Universul Literar, 1941 (Anul 59, nr. 28-52)
1941-07-05 / nr. 28
PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL" BUCUREȘTI, BREZOIANU 28 DIRECTOR ȘI ACTOR DELEGAT, STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE» autorități ț Instituții 1000 UII de onoare 500 , particulare 250 „ REDACȚIA 91 ^ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Bresoianu 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL LA Nr. 28 SAMBATA 5 Iulie 1941 Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU ORIO VERGANI Și de atâtea ori, aceeași întrebare a "Continuat să stârnească aceleași nedumeriri, aceleași probleme care se pun criticei sau esteticei, care este limta între poezie și proză, între imaginea cu sonorități și dulci evocări, își fantezia bogată, cu ample cântece totuși, din nuvelă, povestire sau roman ? Chiar dacă nu poate să răspundă din întregime la o asemenea întrebare, scriitorul Orio Vergani știe s-o rezolve prin cărțile sale, care pot alcătui oricând iin material viu și colorat pentru cercetările literare din acest domeniu. Diversitatea isia este nemărginită ; temele îi sunt bogate. Și le culege de oriunde: de pe stradă, din cafenea, de la un teatru popular, din Italia, de pe continentul nostru sau de aiurea. Este un explorator neobișnuit al tainelor vieții. Din ele îmbină fragmente de tablouri și uneori galerii mari, formate din schițe mici, dar concludente pentru viziunea ce voește să redea. Nuvelele, fabulele sale teatrale, jocurile de cuvinte alteori, aforismele, în sfârșit romanele, au acelaș cadru, dar mai ales reușesc să redea o atmosferă, o tonalitate cel puțin din viața modernă. Prin aceasta, se deosebește în total de confrații lui din Italia. Critica din patria sa a voit, însă, să-l asemuiască oarecum cu Paul Morand. O greșală mare, Vergani nu aleargă după reportajul literar sau istoric, care trebue să fie anume cules din cele cinci continente. El își urmărește numai jocul său poetic, care este când fantezist, când impregnat de cel mai crud realism. Din romanele pe care le-a publicat, se pot desluși liniile ce apar mereu, deși altfel dispuse, în literatura lui Orio Vergani. Un scriitor care satisface deopotrivă pe iubitorul de poezie, precum și pe amatorii de aventuri, de fantastic și de viața trepidantă a societăților omenești din vremea noastră. Calități care i-au ajutat, de mult, să treacă hotarele peninsulei italice, căreia îi aparține în acelaș timp, prin temperamentul liric și viziunea colorată a lumii. C. N. NEGOIȚĂ Orio Vergani Un scriitor nu trebue să se considere un om care oferă un prânz prietenilor săi sau la diferiți invitați, ci mai degrabă o ospătărie care oferă masă bună, unde fiecare este bine primit pentru banul său. Se știe prea bine că în primul caz, poate găti invitaților săi orice dorește și că, fie masa mediocră ori proastă, ei nu pot, din politeță decât să o laude. Dar nu acesta este cazul unei bune ospătarii. Acolo, cine plătește, voește ca gustul său, oricât de delicat sau bizar, să fie satisfăcut, și dacă un singur fel îi impresionează neplăcut cerul gurii, pretinde să critice amarnic prânzul și să-ți dea dracului”. Acestea le spune H. Fielding la începutul unui roman al său. TVR ai poate atunci un scriitor ș * să se retragă în „turnul său de fildeș” ? Cine să-i dea dreptul acesta ? Sau arta fiind aristocratică, ea se adresează celor ce prin aristocrația gândului sunt îndreptățiți a pretinde delicatețea concepției , alcoolo unde ei aduc delicatețea înțelegerei. Câți cititori și câți scriitori n’ar mai trebui să fie, atunci, scriitori și cititori. Darăși cum ar putea avea cineva dreptul să gândească astfel, fără teamă, și să emită, definitive, asemenea păreri. ■poate e mai bine să spunem * deci că opera unui autor este muzeul unui colecționar, unde nu oricine poate intra, dar când intră, are dreptul să pretindă acelaș schimb. Față de vulgul rămas, autorul își poate confecționa turnul său. Și e desigur mai bine așa. Adevărata filozofie constă în a-ți bătea joc de filozofie” gândea cândva Pascal. Cu alte cuvinte, a filozofa fără a-ți bate joc de această știință, este a nu face nimic. Sau exagerează prea subtilul gânditor, un șef indian din noul continuent, pe vremea când