Universul, ianuarie 1931 (Anul 49, nr. 1-328)
1931-01-15 / nr. 12
Sforţări sterpe Un cititor ne supune o chestiune interesantă: „Ştiţi foarte bine că ucenicul care perie pe clienţi în bărbierie n’are voe să radă şi să tundă înainte de un stagiu de câţiva ani. Un cismar, ca să poată lucra pe cont propriu, este dator să aibă o pregătire şi să îndeplinească anumite condiţiuni de specialitate. Şi aşa în toate meseriile, fără să mai vorbim de profesiunile mai fine. Desigur că dacă n’ar fi aşa, toate lucrările lor ar e şi prost. Ei bine, cum să nu meargă treburile ţării în halul cunoscut, când cei puşi să le conducă sunt în cea mai mare parte mai puţin pregătiţi pentru ele decât lucrătorii de frizerie sau calfele de cismărie pentru îndeletnicirile respective? Cum? Oricine poate să se joace cu destinele Statului? Se pot lua oameni cari nu s’au distins nici în profesiunile lor, ca să fie însărcinaţi să rezolve cele mai grele probleme politice, sociale, economice? Nu trebue şi aci condiţii de aptitudini şi de experienţă? Cu guvernanţi improvizaţi, cu amatori de onoruri fără garanţii de pricepere nimic nu se va îndrepta, căci resursele şi mijloacele ţării pot să dea mult sau puţin după capacitatea cu care sunt întrebuinţate. Schimbarea stărilor din ţară nu se poate obţine deci decât prin schimbarea calităţii conducătorilor ei“. Observaţiunea cititorului nostru, interpretând desigur sentimentul general, este foarte îndreptăţită. Denaturarea progresivă a conştiinţei valorilor a forţat limitele peste care nu se trecea altă dată, în recrutarea eementelor chemate la marea onoare şi la greaua sarcină de a conduce ţara. Era o vreme când, la acest rol de mare răspunderei, se chemau numai oameni cari îşi afirmaseră vocaţiunea în numeroase şi grele însărcinări publice, sau cari aveau talente şi inteligenţe excepţionale, sau ale căror studii superioare impuneau respect tuturor. Guvernele formate din asemenea personalităţi erau întotdeauna o podoabă a vieţei româneşti, indiferent de partidele reprezentate. Era firesc ca operele lor să fie apreciabile şi rodnice, şi de aceea România a prosperat până la întregirea neamului. Astăzi, selecţiunea se face de-a’ndoasele. S’ar părea că, spre a putea conduce ţara, trebue să nu fii din elita sa, să nu fi strălucit în nici o direcţiune, să nu fi ilustrat nicio profesiune, să fii din aceia, a căror ascensiune provoacă uimire la unii, indignare la alţii şi compromiterea intereselor publice încredinţate. Când toate ţările îşi pun în frunte tot ce au mai ales, când pretutindeni se apelează la luminile cele mai vio, când problemele sunt atât de grele, încât reclamă colaborarea celor mai agere inteligenţe şi a celor mai vaste experienţe, cum să vie dezlegarea lor de la o mână de individualităţi comune, care se întreba singure cum au ajuns în locurile ocupate, unele chiar necunoscute de mare parte din opinia publică până în momentul când i s’au suit în cap, fără nici un bagaj deosebit la activul profesional sau social, în cazul cel mai bun simple utilităţi care ar fi putut ţine locuri secundare sub conducerea valorilor necesare cârmuirii Statului în împrejurări atât de grele? Concepţia trebue fundamental schimbată: nu se fac lucruri mari cu mijloace slabe. Orice sforţări pe acest plan greşit sunt condamnate să rămână sterpe. Boala d-lui Ceron Paris, 12. (Rador). — D. Henri Chéron, ministru de justiţie, suferă de gripă intestinală în urma unei răceli contractată la înmormântarea mareşalului