Universul, ianuarie 1900 (Anul 18, nr. 1-29)

1900-01-28 / nr. 26

­IL „UNIVERSUL“ de ieri s’a tipărit luür.480 exem­plare. Perimei culte, credem că n’ar fi nimic de obiectat contra ei. Vorba este că tinerii ce pot și trebue să fie folositori pa­triei și pe alte tărâmuri, cum sunt ale științelor, artelor, meseriilor, să nu fie jicniți în instrucția lor specială,­­ dar în acelaș timp să nu se piardă din vedere și marea impor­tanță pe care o are trebuința unei suficiente educații mili­­tare a fie­cărui fiu­ valid al țării sale. In această direcție, nu trebue cel puțin ca noi să ne lăsam mai pe jos de alte țări, și să știm prețul măcar cât ele însemnătatea acelei educații. Dar poate că de serviciul acesta redus ar fi drept și ni­merit să beneficieze o și mai întinsă seamă de tineri, pen­tru că principiul fiind at­esta, ca să se dea o educație și in­strucție militară complectă, e evident că și alții de­cât ab­solvenții școalelor numărate în proiect pot avea, și au deja, în momentul când sunt înro­lați, o pregătire ce n'ar face indispensabilă o ținere a lor sub steag tocmai trei ani. In ce privește a doua mo­dificare, aceea a taxei de plătit de către cei scutiți, ar fi poate mai multe obiecțiuni de făcut. In principii­, iarăși, nu e de­cât drept ca cei cari, prin fa­voare sau excepție, nu sunt chemați a da țârei ceea­ ce se numește tributul sângelui, să compenseze și ei cum­­va din partea lor acest sacrificiu. Insă forma de impozit de 2 la sută asupra retribuțiilor, sa­lariilor, sau de 4 zecimi asu­pra impozitului funetar, pa­tentelor și licențelor, poate că nu este iarăși cea mai ideală, dacă nu pentru alt­ceva, dar pentru că cu acest mod unele categorii de cetățeni ar scăpa cu totul de taxare, poate că, studiindu-se cu dinadinsul și sistemele din alte țări, s-ar ajunge la o formă mai potri­vită a punerii acestei taxe. In genere însă, cum am zis, principiile din cari s’a purces la modificările acestea nu sunt de cât drepte, și nu ne ră­mâne, de­o­cam­dată, de­cât să așteptăm de la legiuitorii noștri să facă aplicarea lor cât mai dreaptă și mai po­trivită. Despre educația militară însă, atinsă numai în treacăt aci, ar mai fi de zis câte ceva. Ceea ce vom face cu o apro­piată ocazie. Scene din teribilele Întâmplări ale lui IOAN ORTO, (apoiidu­ce de Austria) (Vezi explicata) Calendar pe anul 1900 Ortod lux­­-nr, 27 Ianuarie.—Aduc. Moaș­telor Sf. loan Gură de aur. (Catolic Jouî, 8 Februarie. — loan Mill Soarele răsare 7.13 , apune 5.18 București, 21 Ianuarie. Legea recrutarii Unul din proiectele mai în­semnate, cari vor trece pro­babil chiar în actuala sesiune a Camerelor, este și proiectul modificator al legii de re­crutare. Principalele modificări pro­puse sunt două: cea dintâia privește serviciul zis al volun­tariatului, iar a doua taxele ce vor avea sa răspundă cei scutiți. In ce privește voluntariatul, noul proiect fixează serviciul la un an pentru toate cate­goriile de tineri cari și până azi puteaui uza de această ex­­cepțiune. Voluntariatul de 6 luni nu va mai exista. Intru­cât această unificare pe de-o parte tinde a mi pri­vilegia mai mult un învăță­­mînt de­cât altul, de exemplu liceele față de școalele comer­ciale, de agricultură, etc., iar pe de altă parte năzuiește a asigura o mai solidă și­­ mai serioasă instrucție militară și­puțin cantitativ. La toate femeile și fetele răți hrănite în cea mai mare parte corsetul este de vină, la unele acesta chiar în prima linie. Prin aceasta n’am ajuns însă la sfârșit cu