Universul, iunie 1951 (Anul 68, nr. 126-151)
1951-06-11 / nr. 135
Asms! al estea4 PAGINI 4 LEI Taxa poştală plătită in numerar conform aprobării Adiţiei Poştelor şi Telecomunicaţiilor No. 20.064/939 CELE DIN URMA ŞTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA, TELEGRAFICE ŞI TELEFONICE REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU No. 23-25 CENTRALA TELEFONICA A ZIARULUI: 3.30.19. unui comitet FONDUL NOU INTR’O LIMBA CÂT MAI FRUMOASĂ! In ţările capitaliste se duce o prigoană înverşunată şi susţinută împotriva graiului vorbit de popor. Se prigoneşte acolo şcoala şi literatura minorităţilor. In Uniunea Sovietică şi in ţările de democraţie populară, stăpâneşte ideia că fiecare popor are drept la limba sa naţională, pe care trebue s’o desvolte şi s’o întărească. Fondul nou, progresist, urmează să fie îmbrăcat într’o haină naţională , în limba fiecărui popor, aparte, cu particularităţi pitoreşti, care dau un farmec deosebit miezului. In Moldova ca şi ’n Muntenia, protipendada noastră vorbea — în timpul fanarioţilor — greceşte... ţinându-şi ighemoniconul nu numai cu portul adus de la Bizanţ, ci şi cu limba importată. Iar pentru trebuinţa zilnică se alcătuise un jargon greco-românesc, pe care-l pricepeau numai boernaşii şi slujitorii — rămas insă cu totul necunoscut de popor. După Unire, ţara noastră a adus din Apus haina occidentală şi limba franceză — pe care a învăţat-o cu temei clasa noastră diriguitoare. In societate nu se vorbea decât franţuzeşte, iar pentru legăturile cu administraţia se formase un jargon franco-român care a atras zeflemelele umoriştilor de pe vremuri. Limba cultă românească, formată sub vechiul regim, este năpădită de neologisme netrebuitoare , întrucât limba noastră are cuvinte neaoşe cu acelaşi înţeles. Pe deasupra te împiedici la fiecare pas de barbarisme: ca agasat, jenă, şoc, mătariez, exportări, etc., etc Limba scrisă putea fi înţeleasă numai de clasa conducătoare şi de slujbaşii ei ca şi de odraslele lor trecute prin licee şi prin universităţi. Ea nu era pricepută de popor. Clasa dirigentă era împotriva scriitorilor clasici, prozatori şi poeţi. Ii socotea învechiţii demodaţi... încuraja o literatură formalistă, decadentă, care proslăvea macabrul, sexualitatea şi echilibristica verbală. După prăbuşirea vechiului regim de la noi, poporul a trecut pe planul întâiu — cu viaţa lui care trebue să se răsfrângă într’o literatură cu rosturile sale şi scrisă în limba sa-Cărturari au ridicat la Academie problema limbii. Ei au cerut specialiştilor să sprijine o acţiune de curăţire de sgură a limbii — nu să lase lucrurile în voe, ca o selecţiune naturală să înlăture ceeace-i greşit sau nepotrivit. La noţiuni noi — avem nevoe, bineînţeles, de cuvinte noi... mai cu seamă în tehnică, în filozofie, în sociologie... Dar în privinţa limbii literare, calea cea dreaptă duce la graiul poporului de care trebue apropiată, cât mai mult cu putinţă, vorba scrisă. In această acţiune se cere să dăm cuvenita cinste scriitorilor noştri clasici, care au izbutit să ne transmită o limbă frumoasă, să-i dea o formă artistică. Cu cât am avut un scriitor mai mare, cu atât acesta a pătruns mai adânc în viaţa poporului, din timpul său ca şi din trecut, şi-a îmbibat sufletul de mireasma pădurilor şi a câmpiilor noastre. In primenirea limbii se cade să cerem şi sprijinul cronicarilor, care au însemnat faptele de seamă din trecutul nostru în limba poporului — în multe privinţi asemănătoare celei de astăzi. Un cuvânt frumos sau o expresie pitorească care circulă încă în toată ţara, sau măcar