abea fusese descoperit, condamnat să fie ars de viu, a întrebat pe călugărul pus în ultimul moment să-l convertească : „Sunt oameni albi, în minunatul loc ce-mi descrii”. „Desigur”, veni răspunsul „dar numai din cei ce s’au arătat drepți și bunii”. Indignat indianul a strigat atunci: Cei mai buni dintre voi nu sunt nici drepți, nici buni. Nu doresc să merg într’un loc în care să se găsească o singură ființă din această rasă. Insă nicăeri albii nu erau primiți altfel decât ca zei buni și iubiți. Dar numai la început! De ce ? V VICTOR POPESCU izionari aii timpurilor ce aveau să vină, și pe care istoria nu le-a desmințit,conducătorii mișcării de redeșteptare națională dela 1848 nu îngăduiau în ruptul capului o apropiere de Rusia,. Prikneijidila ,o presimțeam, că de aiodle înainta, cu pași repezi. Unirea, marea unire, n’avea nevoie de concursul muscălesc. Șizolarea de colosul barbar ar fi fost visul de aur al românismului. Izolare care astăzi se înfăptuiește nu numai pe cale politică sau diplomatică, ci și pe cale teritorială, opoarele au matca lor sufletească, pe care n’o pot înăbuși vremelnicele schimbări de hotare. In această albie a râurilor și apelor mari se strâng toate năzuințele, iar respirația firească a spiritului nu mai tânjește în clipa când pieptul națiunii se deisbară de cercurile de fier asenetice.tuturor opreliștelor veSuferința, dureros de dulcea suferință a poetului nostru își găsește admirabilă justificare prin virtuțile tari ce știe a isca, dar mai ales prin oțelirea sufletului, pregătitoare pentru marile încercări. Altminteri nici rodul suav al biruinții nu l-am aprecia și nici drumul pentru izbândă nu am putea să-l străbatem. FAVONIUS o controversă teoretică de AL. RUSUIOCEANU Intr’un interview al d-lui Jalea, de curând apărut în „Universul literar”, cititorii acestei reviste au putut găsi, pe lângă o serie de interesante mărturisiri și reflexii ale artistului în legătură cu arta sa, o discuție, nu lipsită de milei tăișuri, prin care d Jalea răspunde la obiecții formulate de „un critic”, cu privire la tehnica sculpturii sale. O discreție excesivă sau poate un sentiment de înaltă indulgență l-au împiedicat pe artist de a desvălui cititorilor numele criticului vizat. Mărginindu-se a califica obiecțiile drept „aproape o controversă teoretică” și adăugând reticența că nu trebue dată prea multă importanță acestei controverse, d. Jalea se străduiește totuși să explice și să exemplifice, pentru a se apăra de ceea ce d-sa numește „acuzația de echivoc tehnic”. Criticului vizat nu-i plac însă echivocurile nici în artă și nici în discuție. De aceea se desvălue acum singur și aduce aleea lămuririi, care poate nu vor fi fără folos nici pentru discuția în sine și nici pentru „controversa teoretică” de care este vorba. In ce stă această controversă, care a trezit, mai mult decât mă așteptam, susceptibilitatea d-lui Jalea? Intr’un articol, elogios de altfel, pe care l-am publicat de curând în „Revista Fundațiilor Regale”, scriam despre d Jalea rândurile următoare, care — trebue să mărturisesc — vizau nu numai tehnica în sine a artistului, dar și un mod de a înțelege sculptura, legat de anume procedee tehnice: „Această căutare de a sensibiliza plastica — spuneam, — de a o subordona efectelor de pitoresc, îngăduie artistului să obțină câteodată lucrări fericite, cum sunt cele patru figuri de Apostoli, săpate în piatră, în expoziția de acum, dar uneori îl duce și la confuzii de tehnică, în care ar fi foarte greu să mai regăsim sensul clasic al sculpturii. Astfel, în câteva reliefuri cu subiecte legendare, care sunt scobite în materie, pentru a da impre „CULTURILE“ $1 CULTURA NOASTRA Câteva cuvinte despre estetismul rafinat și hedamie al unei anumite culturi — căreia un filosof de geniu ca Spengler îi prevedea sfârșitul, și pe care un Henri Massis încerca să o apere în bine amincisanta sa „Défense de l'Occident" —, sunt cu necesitate, pentru cititorul român, câteva cuvinte despre cultura franceză. Cineva o denumea nu de mult, editură tipizcrită, opunând-a culturii germane a cărei caracteristică este de a fi catalizatoare. Pentru gânditorul român — profesorul Tudor Vianu — caracteristicca geniului francez ,este încrederea