Universul, septembrie 1930 (Anul 48, nr. 209-238)

1930-09-01 / nr. 209

Anul XLVIII Nr. 209 Luni 1 Septembrie 1930 ren te eie praisgi? înainte de a fi vestitor al Evan­gheliei, A­postolul Pavel a fo­st prigonitorul bisericii. El a învoit uciderea diaconului Ştefan ţi ,,a cinstiit biserica, intrând din casă n casă şi târând pe bărbaţi şi pe femei, pentru a-i băga în tem­niţă“. (Fapte VIII 3) Dar, în drum spre Damasc­ undise se ducea să facă aceleaşi „îngroziri şi ucideri“, o lumină, neobişnuit de strălucitoare, îl co­pleşeşte şi-l încovoaie la pământ, iar un glas, care era aii lui Isus însuş, îi pune această înfricoşată întrebare : Pentru ce mă prigoneşti ? Primind apoi lămurirea că nu va putea lupta ,,împotriva bol­durilor“, adică a adevărului veş­nic, pe care nimic nu-l poate răs­turna şi că intrând în Damasc va afla ce trebue să facă, Pavel se botează şi ajunge, în loc de duş­man al credinţei, neînfricatul ei vestitor şi apărător. Ceea ce trebue să ne­­intuiască luarea aminte, în această împre­jurare, este mai ales întreba­rea pe care o pune Iisus lui Pavel şi la care acesta răspunde, bote­­zând­u-se întrebarea se pune şi se va spu­ne mereu dealingul veacurilor, pentru toţi cei ce nu vor să adân­cească taina pe care a deslegat-o Nazarineanul cel răstignit pe Golgota pentru păcatele noastre şi a înviat din morţi pentru slava Dumnezeului celui atot­puternic şi necuprins de minte. Să cercetăm puţin împrejură­rile.Deşi trăim­ In veacul tuturor libertăţilor, nu trebue să ascun­dem că o robie nouă tinde să ne înfăşure mereu In lanţurile ei robia trupului. Pentru a pune stăpânire deplină pe noi, trebue însă alungat din inimi cel ce ne-a câştigat libertatea şi ne-a învâ­ţat s’o preţuim, trebue alungat şi prigonit lisus. Aceasta o în­cearcă aiii prin puterea felului şi a îngrozirii, ca pe vremea lui Neron şi Depoliţien, iar­ alţii prin o viaţă de nepăsare şi îndoială care înlesneşte duhului celui rău să-şi întindă împărăţia. Ceea ce se petrece în Rusia şi în Mexic este cu mult mai mult decât ceea ce şi-au putut îngădui gu­vernatorii şi pretorii Cezarului, acum nouăsprezece veacuri, cari erau cel puţin îndrituiţi de grija pentru păstrarea veche­ aşez­­ii obşteşti. Iar nepăsarea« tuturor creştinilor în faţa primejdiei care ameninţă însăş libertatea con­ştiinţei şi deci putinţa « oricărei propăşiri spirituale, nu-şi găseşte »»emanare decât în epocile de decadenţi a popoarelor istovite de răzl­aie sau moleşite de trai prea bun. Într'o Formă sau alta, Hristos este de­ prigonit acum ca­­ atunci. Şi de ce? Pentru că a învaţat şi învaţă pe oamen­, să fie „curaţi cu ini­ma" şi să se iubească, pentru ca a biciuit păcatul şi a recomandat virtutea ca temelie a vieţii. Iată crima pentru care in Rusia se închid bisericile şi sunt spânzu­raji acei ce se adăpostesc ,la um­bra ei , tata pricina pentru care atâţia dintre cuminţii zilelor de azi, socotesc de prisos drumul spre locaşul de închinare , fără înţeles, cercetarea tainei care lă­mureşte acest drum. Robia cea nouă îşi întinde astfel împărăţia pretutindeni şi peste toţi. Spunând aceste, Înţelegem a­­cum întregul rost al întrebării Domnului. Căci, în fapt, pricina acestei stări de lucruri este următoarea: Sufletul omenesc este frămân­tat amarnic de lupta dintre bine şi rău, dintre virtute şi păcat, din­tre a fi şi n­­a fi. Fiindcă drumul piratului este ademenitor, cei mai mulţi alune­că şi cad. In această stare, fie­care ar trebui să recunoască gre­­şala şi căindu-se să se îndrepte. Dar iată că în calea întoarcerii se pune deacu­rmezişul un duş­man nou : trufia. Recunoaştem — şi recunosc chiar necredincioşii — că în Isus stă tot Adevărul, dar nu ne pu­tem lipsi de minciuna la care ne-am îmbrăcat. îngâmfarea şi iubirea de noi înşi­ne ne împie­dică să facem ceea ce a făcut Pa­vel şi să devenim ceea ce a fost apostolul neamurilor. Aceasta este pricina răsvrătirii care ne-a făcut să scoatem pe Iisus din ho­tarul îndeletnicirilor noastre. Creştine, gândeşte-te