Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)

1940-01-06 / nr. 2

PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL" BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE autorități și instituții loColel de onoare 500 „ particulari 220 » REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Sir, Brezolanu 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL LIX • Nr. 2 SAMBATA 6 Ianuarie 1940 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU Despre un Occident mai viu de CONSTANTIN NOICA Ar avea rost să încerce, un cărturar din Sud-Estul acesta european, reabilitarea Occidentului ? In definitiv asemenea atitudini amabile ofensează: Occidentul se cere sau acceptat așa cum este, sau atunci refuzat în numele a ceea ce vrei să fii. Dar simplul fapt că ești ispitit uneori să pui la îndoială și alteori să combați îndoelile ivite, asu­pra unui Apus de la care­ ai învățat aproape totul, — do­vedește i­ă Apusul însuși a putut greși. Prin ce ? Poate tocmai prin aceea ce i-a alcătuit triumful, prin virtutea sa de­ a se universaliza. Căci o cultură ce are darul de-a gândi pentru toți este, la rândul ei, una gândită de către toți, chiar și de cei care nu au trăit-o cu adevărat, în spirit. Iar în acest din urmă caz ea se deformează, cel puțin — dacă nu și fali­ficându-se — în sensul că forme­lor sale vii li se substituesc contururile rigide ale înțele­gerii străine, re­barbaria ce s­a abătut asupra Occiden­tului european, barbarie prin dogmatizare­a valorilor lui, prin idei gata-făcute și prin ceea ce iresponsabilitatea li­terară a presei de pretutindeni a început să numească „slogan“-uri. Mai mult decât oricine a avut de suferit Franța, fiindcă mai mult decât oricine Franța e universalistă. Ea, care a dat, probabil, cei mai numeroși misionari ai Adevărului ecumenic, creștin, cele mai închegate valori raționaliste și formulele de cea mai largă răspândire, se vede, de câteva decenii, anemiată și uneori chiar înnăbușitâ de adeziunea celor cari cred că înțeleg — pe cât o pot ei în­țelege din afară — și incontestabil o iubesc. Aceștia, mai de­grabă decât Franța însăși, înțelegând într-un singur fel valorile ei, impun imaginea unei lumi dogmatice, cu o rigidă idee a libertății cu o sterilă idee a justiției, și trans­figurată de cel mai exclusiv dintre raționalisme, imagine care ar fi cea autentică a lumii franceze. Câtă barbarie ascunde uneori dragostea față de alte popoare­ împotriva unei asemenea barbarii — venită din afară ori altă dată chiar dinăuntru — cultura franceză cea vie a știut întotdeauna să se ridice. Cât de nemilos îi descrie Barrès, sub epitetul acesta chiar, în „Sous l’oeil des bar­­bares“, pe toți cei cari știu prea exact, exprimă prea h­o­­tărîtor și profesează prea dogmatic valorile cari fac cu pu­tință vieața spiritului: „Nous sommes ses barbares, chan­­tent­ ils en se tenant par les bras, nous sommes Ies con­­vaincus. Nous avons donné à chaque chose son nom“. Se gândesc vreodată, cei cari socoti intermediul Occidentului, cât Tot e­r( „Tout est vrai să­ de dans, rien­t raționalistul francez cel mai încăpățânat înțelege vorba aceasta. Dar niciun iubitor al Franței n’o înțelege. Niciun venetic. Și cu toate acestea noi, veneticii, gândim pe socoteala Franței, după cum gândim pe socoteala întregului Apus. Virtutea aceea proprie universalismului, de a gândi pentru și a fi gândit de alții, virtute care constitue — folosind un termen din știință — o adevărată lege de biunivocitate a sa, ne îngădue să folosim, pe măsura noastră, înțelesurile pe cari le căpătăm din Apus, dar în același timp să-i atri­buim noi înțelesurile pe cari credem a le fi desprins din el. Numai că la noi lucrează doar inteligența, care percepe și fixează anumite valori, în timp ce la un occidental au­tentic operează spiritul întreg, care trăește și neîncetat ---------1.