Joffre. D. Cliéron are temperatura ri- dicată. Starea d-sale inspiră oarecare îngrijorare. Medicii l-au recomandat să păstreze câteva zile repaos absolut. D. CHÉRON Halal guvern românesc! Ni se scrie din Silistra: Oraşul nostru are un număr de sergenţi de oraş dintre cari numai câţiva vorbesc româneşte. E un scandal! Partidul naţional - ţărănesc protejează pe faţă elementul iredentist bulgar şi persecută elementul românesc. In centrul oraşului, sunt postaţi numai bulgari iredentişti cari, când li se face o întrebare, răspund în limba bulgară. Revizorii sergenţilor sunt toţi bulgari. Când cer românii un post de sergent, sunt trimişi roi se plimbe. Cincisprezece astfel de cereri aşteaptă de lungă vreme, fără nădejde. Silistra are 63 sergenţi de oraş din cari: 52 bulgari, 1 turci şi 7 români. Marele dispensator de funcţii este domnul Pencof, care taie şi spânzură. Oare cazul acesta a fost adus la cunoştinţa Ligii Naţiunilor iimhi és MITTi Amintirile d-lui Poincaré din timpul războiului -Despre armata lui Sarrail. — O critică severă. — Atitudinea Italiei. D. Georges Leygues refuză o misiune în România. — Un plan de operațiuni al generalului Aiexeew. — Prezintă un interes istoric de primul ordin amintirile d-lui R. Poincaré, apărute zilele trecute sub titlul „Războiul de asediu“ şi care formează volumul al Vll-lea din memorialul său: „In serviciul Franţei“. In ultimul volum, fostul preşedinte al republicei franceze se ocupă de evenimentele petrecute în ultimele cinci luni ale anului 1925 şi în special de polemica Gallieni-Jaffre, de dezastrul armatei sârbeşti, de situaţia armatei lui Sarrail, de intrarea în acţiune a României, de operaţiunile de la Dardanele ş. a. In nota de la 28 August 1915, d. R. Poincaré se ocupă de dificultăţile ce le întâmpina guvernul francez din partea comisiunilor parlamentare, care fără să fi cunoscut situaţia militară şi fără să fi fost în curent cu tratativele diplomatice, criticau aspru guvernul pentru lipsa lui de iniţiativă, sau de energie. Delegaţii acestor comisiuni—Georges Leygues, Painlevé, Grodet, Franklin - Bouillon, Honnorat, Marcel Cachin ş. a. — au fost primiţi în audienţă de d. ft. Poincaré în d. a. zilei de 28 August 1925. D. Poincaré, scrie: „Am încercat să le arăt că nu se poate informa zi după zi asupra negocierilor angajate între aliaţi; că... întârzierile de care se plâng, în ce priveşte, de ex. tratativele cu Bucureştii, nu sunt de loc imputabile pretinselor încetineli ale ministerului afacerilor străine, ci greutăţii de a pune de acord vederile Rusiei, ale Angliei şi ale României“. După plecare delegaţilor, d- R. Poincaré a avut o consfătuire la care au luat parte René Viviani, Millerand, Augagneur și Joffre. I s-a comunicat lui Joffre nevoia trimiterii pe frontul Dardanelelor a patru divizii. Auzind aceasta, Joffre și-a manifestat mirarea și a spus că el are nevoe de cele patru divizii pentru ofensivele ce le prepară în Franța, deoarece bătălia ce se va angaja „va fi cea mai mare a anului“... INACTIVITATEA LUI SARRAIL In ziua de 22 Noembrie (1915), jurnalul prezidențial al d-lui Poincaré cuprinde următoarele date privitoare la armata din Orient, comandată de generalul Sarrail: Luni, 22 Noembrie. „Consiliul apărării naţionale. Examenul situaţiei din Serbia. Gallieni şi Joffre critică amândoi cu vioiciune Inacţiunea lui Sarrail. „Eu spune Joffre, dacă aş fi acolo, aş fi atacat in direcţia Veles. El n’are aproape pe nimeni în faţa sa. IN RĂZBOI