Universul, ianuarie 1931 (Anul 49, nr. 1-328)

1931-01-15 / nr. 12

Sforţări sterpe Un cititor ne supune o ches­tiune interesantă: „Ştiţi foarte bine că uceni­cul care perie pe clienţi în băr­­bierie n’are voe să radă şi să tundă înainte de un stagiu de câţiva ani. Un cism­ar, ca să poată lucra pe cont pro­priu, este dator să aibă o pre­gătire şi să îndeplinească a­­numite condiţiuni de specia­litate. Şi aşa în toate meserii­le, fără să mai vorbim de pro­fesiunile mai fine. De­sigur că dacă n’ar fi aşa, toate lu­crările lor ar e şi prost. Ei bine, cum să nu meargă trebu­rile ţării în halul cunoscut, când cei puşi să le conducă sunt în cea mai mare parte mai puţin pregătiţi pentru ele de­cât lucrătorii de frizerie sau calfele de cismărie pen­tru îndeletnicirile respecti­ve? Cum? Oricine poate să se joace cu destinele Statu­lui? Se pot lua oameni cari nu s’au distins nici în profe­siunile lor, ca să fie însărci­naţi să rezolve cele mai gre­le probleme politice, sociale, economice? Nu trebue şi aci condiţii de aptitudini şi de experienţă? Cu guvernanţi improvizaţi, cu amatori de onoruri fără garanţii de price­pere nimic nu se va îndrepta, căci resursele şi mijloacele ţării pot să dea mult sau pu­ţin după capacitatea cu care sunt întrebuinţate. Schimba­rea stărilor din ţară nu se poate obţine deci de­cât prin schimbarea calităţii conducă­torilor ei“. Observaţi­unea cititorului nostru, interpretând de­sigur sentimentul general, este foar­te îndreptăţită. Denaturarea progresivă a conştiinţei valorilor a forţat limitele peste care nu se tre­cea altă dată, în recrutarea e­­ementelor chemate la marea onoare şi la greaua sarcină de a conduce ţara. Era o vreme când, la acest rol de mare răspund­erei, se chemau numai oameni cari îşi afirmaseră vocaţiunea în nu­meroase şi grele însărcinări publice, sau cari aveau talen­te şi inteligenţe excepţionale, sau ale căror studii superioa­re impuneau respect tuturor. Guvernele formate din aseme­nea personalităţi erau întot­deauna o podoabă a vieţei ro­mâneşti, indiferent de parti­dele reprezentate. Era firesc ca operele lor să fie aprecia­bile şi rodnice, şi de aceea România a prosperat până la întregirea neamului. Astăzi, selecţiunea se face de-a’ndoasele. S’ar părea că, spre a putea conduce ţara, trebue să nu fii din elita sa, să nu fi strălucit în nici o direcţiune, să nu fi ilustrat nicio profesiune, să fii din aceia, a căror ascensiune pro­voacă uimire la unii, indigna­re la alţii şi compromiterea intereselor publice încredin­ţate. Când toate ţările îşi pun în frunte tot ce au mai ales, când pretutindeni se apelează la lu­minile cele mai vio, când pro­blemele sunt atât de grele, în­cât reclamă colaborarea ce­lor mai agere inteligenţe şi a celor mai vaste experienţe, cum să vie dezlegarea lor de la o mână de individualităţi comune, care se întreba singu­re cum au ajuns în locurile ocupate, unele chiar necunos­cute de mare parte din opi­nia publică până în momentul când i s’au suit în cap, fără nici un bagaj deosebit la ac­tivul profesional sau social, în cazul cel mai bun simple utilităţi care ar fi putut ţine locuri secundare sub conduce­rea valorilor necesare cârmu­irii Statului în împrejurări atât de grele? Concepţia trebue funda­mental schimbată: nu se fac lucruri mari cu mijloace sla­be. Orice sforţări pe acest plan greşit sunt condamnate să rămână sterpe. Boala d-lui Ceron Paris, 12. (Rador). — D. Henri Chéron, ministru de justiţie, su­feră de gripă intestinală în urma unei răceli contractată la înmor­mântarea