cu dina­dinsul la întrebarea de mai sus. Ea­­n’a­­fost pusă numai la Ravel, ci nouă tuturor. Dacă prigonito­rii din Rusia şi-ar întreba cinstit cugetul, le-ar fi ruşine de zădăr­nicia întreprinderii lor, şi dacă noi, cei copleşiţi de nepăsare şi îndoială, am pătrunde mai adânc rostul întrebării Mântuitorului, câte schimbări na va aduce vie­ţii­­ întrebării lui Iisus, Pavel a răspuns botezându-se şi ostenin­­du-se până la moarte. Dar noi ce facem ?... Pr. C. DRON -------iQi—— O ciupercă uriaşă Trecând printr'o pădure, din a­­propiere de Belfort (Franţa) o femee a dat peste o ciupercă co­mestibilă uriaşă. Ciuperca avea în diametru 1,20 m., era înaltă de 60 cm. şi cântărea 35 kg. -------x t_j x-------­ Căli oameni au dreptul să poarte arme in Franța Anul acesta s'au scos în Franța mai multe permise de a purta armă, ca niciodată. Totalul permiselor eliberate se urcă la 1.573.000, cu 103.000 mai multe ca anul trecut. Vorbe cu tâlc Când zice cineva „comoară" la aur sau argint, •— el minte : Comorile adevărate sunt doar în suflet şi în minte, Că’n timp ce unele sunt bunuri care se spulberă şi pier, Cu celelalte pleci din viaţă şi sui la Dumnezeu în cer! II Câinele ce ţine drumul, se repede să te-atace: De’i răspunzi, — mai dârz te latră; dacă taci, te lasă n pace. Omule, — pe drumul vieţii, în afară de-a ta vatră, Nu răspunde­ acelui semen care ese şi te latră, Căci şi omul care latră azi pe unul, pe-altul mâine. Când nul bagi în seamă, tace, precum tace orice câine ! III Diogene, Diogene, — subt al omenirii dom, Tu, cu foinarul, ziua, n’ai putut găsi un OM! Mii de ani de-atunci trecură, — lumea năzuind anume : După placul tău să facă oameni mii şi mii pe lume. Dar, de-ai re’nvia din moarte, mai învins ar fi să cazi, Căci, un OM, — cu felinaru-ţi, n’ai putea găsi nici azi! VASILE MILITARU ! UNIVERSUL Sânge de baron... ■ OXOi Directorul unui ziar care duce o campanie de moarte împotri­va vechilor partide politice, se pomeni — la redacţie — cu vi­zita a două musafiri neobişnuiţi. O fem­ee bătrână intrase urma­tă de un bărbat tânăr... Femeia purta costumul ţără­nesc din Ardeal, pe când tână­rul era îmbrăcat orăşeneşte... A­­mândouă s'au oprit lângă uşă. Cu două degete în gură, mirată tare de îndrăzneala ei că pă­şise pragul unei redacţii, bătrâna parcă încremenise. Era uscată de tot ţăranca asta : o scândură îm­brăcată femeeşte... In mijlo­cul feţei, cu obrajii scofălciţi, lucra — ca un vârf de ardei roşu — un nas cârn, cu nările, dezgustător de deschise. Tânărul era ars de soare şi ras pe cap după maniera e­­­şească. Indemnându-se unul pe altul, se hotărîră să se mişte de lângă uşă şi înaintară, sfioşi până a­­proape de birou­l directoului. Cu un accent curat românesc, cu totul deosebit de al d-lui Cicio Pop — de pildă, tânărul explică, timid, vizita sa: — M’am liberat zilele astea din armată.. Serviciul militar l-am făcut la vânătorii de mân­ie şi am stat în Regat, aproape patru ani... Şi vă rog să-mi ier­taţi îndrăzneala... Nu-i nicio îndrăzneală.. Luați loc.. Nu vă sfiiţi (_ — că­ută directorul să-i înbărbăteze Nici femeia şi nio* bărbatul nu cutezară să stea jos, numai că tânărul se mai încurajă pu­țin. — Am fost mânați la gazeta de o mare nedreptate!... — Aşat... O mare d’ vrere! — oftă femeia, ai cărei ochi mici şi scânteetori spionau toate miş­cările directorului — O nedreptate şi o durere!