Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)
1940-01-06 / nr. 2
PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL" BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI ACTOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE autorități și instituții loColel de onoare 500 „ particulari 220 » REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Sir, Brezolanu 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL LIX • Nr. 2 SAMBATA 6 Ianuarie 1940 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU Despre un Occident mai viu de CONSTANTIN NOICA Ar avea rost să încerce, un cărturar din Sud-Estul acesta european, reabilitarea Occidentului ? In definitiv asemenea atitudini amabile ofensează: Occidentul se cere sau acceptat așa cum este, sau atunci refuzat în numele a ceea ce vrei să fii. Dar simplul fapt că ești ispitit uneori să pui la îndoială și alteori să combați îndoelile ivite, asupra unui Apus de la care ai învățat aproape totul, — dovedește iă Apusul însuși a putut greși. Prin ce ? Poate tocmai prin aceea ce i-a alcătuit triumful, prin virtutea sa de a se universaliza. Căci o cultură ce are darul de-a gândi pentru toți este, la rândul ei, una gândită de către toți, chiar și de cei care nu au trăit-o cu adevărat, în spirit. Iar în acest din urmă caz ea se deformează, cel puțin — dacă nu și falificându-se — în sensul că formelor sale vii li se substituesc contururile rigide ale înțelegerii străine, rebarbaria ce sa abătut asupra Occidentului european, barbarie prin dogmatizarea valorilor lui, prin idei gata-făcute și prin ceea ce iresponsabilitatea literară a presei de pretutindeni a început să numească „slogan“-uri. Mai mult decât oricine a avut de suferit Franța, fiindcă mai mult decât oricine Franța e universalistă. Ea, care a dat, probabil, cei mai numeroși misionari ai Adevărului ecumenic, creștin, cele mai închegate valori raționaliste și formulele de cea mai largă răspândire, se vede, de câteva decenii, anemiată și uneori chiar înnăbușitâ de adeziunea celor cari cred că înțeleg — pe cât o pot ei înțelege din afară — și incontestabil o iubesc. Aceștia, mai degrabă decât Franța însăși, înțelegând într-un singur fel valorile ei, impun imaginea unei lumi dogmatice, cu o rigidă idee a libertății cu o sterilă idee a justiției, și transfigurată de cel mai exclusiv dintre raționalisme, imagine care ar fi cea autentică a lumii franceze. Câtă barbarie ascunde uneori dragostea față de alte popoare împotriva unei asemenea barbarii — venită din afară ori altă dată chiar dinăuntru — cultura franceză cea vie a știut întotdeauna să se ridice. Cât de nemilos îi descrie Barrès, sub epitetul acesta chiar, în „Sous l’oeil des barbares“, pe toți cei cari știu prea exact, exprimă prea hotărîtor și profesează prea dogmatic valorile cari fac cu putință vieața spiritului: „Nous sommes ses barbares, chantent ils en se tenant par les bras, nous sommes Ies convaincus. Nous avons donné à chaque chose son nom“. Se gândesc vreodată, cei cari socoti intermediul Occidentului, cât Tot er( „Tout est vrai să de dans, rient raționalistul francez cel mai încăpățânat înțelege vorba aceasta. Dar niciun iubitor al Franței n’o înțelege. Niciun venetic. Și cu toate acestea noi, veneticii, gândim pe socoteala Franței, după cum gândim pe socoteala întregului Apus. Virtutea aceea proprie universalismului, de a gândi pentru și a fi gândit de alții, virtute care constitue — folosind un termen din știință — o adevărată lege de biunivocitate a sa, ne îngădue să folosim, pe măsura noastră, înțelesurile pe cari le căpătăm din Apus, dar în același timp să-i atribuim noi înțelesurile pe cari credem a le fi desprins din el. Numai că la noi lucrează doar