Universul, august 1930 (Anul 48, nr. 178-208)

1930-08-01 / nr. 178

Anul XLVIII Nr. 178 Vineri 1 August 1930 Fiindcă de la o vreme totul merge pe dos în ţara noastră, un prieten ne întreabă : ce ar fi daca lumea ar merge cu capul in jos şi cu picioarele în sus? Nu cred, zice prietenul nostru, că ar fi o revoluţie In bine. Deşi ideia amicului care dă altă destinaţie capului, este vai de capul ei, încercăm să-i pre­­zintăm unele avantagii. In primul rând, e drept, se va face un mare act de dreptate bietelor picioare cari de veacuri n'au mai fost scoase din circu­late. Capetele vor înlocui picioa­rele și, cum în majoritatea ca­zurilor această parte *a corpului este mai tare (se zice „tare de cap*') suntem siguri că ea va suplini cu succes picioarele cari vor rămâne exclusiv pe seama poeţilor — la versuri. Fără îndoială că orice biet să­rac — şi sunt mulţi săraci în bogata noastră ţară — va pre­feri acest nou mijloc de trans­port, întâi pentru că... în econo­­miile lui vor intra şi însemnatele sume de bani pe cari Ie debursa pe ghete şi al doilea pentru că va scăpa pentru totd’auna de bătături — ucigaşele bătături. Că sunt şi capete cu bătături, nimeni nu contestă, dar bătătu­rile la cap n’au avut alt neajuns de­cât că posesorul lor a fost în­conjurat de atenţii oficiale. Ele au produs, ca să zicem aşa, numai neajunsuri morale, dar fi zice niciodată şi nici unul. Prin urmare capul, în locul pi­cioarelor, va fi un câştig impor­tant, un progres evident. Dar apoi m­ur­ ,cap, ori­cât de puţin tare ar fi el (şi de acum în­colo el va trebui să fie numai tare) nu e superior picioarelor ? C­ine nu ştie zicătoarea : unde nu e cap, vai de picioare ? Pe urmă ce calitate aveau, pentru bărbaţi cel puţin, — picioarele ? Să alerge. Ei bine, să spue orice simplu muritor (nu mai vorbesc de scriitori) câte nu le-au aler­gat şi prin cap ! Poate oare alerga un picior mai repede ca un gând prin cap? Deci şi din punctul acesta de vedere, al celebrităţii, adică de a te duce mai in grabă la slujbă ca să nu te amendeze şeful, ca­pul va fi un excelent înlocuitor al picioarelor. Capul de asemenea, întrebuin­ţat drept cap, ce poate să facă ? Legi financiare nesăbuite, o că­sătorie, etc. In definitiv, capul face, capul trage. Dar capul folosit ca picioare ! Ce cap frumos o să facă ! Pentru cucoane, lucrul va fi şi mai îmbucurător. Mai întâi, adio nesfârşitele certuri cu soţul pentru cumpăratul­ diverselor pălării după capriciile modei sau ale anotimpurilor. Moţăciile din cap, dispreţui­toare, ale d-nei Chioşc când treci pe lângă dumneaei şi se simte obligată să-ţi zică „bon­­jour" vor dispare. Saluturile se vor face un viitor din picioare. Domnul mişcă larg picioarele în dreapta şi în stânga când vrea să fie afectuos, mişcă nu­mai din glesne când vrea să păstreze distanţa şi ţine picioa­rele lipite când refuză să te salute. Ce frumos ! Dar o mare binefacere pentru omenire, binefacere ce va re­zulta din noul mers, va fi urmă­toarea : boalele nervoase nu vor mai trimite la sinucidere atâtea victime.