­..­­ — •• • ‘ când un apusean k digenții — și e din­­ neezi — el o face f ' din superficia­țională. «degete, ides­­nei culturi, altele din însă, — și cul­­­elași He­ă, Pieter Bruegel: Ispitirea Sfântului An­toniu Asupra procesului înfăptuirii artistice de ION BIBERI Privită genetic, prin izvoa­rele sufletești din care se des­­voltă, opera de artă apare ca o mărturie interioară a unei sensibilități, găsindu-și în a­­ceastă expresie un termen și, adesea, chiar o împăcare sufle­tească, asemănătoare stării su­fletești ce urm­ează unei Spq—* vedanii [UNK] Putem în această pri­vință asemui elaborarea ope­rei, pregătirea ei prin sedi­mentări îndelungate, unei a­d­ev­arate incubații care se des­­vohlă treptat, ajungând pana la punctul culminant al unei crize, în care desnodământul firesc și obligatoriu este crea­ția artistică. Artistul poartă deci în sine timp variabil pro­cesele sufletești ale elaborării artistice care dospesc în sine adesea fără participarea lui conștientă, arareori artistul in­tervine lucid, dar asistând a­­proape pasiv la desfășurarea acestui proces, urmărindu-i sau, mai exact, reconstruin­­du-i mentali fără vrere deve­nirea capricioasă, asocieri va­riabile, conexiuni sufletești ne­bănuite articulează aceste pro­cese cu evenimentele exterioa­re și cu trăirea artistului în tot acest răstimp, contribuind la creșterea continuă, am pu­tea spune automată, a proce­sului lăuntric ce va ajunge cândva la expresia artistică. Și astfel, trecând prin avata­ruri variabile, prin de miri în cea mai mare parte r te, închegarea sufleteasi definește progresiv, ^ ; corp și ajunge deodată s­plinirea unui contur de f­i­­r ■ ■ Í firul clapo­tei w Poezia în fata bunului simt comun de OCTAV ȘULUȚIU »""■r­ec. ■ jude. M.i 4, va­ fa cel dintâi cetățean întâlnit pe stradă, ca acela al literaturii. Pen­­tru că literatura se face cu vorba, cu aceleași cuvinte pe care le între­buințăm în fiecare zi pentru nevoi practice și sociale, oricine se simte înclinat să se socotească suficient de priceput, și pregătit ca să-și poată „da cu părerea“ asupra operelor ei. Poate că acest oricine, căruia ii se spune cu o formulă fericită omul de pe stradă, ar îndrăzni să se pronunțe și asupra picturii, arhitecturii sau muzicii și uneori o și face, însă mult mai rar și mai timid decât privitor la operele scrise. Dacă omul de pe stra­dă e un prost, el va cuteza să emită opinii și despre celelalte arte, mă­surând valoarea unui tablou gradul de asemănare al picturii după cu realitatea sau o compoziție muzicală după cum și cât ia putut înțelege din ea. Pen­tru că și prostul, ca și inteli­gentul, are acelaș criteriu­­ de jude­cată: e bun numai ce poate înțelege el. Vina deci, a neînțelegerii, e sufe­rită de obiect. O operă genială de­vine astfel un fleac oarecare sau pretext de ridiculizare, pentru că n’a avut norocul să fie la nivelul jos a u­nei inteligențe reduse sau direct al ostiei. Și cum prostul nu poate să ftă că el nu poate pricepe ceva ■’ace un om cu adevărat inteli­­’mite și aci este limita dintre inteligență! — și cum rare el bine, e de la sine înțe­­este pe puterea lui de­­ că e prost, devine pen­­supremă și tot ceea ce supra puterii lui de de valoare, tengem, aurea are acea putere de in­țelegere care în forma ei cea mai e­­lementară se numește bun simț, a­­tunci el are măcar cinstea de a nu se atinge ide judecarea unor arte pe care n’are pregătirea să le judece. Dar bunul simț, acest instrument foarte primejidios, se oprește atunci când e vorba­­ de literatură! Omul de bun simț nu poate să adm­ită că nu e vina unei opere valoroase literare, dacă ea nu e înțeleasă sau admirată de el, pentru că materialul din care ei este făcută e la îndemâna