inteligența, care percepe și fixează anumite valori, în timp ce la un occidental autentic operează spiritul întreg, care trăește și neîncetat ---------1... — •• • ‘ când un apusean k digenții — și e din neezi — el o face f ' din superficiațională. «degete, idesnei culturi, altele din însă, — și culelași Heă, Pieter Bruegel: Ispitirea Sfântului Antoniu Asupra procesului înfăptuirii artistice de ION BIBERI Privită genetic, prin izvoarele sufletești din care se desvoltă, opera de artă apare ca o mărturie interioară a unei sensibilități, găsindu-și în această expresie un termen și, adesea, chiar o împăcare sufletească, asemănătoare stării sufletești ce urmează unei Spq—* vedanii [UNK] Putem în această privință asemui elaborarea operei, pregătirea ei prin sedimentări îndelungate, unei adevarate incubații care se desvohlă treptat, ajungând pana la punctul culminant al unei crize, în care desnodământul firesc și obligatoriu este creația artistică. Artistul poartă deci în sine timp variabil procesele sufletești ale elaborării artistice care dospesc în sine adesea fără participarea lui conștientă, arareori artistul intervine lucid, dar asistând aproape pasiv la desfășurarea acestui proces, urmărindu-i sau, mai exact, reconstruindu-i mentali fără vrere devenirea capricioasă, asocieri variabile, conexiuni sufletești nebănuite articulează aceste procese cu evenimentele exterioare și cu trăirea artistului în tot acest răstimp, contribuind la creșterea continuă, am putea spune automată, a procesului lăuntric ce va ajunge cândva la expresia artistică. Și astfel, trecând prin avataruri variabile, prin de miri în cea mai mare parte r te, închegarea sufleteasi definește progresiv, ^ ; corp și ajunge deodată splinirea unui contur de fir ■ ■ Í firul clapotei w Poezia în fata bunului simt comun de OCTAV ȘULUȚIU »""■rec. ■ jude. M.i 4, va fa cel dintâi cetățean întâlnit pe stradă, ca acela al literaturii. Pentru că literatura se face cu vorba, cu aceleași cuvinte pe care le întrebuințăm în fiecare zi pentru nevoi practice și sociale, oricine se simte înclinat să se socotească suficient de priceput, și pregătit ca să-și poată „da cu părerea“ asupra operelor ei. Poate că acest oricine, căruia ii se spune cu o formulă fericită omul de pe stradă, ar îndrăzni să se pronunțe și asupra picturii, arhitecturii sau muzicii și uneori o și face, însă mult mai rar și mai timid decât privitor la operele scrise. Dacă omul de pe stradă e un prost, el va cuteza să emită opinii și despre celelalte arte, măsurând valoarea unui tablou gradul de asemănare al picturii după cu realitatea sau o compoziție muzicală după cum și cât ia putut înțelege din ea. Pentru că și prostul, ca și inteligentul, are acelaș criteriu de judecată: e bun numai ce poate înțelege el. Vina deci, a neînțelegerii, e suferită de obiect. O operă genială devine astfel un fleac oarecare sau pretext de ridiculizare, pentru că n’a avut norocul să fie la nivelul jos a unei inteligențe reduse sau direct al ostiei. Și cum prostul nu poate să ftă că el nu poate pricepe ceva ■’ace un om cu adevărat inteli’mite și aci este limita dintre inteligență! — și cum rare el bine, e de la sine înțeeste pe puterea lui de că e prost, devine pensupremă și tot ceea ce supra puterii lui de de valoare, tengem, aurea are acea putere de ințelegere care în forma ei cea mai elementară se numește bun simț, atunci el are măcar cinstea de a nu se atinge ide judecarea unor arte pe care n’are pregătirea să le judece. Dar bunul simț, acest instrument foarte primejidios, se oprește atunci când e vorba de literatură! Omul de bun simț nu poate să admită că nu e vina unei opere valoroase literare, dacă ea nu e înțeleasă sau admirată de el, pentru