— complectă tânărul, oftând la fel cu bătrâna. Am venit la Dom­­nia-Voastră ca la un părinte bun pen­tru noi, cei negăsiţi de la ţară... Dar, mă iertaţi că tot parcă nu îndrăznesc !... Mi-e tea­mă să nu vă supăr... — N'avea nicio teamă !... Spu­ne tot ce ai pe inimă... Eu n-am de ce să mă supăr... Sunt chiar dator să te ascult!... Țăranca îl înboldi și ea cu co­tul ei ascuțit, șoptindu-i: — Spune-i tot, domnului doc­tor !... Tânărul se codi puțin, apoi vorbi cu glas mai sigur și mai ridicat: — Aşa, domnule !... O nedrep­tate mare ni s-a făcut... O ve­deţi ?! (arătă spre bătrână)... E mama mea şi eu îi sunt fecior... Suntem din Săcădatele... Ro­mâni din ţara Oltului.. Mama, cum o vedeţi, a fost şi ea tână­ră... şi iertaţi-mi cuvântul... Ca tânără a greşit şi ea... ca toate femeile !... Dar nu s'a făcut de râs că, vedeţi, a greşit cu un grof mare... cu baronul ungur Béla Tok a greşit... Baronul a avut mii de jugăre în ţinutul Hermanstat... Din greşeala ma­mii cu baronul, am venit eu pe lume, cum mă vedeţi... Să iertaţi de îndrăzneală... Ironic din firea lui, directorul se ridică repede şi cu un gest solemn, îi arată un fotoliu, da altfel singurul fotoliu din toată redacţia: — Luaţi loc, vă rog, domnule baron !... Mama şi fiul s’au privit repe­de pe sub gene, şi umiliţi şi-au curbat spatele... Directorul re­gretă îndată gluma sa nesoco­tită­. Dar, in clipa când se gân­dea cum să-şi repare actul său de impoliteţă, deodată rămâne surprins şi Încântat, când îl vă­zu, pe tânărul din Săcădate că îşi trage fotoliul, cu un gest de­gajat de adevărat baron şi că, fără alte formalităţi, se aşeză comod în fundul fotoliului, pi­cior peste picior Directorul îşi deschise taba­­chiera: — Fumaţi, domnule baron ? — încă nu sunt baron, dom­nule jurnalist!... Căci, vedeţi, tocmai de asta am venit la dumneata !... Groful nu vrea să mă recunoască, în niciun chip !.. Şi câte scrisori nu i-am trimis !.. La toţi ungurii, n’are inimă de român !... — Și ce pot să-i fac eu baro­nului, dacă nu vrea să te recu­noască !... Doar n’ai fi dorind să-l somez prin gazetă !... — Nu, nu ! — sări alarmată bătrâna!.. Nu trebuie să se scrie astfel de secrete la gazetă!.. — Atunci ce poftiţi dela mine ?... Nu vedeţi că nu vă poi fi de niciun folos !... — Ba, de un mare folos !.. — se închină respectuos tânărul — Numai să voiţi ? — Ce anume ?... Nu te înţeleg... — Să faceţi să încapă In mâ­na Măriei Sale Regelui, o jalbă a noastră ! — La Rege !... Ce tot vorbiţi, d-voastră !... Se vede că v­ a păcăl­it un glumeţ când v a trimis­­a mini !.. Doar nu sunt ai mare­şalul Curţii ... Bătrâna şi tânărul îl priviră decepţionaţi, aproape prostiţi. Indurorat de oftările bătrânei, directorului îi fu milă să i pof­tească afară,, şi li mai reţinu : — Şi ce ecriţi în petiţia voastră ! — Se plânge mama cum a în­şelat-o ungurul— Şi cum ungu­rul se teme numai de Măria Sa Regele, apoi Intră dracii în el... — Şi crezi că o să te recu­noască baronul !­­— Chiar de nu mă recunoaş­te !. Cel puţin să nu scape de sărăcie.... Ridicându-şi gheaţa până la înălţimea biroului redacţional, vorbi indignat ca­­şi când ar fi cerut socoteală directorului. — Uite domnule !... Nici n’am ghete în picioare ! Ce fel de fe­cior de baron sunt eu ?... Asta-i dreptate !... Adecă degeaba am cheltuit eu bani cu drumul pâ­nă la București?... — Cine te-a pus să vii ?... Tânărul baron se uită necăjit la director: — Și zici că nu'i nimic de făcut ?... — Nimic !... Cu un gest obraznic, românul din Săcădate, îşi trânti pălăria în cap şi vorbi de sus — direc­­torului — cu semeţia unui ade­vărat fiu de baron ungur :­­ No !... Ca bine a grăit dom­nul Maniu, când a zîs la Făgă­raş că ’n ţara românească, nu găseşti dreptate nici la Vodă !... Hai mamă !... Ce ai înţepenit a­­colo, cu ochii holbaţi ca o proastă !... AL. CAZABAN ­o¥8fítatoral şampaniei Acum câteva zile a fost cele­brata la Hautvilliers (Franţa) a­­mintirea lui Dom­ Perigrion, călu­gărul benedictin care, în 1700, a inventat procesul de fermentaţie a şampaniei. întregul cler, autorităţile civile şi numeros public, s’au dus într’o impozantă procesiune, la biserica din Hautvilliers, unde a îngro­pat călugărul și au depus pe mormântul lui o placă de bronz. -------* - -------­ Evreii din Anglria şi carnea csssor c© nge­­lată Evreii din Anglia fac, mare larmă pe chestia importului de carne cuşer din străinătate. încercările de a se introduce la Londra consumaţia cărnei cuşer congelate, au întâmpinat o puter­nică opoziţie din partea autorită­ţilor ecleziastice evreieşti. Iată ce declară în această