relele ce le aduce cor­setul. Corsetul îngreunează tre­cerea înapoi a sângelui din arte­rele­­ abdomenului la inimă, tul­bură prin urmare circulația și aglomerează în abdomen o mai mare cantitate de sânge necurat. De aici provine apoi dezordinea în stomac și la nervi. Dar femeile nu-și dau soco­teală de aceste rele, ci ele con­tinuă să poarte mai departe cor­setul și când medicii le spun ca să renunțe la el, ele se apără cu niște argumente tot atât de lip­site de rațiune ca și fapta lor. Corsetul ține cald, sprijinește șira spinărea, servește pentru frumusețe etc. etc. Se poate răspunde cu seriositate la aceste argumente șubrede? Pentru căl­dura corpului sunt și alte mij­loace, mai bune, iar pentru spri­jinirea spinărei ajunge o muscu­latură bine desvoltată. De ce bărbații nu întrebuințează pen­tru acest scop corsetul? Intru­cât privește frumusețea este greu de a se spune ceva, de­oare­ce noțiunile noastre de frumusețe sunt chestii de apre­­ciate. Atâta ne-am obicinuit cu purtarea corsetului, încât nu ne vom putea ușor deprinde cu un alt mijloc de frumusețe, în locul corsetului. Ori­ce se va crede despre cor­set, higiena nu prescrie alt­ceva de­cât­­ jos cu el­­ și adică sub ori­ ce formă : corsetul tare, cor­setul moale, talia solidă, oasele de pește sau fiarele din talie. Ori­ce haină, care împedică cât de puțin libera mișcare a pep­tului și a abdomenului, nu e re­comandabilă pentru purtat. Chiar și corsetul simplu micșorează co­șul peptului și adică cu mai mulți centimetri. In numărul viitor vom­ aduce câte­va exemple asupra efecte­lor corsetului. Olimpia» Din Germania {Cor. particulară a­­«Universului») Berlin, 23 Ianuarie. Situația politică Ziarele de aici comentează în diferite chipuri desbaterile ce se fac în Parlamentul englez asu­pra războiului. Cele mai multe dintre ele atacă pe englezi și mai cu seamă pe sir Wyndham, secretari al departamentului de rezbel, care în darea de seamă ce a făcut-o a zis între altele următoarele : «Generalul lord Methuen a ajuns la fluviul Orange în mai puțin timp, de­cât a avut nevoe armata germană ca să a­­jungă la frontiera franceză.» Iată cum răspunde un ziar german : «Comparația aceasta este stu­pidă.Când Parlamentul englez as­cultă asemenea frase,e treaba lui. Când însă secretarul de Stat o face aceasta, actualmente, când Anglia are tot motivul ca să nu provoace o critică, trebue să desmințim, în ton bine-voitor, ce e drept, dar energic. Nu permitem nimenuia dintre bărbații din Anglia, cari au «pre­gătit» și au «dirigiat» războiul din Transvaal, să-și bată joc de înalta artă strategică a mareșa­lului Moltke. A ceea ce a spus secretarul de Sta­t s’ar putea pune între cele­ 1’al­e obrăznicii engleze obici­nuite. Căci doar acum noi știm că 156.000 mercenari englezi — după cum a zis secretarul de Stat — au fost bătuți rând pe rând, până la desastru, de 59.000 de țărani iubitori de patrie "» Un sfirșit tragic Studentul de medicină vete­rinară Johan Kazynski a avut un tragic sfirșit în ziua aniversării nașterii împăratului.Tînărul, care locuia într-o casă mobilată, a ple­cat Sâmbătă după amiaza în oraș, spunând gazdei sale că se duce să vadă iluminația și apoi ca mai mulți colegi să serbeze ziua împăratului. A doua zi dimineața, gazda află de la portar că chiriașul ei a fost găsit mort lângă scară. Nenorocitul student s-a des­părțit des de dimineață, pe la orele 5, de colegii săi și a ple­cat singur spre casă. Intrând înăuntru făcu un pas greșit și căzu pe scările pivniței. Când