INACŢIUNEA ESTE INFAMATA — ,,'Acesta nu e un șef, spuse Gallieni. E nehotărît. Gouraud, sau Marchand ar fi atacat". Totuși, ministrul de război nu crede că guvernul ar putea să dea un ordin de ofensivă... Atitudinea Italiei criticata de briand „Briand ne citește o telegramă severă pe care a adresat-o la Roma, la Londra şi la Petrograd. El exprimă regretul că Italia, trimiţând o divizie la Valona şi o brigadă la Durazzo, fără să facă nici o sforţare ca să ajute pe Sârbi, nu se gândeşte decât să apere propriile sale interese, neglijând spiritul acordurilor de la Londra. Ea s’a angajat să facă război alături de aliaţi, cu toate forţele sale, împotriva tuturor Inamicilor lor. Ori, ea n’a declarat încă război Germaniei; a rupt teoretic cu Turcia, dar fără să facă nimic împotriva ei; în sfârşit, ea lasă să fie zdrobită Serbia şi să fie ameninţate grav trupele franco-engleze de la Salonic şi din Macedonia, fără să aducă un contingent în ajutorul lor. Briand crede, de acord cu consiliul, că e necesar să se facă un demers colectiv al aliaţilor la Roma spre a hotărî guvernul italian“... „Statul major general sârb consideră, azi, situaţia disperată“.... UN „IMPERATOR MILITAR“ Marţi, 23 Noembrie. * •••••»• „Freycinet spune la consiliul miniştrilor, că el găseşte deplorabilă risipirea forţelor între Galipoli şi Salonic. Gallieni răspunde că trupele franco-engleze ţin pe loc 100.000 de turci... Cabinetul se ocupă apoi de chestiuni mărunte. Cât timp pierdut pentru acţiune ! N’ar fi mai bine, în vreme de război, voinţa unică a un generalisaim, sau a unui Imperator militar ? Cu toate că sunt un bătrân republican, asta nu mă împiedică să o cer adeseori. Dar se repetă atunci că în Rusia lucrurile merg mult mai rău decât la noi“... UN PROECT DE OPERAŢIUNI PROPUS DE GENERALUL ALEXEEW „Şeful de stat major general al armatelor ruseşti, generalul Alexeew, a predat o notă ciudată generalului Laguiche şi altor reprezentanţi ai armatelor aliate de la M. C. G. rus. Ca sa atace armatele germane în punctele cele mai vulnerabile, el propune concentrarea în Balcani a unei armate franceze și engleze de cel puțin 10 corpuri de armată, care să respingă armata austro-germană de cealaltă parte a Dunării, făcând din Serbia baza acţiunilor ulterioare şi dezvoltând ofensiva sa, în direcţia Budapesta. In acest timp, o puternică armată rusă de 10 corpuri de armată, cel puţin, va angaja operaţiuni decisive în direcţia Maramureş, Sighet, Cluj şi mai departe, spre Budapesta, spre a se întâlni astfel cu aliaţii şi a te uşura ofensiva lor. Prin succesul acestor acțiuni combinate, se va deschide drumul armatei italiene pentru propria sa ofensivă particulară asupra Vienei. Sârbii ar proteja spatele armatelor aliate contra Bulgariei. Câte imaginaţii în fierbere ! Am scris Ini Gallieni, rugându-i să examineze acest prea frumos proect de secţia de studii, în acelaş timp cu acela ce priveşi Salonicul şi de a sesiza totul în şedinţa de joi a consiliului apărării. Secţia de studii a tras chiar concluzia, în nota de eri, că este o imposibilitate retragerea trupelor noastre de la Salonic şi e necesară o organizare defensivă în jurul oraşului şi în faţa peninsulei Calcidice. D. GEORGES LEYGUES REFUZA O MISIUNE IN ROMANIA Mercuri, 24 Noembrie, Briand m-a rugat să văd pe Georges Leygues şi să-l determin să meargă în România. Georges Leygues mi-a spus, astăzi, că el nu poate să primească misiunea aceasta. El este în dezacord cu guvernul asupra afacerilor