pri­vinţă un negustor evreu din Lon­dra : „Dacă autorităţile spun că nici­­un fel de carne congelată străină tăiată cuşer să nu fie mâncată, astfel de carne nu va fi mâncată de evreii din Anglia ! O înmormântare la bord Nimeni în afară de personalul bordului de punte nu știa că printre călătorii de clasa treia se declarase epidemia de holeră. In spitalul infectiv toate patu­rile erau ocupate. O tânără spaniolă instalată provizoriu în spitalul comun din tribord, își dete sufletul câteva ceasuri după apariţia simptome­­lor teribile boale. In zorul acela mare de a se izola cei suspecţi, s’a neglijat a i se face întrebările după tipul formular al spitalului pentru stabilirea identităţii şi afara de biletul de călătorie cu numele ei Gianina de Fernandez Ca­brera del­la Bernardo, nu s-a mai dat peste nici un alt act. Infirmiera însă a găsit în sâ­nul moartei o scrisoare prin care un anume Lorenzo, o chema să vie mai curând în patrie, că o aşteaptă cu nerăbdare şi că după ce vor face nunta la Barcelona să se retragă la ţară. Unde şi de unde îi scria, cu toate cercetările făcute, nu s’a putut măcar deduce. Spania e aşa de mare ! încă dela plecare, pe când aş­tepta pe cheu la Buenos-Ayres să-i vie rândul la trum­eratorie, mireasa spaniolă atrăsese atenţia tutulor de pe vapor. La careul ofiţerilor a fost su­biectul discuţiilor câteva zile dearândul şi chiar cei însuraţi în cap cu bătrânul şef mecanic, complectau cu plăcere afirma­ţiile noastre. Astăseara însă era ordin s’o aruncăm In mare. Se aştepta numai ca pasagerii de clasa treia să se retragă de pe punte. După ce s'a dresat actul de sta­re civilă şi s'a făcut inventariul obiectelor găsite, comandantul cu aceiaşi voce liniştită ordonă ofiţerului însărcinat să-l repre­zinte la înmormântare ca nimeni în afară de oamenii bordului să nu asiste la aruncarea în mare. Cu puţin mai înainte de încherea hârtiilor oficiale, telegrafistul îi înmânase o marcontogramă prinsă de la transatlanticul Principesa Mafalda prin care i se comunica darea de seamă re­feritoare la o serbare dată la bord. Pe lângă altele, erau adău­­gate și notițele triste cari de alt­fel nu lipsesc niciodată din re­portul lungilor călătorii. Un englez bătrân de la clasa întâia murise în urma impresi­ilor avute pe când asista la aruncarea în mare a unui cada­vru. Pentru aceasta comandan­tul nostru voia să fie cât se poate de precaut. — Vor fi de față numai oa­menii trebu încinşi, căpitanul de arme, cu doi marinari, comisarul, doctorul și dumneata. Nimeni altul, nu vreau să mi se întâm­ple ca pe Mafalda. Am­ibii părăsiră sala nautică. Ofițerul se îndreptă să-și înde­plinească misiunea, iar coman­dantul scoborî în salonul cel mare unde câteva doamne ele­gant gătite il așteptau cam su­părate de atâta întârziere, să deschidă balul. Goarna urmată de strigătul căpitanului de arme : „Ombre e mulier a bacco a dormir !“ curăţă în mai puţin de o jumătate de oră puntea de pasageri­­de clasa treia. Bărbaţii scoborau prin dreapta, femeile prin stânga în cabinele comune din baterii. Pe covertă, din al treilea ca­targ spre pupa s'au stins toate luminile, astfel că de puntea principală să nu se poată vedea convoiul ce urma să treacă. Se luase toate măsurile ca înmor­mântarea să se facă pe ascuns şi în linişte. Jos în spitalul comun, zăcea corpul gol al moartei. După ce l-au înfăşurat într'o pânză albă, doi marinar îl ridicară, unul de la cap, altul de la picioare și în timp ce aceştia se căzneau să-l să-l scoată pe scări, unul din infirmieri al cărui tată se pră­pădise într'un naufragiu îi strigă salutând cu şorţul : — Hei fe­tiţe nu uita de a transimte com­plimente lui papa ! încet, ferindu-se de a nu fi văzuţi, cei doi marinari se fu­rişară spre papa, printre gâtu­rile de trombe ale cărora guri căscate în vânt par­că cereau aer, viaţă, putere, parcă voiau să respire. In negura nopţii cu­tele pânzei albe, întinse peste formele bogate ale cadavrului, îi dădeau aspectul unei statui de marmoră