l’a găsit portarul, studentul zăcea cu capul în jos pe scările pivniței. Sosind autoritățile, medicul a constatat moartea, provenită din spargerea osului de la tâmplă. O dramă amoroasă O dramă amoroasă s’a petre­cut ieri dimineață în strada Holl­­manstrasse 29. Acolo locuia de la 1 octom­brie anul trecut o tînără ameri­cană cu numele Marianne Woy­­ke, care li se părea, locatarilor, cam prea ciudată. Marianne­­ și câștiga­tele necesare existenței prin secțiuni de limbi streine, pe cari le dădea afară din casă. In timpul din urmă întreținea relațiunî amoroase cu un tînăr medic, împreună cu acesta vi­zită Sâmbăta trecură un bal, iar după ce acesta se termină in­trară într’o cafenea. Aici petre­cerea avu un sfârșit urît, de­oare­ce amanții se luaser la ceartă. Marianne luă o birja și plecă acasă foarte agitată. Cum intră în camera ei, gazda auzi două detunături de armă. Alergând în cameră află pe Ma­rianne pe canapea scăldată în sân­ge. Din două rase de sub inimă curgea sângele șiroaie pe rochia ei de bal. Nenorocita, care trăia încă, se rugă de gazda ei, ca să ia revolverul și să-î mai tragă un glonț. Gazda luă revolverul și înștiința apoi poliția. Marianne a fost transportată la spital într’o stare desperată. Nu se știe dacă va scăpa cu viață. Meyer. —­­­­­ ■ CRONICI FEMENINE CORSETUL II Aceste două motive sunt fi­rește normative. Contra motivu­lui al douilea cel puțin nu se poate face nimic cu rațiunea și față de cel dintâiü și mai puțin, de­oare­ce de 2000 de ani me­dicii îl combat în zadar. Corsetul influențează nu numai respirațiunea, dar direct sau in­direct toate măruntaiele din re­giunea peptului și a abdomenu­lui, musculatura și sănătatea ge­nerală a corpului. Cum s’ar putea de ex. întinde stomacul la o femee, când acesta este strîns în corset? De aici vine lucru că femeile așa de rar iau o mai mare cantitate de mâncare la masă. Ele mănâncă puțin și, adesea ori, lasă stoma­cul numai peste noapte gol și nici­odată nu simt adevărata foa­me. Urmarea este că, ele de­și mănâncă de mai multe ori pe zi, cu toate acestea mănâncă foarte MEMORIILE Baronesei Maria Vetsera Note zilnice și scrisori (Urmare) 28 Octombrie. Mulțumesc lui Dumnezeu, pot să rămân în Viena ! Rudolf is­­buti să facă ast­fel în­cât, cel puțin pentru moment, să fiu to­lerată în capitala Austriei și să nu fiu supărată mai mult. Același funcționar polițienesc, care’m’ adusese ordinul de ex­­pulsare, veni din nou azi la mine și’m’ spuse, cu aceiași supunere ca la început, că puteam să ră­mân în Viena. — Nu pot să’țî spun, d-șoara mea, zise dînsul la urmă, cât de mult mă bucur ca am putut să’țî aduc această știre de bucurie, căci, între noi fie zis, eu sunt convins în adâncul sufletului meu, că n’am făcut absolut nici un zeü. Azi m’am întâlnit din nou cu Rudolf. I-am arătat din nou ce neso­cotință, ce absurditate e din par­tea lui să mă iubească pe mine ; i-am dovedit că dragostea asta nu putea să ne ducă la un bun sfârșit. Rudolf mă rugă să nu’l duc la disperare cu ast­fel de cu­vinte. — Până la­ moarte am jurat să ne iubim, zise dînsul. Nici o dată până acum nu mi-am căl­cat jurămîntul, cu atât mai pu­țin o să mi’l calc acum. — Dar noi n’avem de loc nici o speranță, exclamai eu, d’a fi vr’o dată unul al altuia, și ai face foarte bine dacă te-ai sili ca să mă uiți... — Să te uit pe tine? Dar tu pe mine ? Intarziai cu răspunsul, însă ’mi făcui d’o dată inimă și ex­clamat privind pe Rudolf țintă în ochi: — Și eu o să te uit... Peste un an nu’mî voi­ aduce de loc aminte că te-am cunoscut vr’o dată. — Nu spui adevărul ! strigă Rudolf ești din fire. Tu vorbești contra convingerei tale intime. N’o să mă uiți, n’o să mă poți uita !... Atunci eu, ne mai putându-mă stăpâni, sbucnim în plâns. Lacrimile mele, suspinele mele sgomotoase fură cea mai mare dovadă că nu spusesem adevărul. — Nu trebue încă să perdem toate speranțele, urmă Rudolf. Vom­ face încă o ultimă încer­care pentru ca tu să devii soția mea legitimă. O să vorbesc din nou cu tatăl meu și sper că în­­tre vorbirea noastră va fi urmată de un rezultat bun. Și ast­fel, iată-mă sperând din nou ! Mi s’a întors credința că o să văd steua mea cea bună ri­­dicându-se d’asupra capului meu! Din nou mă apuc de pasul plu­titor, care trebue să mă scape de înec!...* * * 7 Noembrie. E o zi posomorită de Noem­brie, cu ceață, tocmai potrivită ca să mă facă și pe mine întu­necată și melancolică. Ce contrast între ziua aceasta și aceea când l-am văzut pentru prima oară ! Ce timp frumos de primăvară era atunci, cât era de învioră­tor, de mângâios ! Razele soare­lui erau splendide, toate ’mi rî­­deau, toate pateau a se bucura d’impreună cu mine ! Dar azi ! Ce întunecate, ce triste sunt toate în jurul meu ? Toate plâng și se dezolează dimpreună cu mine. Natura e îmbrăcată în haină de doliu. Atunci eram pe pragul vieței, cu inima plină de speranțe, de plăcere de traiu, de bucurii. A­­tunci primăvara mă invita zîm­­bitoare la petreceri și mă gân­­diam că eu, care eram încă un boboc de floare, închis, aveam să mă des­volt cu o strălucire ne­mai­pomenită, spre bucuria și încântarea tuturor. Bobocul de floare s’a desvol­­tat, dar, atei deja după câte­va zile el se veștejește. Azi, când sunt abia ajunsă pe pragul vieței, mă aflu deja pe marginea mor­mîntului. Roza,—pompoasa și minunata floare — a fost ruptă de pe tul­pină și acum își perde petalele una câte una, iar mâine nu va fi alt­ceva de­cât un schelete urît, respingător. Ceață groasă afară, mâhnire și tristeță înăuntru ! Timpul se potrivește cu du­rerea sufletului meu și mă si­lește să mă concentrez în mine și să mă judec pe mine însămi. Mă întorc cu mintea înapoi și mă văd fetiță fără griji, trăind numai din întâmplările momen­tului . Nu știam nimic de amor, nu cunoșteam durerea și când plân­geam cauza era numai sărmanul Robinson, de a cărui soartă, pe insula pustie, mă durea inima, îmi placeau, e adevărat, gă­telile și toaletele, însă în pri­vința asta cei din jurul meu nu mă lasau să am ceva de dorit. Era întocmai ca și cum aș fi avut o baghetă magică, întocmai ca și cum aș fi cunoscut cuvîntul de vrajă prin care mi se împlinea imediat orî­ce dorință. Mi se ezita în ochi orî­ce gând și ar fi fost amar și vai de a­­cela care ar fi întârziat numai un moment de a’mî împlini dorința. Mă făcui mai mare și mi se deferă profesori și profesoare și trebuia să ’nveț bine, pentru ca să fiu nu numai frumoasă, ci și cultă. Insă n’am făcut nici o treabă. Cu limbele și cu muzica tot mai mergea, însă cele­ l’alte științî nu se prindeau de mine. Profesorii și profesoarele se plânseră la mama și fură de pă­rere că nici o dată n’au s’o scoată cu mine la capăt. Mama zise atunci că sunt des­tul de frumoasă și de bogată, pentru ca să­ mî fac fericirea în lume și fără cunoștințe mai a băncî. D’abia împlinisem 10 anî când am citit întâiul roman. Nu pot de­­loc să spun cât m’a turburat acest prim roman și cu câtă grabă și lăcomie l-am devorat. Și azi încă îmi aduc foarte bine aminte de subiectul lui