mareşalului Joffre. D. Cliéron are temperatura ri- dicată. Starea d-sale inspiră oare­care îngrijorare. Medicii l-au re­comandat să păstreze câteva zile repaos absolut. D. CHÉRON Halal guvern românesc! Ni se scrie din Silistra: Oraşul nostru are un număr de sergenţi de oraş dintre cari numai câţiva vorbesc româ­neşte. E un scandal! Partidul naţional - ţărănesc protejează pe faţă elementul i­­redentist bulgar şi persecută e­­lementul românesc. In centrul oraşului, sunt pos­taţi numai bulgari iredentişti cari, când li se face o întrebare, răspund în limba bulgară. Revizorii sergenţilor sunt toţi bulgari. Când cer românii un post de sergent, sunt trimişi roi se plimbe. Cincisprezece astfel de cereri aşteaptă de lungă vreme, fără nădejde. Silistra are 63 sergenţi de o­­raş din cari: 52 bulgari, 1 turci şi 7 români. Marele dispensator de funcţii este domnul Pencof, care taie şi spânzură. Oare cazul acesta a fost adus la cunoştinţa Ligii Naţiunilor iimhi és MITTi Amintirile d-lui Poincaré din timpul războiului -Despre armata lui Sarrail. — O critică severă. — Atitudinea Italiei.­­ D. Georges Leygues refuză o misiune în România. — Un plan de operațiuni al generalului Aiexeew. — Prezintă un interes istoric de primul ordin amintirile d-lui R. Poincaré, apărute zilele trecute sub titlul „Războiul de asediu“ şi care formează volumul al Vll-lea din memorialul său: „In serviciul Franţei“. In ultimul volum, fostul pre­şedinte al republicei franceze se ocupă de evenimentele petrecute în ultimele cinci luni ale anului 1925 şi în special de polemica Gallieni-Jaffre, de dezastrul ar­matei sârbeşti, de situaţia ar­matei lui Sarrail, de intrarea în acţiune a României, de operaţi­unile de la Dardanele ş. a. In nota de la 28 August 1915, d. R. Poincaré se ocupă de di­ficultăţile ce le întâmpina gu­vernul francez din partea comi­­siunilor parlamentare, care fără să fi cunoscut situaţia militară şi fără să fi fost în curent cu tratativele diplomatice, criticau aspru guvernul pentru lipsa lui de iniţiativă, sau de energie. De­legaţii acestor comisiuni—Geor­ges Leygues, Painlevé, Grodet, Franklin - Bouillon, Honnorat, Marcel Cachin ş. a. — au fost primiţi în audienţă de d. ft. Poincaré în d. a. zilei de 28 Au­gust 1925. D. Poincaré, scrie: „Am încercat să­ le arăt că nu se poate informa zi după zi asu­pra negocierilor angajate între aliaţi; că... întârzierile de care se plâng, în ce priveşte, de ex. tratativele cu Bucureştii, nu sunt de loc imputabile pretinse­lor încetineli ale ministerului a­­facerilor străine, ci greutăţii de a pune de acord vederile Rusiei, ale Angliei şi ale României“. După plecare delegaţilor, d- R. Poincaré a avut o consfătuire la care au luat parte René Viviani, Millerand, Augagneu­r și Joffre. I s-a comunicat lui Joffre ne­voia trimiterii pe frontul Darda­­nelelor a patru divizii. Auzind aceasta, Joffre și-a manifestat mirarea și a spus că el are ne­­voe de cele patru divizii pentru ofensivele ce le prepară în Fran­ța, de­oarece bătălia ce se va angaja „va fi cea mai mare a anului“... INACTIVITATEA LUI SARRAIL In ziua de 22 Noembrie (1915), jurnalul prezidențial al d-lui Poincaré cuprinde următoarele date privitoare la armata din Orient, comandată de generalul Sarrail: Luni, 22 Noembrie. „Consiliul apărării naţionale. Examenul situaţiei din Serbia. Gallieni şi Joffre critică a­­mândoi cu vioiciune Inacţiunea lui Sarrail. „Eu spune Joffre, dacă aş fi acolo, aş fi atacat in direcţia Veles. El n’are aproape pe ni­meni în faţa sa. IN RĂZBOI