balcanice şi ar vrea ca corpul expediţionar franco-englez să fie mărit până la 300.000 oameni. El consideră zadarnică încercarea de a influenţa România şi nu crede de altfel, posibil, să părăsească chiar acuma, preşedinţia comisiunii afacerilor străine. NEÎNŢELEGERILE DINTRE JOFFRE ŞI GALLIÉNI Joi, 23 Noembrie. „...Joffre se plânged-lui Poincarel de anturajul lui Galliéni şi în deosebi de colonelul Boucabeille, care, spune el, „vrea să conducă războiul“. II rog să precizeze reproșurile sale. El îmi explică cum generalul Pau, trimis în Rusia cu Doumer, a primit ordinul să corespundă, nu cu M. C. G., dar cu guvernul. Se plâng, apoi că nu sa așteptat apropiata reuniune a statelor majore aliate, care trebue să aibă loc la 5 Decembrie, pentru a supune consiliului propunerile generalului Aiexeev. Răspund că Pau va trebui să înlocuiască pe generalul Lagubhe, pe lângă M. C. G. rus, și că această schimbare de persoane, nu implică nici o schimbare de sistem.... ........................................... Comisar polon condamnat in Germania Leipzig, 12 (Rador). — Tribunalul a condamnat la 10 ani muncă silnică, pentru spionaj, pe comisarul de politie polonă, Biedrzynski, care a fost atras, în ziua de 24 Mai 1930, pe teritoriul german, în apropiere de Neuhenfen, de un agent provocator german. Acesta a promis comisarului polon Biedrzynski, ca-i va procura informații cu caracter militar, iar când acesta a venit pe teritoriul german, l-a declarat arestat. Isprava unui guşat După ce a fost operat, intr’un acces de nebunie răneşte 13 persoane — Onadea, 12 Ianuarie Eremia Negrea, din Piscolt, fusese operat de guşă, la spitalul din localitate. Imediat după operaţie, a fost transportat spre salon. A fugit însă de pe targa cu care era dus şi a fost prins în stradă. După ce i s’au administrat calmante, s’a liniştit. Liniştea n’a ţinut mult. Duminecă, a fost cuprins de furie şi a sărit, cu un briceag, asupra bolnavilor din salon. Era atât de înfuriat, că a rănit opt bolnavi, două infirmiere, un servitor şi doi medici ai spitalului cari săriseră să-l prindă pe coridoare. In cele din urmă, a fost prins de servitori, cari l-au legat zdravăn făcându-1 inofensiv. După furia avută, nebunul a căzut în leşin care a ţinut câteva ore, până seara, când, cu toate intervenţiile medicilor, a murit. Cei răniţi sunt în afară de pericol. I i Mááasmmmm S5S Focul de la palatul Eforiei Căţăraţi pe lungi scări, pompierii postului central luptă contra flăcărilor cari au distrus. Duminică la amiază, o parte din acoperiş şi din tavanul clădirii. ■*TTrW¥rriTMTTmiiiri«lilllil«lllllli f ........ .....i li Laşităţile Un atentat s-a săvârşit asupra directorului ziarului „Adevărul“. Atentatorul, C. Dumitrescu, este elev de liceu. Deci, liceele sunt vinovate !... Aşa, cel puţin, judecă unele capete mature, unele ziare serioase şi unele autorităţi superioare. Ziarul „Argus“ constată — abia acum ! — că profesorii noştri secundari nu fac nimic faţă de cei francezi: n au lucrări, nau activitate publică preţioasă, nu au nimic ! Ziarele „Dimineaţa“ şi „Adevărul“ găsesc articolul aşa de judicios, încât îl reproduc în întregime. Ziarul „Curentul“, mai abil, „denunţă" un cuib de „muoşi“ din cursul inferior, cari se adună undeva, pentru a fuma şi a ceti cărţi interzise de şcoală. Iar ministerul instrucţiunii, sub imboldul alarmei, admonestează profesorimea în mod public şi o ameninţă cu o înverşunare care pline pe gânduri... Socotim că e necesar să şi judecăm