­ Neurastenia își va fi găsit leacul. A merge cu capul în jos era până acum un indiciu al melancoliei. Or melancolie cu picioarele în sus nu se pome­nește. Picioarele vor dicta. Au dictat ele în toate timpurile, dar până acum lucrurile se făceau­­ dis­cret. In rezumat, o nouă ordine sta­bilită în mersul­ omenesc, e poa­te singura soluţie ca ţării să-i fie mai bine. Cu capul s’a făcut până acum la noi infructuoasă experienţă. Acest articol însă, scris după indicaţiile locomoţiunei viitoare (cu piciorul adică) nu face oare o dovadă din contră pentru ple­doaria de mai sus ? c. cosco PLĂCERILE VOIAJULUI. Intr’un orăşel de provincie, în gară, lume multă pentru trenul de Mehadia. Toată lumea a venit de vreme în speranţa că va găsi un loc bun şi comod în t­ren. De departe se zăreşte namila pe şine care se apropie in mare viteză. Toţi se grăbesc să iasă pe peron cu bagaje, cu copii in braţe, cu coşuri cu mâncare, etc. Mare le fu insă mirarea când văzură că trenul trece cu viteză prin gară fără sa se o­­prească. Călătorii se duseră imediat la biroul de mişcare să ceară relaţii. — Sunteţi bun să ne spuneţi care este cauza că trenul perso­nal a trecut fă­ră ca să se o­­prească şi noi nu ştim nimic, căci nu s’a anunţat? — S’a certat ori mecanicul personalului cu şeful gării şi acum vrea să se răzbune pe el ! INTR’UN MUZEU Ghidul: Priviţi, acesta e pa­tul în care a murit Ludovic al XVI-lea. Un turist : Pai, Ludovic al XVI-llea, a murit pe eşafod ! Ghidul: Sigur, dar patul ace­sta a fost făcut din lemnăria e­­șa­fodul­ui. HAZ DE NECAZ Marele Incendia dela franca Speri CAUZELE INCENDIULUI La o bancă din Capitala, cu numele de mai sus, a isburnit un incendiu formidabil. Focul a luat naştere dela o discuţie între doi acţionari. Unul din ei s’a aprins şi in focul discuţiei a ars două palme interlocutorului său. Celălalt a văzut scântei şi a dat alarma. In primul rând a ars acoperi­şul, astfel că banca a rămas des­coperită. Din cauza căldurei, beneficiile acţionarilor s’au topit. A mai ars o mare parte din arhiva veche a băncii, cu discursuri şi propuneri de-ale membrilor din consiliul de administraţie, ceea ce este o mare pagubă, în ciuperci. SOSIRE AJUTOARELOR Primele ajutoare care au sosit la faţa locului au fost : ajuto­rul dle primar, ajutorul coman­dantului de pompieri şi Doamne ajută. CE­ AU STABILIT AUTORI­TĂŢILE Autorităţile sosite în grabă, au stabilit santinele în jurul localu­lui incendiat. LOCALIZAREA INCENDIULUI Fiind avizate posturile, de pom­pieri, au venit noile moto-pompe, care funcţionând fară pompieri, au reuşit să localizeze focul. Sosind şi consiliul de adminis­traţie, a stins tot ce era prin bancă. PAGUBELE UNIVERSUL Timpuri noui, moravuri noui — Dar unde se face bae aici d-le? — Păi d-ta nu vezi, sus!.. MERITUL LOR pr. Ma Un fel de ţârcovnic, în haine negre ca de înmormântare, cu pălăria preoţească în mână şi cu capul ras ca al unui sas din Her­­m­anstat, stă de vorbă cu gardis­tul din poarta unui minister, unde titularul e frate ardelean... Omul cu capul ras explica, in termenii cei mai reverenţioşi, că are o scrisoare de recomandaţie din partea unui om politic din Gibou şi că omul politic e finul unui fin de-a­l domnului prim­­ministru... Cetăţeanul din Gibou dădu aceleaşi lămuriri şi uşie­rului de la scara principală, pre­cum şi şefului de cabinet de la uşa Excelenţei... Cum un român ardelean din Gibou, nu poate fi bănuit că ar fi român macedonean din Vo­­dena, solicitatorul — cu scrisoa­rea recomandată din partea unui fin politic, — a fost imediat pri­mit in audienţă. In scrisoarea sa, naşul ţârcov­­nicului şi finul d-lui Maniu, re­comandă pe cetăţeanul Onisifor Scârţu ca pe unul din devotaţii cei mai înflăcăraţi ai primului ministru, şi cerea un ajutor bă­nesc cu care protejatul său să-şi poată termina casa, până la Sfântu Dumitru. Cum un ministru din partidul naţional