și mi se pare că văd și azi înain­­te’mî pe eroul și eroina descriși în el. Era vorba de o fată săracă, însă foarte cinstită, care, fiind părăsită de toți, se duse de­parte între străini, fără să știe unde avea să’și rezime capul, seara. Situația’­ era disperată și se părea că nu’î rămânea alt mijloc de scăpare de­cât să se arunce în brațele viciului. D’o dată se întâlnește pe câmp cu un prinț care o place așa de mult, în­cât o duce în orașul lui și, cu toate pedicile ce i se pun din toate părțile, se însoară cu dînsa. — Nu, asta nu se poate, ’mî zisei eu, așa minuni nu se pe­trec în lumea noastră realistă și tot ce se scrie aci nu e alt­ceva de­cât un roman. Insă romanul nu mă mai lăsa în pace. Eroul și eroina lui îmi răsa­­reau mereu în cap și eu, fată naivă, de 10 ani, mă duceam în fie­care zi pe câmp, la preum­blare și bateam drumul uitân­­du-mă în toate părțile ca să văd pe prințul căruia trebuia să i se facă milă de mine, să mă ia, să mă ducă în castelul său și să­ mî pună pe cap coroana de prințesă. Prințul nu veni, firește, și trebuia să mă întorc în toate zilele acasă fără nici o ispravă. Insă visul, frumosul vis de aur al copilăriei mi-a rămas și de atunci nu m’a părăsit gândul că e în mine stofă pentru ca să devin eroina unui roman foarte interesant. Devenit ceea ce se obicînuește a se numi o fire fantastică, en­­tusiastă, și mama zicea adese­ori că ar fi mai bine dacă m’aș sco­­borî cu mintea în lumea de jos de­cât să plutesc în regiunile cele mai înalte. (Va urma). Ce nemerite vorbe neaoș .româ­nești ! In această privință ea ar putea da lecții multora dintre noi. Ar trebui dar să ne gândim serios la pericolul ce ne ame­nință, și ar fi mai cu seamă de dorit ca persoanele competinte să combată cu putere această tendință de a poci și schimonosi biata limbă românească, care e așa de frumoasă. Să sperăm însă că profesorii noștri își vor lua în serios această sarcină și se vor sili să ne scape de această năpaste. Logofătul Dinu. Tribuna Liberă­ ­ Sub acest titlu vom publica zilnic articolele ce ne vor fi tri­mise de cititorii noștri, cu privire la literatură, știința­, politică, etc. în fine ori­ ce­ articol de interes general. (N. R.) Mărunțișuri Am citit în «Desbaterile Par­lamentului», cum­ unii domni deputați și senatori au criticat proiectul de leg­e prezintat de d. ministru al justiției, fiind-că a înlocuit câte­va vorbe din codul francez, cu vorbe curat româ­nești. Eu unul am aprobat foarte mult pe d. ministru, și ’a felicit că a avut această fericită idee. In adevăr, mania neologisme­lor a devenit o calamitate. O mare parte, din cei cari vorbesc și scriu, au pocit cu desăvârșire biata limbă românească. Este adevărat că ea nu este încă de tot formată, lipsindu-i multe vorbe, și prin urmare suntem siliți a ne împrumuta de la limbele surore, însă aceasta trebue făcut numai în nas de absolută trebuință, și nu trebue să nesocotim mii de cuvinte, pe cari mulți mei nu le cunosc. Dovadă de ceea ce zic este că n’avem de­cât să vedem cum au scris V. Alexandri și Alexan­dru Odobescu, și ne vom con­­­­vinge că ei au exprimat tot ce au cugetat și simțit într’o limbă curat românească, care sub pana lor este o adevărată melodie plină de farmec, fără însă a pre­săra scrierile lor cu o drone de neologisme. Limba românească este o ex­­cepțiune în ceea ce privește uni­tatea ei. De la Dorohoiu până la Severin, d­e la Academie până la opincă, ea este absolut aceiași. Și se știe, că clasa rurală vor­bește mult mai bine