într’o regiune — cuvânt şi expresie, trecute în letopiseţi de cronicari — cată a intra la limba literară, cu seva lor mustoasă, cu culoarea şi cu sonoritatea lor. Dar mai cu seamă, pentru reîmprospătarea şi pentru îmbogăţirea limbii literare, trebue să ne ducem la izvoarele limpezi şi răcoroase ale literaturii poporane. „Poporul cere poeţilor, — a spus un cărturar în raportul său prezentat nu demult Academiei, — să cultive o limbă precisă şi exactă, să dea importanţa cuvenită sensului cuvintelor, expresiilor, comparaţiilor şi metaforelor poetice. Proverbele şi zicătorile poporane ar putea servi poeţilor noştri drept o minunată şcoală a exactităţii, preciziunii şi conciziunii limbii”. Scriitorii găsesc în literatura poporană simţiri foarte gingaşe, gânduri scoase din experienţa vremurilor, descripţii de natură — făcute cu măestrie prin redarea amănuntului caracteristic, prins de un ascuţit spirit de observaţie. In poeziile noastre poporane sunt tablouri ale realităţii sau născociri feerice de-o putere plastică şi de o inventivitate de imaginaţie atât de originale şi de impresionante, încât le putem pune — fără teamă — alături de marile opere ale literaturii universale. Ochiul şi urechea poetului anonim poporan a prins trăsături ca un fir de păianjen, nuanţe fine în apele petalelor, svonuri tainice în zumzetul gâzelor şi în viersul care se pierde în codru, până ’n fundul fundului... Această bogăţie de linii şi de culori din poezia poporană poate împodobi şi direct literatura cultă, dar şi indirect — arătând poetului calea de urmat în cunoaşterea naturii, în contopirea cu ea şi în arta de a scoate accente noi din cântecul surd sau puternic al apelor şi al pădurilor. La vremuri noi, vin oameni noi şi alţi scriitori. Aceştia au menirea să zugrăvească, artistic, viaţa de azi şi de mâine. Trebue să înţeleagă spiritul nou şi, după el, să făurească miezul operei lor. Dar operele acestea — ca să încânte şi să aibă trăinicie — trebue să fie scrise într’o limbă cât mai bogată, cât mai viguroasă, un belşug de culori şi de sunete armonioase. Cum scriitorul vremilor de astăzi este tălmaciul gândurilor, simţirilor şi rosturilor populare — limba lui nu poate fi decât cea a poporului, plămădită de cosaşi, de meşteri şi de cărturari, din veacurile îndepărtate şi până acum, sporită doar din generaţie în generaţie cu un fior nou. M. Sevastos TURCIA IN PLANURILE RĂZBOINICE ALE IMPERIALIŞTILOR AMERICANI Din ce in ce mai mult se vorbeşte în presa americană şi vesteuropeană despre apropiata admitere în blocul agresiv al Atlanticului de Nord a unui „proaspăt”- candidat: Turcia. Incorporarea Turciei în coaliţia atlantică este, fireşte, doar o chestiune de timp. Practic, ea este de mult timp unul din principalele obiective ale expansiunii militare, politice şi economice a imperialiştilor americani, atât datorită aşezării sale geografice la graniţa cu U.R.S.S., cât şi rezervelor sale de crom, necesare industriei militare americane. Transformarea acestei ţări într’un avantpost al pregătirilor războinice, iată ţelul urmărit de imperialiştii anglo-americani, încă din primele luni ale aplicării falimentarului plan Marshall. Proporţional, Turcia a fost ţara care a „beneficiat” cel mai mult de pe urma acestui plan, dintre toţi sateliţii războinicilor de peste ocean, Turcia are armata căreia i-au fost furnizaţi cei mai buni instructori militari şi cel mai mult echipament de război. Pe teritoriul acestei ţări, monopoliştii americani au investit sume considerabile în construirea bazelor aeriene avansate, care deservesc bombardiere de