nu lasă nesatisfăcut pe­rotejatul unui fiu de al d-lui aniu, începu să „cujete“ serios din ce fond ar putea rupe câte­va sute de mii. După o scurtă cujetare, ministrul chemă la te­lefon pe colegul său de la Instruc­ţie şi îl rugă frumos să facă cer­cetare dacă nu cum­va are la în­demână im fond din care ar pu­tea „extrage“ suma de cel puţin una sută de mii... Deşi ţărănist, ministrul instrucţiei se grăbi să-şi servească colegul naţional şi îi răspunse că de­o­cam­dată are la dispoziţie un fond de 120 mii de lei, care reprezintă bursa elevilor merituoşi de la Academia de arte frumoase... Crezând to­tuşi că ar putea salva acest fiind, ministrul Instrucţiei găsi nime­rit să adauge că de aceşti bani se foloseşte colonia şcolară care merge la Baia-Mare, unde se a­­flă o Academie de pictură, şi un­de elevii, pe lângă că lucrează în mijlocul naturei, au şi prile­jul să se recreeze la poalele munţilor apuseni... Ministrul naţional obiectă : — Sunt bani aruncaţi pe gâr­lă, mai ales pe timpul acesta de criză !... Trebuie să Ie daţi o în­trebuinţare mai practică... Şi reuşi să-şi convingă colegul, că protejatul finului naţionalist, valorează mai mult decât toţi elevii — la un­ic — de la Aca­ , demiile de arte frumoase din toa­tă țara, încântat de modul cum a a­­ranjat lucrurile cu „Instrucția", ministrul chemă la telefon și pe titularul de la „Munca“. Ministerul Muncii se scuză că n'are la dispoziție de­cât fondul destinat pentru cheltuelile ceru­te de adăpostul de vară de la Sâmbăta de sus. — Ce este acest adăpost dela Sâmbăta de Sus ? se interesa e­­nervat ministrul national. — E un castel amenajat pen­tru a servi drept adăpost de re­culegere, pe timpul verei, pentru scriitorii şi ziariştii lipsiţi de mijloace... Ministrul national se indignă , aproape: — Auzi castel pentru toti ne­pricopsiţii !... Asta înseamnă o adevărata risipă în banii Statu­lui !... Dacă le trebuie scriitori­lor castel, să le caute în Spania iar nu la Sâmbăta de Sus !... Fata de acest argument, minis­trul Muncii s’a găbit să satisfacă pe deplin dorința colegului său naţional. O voi. Elevi talentaţi ai şcoa­­lei de pictură, precum şi voi scriitori şi ziarişti fără mijloace dacă n’aţi avut prilejul anul a­cesta să vă recreaţi în aerul cu­rat dela Baia-Mare sau dela Sâmbăta de Sus, consolaţi-­vă cel puţin, că de data asta, banii Statului­­ au fost aruncaţi pe gârlă !... Cu ei îşi va întemeia — ţâr­­covnicul din Gibou — o frumoa­să gospodărie şi va trai asigurat până în adânci bătrâneţe, pen­tru fericirea şi gloria neamului românesc.* In chiar clipa când să pun semnătura sub aceste rânduri, aflu că atât fondul coloniei şco­lare dela Baia-Mare cât şi cel pentru casa de adăpost dela Sâmbăta de Sus, n’au fost folo­site de cetăţeanul din Gibou !... Ambele fonduri au fost „des­fiinţate“ din motive de... eco­nomie­­... Facem deci cuvenita rectifi­care şi cerem scuze tuturor fi­nilor şi sul­finilor d-lui Maniu, care şi-au clădit case de când guvernează naţional-ţărăniştii. ALCAZAE • Ziarele anunţă, că o mare fir­­­­mă financiară engleză se arată dispusă să angajeze în România frumoasa sumă de cinci milioane lire sterline, peste patru miliar­de lei, ca să facă iritaţii (iriga­ţii). Direcţiunea generală a Regiei autonome c. f. r. a hotărît să a­­corde în baza tarifului excepţio­nal o bonificare de 10 la suta tu­turor celor cari vor prăda (pre­da) la c. f. r. cel puţin 1000 de tone. Sonda 120 de la Moreni, după ce a stat