de­cât cei de la oraș. Cine n’a observat ce frumos vorbește populația de la munte ? Din Istoria Secolului XIX 27 Ianuarie (1849) Recucerirea orașului unguresc Arad, ai cărui apărători fuseseră mai înainte goniți de armata austro-sârbească. Carnetul unei Actualități Pe când political cețeasa, Cum e vremea de afară, Pe când o sărăcie mare Domnește în întreaga țară... Pe când la baluri se petrece, Se bea vîrtos și se danțeazâ ; Pe când moșnegi cu măsculițe In șamber­ se pare supează... Pe când Englezii la victorii Câștigă întruna pe... hârtie, Iar Buri­ î bat de simt în lege In fie­care bătălie... Cucoana Manda lu Iordake, Și soacra lu Ion Tănase, S’a îmbolnăvit de influență, Acuma zile sunt vre-o șense... Când auzi Ion Tănase Că influență soacra are, Ca ginere, cu dor de soacră, și scrise ’n grabă o scrisoare... «Auz c’aî influență, mamă; «Mi bucur și îmî pare bine, «Că cel puțin, ca soacră bună, «Te vei gândi acum la mine... «Deci, iute-aleargă la ministru «Ce vrea ca să mă ponegrească, «De influența ta urează «Și fă ca leafa să’mî... sporească!» Marion. In fața primejdiei In articolul meu precedent am dat o pildă, din nenumăratele ce se pot da, de suferințele îndu­rate de unii copii de la acei cari i-au făcut să vadă lumina zilei. Mai mulți cunoscuți, cu cari m’am întâlnit, mi-au declarat că de felul aceluia povestit de mine, se întâmplă mai des decât mi-ași putea închipui,—și fie­care­­ mi­mară câte unul sau mai multe. Ei bine, eu cred că ar trebui începută o mișcare și în sensul acesta, dacă voim să dovedim că civilizația la noi nu e numai lustru.—bulgăre de noroi­ aurit. Trebue să ne pregătim gene­rațiile ce urmează în sensul ca ele să devie niște temelii puter­nice ale edificiului nostru social. De la copiii de astă­zi atârnă viitorul țărei,—și dacă nu se va căuta să li se dea o creștere bună, mă cam îndoiesc de ce va fi. Părinții,cari nu știui să-și creas­că copiii, nu merită să-î aibă sub aripele lor. Șt­iind­că societatea e interesată în causă, ea trebue să intervie. Să se facă aziluri, unde să li se dea acestor copii nenorociți o creștere bună, unde să li se imbibeze mințile cu idei sănătoase, morale, — să ne pre­gătim buni și folositori membri pentru societate. Alminteri putre­­junea ne amenință cu o catas­trofă groaznică, inevitabilă. De câtă­va vreme trăesc în Galați. Eî bine, dacă vre­unul din cititori, streini de acest oraș, l’ar visita vr’odată, îl sfătuesc să se coboare în port. 11 încre­dințez că se va îngrozi de nu­mărul înspăimântător de copii Leac de criză " Cu cât se accentuează criza aceasta economică și finanțiară, care ne bântui de atâta vreme, fără s’avem speranță a scăpa așa de curând, cu atât mi se lămu­rește mai bine amintirea lucru­rilor de pe vremea răsboiului din urmă ruso-româno-turc. N’am pretenția să pricep eco­nomia politică și, prin urmare, nu vom­ căuta să fac vreo paralelă între starea actuală economică și starea în care se afla țara noas­tră până în ajunul marelui res­­boiu. Știu însă că lumea toată se plângea tot așa de amar ca și astăzi de lipsa banilor pe piață. O sumă de negustori mari scrîșneau, văzându’și apropiata cădere, iar cât despre negus­­torii mici, aceia erau mai leși­nați decât muștele apucate pe neașteptate de o toamnă aspră și timpurie—d’abia ’și maî trageau sufletul. Când ajunsese criza în țoiul e­ și lumea era cuprinsă de ultima destindere­e, iată că se declară resboiu'­. M’am dus la un prie­tin, bă*im mare, la poziție prin­cipală în tiodd Mogoșoaia, îl știam