tipul B. 36. Departamentul de Stat american, a trimis la Ankara în decursul lunilor Ianuarie şi Februarie pe amiralul Carney, comandantul forţelor navale ale U.S.A., pe ministrul aerului Finletter şi subsecretarul de stat Mc Ghee, care au avut convorbiri secrete cu guvernul şi statul major turc în scopul unor şî mai grabnice pregătiri de război. In cursul lunii Mai, aceste pregătiri s’au accelerat: o nouă conferinţă secretă a avut loc la Ankara cu participarea ambasadorului american în Turcia, a administratorului planului Marshall, a şefului misiunii militare americane în Turcia şi a unei întregi serii de reprezentanţi şi specialişti sosiţi de peste ocean. Deasemeni, Statele Unite s-au grăbit să acorde un nou „ajutor”, care se cifrează la 720 de mii de dolari şi are destinaţia precisă de a servi în scopul utilării aerodromurilor de la Ankara şi Adana. In sfârşit, la cererea stăpânilor americani, generalul Yusuf Egoll îşi pregăteşte bagajele în vederea apropiatei călătorii ce o va face la Atena, pentru conti- nuarea tratativelor militare înce- pute acum câteva luni cu monarho-fasciştii greci. Scopul neîndoelnic al acestei activităţi, ce se intensifică pe zi ce trece, este clar. El a fost desvăluit de însuşi ziarul reacţionar american „Christian Science Monitor”, care a publicat in numărul din 14 Februarie a. c. o hartă a tuturor bazelor aeriene și terestre anglo-ameri(Continuare in pag. 2-a) DESPRE TRAMVAIE Printre atâtea şcoli de învăţătură teoretică şi practică ce au luat fiinţă pentru ridicarea pe treptele luminii, a celor care muncesc, este şi aceea a manipulanţilor de laT.B. Vreme de două luni, urmează acolo cursuri pe carte şi pe teren 47 de elevi, din care 10 sunt eleve. Se capătă solide cunoştinţe nu numai pe tărâmul tehnicei, ci şi pe cel al educaţei cetăţeneşti şi al disciplinei în muncă. Şi al respectului pentru om, fără deosebire de rang, de cultură Mai de demult, tramvaiele bucureştene umblau cu cai şi cu vizitii. La unele vagoane trăgeau doi cai, la cele mai mici, boite al-bastru, cât nişte coteţe, numai unul. Liniile pe care se urneau coteţele albastre erau ale unei societăţi belgiene cu mare capital de cunoştinţe printre politicienii români. Ce fel de şcoală urmase vizitiul pe-atunci, nu am putea spune. Cunosc un singur caz cândun vizitiu a ajuns casier. Cum şi ce fel ? Era poate omul tare in socoteli ?... Nu. Avea o bâtă tare la alegeri şi era omul de casă al unui primar de pe vremuri. In timpul acela, de dulce căpătuială, mulţi asemenea casieri fugeau cu banii la America, de unde nu-i mai puteai aduce nici cu boii. Nu aveam convenţie pentru extrădarea hoţilor cu regii dolarilor. Se încetăţeneau acolo. Nici călătorii nu posedau prea multă educaţie cetăţenească pe vremea când mârţoage spetite se opinteau din greu la şleaurile vagoanelor. Nu făcea sărmanul dobitoc douăzeci de paşi, şi deodată auzeai in bagdadia coteţului pe roate: Bang... Urma apoi un scrâşnet de manivelă, o hurducătură, vagonul se oprea, şi un călător cobora chiar în faţa casei sate. Aşa era atunci: fiecine pasager putea opri tramvaiul la poarta sa , dacă se ridica de pe laviţă şi trăgea de o cureluşă ce-i spânzura deasupra capului şi punea în mişcare clopoţelul de deasupra capului vizitiului. Pe ÎNSEMNĂRI alocuri, unde emu dâmburi de urcat, ca cel dela Teatrul Naţional, adăstau până ’n miez de noapte copii cu cai ce trăiaşi de ajutor. Dela o vreme, dobitoacele învățau să aştepte vagonul, nepăzite. Societatea nu mai plătea simbrii de prisos- Dividendele sporeau. Uneori, nu mai trebuia nici taxator. Pe linia ce pornea