câteva luni în completă inactivitate, a început de eri să erupă mari cantităţi de viţei (ţi­ţei). La direcţia generală a regiei autonome P. T. T. s-a înfiinţat o şcoală pentru viitoarele func­ţionare ale acestei instituţii. După ce urm­ează şase lu­ui cursurile acestei şcoli, tinerele absolvente fac un stagiu de o lu­nă şi apoi sunt întrebuinţate la curtat (cartat). Ministerul instrucţiunii publi­ce a trimis o circulară tuturor directorilor de școli secundare, prin care îi invită să desemneze câte cinci elevi din fiecare clasă cu aplicațiuni speciale pentru ocnă (oină). n. -------x □ x-------­ Firme înregistrate Societate anonimă pentru lţi­­nerea de permisuri, înaintări, concesii etc. : La voaleta. Societate pentru exploatarea pădurilor : La Parchet. -------x □ x-------­ COMPENSAŢIE. Lache Căsătorescu e logodit şi mândru de alegerea sa, scoate fotografia din buzunar şi o ara­tă unui prieten la cafenea. — Asta este portretul viitoa­rei mele : e frumoasâ, inteligen­tă, bogată, are caracter şi cultu­ră şi pe deasupra zestre mare ! — Care va să zică are tot ce-ţi lipseşte ţie ! LA BODEGA — Chelner, vinul ăsta de Dră­­găşani are gust de mucigai. — Nu se poate, domnule . O­­do­beştiul nostru are gust de mu­cigai. Drăgăşanul are gust de co­clit ! IN PARC. — Doamnă, fetiţa dumneavoa­stră a dat cu păpuşa în capul băeţaşulu­i meu ! — Nu face nimic ; păpuşa e in­casabil­ă ! • LA­UDO Ea: Cum găseşti, noul meu costum de line ? El : Nu ştiu .... Ea : Ce vorbă e asta ? El : Păi, mă uit mereu la line... şi nu-l găsesc I­ CURAJ Fafica Pitrulescu, funcţionar cu mare vază la cadastru şi a­­preciat de şefii săi ca un om se­rios şi muncitor, se plictisi cu burlăcin şi se hotărâ să se în­soare. După ce consultă toate cărturăresele din oraş, intră în relaţii cu peţitoarele şi în urmă la şi abonă la revista „Căsăto­riilor“. Un prieten auzind că vrea să se însoare îl prezentă domnişoa­rei T­ilica Luxescu funcţionară la un birou de dactilografie. Cererea în căsătorie o făcu pă­rinților care îi promiseră să-i dea răspunsul peste trei zile. La data, fixată, , Fafică se prezentă la locuința acelei care spera el să-i fie consoartă și negăsind pe nimeni acasă, se duse intr’un suflet la prietenul său să afle răspunsul. — F.i ce zici dragul meu ? Azi când era ziua fixată să am răs­punsul nu am găsit pe nimeni acasă. Care să fie cauza? — Am auzit cjl a mai cerut-o în căsătorie și Lică Savrescu !... — Eu cred că nu e greu s’a­lea­­gă intre mine si I­ică Sa­vrescu­­!... — Greu nu e s’aleagă, dar II vine greu probabil să-ți comu­nice alegerea ! 1 7 + 7 , îl obosit, Nuhăm se opreşte la orănda lui Strai de pe dru­mul Bacăului. Acolo îl serveş­te Hana. Ii dă mâncare şi bău­tură. La socoteala Hana spu­ne: — Ai mâncat de 7 lei şi ai băut de 7 lei, prin urmare ai să-mi plăteşti 11 lei. — Cum femeie proastă ce eşti? Şapte şi cu şapte fac paisprezece. Cu socotelile ta­le ai să-l sărăcești pe Strai. -- Ascultă-mă, răspunse Hana. Strai a fost însurat încă p­­­ria dată și dela femeia dintâi i-a rămas 4 copii, să mi le fie de deochi. Eu am fost măritată încă odată și dela primul meu băr­bat am avut patru copii, să-mi trăiască. De când sunt căsătorită cu Strabu­că al meu avem trei co­pii. Prin urmare vezi d-ta d-le Nuhăm că avem fiecare din noi câte şapte copii şi în total avem 11, ptiu, să nu le fie de deochi. DELAIAŞI Crania conjugala sasa ferasaísu Massa Un tânăr croitor S. I. se însu­rase din dragoste cu domnișoara L