căzute de pe un piedestal. Ia pupa, aştepta comisarul şi doctorul. Printre fâşiile de nori care veşnic stagnează pe cerul equa­torial, puţin mai sus pe orizont spre miazăzi, scânteiau stele din Crucea de Sud, pe când în par-tea emiisferului opus, începuse să se distingă la orizont Steaua Polară. Deasupra capetelor noastre, Si­rius, cel mai frumos diamant al cerului asvârlea sclipirile sale colorate, era singura candelă a­­prinsă la înmormântarea miresei spaniole. Ajunși la pupa, marinarii lă­sară binişor cadavrul pe un sghiab într’adins construit pen­tru astfel de operaţii. Căpitanul de arme cu mânie ele sunte se legă de picioare peste pân­ză câteva grătare vechi de la căl­dări şi când fu gata, le dete brânci cu piciorul în afara bordului. A­­cele bucăţi vechi de fontă cari au susţinut odată jăraticul infernal în imense calorii spre a trans­porta dintr'un emisfer într'altul atâtea idealuri, atâtea suflete, atâtea speranţe, acum serveau ca să să târască spre fundul Ocea­nului, corpul neînsufleţit al fru­moasei mirese, spaniole, Gianina de Fernandez Cabrera del la Bernardo. Rămăsese doar ca la comanda ofiţerului, marinarul care ţinea de un colţ al pânzei să ridice mâna şi pachetul sub greutatea fontei să se prăbuşească în abu­­zul undelor. Ne descoperirăm cu toţii. Un marinar începu Tatăl Nostru, ca de obicei,... dar se încurcă pe la jumătate. — Funda ! — strigă ofiţerul. Pachetul alunecă pe sg­hialb. Din vârtejul produs de rotaţia elicelor săriră doar câţiva stropi de spumă şi nu se mai văzu ni­mic. Colosul transaltlantic împrăşti­ind nori de fum gonea nebuneşte însă acum fără mireasa spaniolă. De la salonul de clasa întâia, unde balul era în plină animaţie, acordurile unui vals plăcut se pierdea în haosul Calmelor Equa­to­riale. C. TONEGARU De la Buenos-Arres la Genova !­­SK8HBBSIÎS!BHSI CÂNTEC TRIST Dă-mi floarea ochilor tăi negri Ce creşte’n umbra de sub gene, De care s’a’ndrăgit norocu-mi Ca fluturii de largi poe­ne, Dă-mi crinul sânului tău tânăr Parfumul lui cald să mă’nbete, Să scuture ,balsam deasupra Sărmanei inimi sfâşiete. Dă-mi trandafirul gurii tale, O, mult doritul trandafir! Să-l răsădesc pe veci în suflet: O floare... într’un cimitir!... Soroc­a D. IOV Doi stingheri Salcie pletoasă, tristă, plângătoare. Umbră îngenunchiată la răscruci de drum! Salcie stingheră, plânsul tău mă doare, Că aceleaşi vânturi frânge-ne-or de-acum. Şi cu tine, maşter a mai fost destinul! Par­că-ţi porţi a silă trupu'ngenunchiat... Amândoi, pe semne, îndurarăm chinul Deopotrivă’n viaţa’n care-am sângerat... Zac la umbră-ţi câinii... du-te din răscruce; Mută-te’n cărarea dorurilor mele... Şi’om fi doi pe lume: eu Christos; tu, cruce; Două umbre mute; doi stingheri sub stele! G. ŞT. CAZACU PROCES LA CASAŢIE Pe sala de sus a Palatului de justiţie, grupuri de avocaţi aş­teaptă să se deschidă sălile de şedinţă lunecând în cascade de râsuri, şuete de anecdote, pe când clienţii fac gesturi nerăbdătoa­re, scoti su­pinuri nervoase sau îşi aruncă priviri agresive. — Tot singur !... Un a­soci­t bătrân, cu accent grecesc şi cu barba retezată în chip de Sadi Cannot, arată cole­giilor o silada înnoită, de o ele­ganţă isbitoare­, care îşi plimbă vestonul albastru, pantalonii de pichet alb şi pantofii de lac de la un capăt la celalt al sălii de mo­zaic, răspunzând cu o mină ne­­sch­­imbată saluturilor şi evitând vizibil convorbirile. Din când în când o mână strânsă în mănu­şă galbenă, mângâe ci o delicateţă femenină, două mustăţi bogate, ce completează, împreună cu coa­ma mătăsoasă şi irizantă, figura interesantă şi gravă a lui Toma Stellara. — Pledează la Casaţi© contra lui Vasil© Lascar ! — Tocmai vine şi el! Pe scara de marmoră urcă, cu paşi de pisicuţă, un bătrân tinerel, cu obrajii supţi, nas as­cuţit, urechile flancate de fa­vorite subţiri şi sburiile, ceva î­n felul energiei întrupate a lui Waldeck-Rousseau, şi cu nişte ochi cenuşii, ce fac să te gân­deşti la apariţia unei vulpi în marginea