INACŢIUNEA ESTE INF­AMATA — ,,'Acesta nu e un șef, spuse Gallieni. E nehotărît. Gouraud, sau Marchand ar fi atacat". Totuși, ministrul de război nu crede că guvernul ar putea să dea un ordin de ofensivă... Atitudinea Italiei criti­cata de briand „Briand ne citește o telegra­mă severă pe care a adresat-o la Roma, la Londra şi la Petro­grad. El exprimă regretul că Italia, trimiţând o divizie la Va­lona şi o brigadă la Durazzo, fără să facă nici o sforţare ca să ajute pe Sârbi, nu se gândeşte decât să apere propriile sale in­terese, neglijând spiritul acordu­rilor de la Londra. Ea s’a angajat să facă război alături de aliaţi, cu toate forţele sale, împotriva tuturor Inamici­lor lor. Ori, ea n’a declarat încă răz­boi Germaniei; a rupt teoretic cu Turcia, dar fără să facă ni­mic împotriva ei; în sfârşit, ea lasă să fie zdrobită Serbia şi să fie ameninţate grav trupele franco-engleze de la Salonic şi din Macedonia, fără să aducă un contingent în ajutorul lor. Briand crede, de acord cu con­siliul, că e necesar să se facă un demers colectiv al aliaţilor la Roma spre a hotărî guvernul italian“... „Statul major general sârb consideră, azi, situaţia dispe­rată“.... UN „IMPERATOR MILITAR“ Marţi, 23 Noembrie. * •••••»• „Freycinet spune la consiliul miniştrilor, că el găseşte deplo­rabilă risipirea forţelor între Galipoli şi Salonic. Gallieni răs­punde că trupele franco-engleze ţin pe loc 100.000 de turci... Cabinetul se ocupă apoi de chestiuni mărunte. Cât timp pierdut pentru acţiune ! N’­ar fi mai bine, în vreme de război, voinţa unică a un gene­ralisaim, sau a unui Imperator militar ? Cu toate că sunt un bătrân republican, asta nu mă împiedi­că să o cer adeseori. Dar se re­petă atunci că în Rusia lucru­­rile merg mult mai rău de­cât la noi“... UN PROECT DE OPERAŢIUNI PROPUS DE GENERALUL ALEXEEW „Şeful de stat major general al armatelor ruseşti, generalul Alexeew, a predat o notă ciu­dată generalului Laguiche şi altor reprezentanţi ai armatelor aliate de la M. C. G. rus. Ca sa atace armatele germane în punctele cele mai vulnerabile, el propune concentrarea în Bal­­cani a unei armate franceze și engleze de cel puțin 10 corpuri de armată, care să respingă ar­mata austro-germană de cealal­tă parte a Dunării, făcând din Serbia baza acţiunilor ulterioa­re şi dezvoltând ofensiva sa, în direcţia Budapesta. In­ acest timp, o puternică ar­mată rusă de 10 corpuri de ar­mată, cel puţin, va angaja ope­raţiuni decisive în direcţia Ma­ramureş, Sigh­et, Cluj şi mai departe, spre Budapesta, spre a se întâlni astfel cu aliaţii şi a te uşura ofensiva lor. Prin succesul acestor acțiuni combinate, se va deschide drumul armatei italie­ne pentru propria sa ofensivă particulară asupra Vienei. Sâr­bii ar proteja spatele armatelor aliate contra Bulgariei. Câte imaginaţii în fierbere ! Am scris Ini Gallieni, rugându-i să examineze acest prea frumos proect de secţia de studii, în a­celaş timp cu acela ce priveşi Salonicul şi de a sesiza totul în şedinţa de joi a consiliului apă­rării. Secţia de studii a tras chiar concluzia, în nota de eri, că este o imposibilitate retragerea tru­pelor noastre de la Salonic şi e necesară o organizare defensivă în jurul oraşului şi în faţa pe­ninsulei Calcidice. D. GEORGES LEYGUES REFU­ZA O MISIUNE IN ROMANIA Mercuri, 24 Noembrie, Briand m-a rugat să văd pe Georges Leygues şi să-l deter­­min să meargă în România. Georges Leygues mi-a spus, as­tăzi, că el nu poate să primeas­că misiunea aceasta. El este în dezacord cu gu­vernul asupra afacerilor balca­nice