U.. Din această cauză tânărul 3. I. suferea îngrozitor. Căsnicia dură doi ani de zile, ceeace aduse pe soț la disperare, într’o bună el voi să-și pună ca­păt zilelor, dar nu izbuti s'o facă, deoarece toată ziua umbla fără căpătâi. A mai încercat să-şi convingă soţia să se despartă, ceea ce fe­­meea nu primi nici în ruptul ca­pului. Văzându-se ajuns coadă de to­por, el se hotărî s-o omoare cu toporul. In acest scop, se piti lângă uşa magazinului unde lucra soţia sa, pândind-o la csire , dar unde dai şi unde crapă , în loc de nevastă, el nemeri pe sora ei Din informaţiile culese dela ve­cini, reese felul cum s’a petrecut drama din pasajul Macca in a­­devărata ei lumină. Soţii şedeau în pasaj şi jucau macca. Soţia rămase la cinci, iar so­ţul îi aplica un abataj. Din acea­sta reeşi o ceartă între cei doi soţi, care curând degenera în bă­­tae. Sofia hotărî la început să se răzbune : în acest scop chemă pe mama ei, ca să locuiască îm­preună cu ei. Soţul insă preferă să-şi suprime soţia. BATAI SERALE Brăila, 29 Iulie. „ Organele componente ale politiei locale sunt zilnic avizate de scandalurile ce se accentuiază la un cunoscut varieteu de şantan din localitate. Nu este zi să nu avem bătăi se­rale intre clienţi sau viceversa. Cerem chesturii locale să ordo­nanţeze funcţionarea acestor ghel­­apaşuri. ACCIDENT DE FORŢA MA­JORA Bălăneşti, 28 Iulie. — Pe când copila Ioana de 10 ani minoră se înapoia dela câmp pe carul cu boi ,care s'a răsturnat din cauza că s’a speriat, a suferit un grav accident de căruţă. Mama accidentului aflând de ceeace s’a întâmplat a avut o fază cu sincopă. — N’aveți nici o grijă eu sunt foarte norocos. De câte ori am avut vre­un naufragiu am fost singurul care am scăpat. înşir o veche poveste, şi anu­me de când erau poveştile pe lume, adică nu de ieri, de alai tăeri, Ci de demult ţara De când era bunica fată mare, că de azi, cine s'apucă să spuie, lesne-i prins cu minciuna pe limbă.. -T- şi mai mare ruşinea ! Ascultaţi-mă, dragii mei, şi lu­­aţi-mi vorbele mele drepte şi a­­deVirate. Cine n'a crede, întrebe pe alţii, şi aducă-mi dovadă, să mă închin şi eu. Cum am cum­părat o, aşa v’o vând, dacă nu cumva mai eftin de cum am plătit-o eu, că pentru povestea asta şapte bătăi am mâncat dela bunică-mea într'o seară, să-i dau pace şi să-mi pun ca­pul pe pernă ! Ce era pe lumea asta înainte vreme ? Noroade şi împăraţi ca şi astăzi. Dar de bietele noroade cine ţinea socoteală ? Nimeni. Nici pe atunci, cum nu ţine sea­mă nici astăzi. Numai zilele împăraţilor se scriau şi rămâ­neau urmaşilor ca să le ştie : cine cunoştea slova, le citea ; cine nu, apoi le asculta, şi din om în om, umplea lumea. Aşa au ajuns şi în zilele noastre ; ca să nu se prăpădească, datorie aveţi să le ascultaţi şi dumnea­voastră şi să le spuneţi şi alto­ra. Ştiţi povaţa ceea: Cine ştie povestea asta şi n’a spune-o, L-a lua Maica Domnului de mâna stângă Şi l-a duce pe puntea strâmbă.­­La mese strânse La făclii stinse. Da cine va şti-o, şi-a spune-o. La anul. La luna, La săptămâna, L-a lua Maica Domnului de mâna dreaptă, şi l-a duce pe puntea lată. Unde judecă drepţii Şi înţelepţii, La mese ’ntinse C­u făclii aprinse. Cu pahare pline Şi bucate bune ! A fost un împărat­­,e lume, Ciocârlan-Craiul. împărăţia lui era mare şi bogată, iar el vestit în toate vânturile. De ce anume era vestit nu v’aşi putea arăta, dar ştiu că despre fata lui nu­mai morţii nu aflaseră. O che­ma Lia, dar câte Lii nu sunt şi azi ! Fata asta aud că n’avea pereche sub soare de frumoasă : o mândreţe de copilă s’o pui într'o lingură de apă, să-ţi faci cruce şi s'o sorbi dintr'o dată. Aşa ! Şi de ani era, cam aşa, ştiţi, cum e bobocelul de floare gata-gata să se deschidă, cum e grâul când dă în pârg. Tu stai cu securea lângă el, şi nu ştii: să începi — ţi-i teamă să nu fie prea crud ; să, nu În­cepi. — ţi-i teamă să nu se treacă Aşa sta Ciocârlan Craiul pe lângă Lia lui. Că veneau, ve­deţi dumneavoastră, peţitori cât frunză şi iarbă pe lumea asta, s’o ceară de nevastă. Cine n’a luat drumul spre castelul lui Ciocârlan­ Craiul ? Feciori de crai şi de împăraţi, sute şi sute ; feciori de boieri mari şi mărunţei, mii şi mii , şi de al de noi ce să mai zic ! Pe buni­cul, numai bunica, cu vrăjitoa­re mare, l’a mutat dela gândul acesta. Şi bietul onaiu îşi pierduse cumpătul, ca găina umbletul. Mă rog, uşor lucru îţi pare să închizi şi să deschizi uşa cui pleacă şi cui vine ? Da să-i cins­teşti pe toţi, câtă cheltuială ! Şi o să mă întrebaţi poate : da de ce nu alegea pe unul şi să puie cruce chinului ? Să vă spun : lesne-i s’alegi din doi, din trei pe unul, dar dintre atâ­ţia, când toţi sunt de viţă şi să­mânţă, cum focul negru să te legi de unul ! Nu-i aşa ? Unul are ochi frumoşi, altul are mus­tăţi frumoase, unu-i aşa, altu-i pe dincolo, ce-i de făcut ? S’a­­leagă, pe unul, războirea cu cei­lalţi ii stătea în minte ; s'aleagă doi-trei de-o dată, se mânie fata şi-i râde lumea. Hai să amâne şi el de azi pe mâine. — Că vezi, dragul meu, chiar acum nu putem intra in vorbă. Una, că-i fata prea tânără, şi aş vrea s'o mai cresc, şi pe ur­mă la o nuntă, câte nu trebue. Zestrea în casă nu-i gata şi împărăteasa zice că tocmai la iarnă pune războie pentru co­voare şi lăiceme ; a­l doilea, nici de cheltuială nu prea am, că uite, anul trecut ne a cam dat înapoi seceta, şi puţine parale am strâns. Dumneata mai aş­teaptă, să mai vedem ; fata asta mi-i de măritat şi tot am s’o mărit, şi tot a unuia dintre voi are să fie, căci nici eu n­ oi ţi­nea-o să îmbătrânească !­­ Şi eu, să fi auzit vorbele astea din gura împăratului, ce pu­team face altceva, decât să-mi iau căciula din cap, să mă în­chin şi să-mai iau ziua bună,— şi să ne mai vedem sănătoşi! Dar iată alt rău mai mare, că feciorii toţi purtând nădejdea Liei, nu se mai gândea nici unul la însurătoare cu altcineva de­cât cu dânsa ; de asta mocneau în ele fetele de pe la sate şi târ­guri şi să nu stim­ minciuni, zău, s'o fi prins nebunele de fete pe Lia, aşa mai la o strâmtoare, nu ştiu dacă nu se întâmpla moarte de om! Ia urma urmei văd ele că alt chip nu-i decât să facă jalbă la împărat, să-şi mă­rite din grabă odrasla, că ele îmbătrânesc cu zile. Fac jalbă, o duc sus, şi împăratul, cu ade­vărat pus pe gânduri, se hotărî să taie pânza. Ocheşte azi, ocheşte mâine, ocheşte pe fecio­rul vântului şi-i spune: — Să­ vii peste o l­ună să fa­cem foile de zestre, şi pe urmă, într’un noroc ! Doamne, Maica Domnului! Vorba ceea: gata, gata, ramai să vrea fata, dar vorbi­­: vrea Lia ori ba ? Nu vrea, nu vrea şi pace, să se mărite cu un om pă­mântean. Păi atunci, cum făcea tată-său negustoria, aşa, fără s’o întrebe? Cum fac şi azi unii; dacă-s dela munte, umblă după gineri dela câmp; dacă-s plu­gari cearcă să şi mărite fetele pe la târguri, apoi cei dela târ­guri se înalţă mai sus, vor gi­neri de cei cu slujba şi cu strae nemţeşti. Ii spune şi Liei împăratul, şi fata rămâne galbenă