şoselii, iarna, într’o pasivitate simpatică, lipsită de orice ostilitate în contra drume­ţului îngrozit. Fostul ministru de interne, cu ghiozdan mic şi subţire, surâde saluturilor apropiind uşor pleoa­pele şi aşternându-şi pe frunte un portativ de creţuri subţiri, intră în sala somptuoasă a sec­ţiei întâia, care se deschidea chiar atunci, ş­i se­­îndreaptă în­cet, mărunţel, spre banca avoca­ţilor, unde colegii îi fac loc cu o respectuoasă grăbii. ,Se perindă primele procese. Vasile La­scar îşi răsfoeşt­e no­tele, trage o cruce la pagina de citat dintr’o colecţie de jurispru­denţe, şi din când în când în­seamnă prescurtat argumente de ultimă oră, sublimân­mdu-le cu roşu. Câte odată lasă tocmi şi se uită in tavan. S’ar părea că numără colacii aurii ai grelei ornamen­taţii In realitate, nici nu-i vede. Caută ceva — şi nu se poate să nu .găsească... A găsit... Căci s’a­­ple­acă la ureche­a vecinului, un fost decan, şi-i zice cu satisfacţie juvenilă : — Evnika ! — Ce? — O să vezi. Se strigă procesul cel mare. Pe uşa deschisă larg, apare fostul ministru de justiţie şi, es­cortat de admiraţia şi curiozi­tatea asistenţii, î­n­atorează la bară cu paşi rari, egali, privind drept la tabloul Regelui Carol, de pe părete­le din fund, cu so­lemnitatea unui preşedinte de republică introdus în Adunarea Naţională după alegerea de la Versa­ifles. Un semn discret de omagiu adus Curţii. Se lasă pe bancă cu o privire ce solicită cât mai multă izolare. Când preşedinte­le dă cuvântul părţii recurente, se scofală tot atât de ceremonios. Vorbeşte rar, apăsat, corect. Nu încălzeşte , interesează. Nu captivează , place. Frază de om cu carte, limpezime de om deş­tept, cunoştinţe de jurisconsult logică de profesor, şi toate în­tr’un decor care, dacă nu este răpitor, este totuş frumos Din capul locului, atenţia Curţii, con­­fraţilor, asistenţilor este câşti­gată. Vasile Lascar a simţit-o. O şi prevedea. Oamenii se cunoşteau. Dar peste îngrijorarea fireas­că din faţa unui adversar pu­ternic, în ochii cenușii sclipi si­guranța unei piedici fatale lup­tătorului neprevenit. Şi când fostul decan îi şopti: — Trebue combătut complet ş­, hotă­rît, căci s’a pus pe un teren t­a­re ! Vasile Lascar îi r­ăspunse fără să-l privească: — Ți-am spus adineauri: o să vezi. — Dac’o merge p­ână la urmă tot atât de concludent și de ins­pirat... — Păi tocmai aci ’ aci ? ri­postă Vasile Lascar, cu un su­râs pentru sine și cu un semn pentru vecin, să nu-l mai distra­gă din urmărirea ofensivei con­tra căreia își desemna defensiva pas cu pas. Am fi grijă !... Tom­a Steilian ajunsese la ju­mătatea expunerii, se pregătea să abordeze partea finală și își punea nădejdea supremă într’o sinteză decisivă. Luase un act din dosar cu dexteritatea unei fete bine crescute, mânuind cle­ştele de argint al zahariţei la recepţii, şi începuse să-l comen­teze, când iată că Vasil­e La­soir se ridică binişor, cu tocul în mână. — îmi permiteţi să văd şi eu această piesă ? — Desigur. Schimb de amabilităţi atât de potrivi­t locului şi oamenilor. Tom­a Stel­ian dă să-i înmâ­neze actul cu graţia amărâtă a omului care nu admite întreru­peri, fie pentru­ că le crede inca­pabile să­-l scoată de pe linie, fie pentri că au uneori efectul du­şului rece peste iluzii încălzite... Dar Vasiil­e Lascar se apropie de el prietenos, şi pe când îşi plimbă privirea pe document,­ scutură sdravăn peniţa — şi o baltă de cerneală albastră în­cepu să se întindă pe pantalonii de o albeaţă sclipitoare ai lui Torna Steilian, ca pe o hârtie su­gătoare de la percepţie. Apoi îi mulţumeşte şi îşi reia locul. — Onorată înaltă Curte, reîn­cepe energic şi încrezător Tom­a Ste­lian, după cum am avut o­­noare­a să vă arăt, este învede­rat că... Dar deodată se Întrerupe. Ca un oblon de fier căzut peste o vitrină luxoasă. Se priveşte de sus până jos, un nod îl supări, sudorile îl năpădesc, oscilează, cât p’aci să-l lase picioarele. Numai după sforţări mari, ur­mărite de unii cu compătimire, de