şi ar vrea ca corpul expe­­di­ţionar franco-englez să fie mărit până la 300.000 oameni. El consideră zadarnică încerca­rea de a influenţa România şi nu crede de altfel, posibil, să pă­răsească chiar acuma, preşedin­ţia comisiunii afacerilor străine. NEÎNŢELEGERILE DINTRE JOFFRE ŞI GALLIÉNI Joi, 23 Noembrie. „...Joffre se plânge­­d-lui Poincarel de anturajul lui Gal­liéni şi în deosebi de colonelul Boucabeille, care, spune el, „vrea să conducă războiul“. II rog să precizeze reproșurile sale. El îmi explică cum generalul Pau, trimis în­ Rusia cu Doumer, a primit ordinul să corespundă, nu cu M. C. G., dar cu guvernul. Se plâng­,­ apoi că nu sa aștep­tat apropiata reuniune a state­lor majo­re aliate, care trebue să aibă loc la 5 Decembrie, pen­tru a supune consiliului propu­nerile generalului Aiexeev. Răs­pund că Pau va trebui să înlo­cuiască pe generalul Lagub­he, pe lângă M. C. G. rus, și că a­­ceastă schimbare de persoane, nu implică nici o schimbare de sistem.... .......­.................................... Comisar polon condamnat in Germania Leipzig, 12 (Rador). — Tribu­nalul a condamnat la 10 ani mun­că silnică, pentru spionaj, pe co­misarul de politie polonă, Biedr­­zynski, care a fost atras, în ziua de 24 Mai 1930, pe teritoriul ger­man, în apropiere de Neuhenfen, de un agent provocator german. Acesta a promis comisarului po­lon Biedrz­ynski, ca-i va procura informații cu caracter militar, iar când acesta a venit pe teritoriul german, l-a declarat arest­at. Isprava unui guşat După ce a fost operat, intr’un acces de nebunie răneşte 13 persoane — Ona­dea, 12 Ianuarie Eremia Negrea, din Piscolt, fu­­sese operat de guşă, la spitalul din localitate. Imediat după operaţie, a fost transportat spre salon. A fugit însă de pe targa cu care era dus şi a fost prins în stradă. După ce i s’au administrat cal­mante, s’a liniştit. Liniştea n’a ţinut mult. Dumi­necă, a fost cuprins de furie şi a sărit, cu un briceag, asupra bol­navilor din salon. Era atât de înfuriat, că a rănit opt bolnavi, două infirmiere, un servitor şi doi medici ai spitalu­­lui cari săriseră să-l prindă pe coridoare. In cele din urmă, a fost prins de servitori, cari l-au legat zdra­­văn făcându-1 inofensiv. După furia avută, nebunul a căzut în leşin care a ţinut câteva ore, până seara, când, cu toate intervenţiile medicilor, a murit. Cei răniţi sunt în afară de pe­ricol. I i Mááasmmmm S5S Focul de la palatul Eforiei Căţăraţi pe lungi scări, pompierii postului central luptă contra flă­cărilor cari au distrus. Duminică la amiază, o parte din acoperiş şi din tavanul clădirii. ■*TTrW¥rriTMTTmiiiri«lilllil­«lllll­li f ........ .....i li Laşităţile Un atentat s-a săvârşit asupra directorului ziarului „Adevărul“. Atentatorul, C. Dumitrescu, este elev de liceu. Deci, liceele sunt vinovate !... Aşa, cel puţin, jude­că unele capete mature, unele ziare serioase şi unele autorităţi superioare. Ziarul „Argus“ constată — abia acum ! — că profesorii noştri se­cundari nu fac nimic faţă de cei francezi: n au lucrări, nau acti­vitate publică preţioasă, nu au ni­­mic ! Ziarele „Dimineaţa“ şi „Ade­vărul“ găsesc articolul aşa de ju­dicios, încât îl reproduc în în­tregime. Ziarul „Curentul“, mai abil, „denunţă" un cuib de „muoşi“ din cursul inferior, cari se adună undeva, pentru a fuma şi a ceti cărţi interzise de şcoală. Iar ministerul instrucţiunii, sub imboldul alarmei, admonestează profesorimea în mod public şi o ameninţă cu o înverşunare care pline pe gânduri... Socotim că e necesar să şi ju­decăm