dela „Roata lumii" către bariera Vergului, nea Negoiţă purta şi biciuri geantă. Nu-i ticnea meseria. N’avea hodină de răul plizilor fără bilet, îşi scuipa sufletul. După ani şi ani de zile, l-am cunoscut pe nea Zamfir. El mergea nesupărat cu tramvaiul oricât şi pe oriunde ar fi poftit, fără bilet. Şi măcar că nu purta nici geantă, nici biciu, şi nu se scula când cântau cocoşii dinspre ziuă, căpăta parale multe dela tramvai. Avea acasă, într’un sertar ascuns, un teanc mare de acţiuni la S.T.B loadjim Botel Cadrele didactice de la Facultatea de Geologie-Geografie au rolul important de a pregăti specialişti geologi şi geografi care în munca lor de cercetare pe teren să-şi aducă aportul la punerea în valoare a bogăţiilor solului şi subsolului Ţării noastre. In acelaş timp, Facultatea de Geologie-Geografie pregăteşte pe viitorii profesori cari, vor îndruma tineretul nostru pe linia ştiinţei adevărate şi a dragostei de Patrie. In faţa acestor mari sarcini voi depune toată puterea mea de muncă, fiind deplin convins că alături de toţi oamenii muncii, voi contribui la marea operă de construire a socialismului în Patria noastră, la lupta pentru întărirea lagărului păcii în frunte cu Uniunea Sovietică, împotriva imperialismului american şi englez care vrea să deslănţue un al treilea măcel mondial. Pentru aceasta mi-am pus semnătura pe Apelul Păcii. Am semnat Apelul pentru un Pact al Păcii, încrezător în triumful vieţii, al civilizaţiei, în slujba căreia ştiinţa şi artele sunt chemate să întreţie climatul progresului. Uneltirile duşmanilor omenirii sunt tot mai mult sortite eşecului în faţa acţiunii pentru pace a popoarelor, de proporţii nemaiîntâlnite încă în istorie.Prin operele pe care le realizez, caut să aduc o contribuţie cât mai efectivă la întărirea forţelor păcii. AU SEMNAT APELUL PĂCII CONDUCĂTORII TUTUROR CULTELOR RELIGIOASE DIN ORAŞUL ŞI RAIONUL AIUD § DIN RAIONUL HUEDIN REGIUNEA CLUJ Apelul Consiliului Mondial al Păcii pentru încheierea unui Pact al Păcii a găsit un larg răsunet şi în rândurile Slujitorilor altarelor bisericeşti din toate cultele şi de toate credinţele, convinşi că drumul apărării păcii este singurul drum care asigură libertatea tuturor cultelor. „Ne vom spori eforturile ca din fiecare credincios al nostru să facem un luptător aprig al păcii şi harnic muncitor pentru apărarea ei, contra celor ce uneltesc la un nou război” şi-au luat angajamentul reprezentanţii tuturor cultelor religioase din oraşul şi raionul Aiud, regiunea Cluj, întruniţi într-o consfătuire comună după semnarea Apelului. Declaraţia este semnată de: Protopop dr. Iuliu Goşescu, reprezentantul cultului ortodox, Kovács Paul, reprezentantul cultului reformat, dr. Kulcsár Mihai, reprezentantul cultului romano-catolic, Barabas Nicolae, reprezentantul cultului unitar, Augsburg Samuil, reprezentantul cultului mozaic, Bejan Ioan, reprezentantul cultului baptist, Pop Gavrilă, reprezentantul cultului adventist de ziua 7-a. „Pacea pe pământ este scopul dorit cu căldură de omenire” spune într’o scrisoare adresată Comitetului Permanent pentru Apărarea Păcii din RPR, preotul ortodox sârb Milivoi Stoin din Pecica. „Dar pacea este astăzi iarăşi primejduită de svârcolirile celor ce încearcă să arunce omenirea într’un nou război împotriva acestor duşmani al binelui, capitaliştii americani şi englezi şi slugile lor de felul lui Tito, trebue să luptăm toţi oamenii cinstiţi din toate neamurile şi de toate credinţele” — îşi încheie scrisoarea sa preotul Milivoi Stoin. Şi conducătorii cultelor din centrul raionului Huedin, adunaţi într’o