alţii cu dispoziţie, isbuti să rei­a firul pledoariei, — dar cu tulburarea fulgerată peste cal­mul unei preocupări unice de o lovitură care, pentru unii mai relativă, luase proporţii en-rirs la omul-1 eminent, care radia pre­supunerea că credea în eleganţa sa, tot atâta cât tn valoarea sa. Când s'a aşezat, era ca după boală-Vasile L­ascar răspunse din partea intimatului cu acea vervă uscată dar pătrunzătoare, şi cu acea simplitate luminoasă ce ,.1- ce­au podoaba fizionomiei sale profesionale, și reduceau chestiu­nile complicate la ecuaţii pre­cise. Pronunţarea deciziei, se amână, şedinţa se ridică. Vasile Las­ear ta© drumul lui Tom­a Steilian, pe când se adă­postea după nişte asistenţi, ca să nu se expună privirilor ge­nerale. — Te rog să mă ierţi... A fost fără voe... Chiar astăzi voi a­­chiita costul la P­angil, ca să ţi facă alţii In 24 ore. Şi ca să-l însenineze, adăogă în glumă : — Ai câştigat o pereche de pan­taloni noui... — Dar mi­ se pare c'am pier­dut... un proces vechi! răspunse Tom­a Stelian, tot încruntat, în ciuda sforţărilor de a schiţa un zâmbet egalului său —■ care-i tăiase efectul. M. MORA ——ana B­ătrânii... Căpitanului de marină, aviator Aurelian Păunescu Miile amice, Te-ai întrebat vreodată câţi oameni îşi dau seama de măreţia cuvântului Patrie ? Câţi oameni simt focul unei flăcări mocninde sub cenuşe, care la cel mai mic freamăt­ se înalţă în vâlvătae şi face ca ochii să se încrunte, să ia forma unor puncte luminate de o strălucire divină, sau să plângă, atunci când numele Pa­triei, flutură pe buzele altora ? Ce cântec ceresc trebue să să­­lăjşluiască în inima acestor oa­meni, care tremură de durere sau bucurie odată cu nenoro­cirea sau fericirea Patriei ? In anii adolescenţei, când capul ne este plin de sumedenia cita­­niilor căzute sub privirea ochi­lor lacomi ai tinereţii, simţirile înflăcărate iau proporţii nebă­­nuite la un moment dat ; dar tot aşa cum te aprinzi, (nu-s de vină oamenii, ci-s de vină anii), tot aşa de uşor te stingi. Mai târziu când vălmăşagul vieţii te mai oţeleşte, inima şi sufletul se des­chid mai anevoe, dar odată des­chi­se, cu greu le mai poţi în­chide. Imaginea locului de bucu­rii şi dureri, imaginea Neamu­lui şi a Gliei, se sădesc în trupul tău, şi o durere sau o bucurie a Patriei, te pune multă vreme pe gânduri. Apoi, când anii te-au îngreuiat, end sgomotele lumii te lasă in tăcerea ta, sufletul se în­cleştează de umbrele măreţe ale poporului tău, şi inima îţi svâc naşte de viitorul lui. Ce simţuri mistice răscolesc în oamenii ceia cărunţi cu priviri fixe, cu demnitatea în umblet şi mişcări, cu haină lunea şi bar­­bişomil mie, nenorocirea sau fe­ricirea Patriei ? Am cunoscut şi eu un bătrân. 11 vedeam aproape întotdeauna în drumul meu, cu mersul lui domol şi măsurat, cu liniştea cu priviri, cu pălăria înaltă, haină lungă butonată cu rozeta unei cruci, pantalonul strâmt şi ghiaţa militărea­scă cu gumelastic. Mergea drept, cu toate că, albul părului, colil­ul mustăţilor şi surul barbişonului, îţi spuneau că a trecut de 60 de ani. Ba, ceva mai mult, bastonul cu mânerul de argint, în chiipul unui cap de prepelicar, era tot­deauna purtat ca un obiect de cochetărie jună pe braţul stâng, mai jos de încheetura lui. Ochii, două puncte negre, îl fixau pe că­lătorul ce-i trecea pe­ dinainte, măsurându-l, sau mai bine zis cântărindu-l, de la înălţimea vieţii lui. L-am văzut mai apoi la furioaisele şi entuziastele întru­niri ale neutralităţii. Retras în­tr'un colţ al maselor de oameni, cu redingota nouă, şi cu Steaua României şi Trecerea Dunării prinse sub rever, privea impună­tor cârdurile de cetăţeni, care ascultau pe nemuritorul Take Ionescu, înflăcăratul Nicu Fili­­pescul, sau pe furtunatecul Bar­bu Delavrancea. Nici­ o cută a feţei nu se mişca din radioasa lui înfăţişare. Părea că spune tuturor prin demna lui poză, că inima lui bate cu a­cei­aş putere ca în anii de glorie 77—78, când românii au început la Griviţa şi Plevna, măreaţa lor