oricui. Logic este deci ca și birjarul din colț și lăptarul și tinichigiul să-și „dea cu părerea“ asupra literaturii, fiind­că și ei vorbesc cu aceleași sunete și cuvinte din care e alcătuită aceasta! La emfaza critică a omului de pe stradă a contribuit și școala democra­tică în care se dau noțiuni din toate domeniile, făcându-se o așa numită cultură generală, care însă rareori reușește să fie completă, rămânând generală totdeauna, dar foarte puțin cultură. Și cetățeanul care a î nvățat numai să isilabisească­­ pe alfabetul gândirii, criticii sau literaturii, ca­pătă iluzia că are căderea de a da sentințe în libertate și de a aplica­­ el, independent, regulile minții sale u­­nor realități cu mult deasupra sa. El nu știe că sunt chiar oameni cu totul superiori, savanți în anumite dome­nii sau intelectuali de rasă și care încă n’au dreptul, fiindcă n’au pre­gătirea, de a judeca literatura în ge­neral, dar mai ales poezia. Tot ce i se poate permite unui simplu cititor e de a admira sau nu, de a-i plăcea sau nu o operă, dar în niciun­­ caz in curxus ea oamenii­­ care admit că a înțelege matematica cere, pe lân­gă o pregătire, o spinoasă experiență și o covârșitoare muncă­­ de exercițiu, nu se pot împăca la gândul că exact acelaș lucru se cere pentru a­­ ajunge la înțelegerea poeziei! Că, după cum pentru a înțelege calculul integral trebue să fi făcut mii de probleme, de diferite grade­­ de­­ dificultate, pen­tru a ajunge să înțelegi­­ ce este o poezie b­ună și cu adevărat superi­oară trebue să fi citit mii și mii­­ de poezii și bune și­­ proaste, să le fi a­­nalizat, să le fi înțeles și să le fi in­trodus î­n­­ simțirea ta și -după cum­­ un matematician știe -pe de rost tabla înmulțirii și­­ câteva sute­­ de -re­gule, teoreme, axiome, tot astfel un jude­cător al poeziei trebue să știe pe de ro­st sute și m­i­i de versur­i! Se admite­­ că -pentru­­ a studia și în­țelege matematica e necesară voca­ția, aceia înțelegere specială a minții spre obiectul cercetării ei,­­dar nu se recunoaște că­­ înțelegerea și studiul critic al poeziei­­ cere aceeași vocație. Evident că­­ e mai ușor și mai frec­vent să ai plăcerea poeziei­­ decât pe aceia a magmaticilor. Dar trebue să o ai! Și su, ar avea pe subi po­ezi de a studii ten stupid, ar găsi pe explice. E să facă sf­i­del ung, nu simplu să ușor , rim cu pânză Ești ( Ești !] ' , / Și, cg y ’’ Aici j Ce ? oa ti v:.f. Cf O fâță v'. O­­ j-VIII . pe 1 '.< ' i-A. O Ca- I. E prea plin interior. După buirile interioare, săvi prin creșteri sub­conștiente, U'­­measte elaborarea definitiv ro­tunjită și nevoia de comuni­care a acestui adânc personal înfăptuirea artistică este deci condiționată de terminarea creșterii interioare a procesu­lui subconștient, ca și de ne­voia arti­stu­lui de a-l comu­nica. Aceasta explică firescul realizării artistice, caracterul ei în acelaș timp spontan și veridic, adaptat vieții. Orice încercare care nu a fost pre­cedată de o atare elaborare, sau a cărei incubație a fost neîndemânatec sau nerăbdă­tor scurtată de către artist, va conduce la opere hibride, artificiale, depărtate de suflul vieții. Acestea din urmă nu au izvorît nici dintr’un tumult lăuntric, ajuns printr’o des­­voltare naturală la creșterea lui maximă de flux, și nici din nevoia morală care obligă pe autor să se spovedească, ex­primând acest tumult. Inde­pendent deci de mijloacele ar­tistice de realizare, de arta creatorului, substanța inte­rioară a operei își va căpăta accentul și intensitatea ei din Va transac fie bunii scump ostatic, să-și pună semnătura, cheiere cu natura, singuratic, ’era­tic! tortura, ra 'OU Bunul i ’ . r.­k vrea să­­ coadă, da, expuse­­ c. admite ci bu­e să fie și cu doi admită c. ->■ când dev­a deveni fi trîntu­i banală d bue să co­tească bi

Next