consfătuire în care au discutat strădania uriaşă a tuturor oamenilor cinstiţi din lumea întreagă pentru apărarea păcii au socotit că nu pot rămâne străini de năzuinţele acestora şi că locul lor este alături de poporul pe care-l slujesc. „Conducătorii cultelor din Huedin — scriu el în moţiunea votată — îşi iau angajamentul să sprijine cu vorba şi cu fapta mai ales, lupta pentru apărarea păcii, executarea la timp a lucrărilor agricole, situându-se în primele rânduri ale luptătorilor pentru binele şi propăşirea poporului şi a Patriei noastre scumpe. Republica Populară Română”. (Agerpres). IN PAGINA IV-a: NOTA GUVERNULUI UNIUNII SOVIETICE ADRESATĂ GUVERNULUI U.S.A. In legătură CU TRATATUL DE PACE cu JAPONIA FISCALISMUL AMERICAN — Cum, ai rămas gol? Doar n'ai vrea să-ți procure statul haine!?! P No. 135 Marţi 12 Iunie 1951 sub Nr. 160 Trib. Ilfov D UPĂ TRE La 11 Iunie 1948, când s’a înfăptuit naţionalizarea întreprinderilor în ţara noastră, situaţia Industriei era grea. Instalaţiile fabricilor şi diferitelor exploataţii erau într’o stare de uzură înaintată, iar aprovizionarea întreprinderilor cu materii prime se făcea în condiţii defectuoase, unele dispunând de stocuri importante, în disproporţie cu necesităţile şi cu puterea lor de producţie, iar altele ducând mare lipsă, ceea ce stingherea simţitor ritmul producţiei. Foştii patroni nu se îngrijeau să înlocuiască instalaţiile uzate şi nu făceau reparaţiile strict necesare, preferând să întrebuinţeze avansurile primite în acest scop, cum şi fondurile de amortisment, pentru alte destinaţii decât cele reclamate de interesele producţiei. Era încă una din formele sabotajului organizat de foştii patroni de conivenţă cu trusturile occidentale interesate. In aceste condiţii nu e de mirare că bilanţul întreprinderilor preluate de ministerul industriei arăta, în momentul naţionalizării, o pierdere de 7.942 milioane Iei faţă de un beneficiu de numai 1.830 milioane. Dar afară de această situaţie grec în ce priveşte utilarea, funcţionarea şi mersul gestionar al întreprinderilor industriale, neajunsuri tot atât de grave erau de semnalat şi în ce priveşte repartiţia teritorială a acestor industrii care erau concentrate în cuprinsul câtorva centre — şi de multe ori departe de sursele de materii prime şi de energie ce puteau să le alimenteze. Această situaţie nu numai că îngreuna aprovizionarea întreprinderilor şi deci costul producţiei, dar men-jţinea şi un dezechilibru în eco- nomia ţării prin faptul că regiuni şi provincii întregi erau lăsate în stare de inferioritate, lipsite de creaţiile industriale pe care posi- bilităţile locale le indicau şi care ar fi contribuit la desvoltarea şi propăşirea lor economică. Privită sub acest aspect, naţionalizarea întreprinderilor s’a impus ca o măsură de asanare a economiei naţionale în sectoarele ei cele mai vitale care, lăsate mai departe în mâna foştilor deţină- tori, ar fi continuat să ţină în joc întregul efort de refacere al ţării. Dar actul istoric al naţionalizării s’a impus în primul rând ca o consecinţă logică a preluării puterii politice de către clasa muncitoare şi care urma în chip firesc să fie complectată cu preluarea poziţiilor de comandă ale puterii economice din măna exploatatorilor de până ieri. După reforma agrară din primăvara anului 1945 care smulsese puterea economică din mâna moşierimii, schimbând repartiţia proprietăţii rurale în favoarea ţărănimii muncitoare, naţionalizarea principalelor mijloace de producţie industrială, a întreprinderilor bancare, de asigurare şi transport a adus o nouă schimbare radicală în structura economiei noastre naţionale, răsturnând sistemul de repartiţie a proprietăţii industriale sprijinit pe exploatarea muncitorului industrial şi trecând-o asupra Statului ca bun comun al întregului popor. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate. Numai după 6 luni dela naţionalizare, bilanţurile întreprinderilor ministerului industriei arătau un beneficiu de 3457 milioane lei şi o pierdere de numai 1301 milioane, beneficiile marcând o creştere de 90%, iar pierderile o descreştere de 83%. In acelaş timp, investiţiile pentru lucrări şi reparaţii capitale au fost de 4722 milioane lei, iar mijloacele de bază au crescut cu 4500 milioane. Practic, naţionalizarea întreprinderilor a însemnat crearea primului sector socialist important în economia naţională şi ea a deschis drumuri noi în desvoltarea acestei economii, cu repercusiuni adânci în toate sectoarele vieţii noastre. Ea a înlesnit intensificarea acţiunii de industrializare a ţării, trecerea la planificarea economiei naţionale şi, în cadrul planurilor de Stat, organizarea pe baze raţionale a acţiunii de industrializare prin desvoltarea dată industriei grele ca bază de desvoltare a tuturor ramurilor economiei naţionale. Graţie desvoltării industriei grele ,şi în deosebi a industriei pentru I construcţia de maşini, am putut fabrica utilajul greu necesar des- I voltării industriei petrolifere; am I putut să construim mijloace de locomoţiune feroviară, rutieră, aviatică şi navală şi am putut mai ales să utilăm agricultura, intensificând astfel procesul ei de mecanizare. După trei ani de la naţionalizare, Industria noastră a izbutit să fabrice o serie impresionantă de produse noi şi de IAM maşini-unelte pentru care eram tributarii străinătăţii. Numai în cursul anului trecut, am realizat peste 100 tipuri de produse noi, iar în industria construcţiei de maşini am realizat peste 35 tipuri noi de maşini, pentru fabricarea rulmenţilor, ciocane mecanice, fierăstrae circulare, compresoare; noi maşini agricole, corobaine, secerători-legători, discuitori, tractor pe şenile; mijloace de transport ca: remorchere fluviale, noi tipuri de vagoane grele, vagoane refrigerente, troleibuze, etc. In acelaş timp, condiţiile de muncă si sistemele de fabricaţie s-au îmbunătăţit prin adoptarea pe scară din ce în ce mai întinsă a experienţei sovietice şi a metodelor avansate ale tehnicienilor sovietici, îmbunătăţirea condiţiilor tehnice, folosirea mai justă a maşinilor, a timpului de lucru şi ridicarea calificării oamenilor muncii a condus la sporirea continuă a productivităţii muncii, întrecerile socialiste au luat caracterul unei mişcări de masse, culminând cu bilanţul întrecerilor în cinstea zilei de 8 Mai, când numai la punctul Economii, s-au realizat peste 2 miliarde lei. Datorită creării şi desvoltării sectorului socialist în industrie, ca urmare directă a actului naţionalizării întreprinderilor, s-au putut pune şi la noi bazele economice ale construirii socialismului şi ne-am putut angaja în lucrări de proporţii uriaşe, cum este construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, construirea centralei hidroelectrice de pe Bistriţa, a combinatului poligrafic „Scânteia” şi a tuturor măreţelor realizări prevăzute în Planul Cincinal şi în planul de electrificare a ţării. Sistemul de organizare socialistă a economiei naţionale se dovedeşte astfel superior din toate punctele de vedere sistemului capitalist. Măsurând paşii uriaşi făcuţi de economia noastră naţională în cei trei ani ce s’au scurs dela naţionalizare, e locul să recunoaştem