutatea raniței și sunt de invidiat mai mult ca oricând tinerii poeți cărora le-a lipsit rorul de a scoate numeroase volume înainte ca vocea unei răspântii a lumilor să se fi rostit... Esseu din cantonament, în­tre gamela elegantă, având tăviță cu mâner, bună parcă pentru servit cafelele de odi­nioară, și arma Z. B. Plămă­deală de cuvinte în abur dis­cret, în seară liliachie, în des­tinderea pe care o permite așteptarea unui ordin de ple­care a companiei... Să te mai strecori, să uiți centura grea, textilă, să iu­bești tainic dichisul cuvântu­lui?... Și când? Abia când ai descoperit oamenii pământu­lui ? Când te-a binecuvântat înțelegerea unui căpitan în re­zervă din breasla apostolilor, admirabil mânuitor de oa­meni ?... Țăranii, contingente vechi, sunt pietroși, ageri în price­perea temelor de luptă (ei întrec pe tânărul scriitor) dar îi nu dau încă drumul vorbei cu podoabe. In ochii aceia, mai sus de mustățile de bronz ciumpăvite regulamentar, se ascund rezervele de cântec ale marelui necunoscut. Acesta nu acordă ușor audiențe bietului poet tânăr și­, leat Marele necunoscut, sub vetihiu, pre­siunea enormă a timpurilor, lucrează, tace cu mândrie, își ascultă zăngănitul armamen­tului nouț, pe sine. Anonimul făuritor de mâine al unei noui și definitive doine se aliniază (ce onoare !) cu visul care a bâiguit și a tipărit... Noi mai iubim viciul cuvân­tului când tace acela al cărui ritm de frunză, latent, va făuri lucrurile cele mai bune. El își îndeasă’n suflet, până la strivire, cheful de vorbă și învață destoinic tactica­ nouă de luptă. A scrie din cantonamentul unde n’ai citit nimănuia ni­ciun vers și totuși ești iubit, rămâne, camarazi, un fapt ce exclude ambiția de continua­re pe pagina cutare. Se vorbește mult și din spa­ții mai... adecuate frazei di­chisite, de eroismul tânărului scriitor din trecut și viitor. Oricât de viteaz, scriitorul e blestemat să învețe ori și unde, pe multe planuri, spre deosebire de marele necunos­cut care fără observație me­todică, deci fără secundare, purcede preocupări a se aco­peri complet cu fapta eroică. După un marș de o noapte, tânărul scriitor a ajuns în­tr-un cătun spălățel, unde pri­mul unchiaș întâlnit l-a im­plorat aproape . — Neică, vreau să bei cu mine o litră de vin. Prea măgulitor! (Era, poate, pentru marele El). Uniforma îți dă o paloare romantică dar armele sunt ab­solut moderne și nu știu dacă penelul lui David s’ar încu­meta să le surprindă luciul. Scurt, la ceasul acesta mai mult doare nisipul strecurat la închizătorul puștei, decât colbul inerent dintre cuvinte... Infanteristul își iubește arma chiar când este poet — o armă cu câteva sute de grame mai grea față de cea de ieri și nu știu în ce raport cu a lui Pe­­neș­ Curcanul. Indicere în dictando de ca­tari­ă . Un român, la poligon, a dat ținta de-a berbeleucul cu un glonț. A fost o glumă la care au participat intens o vale, o pădure și miezul de Septem­brie. In această șuetă Z. B., singur vocabularul, teribilul ochitor de iepuri, nu s’a a­­mestecat atunci, deși avea s’o facă astăzi, inutil, din regre­tabilă meteahnă purtată în cantonament. 24 Sept. 1939.

Next