nemărginitățib'forță)© sdțe proprii, trecute prin puternicele încercări ale unuiui scepticism aproape cinic. Francezul se este moștenit cr, netăgăduiți aii spiritului atic. Ca și în mintea unui atenian antic, în cugetul francezului se formulează odată cu conștiința superiorității sale intelectuale, disprețul x nemai sacit pentru popoarele restului lumii — barbarii antichității. Și numai „educației frumoase” a iranicezuirii, politeții sale proverbiale, se datorește amabilitatea cu care acceptă să trateze pe orișicine- Este în larga solicitudine și îngăduință arătată, o dovadă mai mult de orgolilul său, stăpânit și distant. Germanii cu preferat întotdeauna rigiditatea spartană, supleței ateniene. Ciorba neagră a disciplinei sociale lacedemonienie este mai plăcută sănătății sale dure, decât felurile savante, de „gourmets”, ale liberalismului pervertit și capricios. Cultura franceză pronunțându-se în favoarea unei elite, unei aristocrații intelectuale, neglijează tipul general omenesc, renunță la ameliorarea mediocrității și la meidiocrizarea sub-aotaților. Cultura germană cultivând valorile progresului tehnic, necesar supunerii materiale a naturii, cuceririi au orice preț (atitudinea antbasică din forceifia lui Braigai), este mai puțin preocupată de soarta omeniei din om, cât de randamentul social și tehnic al fiecăruia, sub forme uneori extreme: militarismul. Totuși perspectivelet mai adanci ale tumora din spiritele elevate fie ele dincolo sau dincoace de Rhin, lasă să se întrevadă un ideal umanist urmărit continuu: acolo stăpânul unui sens hedanic superior al vieții,estetul tip A, sia de sculptură din daltă, d-sa aplică un modelaj plastic în care caută a obține efectele de pitoresc ale sculpturii turnate”. Iar mai departe, pentru a fi mai explicit, adăugam : „Un asemenea procedeu — ca să vorbesc de clasici — l-ar fi supărat pe Michelangelo, care nu glumea cu meșteșugul său. Sculptura, spunea el în termenii cei mai scurți posibili, e sau a scoate sau a pune. A scoate, adică a sculpta cu dalta, a pune, adică a modela cu mâna. A pune și a scoate în acelaș timp, e poate prea mult pentru sculptura adevărată și înseamnă mai degrabă a sacrifica sensul ei esențial pentru efecte lăturalnice”. Acuzația deci, — dacă trebue numită astfel — erai, nu că d. Jalea n’ar cunoaște „canonul” sculpturii lui Michelangelo (nu mi-ai și fi putut îngădui o astfel de presupunere), dar cunoscându-l, ca toată lumea d. Jalea nu ezită totuși de a (Urmare în pag. 3-a) din jurnalul lui Kierkegaard) dincoace stăpânul cunoștinței lumii și acțiunii asupra ei, cuceritorul. Geniul Franței se numește Watteau, Verlaine, Baudelaire sau Mallarmé Geniul german se cheamă Faust, dar și Siegried. Rețația primului și spada celui de al doilea fuziomeiază câteodată în credința misionaristă a luii Parsifal, aneist iluminat apostol al cesmonismului. Dior e impasibil ca sărmanul Lélian să fuzioneze cândva cu cavalerul împlătoșat al onoarei nibelunge. Cultura germană, sa spus, pornește de la desvoltarea la maximum posibil, a calităților neamului, luat în totalitatea sa. De aceea și rostul ei de catalizator, pe care contactul oricărei culturi minore cu cea germană, l-a evidențiat. Cultura franceză pornește de la negarea simțului comun. De aici accentuarea lațurilor ei negrdrii Vietei, non-conformiste., Tânăra noastră cultură croită pe măsura unui occident ipotetic, nu prezintă nici temeinicele baze de spiritualism materialist — dacă se poate spune —altfel cum s'ar putea numi acea terorizantă „Kultur” a mașactismului pe baze epistemologice?) — nici nivelul superior necesar pentru ca atitudinea de amabil designist să fie sinceră. Așteptând să ajungem la al doilea, refuzăm pe primul. Am putea totuși menține din fiecare câte ceva- Aspirația la depășirea tuturor experiențelor, pe care o relevă francezii, ne-ar putea învăța că nu putem disprețui decât ceea ce am încercat, și că nu ne putem dispensa decât de ceea ce am făcut dovada că posedăm. Iar din spiritul de cucerire german, dacă nu putem asimila mare luam, avem de câștigat de pe urma exemplului unei putori, bazate pe exploatarea tuturor energiilor. Pe urmă abia avem dreptul să ne gândim la realizarea unui nou tip de omenie, tipul omului românesc, pe care nud vom putem impune atenției universale, decât atunci când se va putem valorifica mai întâi energetic. Altfel umanitatea noastră specifică riscă i să rămână anonimă. Iar izbucnirile imperialismului noistrui spiritual, ridicule. Alt rost, cultura la noi nu care dreptul să aibă. ION FRUNZETTI wty : ANATOL VULPE Cetatea Allbă Leon Bloj de STELIAN TECUCIANU „...Ci Domnul igrăi către Satan , de unde vii ? Iar Satan răspunse Domnului și zise : am dat târcoale pe pământ și am hoinărit prin el”. ...