puţin. Nu vom aminti scriitorului de la „Argus“, — respectiv de la „ Dimi­neaţa“ şi „Adevărul“, — câte lu­crări de seamă se datoresc atâtor profesori secundari, nici câţi pro­fesori universitari au fost recru­taţi dintre cei secundari şi nici chiar cât datorează toată cultura noastră naţională, aceleeaşi profe­sori­­i. Nu vom spune nimic nici des­pre zecile şi sutele de mi de elevi cum se cade, cari au găsit dru­murile cele bune din îndemnul şcoalei secundare, — din moment ce C. Dumitrescu a găsit drumul crimei din îndemnurile aceleeaşi­ de care . '■iui »5x0.............. Nici nu vom susţine neadevă­rul, că şcoala noastră secundară are toate calităţile societăţii noa­stre actuale şi nici unul din ma­rile ei lipsuri. Vom trece chiar asupra acestui amănunt — cel puţin interesant — că şcoala secundară pusese două peceţi pe această victi­mă a laşităţii noastre. C. Dumi­trescu : O lăsase repetent şi îl eli­minase. Ne vom opri asupra unui sin­gur aspect, — după noi de o co­vârşitoare însemnătate, mai co­vârşitoare decât aceea a persoa­nei criminalului şi mai covârşi­toare chiar decât aceea a persoa­nei victimei, în jurul căreea con­­verg astăzi atenţiile lumii noas­tre, — mai ales politice. Acest aspect, cu totul preţios, al nenorocitei întâmplări, — este pentru orice suflet drept, — laşi­tatea, imensa laşitate cu care se aruncă toată vina rătăcirii, asu­pra elevului criminal şi asupra şcoalei criminale ! Toată viaţa noastră publică, toata activitatea partidelor noas­tre politice, ca şi toată adminis­trarea tuturor autorităţilor noas­tre, — toate sunt pilde, lecţii zil­nice de respectul avutului şi vie­tăţii cetăţenilor, de respectul le­gilor şi de cinste. Şi în mijlocul acestei pure vieţi publice, s’a ridicat, fără nici un fel de rădăcini, planta otrăvi­toare a şcoalei secundare! Şi toa­te armele cavalerilor fără frică şi fără pată, s‘au îndreptat împotri­va profesorimii, care, singură tulbură fericirea României Marii Şi totuşi... Intr’o Românie, victorioasă şi mare, ducem de ani de zile, cea murim... de GR. FORŢU mai stupidă viaţă. Trecutul nos­tru viforos n’a cunoscut atâta nelegiuire, atâta arbitrar şi atâta jaf, decât dela străinii, năvălitori; azi le suferim dela ai noştri. Lucrurile acestea : nelegiuirea şi arbitrarul şi jaful, se scriu zil­nic în toate gazetele, — cari nu aparţin şcoalei, — şi se strigă în toate întrunirile publice, nu nu­mai în acelea de profesori. Şi aceste adevăruri, le citesc şi le aud şi elevii, iar dacă ei se indignează şi se revoltă, asta în­seamnă că şcoala i-a învăţat să se revolte de tot ce-i josnic? Nu e aşa mult, de când actua­lul ministru de interne întreba lumea, chemată în cele mai popu­lare întruniri politice : „Batalioa­ne, gata ?‘‘ La care, lumea, însufleţită de credinţa ei, încăpăţânată în ma­rile prefaceri ce se anunţau, răs­pundea înfiorată: „Gata !“ Iar d .Mihalache, cu faţa întu­necată, cu braţul ridicat, coman­­da, scurt şi răsvrătitor: ,Puneţi baioneta!!" Şi sala isbucnia în strigăte săl­batece împotriva politicii vechi şi pentru politica nouă... Şi în sălile acestor triumfuri, vor fi fost desigur, şi profesori şi vor fi fost şi elevi, nu vor­­bia un învăţător, un om al şcoa­lei?! A putut fi, în una din istori­­cile săli şi elevul Constantin Du­mitrescu, care avea, la acea dată, 16 ani, şi s’a putut şi el entuzias­ma de adevărurile ce spunea, impresionant şi profetic, un pro­fesor îndrăzneț. Așa entuziasmat, Continuarea In pag. 2-a !