la marginea prăpastie!, faliment sigur în negoț și casele, care erau proprietatea nevestii, ipotecate cu vîrf. — Am auzit ? resboiu ! îmi zice băcanul cu un ton cu totul altul decât al mâhnirii. — Atâta ne mai trebuia! nene Matache, îi răspunsei eu. Res­boiu ne mai trebuia, ca să ne prăpădim de tot. — Las’că’î bine, adaogă omul cu tonul și mai accentuat, fre­­cându’șî palmele cu multă sa­tisfacție. Ie! ceva? fac eu cinste. A făcut cinste și, pe câtă vreme beam un păhăruț de pelin, mi-a ținut o lecție de înaltă economie politică : — Criza, vezi dumneata, dră­guță, este paregramplu, cum să zic ? pardon ca o boală, ca o bubă... coace, coace, mereu, coace pe dedesubt și te prăpă­dește. Care­va să zică, daca o spargi, te-ai ușurat... Apoi, cu multă nerăbdare : — Eu! când începe ? când în­cepe ? Pe urmă cu mult dor . — Aah ! să’î mai văz odată pe amicii noștri ! frații noștri ! nași brat matadei! că de mult nu i-am mai văzut ! Am tetfeles îndată cu câtă ne­răbdătoare dragoste aștepta neică Matache pe pravoslavnicii noștri amici și, ca sa’i fac plăcere, i-am răspuns. — Apoi, nene Matache, îi așteptăm ; mult­ mult peste vreo patru cinci zile trebue să’i vedem. — Să te auză Maica Precista!.. Apoi nici nu mai mergea, dom­nule... Ne prăpădeam de tot... Să vezi dumneata ce-o să curgă peste câtăva vreme în Bucureș­­tiul ăsta pîrlit: lapte și miere, drăguță ! Mai nainte de cinci zile, pri­mele regimente rusești au apă­rut . Insulü, veneau câte puține, apoi din ce în ce mai multe, până ce, pornind în grămadă mare cătră Dunăre, au umplut Bucu­reștii. Și în adevăr, previziunile bă­canului meu s’au isbândit cu vîrf și ’ndesat. Sfinte Nicolae I ce ploae, ce torente binefăcătoare de carboa­ve și de poli asupra țării și ca­pitalei ! Ce berechet­e ce bilșug! Daca armatele imperiale au datorit în parte succesul lor pes­te Dunăre armatelor noastre ro­mânești, nu puțin au datorit a­­cel succes și binecuvîntărilor să­răcimii și sărăciților din țară și din capitală. Averi întregi aproape de perie au fost salvate , altele s’au făcut din nimic. Firește că așa trebuia să se 'ntîmple. De unde, pînă zilele trecute, lu­mea toată sta cu mâinile ’n sîn, deodată s’a pornit pe o activi­tate nebunească, imediat și e­­norm de scump plătită. Un litograf avea numai o biată presă, la care tipărea cărți de­ vi­zită, câteva sute pe săptămână îndată și­ a instalat cinci pre­se și s’a pus să tipărească lucruri mult mai de­ seamă. Zi și noap­te, tipărea etichete de băuturi de lux : Mari cu­ trei stele, Cham­pagne veuve Cliquet, Xeixs sci. sci. Și așa toți litografii și tipo­grafii. Pe când ei trageau etichetele, căruțașii cărau în goană sticle goale la pimnițele cârciumarilor, prefăcute în tot atâtea laborato­ri pentru prepararea conținutu­lui : mii și sute de brațe nu bi­­ruiau să pritocească șampaniile, vinurile, cognacurile și lichioru­rile fine, în vederea cărora lu­­crau presele. «Odăi mobilate cu chirie !» Cine n’avea odăi mobilate cu chi­rie ? Familia toată se muta în­tr’o șură, într’o magazie din cur­te, și odăile le dedeau mobilate muscalilor. Vezi ce politicoasă și ospitalieră populație ! Două chichinețe cu câte un pat, o masă, un scaun, un lighean și o lampă—3, 4 până la 5 sute de lei pe lună La drept, nu era mult, fiind­că nu se număra cu fran­cul, ci cu carboava, ori mai bine cu polul : 15, 20, 25 de poli! Și muscalul galant dădea fără vorbă. Mulți plătea și astă seară pe o lună înainte, și-a doua zi dimineață repede ,și faceau gia­­în anlanul și