puţin. Nu vom aminti scriitorului de la „Argus“, — respectiv de la „ Dimineaţa“ şi „Adevărul“, — câte lucrări de seamă se datoresc atâtor profesori secundari, nici câţi profesori universitari au fost recrutaţi dintre cei secundari şi nici chiar cât datorează toată cultura noastră naţională, aceleeaşi profesorii. Nu vom spune nimic nici despre zecile şi sutele de mi de elevi cum se cade, cari au găsit drumurile cele bune din îndemnul şcoalei secundare, — din moment ce C. Dumitrescu a găsit drumul crimei din îndemnurile aceleeaşi de care . '■iui »5x0.............. Nici nu vom susţine neadevărul, că şcoala noastră secundară are toate calităţile societăţii noastre actuale şi nici unul din marile ei lipsuri. Vom trece chiar asupra acestui amănunt — cel puţin interesant — că şcoala secundară pusese două peceţi pe această victimă a laşităţii noastre. C. Dumitrescu : O lăsase repetent şi îl eliminase. Ne vom opri asupra unui singur aspect, — după noi de o covârşitoare însemnătate, mai covârşitoare decât aceea a persoanei criminalului şi mai covârşitoare chiar decât aceea a persoanei victimei, în jurul căreea converg astăzi atenţiile lumii noastre, — mai ales politice. Acest aspect, cu totul preţios, al nenorocitei întâmplări, — este pentru orice suflet drept, — laşitatea, imensa laşitate cu care se aruncă toată vina rătăcirii, asupra elevului criminal şi asupra şcoalei criminale ! Toată viaţa noastră publică, toata activitatea partidelor noastre politice, ca şi toată administrarea tuturor autorităţilor noastre, — toate sunt pilde, lecţii zilnice de respectul avutului şi vietăţii cetăţenilor, de respectul legilor şi de cinste. Şi în mijlocul acestei pure vieţi publice, s’a ridicat, fără nici un fel de rădăcini, planta otrăvitoare a şcoalei secundare! Şi toate armele cavalerilor fără frică şi fără pată, s‘au îndreptat împotriva profesorimii, care, singură tulbură fericirea României Marii Şi totuşi... Intr’o Românie, victorioasă şi mare, ducem de ani de zile, cea murim... de GR. FORŢU mai stupidă viaţă. Trecutul nostru viforos n’a cunoscut atâta nelegiuire, atâta arbitrar şi atâta jaf, decât dela străinii, năvălitori; azi le suferim dela ai noştri. Lucrurile acestea : nelegiuirea şi arbitrarul şi jaful, se scriu zilnic în toate gazetele, — cari nu aparţin şcoalei, — şi se strigă în toate întrunirile publice, nu numai în acelea de profesori. Şi aceste adevăruri, le citesc şi le aud şi elevii, iar dacă ei se indignează şi se revoltă, asta înseamnă că şcoala i-a învăţat să se revolte de tot ce-i josnic? Nu e aşa mult, de când actualul ministru de interne întreba lumea, chemată în cele mai populare întruniri politice : „Batalioane, gata ?‘‘ La care, lumea, însufleţită de credinţa ei, încăpăţânată în marile prefaceri ce se anunţau, răspundea înfiorată: „Gata !“ Iar d .Mihalache, cu faţa întunecată, cu braţul ridicat, comanda, scurt şi răsvrătitor: ,Puneţi baioneta!!" Şi sala isbucnia în strigăte sălbatece împotriva politicii vechi şi pentru politica nouă... Şi în sălile acestor triumfuri, vor fi fost desigur, şi profesori şi vor fi fost şi elevi, nu vorbia un învăţător, un om al şcoalei?! A putut fi, în una din istoricile săli şi elevul Constantin Dumitrescu, care avea, la acea dată, 16 ani, şi s’a putut şi el entuziasma de adevărurile ce spunea, impresionant şi profetic, un profesor îndrăzneț. Așa entuziasmat, Continuarea In pag. 2-a !