■ „umil II Acelaşi luptă: Budapesta-Bucureşti D. Octavian Goga a reunit în­­tr’un volum, sub titlul de mai sus, o seamă din articolele d-sale, publicate în revista „Ţara Noa­stră“, şi în alte părţi. In fruntea volumului, e un ar­ticol publicat în ziarul ,,Tribu­na“ din Arad la 1910. Articolul e intitulat „DOUA MENTALI­TĂŢI : BUDAPESTA — BUCU­REŞTI“. E între acel articol şi toate cele cari urmează, şi admirabilă consecvenţă de atitudine şi stă­ruinţă impozantă de a combate „zestrea otrăvită a trecutului, plin de ereziile străine“. D. Octavian Goga este fără îndoială un mare scriitor poli­tic, cu talent robust, limpezitor şi vibrant. Stilul articolelor d-lui Goga e ca un tonic de raţiune şi echili­bru, şi pulsează într’o cadenţă de ordine şi ierarhie a valorilor. Dar caracteristicile articolelor politice ale d-lui Goga sunt cu­rajul şi claritatea. Curajul o­­mului, care se simte iluminat de conştiinţa datoriei civice, că „tre­bue să dăm la o parte tot ce mai poate stânjeni închegarea defi­nitivă a operei pecetluite cu sân­ge“. Şi e claritatea literatului, adusă în scrisul politic de un ta­lent înzestrat cu uriaşe însuşiri de poet liric, de orator strălu­cit şi de cugetător profuni­. Sunt în volumul, de care mă ocup, pagini de antologia cea mai pretenţioasă şi de admira­bilă strălucire. Sunt motive de profundă în­râurire morală, sunt gânduri de hotărî­toare îndrumări intelec­tuale şi sunt concepţii de su­perbă coeziune naţională. Articolele d-lui Goga sunt ar­ticole de critică. Severă şi dâr­­ză critică. Articole de separarea falsului de adevăr, de înlătura­rea eroarei şi făţărniciei, de ne­cesarul naţional. Volumul, de la început până la sfârşit e ofensivă. Ofensivă in­telectuală, care cu baraj formi­dabil de argumente, înlătură pe adversar.• La 1910 în ,,Tribuna“ de la A­­rad, d. Octavian Goga scria: „Educaţia, cu desăvârşire străi­nă, de care s au împărtăşit în şcolile maghiare, cărturarii noştri, a dat naştere unei mentalităţi hi­bride, care explică în mare parte multele rătăciri de diferit ordin din viaţa noastră publică. De ce-am mai zugrăvi aici povestea tristă a unui suflet în pribegia lui de la căsuţa ţărănească, de unde a pornit, până la parchetul lus­truit pe care-şi plimbă astăzi ros­tul înstrăinat ? Această creştere ungurească cu spoiala ei a făcut din intelectualul nostru, in cele mai multe cazuri, un rob al obi­ceiurilor şi particularităţilor spe­cifice sufletului unguresc. Pier­­zându-şi în şcoala ungurească moştenirea adusă de acasă, nea­­vând putinţa de-a cunoaşte nici cele mai însemnate din însuşirile înalte ale neamului său, în schimb însă îmbibându-se zilnic cu duhul cotropitor al unei culturi fără nicio notă de înrudire, — acest desrădăcinat ajunge în mod fatal la o mixtură de precepte intelec­tuale şi morale, unică în felul ei. Plecând la drum, cu asemenea merinde, cum poţi aştepta să păs­treze bietul călător o linie drepta? Dacă nu-i înghite valul aruncăn­­du-l la fund, atunci rămâne aşa, un rătăcitor fără cârmă, a cărui luntre şubredă e purtată la în­tâmplare după bătaia vânturilor. Urmăreşte-l în viaţă şi anali­­zează-i toate afirmările dragostii lui de neam. Ai să vezi totdeauna nota silită, impusă a acestor ati­tudini voite. Nu stai în faţa unei romanităţi organice, care purcede din fibrele ascunse ale sufletului românesc, ci în faţa unor silinţe care trădează truda zadarnică a înstrăinatului. Fraza lui, gluma, gestul, citatele lui, cântecele lui ţi se vor părea toate că vin de undeva foarte departe, dintr-o lume stranie şi necunoscută. El poate să fie un om cinstit, un om cum se cade, un