Și hoinărind el așa și dând târcoale pe pământ, fără oboseală, pe la sfârșitul secolului trecut, a dat de un supus al Domnului la care nu-i trimisese Domnul ca să-l încerce, ci pe care îl chemase chiar el, omul. Omul se naște undeva în Franța pe la mijlocul secolului trecut și se numește Léon Bloy. Trecerea sa prin viața și literatura franceză apare contemporanilor săi ca o cometă amenințătoare, ca un meteor sau ca un neînțeles joc de artificiu. Neînțeles din păcate și de literați, pentru fondul său teologic, și de teologi, pentru forma sa literară. Totuși, o orânduire dreaptă, l-ar așeza în primul rând printre teologi și numai apoi, printre literați. El însuși de altfel, pretinde de când își începe „Jurnalul“, a fi un literat, ci un pelerin al creștinismului absolut“. C’est un secret entre Dieu et moi”, șoptește el cu disperare odată, în febra gândurilor sale. Și de atunci, de când își dă seama de acest mister, își dedică Întreaga viață destregării lui. De acum, totul va fi o continuă ascensiune, iar literatura nu-i va servi decât ca un mijloc accidental de mimică a acestei lupte și ea va fi în profesia de credință a curioasei sale arte poetice, un nesfârșit amin. „Si l’art est dans mon bagage — își rezolvă el poziția în „La femme pauvre” — tant pis pour mai. II ne me reste que l’expédient de mettre au service de la Verité ce qui m’a été donné par le Mensonige. Ressource précaire et damgereuse car le propre de l’Art c’est de fașonner des Dieux”. Este sigur din acest crez, că dacă Bloy s’ar fi născut acum 19 secole jumătate, n’ar fi fost în niciun fel artist, ar fi fost poate însă unul din apostolii. Cui ar mai putea părea curios atunci stilul liturgic, procesional, al acestui trust solitar care se simte atras mai imperios de o gravitație a cerului decât de una a pământului ? Nimănui mai departe decât contemporanilor săi, comozi creștini prin hereditate cum ar spune Berdiaeff. Lor le-a fost greu să înțeleagă că printre ei s’a născut rovul lor național, setos nu atât a expira păcatele lui, cât alle lor. „Ils sont pleins de terre comme Ies idoles” îi identifică Bloy. Totuși, el nu încetează să invoce, așa cum poeții invocă muzele, toate durerile și toate chinurile. „N y a emviran une dizaime d'années avant toutes mes effrayantes aventures — scrie el în 1885 — je passais mes jours et mes nuits â faire une prière unique. Je desmandais continuellement . Dieu qu’il m’envoyait des peines extraordinairres, énormes, des tourments exquiis et qu’ainsi j’exprasse pour tous ceux que j’aimais, que j’aimerais ou que je devrais aimer quels qu’ils fusisent, y compris des assassins et ses prostituées”. Este abandonul apostolic al unui Iov care e Iov nu pentru că așa a vrut Dumnezeu, ci pentru că așa vrea el. Dar pentru că el a vrut-o și Dumnezeu a consimțit. Și avatarul i s’a împlinit. De acum, existența acestui om care a avut tot atât de puțini bani ca și Dostoevski, care n’a avut niciodată vre-o meserie remunerată, e un miracol, începând cu instabilitatea materială a existenței care îl face să scrie prietenului său Barbey : „je suis sur, que tout compte fait, je n’ai pas mangé plus de quatre mois en un an”, toate mizeriile l-au încercat. Iar el s-a mulțumit în acest timp să-și întreție existența din expediente cerești. De sus de altfel, a așteptat el întotdeauna totul: „Excepté Dieu, tout, m’est egal”. Așa se face, că a neglijat până într’atâta opinia contemporanilor, încât a avut legături de viață cu două prostituate pe care le convertește la credința creștinismului său absolut. Prima mai ales, Anne Marie Roulé, devenită Veronica în „Disperatul”, cartea care îl recomandă prin excelență, va avea o influență hotărîtoare Urmare în pag.