■ „umil II Acelaşi luptă: Budapesta-Bucureşti D. Octavian Goga a reunit într’un volum, sub titlul de mai sus, o seamă din articolele d-sale, publicate în revista „Ţara Noastră“, şi în alte părţi. In fruntea volumului, e un articol publicat în ziarul ,,Tribuna“ din Arad la 1910. Articolul e intitulat „DOUA MENTALITĂŢI : BUDAPESTA — BUCUREŞTI“. E între acel articol şi toate cele cari urmează, şi admirabilă consecvenţă de atitudine şi stăruinţă impozantă de a combate „zestrea otrăvită a trecutului, plin de ereziile străine“. D. Octavian Goga este fără îndoială un mare scriitor politic, cu talent robust, limpezitor şi vibrant. Stilul articolelor d-lui Goga e ca un tonic de raţiune şi echilibru, şi pulsează într’o cadenţă de ordine şi ierarhie a valorilor. Dar caracteristicile articolelor politice ale d-lui Goga sunt curajul şi claritatea. Curajul omului, care se simte iluminat de conştiinţa datoriei civice, că „trebue să dăm la o parte tot ce mai poate stânjeni închegarea definitivă a operei pecetluite cu sânge“. Şi e claritatea literatului, adusă în scrisul politic de un talent înzestrat cu uriaşe însuşiri de poet liric, de orator strălucit şi de cugetător profuni. Sunt în volumul, de care mă ocup, pagini de antologia cea mai pretenţioasă şi de admirabilă strălucire. Sunt motive de profundă înrâurire morală, sunt gânduri de hotărîtoare îndrumări intelectuale şi sunt concepţii de superbă coeziune naţională. Articolele d-lui Goga sunt articole de critică. Severă şi dârză critică. Articole de separarea falsului de adevăr, de înlăturarea eroarei şi făţărniciei, de necesarul naţional. Volumul, de la început până la sfârşit e ofensivă. Ofensivă intelectuală, care cu baraj formidabil de argumente, înlătură pe adversar.• La 1910 în ,,Tribuna“ de la Arad, d. Octavian Goga scria: „Educaţia, cu desăvârşire străină, de care s au împărtăşit în şcolile maghiare, cărturarii noştri, a dat naştere unei mentalităţi hibride, care explică în mare parte multele rătăciri de diferit ordin din viaţa noastră publică. De ce-am mai zugrăvi aici povestea tristă a unui suflet în pribegia lui de la căsuţa ţărănească, de unde a pornit, până la parchetul lustruit pe care-şi plimbă astăzi rostul înstrăinat ? Această creştere ungurească cu spoiala ei a făcut din intelectualul nostru, in cele mai multe cazuri, un rob al obiceiurilor şi particularităţilor specifice sufletului unguresc. Pierzându-şi în şcoala ungurească moştenirea adusă de acasă, neavând putinţa de-a cunoaşte nici cele mai însemnate din însuşirile înalte ale neamului său, în schimb însă îmbibându-se zilnic cu duhul cotropitor al unei culturi fără nicio notă de înrudire, — acest desrădăcinat ajunge în mod fatal la o mixtură de precepte intelectuale şi morale, unică în felul ei. Plecând la drum, cu asemenea merinde, cum poţi aştepta să păstreze bietul călător o linie drepta? Dacă nu-i înghite valul aruncăndu-l la fund, atunci rămâne aşa, un rătăcitor fără cârmă, a cărui luntre şubredă e purtată la întâmplare după bătaia vânturilor. Urmăreşte-l în viaţă şi analizează-i toate afirmările dragostii lui de neam. Ai să vezi totdeauna nota silită, impusă a acestor atitudini voite. Nu stai în faţa unei romanităţi organice, care purcede din fibrele ascunse ale sufletului românesc, ci în faţa unor silinţe care trădează truda zadarnică a înstrăinatului. Fraza lui, gluma, gestul, citatele lui, cântecele lui ţi se vor părea toate că vin de undeva foarte departe, dintr-o lume stranie şi necunoscută. El poate să fie un om cinstit, un om cum se cade, un sincer