că materialul din care ei este făcută e la îndemâna oricui. Logic este deci ca și birjarul din colț și lăptarul și tinichigiul să-și „dea cu părerea“ asupra literaturii, fiindcă și ei vorbesc cu aceleași sunete și cuvinte din care e alcătuită aceasta! La emfaza critică a omului de pe stradă a contribuit și școala democratică în care se dau noțiuni din toate domeniile, făcându-se o așa numită cultură generală, care însă rareori reușește să fie completă, rămânând generală totdeauna, dar foarte puțin cultură. Și cetățeanul care a î nvățat numai să isilabisească pe alfabetul gândirii, criticii sau literaturii, capătă iluzia că are căderea de a da sentințe în libertate și de a aplica el, independent, regulile minții sale unor realități cu mult deasupra sa. El nu știe că sunt chiar oameni cu totul superiori, savanți în anumite domenii sau intelectuali de rasă și care încă n’au dreptul, fiindcă n’au pregătirea, de a judeca literatura în general, dar mai ales poezia. Tot ce i se poate permite unui simplu cititor e de a admira sau nu, de a-i plăcea sau nu o operă, dar în niciun caz in curxus ea oamenii care admit că a înțelege matematica cere, pe lângă o pregătire, o spinoasă experiență și o covârșitoare muncă de exercițiu, nu se pot împăca la gândul că exact acelaș lucru se cere pentru a ajunge la înțelegerea poeziei! Că, după cum pentru a înțelege calculul integral trebue să fi făcut mii de probleme, de diferite grade de dificultate, pentru a ajunge să înțelegi ce este o poezie bună și cu adevărat superioară trebue să fi citit mii și mii de poezii și bune și proaste, să le fi analizat, să le fi înțeles și să le fi introdus în simțirea ta și -după cum un matematician știe -pe de rost tabla înmulțirii și câteva sute de -regule, teoreme, axiome, tot astfel un judecător al poeziei trebue să știe pe de rost sute și mii de versuri! Se admite că -pentru a studia și înțelege matematica e necesară vocația, aceia înțelegere specială a minții spre obiectul cercetării ei,dar nu se recunoaște că înțelegerea și studiul critic al poeziei cere aceeași vocație. Evident că e mai ușor și mai frecvent să ai plăcerea poeziei decât pe aceia a magmaticilor. Dar trebue să o ai! Și su, ar avea pe subi poezi de a studii ten stupid, ar găsi pe explice. E să facă sfidel ung, nu simplu să ușor , rim cu pânză Ești ( Ești !] ' , / Și, cg y ’’ Aici j Ce ? oa ti v:.f. Cf O fâță v'. O j-VIII . pe 1 '.< ' i-A. O Ca- I. E prea plin interior. După buirile interioare, săvi prin creșteri subconștiente, U'measte elaborarea definitiv rotunjită și nevoia de comunicare a acestui adânc personal înfăptuirea artistică este deci condiționată de terminarea creșterii interioare a procesului subconștient, ca și de nevoia artistului de a-l comunica. Aceasta explică firescul realizării artistice, caracterul ei în acelaș timp spontan și veridic, adaptat vieții. Orice încercare care nu a fost precedată de o atare elaborare, sau a cărei incubație a fost neîndemânatec sau nerăbdător scurtată de către artist, va conduce la opere hibride, artificiale, depărtate de suflul vieții. Acestea din urmă nu au izvorît nici dintr’un tumult lăuntric, ajuns printr’o desvoltare naturală la creșterea lui maximă de flux, și nici din nevoia morală care obligă pe autor să se spovedească, exprimând acest tumult. Independent deci de mijloacele artistice de realizare, de arta creatorului, substanța interioară a operei își va căpăta accentul și intensitatea ei din Va transac fie bunii scump ostatic, să-și pună semnătura, cheiere cu natura, singuratic, ’eratic! tortura, ra 'OU Bunul i ’ . r.k vrea să coadă, da, expuse c. admite ci bue să fie și cu doi admită c. ->■ când deva deveni fi trîntui banală d bue să cotească bi