plecau... Unde? unde poruncea împărăția. Cum pleca chiriașul, repede la loc biletul: «Două odăi spațioase mobilate cu luna!» Și iar, 15, 25 de poli. Pria seara chichinetele erau închiriate din nou. In cârciume, în birturi de ori­­ce mână, în toate localurile pu­blice, un minut nu se oprea degerul. Intr’un birt francez de cea maî­naltă clasă, am văzut cu ochii mei următoarele. Au intrat și s-au așezat la masă un general cu familia. Era tatăl, mama, o fată tînără cu guver­nanta și doi blerandri. După toate aparențele, era o familie foarte distinsă și foarte bogată. Au dejunat după maniera fran­ceză, cu oue, un fel de bucate, friptură, prăjituri, fructe și brân­ză , au băut bordeaux și șampa­nie (cunoșteam etichetele), apoi cafea, cognac și liqueur (aseme­nea). Socoteala: quat­ cents cin­­quante francs! adică pe româ­nește : patru sute cincizeci de franci. A plătit generalul fără să miște măcar din sprinceană, cum am plăti eu sau dumneata 2 lei și 50 la Ienadhe. Într’o seară la Rașca­­n salon, era multă lume. La o masă erau mai mulți ofi­țeri ruși, cam trecuți. Provocați în adevăr, sau numai­­ porniți de lifnă, au început să înjure­­ n franțuzește pe niște mușterii ro­mâni de la o altă masa . Românii au ripostat, și de aci, după câteva replici violente, s’a încins o bă­­tae în regulă. Muscalii erau în minoritate, ba încă unii de la alte mese, înțelegând că n’au dreptate camarazii lor, au inter­venit în favoarea românilor. Totuși bătaia ar fi continuat și desigur ar fi luat proporții primejdioase, daca un muscal, care intra pe ușă, n’ar fi strigat în gura mare un nume muscă­lesc foarte greu de ținut minte. Muscalii bătăuși s’au oprit ca prin farmec întemniți. Asta a impus și românilor. Toți luptă­torii au stat pe loc în picioare. Atunci a intrat, urmat de aghio­­tanți, un general—era coman­dantul pieții. S'a așezat și el la o masă, făcând semn ofițerilor să stea fiecare la locurile lor. Atunci ofițerii muscali și ro­mânii bătăuși au fraternizat și s’a băut șampanie pînă la ziuă de peste două mii de franci. Cine a plătit-o, nu trebue să vă mai spun. Bucureștii erau acum în cul­mea prosperității. M’am dus la nenea Matache. L-am găsit foarte vesel. — Ai avut dreptate, neică Ma­tache... — Așa’i că s’a spart buba, drăguță ? Și știam eu leacul ei. Zic : — Da, neică Matache, dar eu nu’î credeam pe muscali așa ga­lanți... — E împărăție mare, drăguță, nu’ți spuneam eu? In acel moment, iată că se oprește din goană trei cazaci că­lări, un ofițer și doi soldați. Nenea Matache și-a compus numai decât surîsul oficial, plin de grație. Ofițerul a descălecat, a dat ca­lul unui soldat și a suit treptele în prăvălie. Era un băiat foarte frumos și foarte distins, o figură blândă și veselă ; se vedea că venise în fuga de departe și-î era de grabă să meargă și mai departe. Iată ce a târguit: A băut un cognac și a gustat un sandwich cu icre. A dat o jumătate de oca­de rachin la oamenii lui, câte o jimblă și o bucată de brânză de burduf, cand tot de-o jumătate de oca. Atât. A scos punga și a trintit un pol de aur pe tejghea. Nenea Matache a luat polul și i-a dat cazacului restul o ju­mătate de rublă. Cazacul a salutat, s’a suit pe cal și a pornit în trap mare că­tre miază-zi. Nenea Matache a văzut ce ochi mari făceam și, om deștept, a înțeles că mi se păruse soco­teala prea­ prea. — Vezi d-ta, drăguță, zice, ce e și cu răsboiul ăsta ! Văzusî bietul băiat , om tînăr și de fa­milie , cum îl trimete împăratul să-l prăpădească păgânii, pentru

Next