operă de în­tregire. Dacă întrunirea era pentru neutralitate (interesele celelalte se ascundeau pe atunci sub largul cuvânt de neutralitate) apărea fără impozanță, fără di­coraţii şi fără ghetele cele nou Privea blajin omenirea (străin­ele neam), care nu purta în si­flet credinţele neamului, ci doa credinţele metalului sunător. I din colţul lui singuratec, îi iert pe toţi pentru fără­de­legile lo iar pentru cei ce "amăgeau popo­rul, avea doar un „lira", naşa prelungit, şi-o mişcare nervo­s a vârfului de mustaţă, din colţi stâng al gurii. Pleca gândite când lumea se împrăştia tăcut, ducând in sufletul lui icoanei celorlalte manifestaţii, al adevăratului suflet românesc când imaginea Patriei şi a Fran­ţei, învăluia chipurile miilor d oameni ce aveau un singur gân şi­ im singur dor, cu nimbul mar­tirilor creştini. După sunarea no­bilizării îşi cumpărase o hartă ţării cu vecinii ei, şi seara , ceasurile de odihnă, steguleţel tricolore înfipte în ace cu game­le, se aşterneau pe drumul fron­tului de luptă. Dimineaţa nici n se deştepta bine, şi cea dinţi mişcare ce-o făcea, era să des­chidă larg fereastra, să cumper jurnalul şi să soarbă cu nese laconicul comunicat oficial. Dac veştile erau bune, îşi îmbrac redingota cea bună, ghetele , zile mari, îşi anina sub reve crucile, şi călcând apăsat, plec pe străzi vorbind din ochii ei ca două mărgele negre, omenit întreg.. ,,Vedeţi om dreptate puii noştri de vulturi se duc­­ isbandă". Dacă vestea era în doi per sau rea, scotea un „hm", pe na: mişca nervos de două sau de tre ori mustaţa din colţul stâng a gurii, se gătea cu hainele, obiţ­iuite şi se pierdea printre oo demn, grav şi finişti Când a căzut Turtucaia n’a eşi două zile din casă, dar nici stă­guieţele mici de hârtie nu s-a mişcat de pe frontul de sud.­A­ mângâiat mai târziu ştirea că a noştri luptă pe dealurile Sibiul. Atunci hainele de sărbătoare a fost scoase din ladă şi decoraţii a­prinse sub rever. Silueta lui im­punătoare se desprindea demn în furnicarul de omenire eşită p­­străzi, dornică de noutăţi. Ves­tea retragerii grăbită din Al­dea s-a ţintuit la pat. Câteva zile, comunicatul a ră­mas necitit, şi steguleţele au fos ■uitate pe câmpurile lor de glorie o a sculat di­n­ pat in ziua cai­« ■soarta, crudă deschidea porti’] puhoiului de oşti duşmane. S ■apropiat de fereastră cu paşi şo voitori , dar văzând femei şi fet­e din fericire străine, mergind gră­bite cu buchete mari de flori îi braţe, faţa i s’a luminat. S'a sco In grabă hainele cele bune del naftalină şi decoraţiile din ladă şi a luat drumul înspre calea cea mare oraşului. Statura la dreaptă, hainele şi decoraţiile de paradă, îţi vorbeau îndeajuns „Ai noştri au sdrobit duşmanul" .Sa amestecat în lume aştep­tând trecerea armatelor români victorioase. Un murmur străbat: deodată, mulţimea de străini ei umpleau strada. In depărtare­­ fanfară numeroasă spărgea tim­­panele, cântând unul şi acela: marş trufaş al uriaşilor din po­veşti, cari au învins pe eroic pitici de suib ciupercă, sdrob în clasa lor de carne. Bătrânul ş’a pus mâna la cra­­vat, potrivind-o, ş‘a înălţat sta­tura, a ridicat capul şi s‘a spri­jini­t în bastonul cu mânerul de argint, ţinându-l în poziţia demnă a mareşalilor de Franţa de pe timpui­ Regelui Soare. Aştepta armata română birui­toare, să treacă cu drapele zdreb­­­uite în lupte.... Dar la un colț al străzii, chiverele prusacilor străluci în bătaia soarelui. Bătrânul se frecă la ochi. Visa sau nu visa? Nu. Armata im­periala teutonă începu să treacă în pasul gâştei, defilând in deli­rul veneticilor, hrăniţi din su­doarea pământului nostru. Patria era pierdută. Când duşmanii trecură prn faţa unei case înalte, un basto cu mânerul de argint, în chipi unui cap de prepelicar, se ridic ameninţător. Un geamăt da­­r rănit, un sgomot de prăbuşire,­­ bătrânul retezat de durere, zi­cea întins pe pavajul trotuarulu Amice ! Câţi oameni îşi da seama de măreţia cuvânituli Patrie ? Al tău Locot. PAUL EPUREANU

Next