ca ceara cea curată. — Că-i frumos feciorul vântu­lui, draga tatei, şi-i mintos şi are averi şi ce n'are ? Şi fata tăcea şi se întuneca tot mai mult. Şi aicea nu pricep­­ea un lu­cru. Cum se făcuse că Lia se îndrăgise de chipul fără sea­măn al soarelui? Să fi fost pe atunci soarele om ca toţi oamenii, nu ştiu—dar de bună seamă că aşa era Şi-i era drag Liei soarele, cum mie mi-e dra­gă viaţa, şi încă mai mult. Ieşia­ dimineaţa în cerdacul curţilor şi îl privea cum suie încet-încet crestele munţilor f­rumoşi, cum se Înalţă pe pânză cerului către prânzul cel mare şi către cru­cea zilei, unde stă acolo sus, să-şi vadă împărăţia lui, toate împărăţiile lumii, — cum pleacă apoi şi scoboa­ră la vale tot fru­mos, şi se ascunde după zările asfinţitului. Cine poate să fie mai mare pe lumea asta ca soarele? Nimeni ca el, el dă viaţă şi veselie tu­turor. Şi mai frumos ca el ? Ni­meni, că el e podoaba lumii. Şi după ce nu se mai vedea, sta­fia, fata de împărat, până noapt­­ea târziu, şi se gândea la iubi­tul ei. împăratul o vedea pălind de-o jale, dar de nepriceput, nu se putea pricepe ; şi nu s'a price­put până într’o seară, când a auzit-o cântând cântecul cela care­­le-abia, de-abia, mii adut aminte . Frunză verde iarbă neagră, Cântă n frunză de dumbravă Cânt'o păsărică'n iarbă. Trece dorul şi mi-o întreabă: De ce-i tânără şi slabă? — Taci, dorule, că ţi-oi spune. Câte-am pătimit pe lume ! şi mai încolo nu-l mai ştiu. împăratul şi-a închipuit că boala fetei ii pribeagă. Feciorii, vântului a venit din nou şi îm­păratul i-a adăogat: — Cam sbârnâie fata, ginere, dar am s’o înduplec eu, că nu părintele face după voia fecio­rilor, ci feciorii se dau după voia părinţilor ; şi apoi ştii că ursul nu joacă de voie. Dumneata du-te acasă, strân­­ge-ţi nuntaşii şi vino, că oi pune şi eu cele de nevoie la cale. Cu-adevă­rat, la curte au înce­put de toate. Bucătăriţele sail pus la cuptoare, s’au trimis vor­nici după lăutari,—mă rog, cum îi clatina şi obiceiul. Şi toţi pă­reau bucuroşi, numai Lia dom­niţa, stătea amărâtă şi nu sco­tea un cuvânt cu nimeni. O cu­prinse desnădejdea cea omorâ­­toare, care apucă pe omul fără nici un sprijin pe lume. Şi ce-i mai rămâne celui singur, decât să-şi închidă inima, să se roage şi să se plângă cu lacrimi icoa­nelor ? Căzut-a fecioara în ge­nunchi înaintea Maicii Domnu­lui, fără putinţă de a-i grăi cu­vânt, şi a stat îndelungată vre­me, cât inima Prea­curatei Fe­cioare sa îndurat şi a m­intuit-o. Povestea mea se încheie. Cine n'a auzit şi nu cunoaşte ciocâr­lia, pasărea cea cu limba meşte­şugită, care se ridică primăvara cântând in văzduh, rugându-se parcă la­olaltă cu noi, lui Dum­nezeu, care ne poartă tuturor de grijă ? Zice lumea, zic şi eu şi cred că Lia, fecioara lui Cio­­cârlan-onaiul, se întrupează în pasărea asta cu altă făptură,­­ dar tot cu inima veche, inimă­­ ruptă de durere. Poate că chipul soarelui nu mai este cel de demult, dar dra­gostea fecioarei nu s'a schimbat. Asta să ne fie pildă de fire sta­tornică în cuvinte și fapte. Vrea ciocârlia să se înalţe că­tre iubitul ei, dar nu poate că-i lungă calea până la dânsul ; cântă şi se ridică până ce dă de plaiurile vântului turbat. Vân­tul o ameţeşte şi ciocârlia se lasă în jos fără suflare. Aşa se întâmplă de sute de ani şi s­e întâmpla încă multe sute de ani de-acum înainte, până când Zi­ditorul lumii se va îndura și va schimba unele din rosturile pă­mântului nostru. p. conformitate ADAM — 0X0 —

Next