aderent al partidului pe care-l slujeşte cu credinţă, dar cu bagajul lui de sentimente şi de inteligenţă, el are să devie pe toate cărările, propagatorul inconştient al culturii ungureşti şi cu el se plimbă pururea un mic petec de Budapestă care lasă urme. Rezumând deci în scurte cuvinte deosebirile oamenilor din generaţia mai nouă, grupaţi în jurul acestui ziar (Tribuna) de credinţe, cami cu puţine excepţii îşi găsesc expresia în coloanele „autorizate" ale partidului, vom vedea că în realitate aci, se dă lupta între două curente de idei, pornite din două centre diametral opuse. E LUPTA INTRE CULTURA NATIONALA ROMANEASCA SI MENTALITATEA PRODUSA DE ŞCOALA STRĂINĂ. IŞI ÎNCRUCIŞEAZĂ DECI PUTERILE DOUA LUMI ADVERSE : BUCUREŞTII ŞI BUDAPESTA..."* Apoi la 1922 scrie despre „REGIONALISMUL ARDELEAN". „Regionalismul d-lor Vaida- Maniu şi al puţinilor lor partizani este el o doctrină politică ? Mi-am pus de atâtea ori această întrebare cu foarte multe scrupuluri de conştiinţă şi nu, mi-a fost cu putinţă să găsesc o deslegare raţională. Lăsând la o parte orice consideraţii de ordin sentimental (legătura sufletească între Ardeal şi România, origina comună, războiul recent de desrobire, sacrificiul de sânge, teama de duşmanul comun, etc.), care toate ne impun o înfrăţire a energiilor, eu nu sunt in stare sa găsesc nici un argument pozitiv pentru perpetuarea geografiei de ieri în cuprinsul noilor hotare. Că în toate aceste provincii, cari s'au unit există un aspect de viaţă particulară, rezultanta unor orânduiri şi aşezăminte deosebite, o ştim cu toţii; că nivelarea acestor înfăţişări diverse este opera unei evoluţii, care cere timp, o înţelegem prea bine; că a forţa procesul de unificare prin măsuri volnice şi pripite este tocmai a întârzia contopirea, — toată lumea e de acord. DAR DE ACI SI PANA LA MENTINEREA UNUI PARTID POLITIC, CARE CU ORGANIZAREA LUI SA NU TREACA DINCOLO DE PREDEAL... Nu. Judecata politică refuză această izolare. Ea sar justifica numai în cazul când ar fi vorba de două neamuri deosebite, călăuzite de idealuri opuse. Izolaţi am putut rămânea pe vremea stăpânirei ungureşti, când apăram patrimoniul nostru de rasă". Exact atitudinea şi îndemnul de la 1910 de la „Tribuna“. Iar la 1923, d. Goga scria : „Problema trebue privită sub raportul determinismului implacabil al rosturilor noastre de viaţă din Ardealul de ieri. In situaţia specială, în care ne găseam subt unguri, nu numai că nu se puteau scoate la iveală personalităţi de planul întâi, dar chiar înjghebarea unei clase conducătoare, se lovea de cele mai grele obstacole. Subt pumnul de teroare al Ungariei moderne, poporul nostru era aproape desfiinţat politiceşte, neputând câteva miloane să trimită decât un mic mănunchiu de oameni în parlamentul de pe malul Dunării. împrejurările de viaţă erau mici, orizonturile coborâte, continua izolare de aparatul puterii de stat condamna forţele la irosire. Cărturarii noştri împinşi la puţinele profesiuni libere trăiau în relaţii economice reduse şi lupta grea pentru nevoile materiale curma avânturile sufleteşti. Adăugaţi la toate aceste, ravagiile metodice ale culturii ungureşti in minţile noastre. S'ar putea scrie întunecate tragedii, ca să se înţeleagă groaznica temniţă intelectuală, în care am tânjit, picurarea continuă a otrăvurilor străine, care au falsificat un patrimoniu de gândire şi au produs o mentalitate hibridă cu toate consecinţele ei". Volumul sfârşeşte cu definirea Centinuare în pag. 2-a