sincer aderent al partidului pe care-l slujeşte cu credinţă, dar cu bagajul lui de sentimente şi de inteligenţă, el are să devie pe toate cărările, propa­gatorul inconştient al culturii un­gureşti şi cu el se plimbă pururea un mic petec de Budapestă care lasă urme. Rezumând deci în scurte cu­vinte deosebirile oamenilor din generaţia mai nouă, grupaţi în jurul acestui ziar (Tribuna) de credinţe, cami cu puţine excepţii îşi găsesc expresia în coloanele „autorizate" ale partidului, vom vedea că în realitate aci, se dă lupta între două curente de idei, pornite din două centre diametral opuse. E LUPTA INTRE CUL­TURA NATIONALA ROMA­NEASCA SI MENTALITATEA PRODUSA DE ŞCOALA STRĂI­NĂ. IŞI ÎNCRUCIŞEAZĂ DECI PUTERILE DOUA LUMI AD­VERSE : BUCUREŞTII ŞI BU­DAPESTA..."* Apoi la 1922 scrie despre „RE­GIONALISMUL ARDELEAN". „Regionalismul d-lor Vaida- Maniu şi al puţinilor lor partizani este el o doctrină politică ? Mi-am pus de atâtea ori această întrebare cu foarte multe scrupu­­luri de conştiinţă şi nu, mi-a fost cu putinţă să găsesc o deslegare raţională. Lăsând la o parte orice consideraţii de ordin sentimental (legătura sufletească între Ardeal şi România, origina comună, răz­boiul recent de desrobire, sacrifi­ciul de sânge, teama de duşmanul comun, etc.), care toate ne impun o înfrăţire a energiilor, eu nu sunt in stare sa găsesc nici un argu­ment pozitiv pentru perpetuarea geografiei de ieri în cuprinsul noilor hotare. Că în toate aceste provincii, cari s'au unit există un aspect de viaţă particulară, rezul­tanta unor orânduiri şi aşezămin­te deosebite, o ştim cu toţii; că nivelarea acestor înfăţişări diver­se este opera unei evoluţii, care cere timp, o înţelegem prea bine; că a forţa procesul de unificare prin măsuri volnice şi pripite este tocmai a întârzia contopirea, — toată lumea e de acord. DAR DE ACI SI PANA LA MENTINEREA UNUI PARTID POLITIC, CARE CU ORGANIZAREA LUI SA NU TREACA DINCOLO DE PRE­DEAL... Nu. Judecata politică refuză a­­ceastă izolare. Ea sar justifica numai în cazul când ar fi vorba de două neamuri deosebite, că­lăuzite de idealuri opuse. Izolaţi am putut rămânea pe vremea stăpânirei ungureşti, când apă­ram patrimoniul nostru de rasă". Exact atitudinea şi îndemnul de la 1910 de la „Tribuna“. Iar la 1923, d. Goga scria : „Problema trebue privită sub raportul determinismului implaca­bil al rosturilor noastre de viaţă din Ardealul de ieri. In situaţia specială, în care ne găseam subt unguri, nu numai că nu se puteau scoate la iveală personalităţi de planul întâi, dar chiar înjgheba­rea unei clase conducătoare, se lovea de cele mai grele obstacole. Subt pumnul de teroare al Un­gariei moderne, poporul nostru era aproape desfiinţat politiceşte, neputând câteva miloane să tri­mită decât un mic mănunchiu de oameni în parlamentul de pe ma­lul Dunării. împrejurările de viaţă erau mici, orizonturile co­borâte, continua izolare de apara­tul puterii de stat condamna for­ţele la irosire. Cărturarii noştri împinşi la puţinele profesiuni li­bere trăiau în relaţii economice reduse şi lupta grea pentru ne­voile materiale curma avânturile sufleteşti. Adăugaţi la toate aces­te, ravagiile metodice ale cul­turii ungureşti in minţile noastre. S'ar putea scrie întunecate tra­gedii, ca să se înţeleagă groaznica temniţă intelectuală, în care am tânjit, picurarea continuă a otră­vurilor străine, care au falsificat un patrimoniu de gândire şi au produs o mentalitate hibridă cu toate consecinţele ei". Volumul sfârşeşte cu definirea Centin­uare în pag. 2-a

Next