că toate aceste realizări n’ar fi fost cu putinţă fără sprijinul neprecupeţit al Uniunii Sovietice, în care poporul nostru muncitor a găsit reazim şi călăuză frăţească în desfăşurarea efortulii său pentru o viaţă paşnică şi fericită. Haralamb Ionescu Galeria asasinilor democraţiei Egbert Schumann La tribunele conferinţelor şi consfătuirilor internaţionale sau în anticamera ambasadei americane de la Paris, poate fi văzut un om lung şi chel, cu urechi mari şi cu un zâmbet linguşitor. Robert Schumann, actualul ministru de externe al Franţei, şi-a început activitatea politică într’un mod mai „conştiincios” decât şi-ar putea închipui cineva, învăţând limba franceză. Intr'adevăr — un lucru binecunoscut poporului francez — Kerr Robert a fost în tinereţe unul dintre studenţii reacţionarei universităţi din Jena şi apoi un devotat slujitor al kaiserului ca soldat german pe fronturile primului război mondial. Ţinând seamă de acest fapt, nimeni nu poate să-l acuze pe actualul „monsieur” Robert de inconsecvenţă politică. Linia sa de conduită, pe care a urmat-o cu fidelitate în cei 32 de ani de carieră politică, nu are niciun fel de sinuosităţi: este linia trădării Intereselor Franţei. L-a slujit pe Hitler, votând pentru ratificarea ruşinosului acord de la München şi participând la primul guvern al trădătorului Pétain. Şi-a făcut în felul acesta o „datorie de onoare” faţă de Reich în armata căruia slujise cu fidelitate. Cel mult, ar putea fi întrebat din ce motiv îi slujeşte cu aceeaşi fidelitate pe americani, deşi nu mai este remunerat în mărci germane. Aici însă, Robert Schumann ar putea răspunde tot atât de senin, autocitându-şi declaraţiile făcute la unul din banchetele date la „Clubul American” din Paris, în cinstea ambasadorului american: „Noi avem în dumneavoastră, mister, an sfătuitor. Şi aceasta nu numai în relaţiile noastre internaţionale”. Este clar deci: Schumann îşi găsise alt „sfătuitor”, după ce „sfătuitorii” ceilalţi şi-au încheiat cariera în funiile spânzurătorilor de la Nürenberg. Ce nepreţuite servicii — contra dolari — a adus Schumann stăpânilor săi din 1945 şi până astăzi ne-o demonstrează cifrele. In Noembrie 1947, când a demisionat din postul de ministru al finanţelor în guvernul Ramadier, capacitatea de cumpărare a cetăţeanului francez scăzuse la 49% faţă de 1938, de la 70% cât atingea în luna Aprilie a aceluiaşi an, adică exact când el devenise ministru de finanţe. O altă „fericire” adusă poporului francez de Kerr Schumann a fost marshallizarea Franţei, la care a contribuit din toate puterile. Tot el a patronat — alături de alţi trădători — intrarea Franţei în Pactul Atlanticului de Nord, a vândut interesele poporului francez, scăpându-i de plata reparaţiilor pe foştii săi stăpâni din Germania, făgăduind că Franţa va juca rolul de grânar al armatei engleze şi al mercenarilor germani. Limbajul politic al lui Schumann este tipic pentru felul In care un trădător îşi compune tiradele sale demagogice folosind idei care nu-i aparţin. In Iulie 1949 el a declarat în Adunarea Naţională: „Germania nu are încă un tratat de pace. Ea nu are o armată şi nici nu trebue să aibă. Ea nu are armament şi nici nu va avea. Germania în pactul Atlantic ? Niciodată!" Astăzi, împreună cu foştii generali nazişti, îl salută milităreşte pe Eisenhower, comandantul celei de-a doua ocupaţii pe care o suportă Franţa din 1940. Faimosul pian Schumann, care urmăreşte transformarea definitivă a ţării în cazarmă militară a blocului Atlantic, arată tot atât de evident cum s-a încurcat trădătorul în propriile lui explicaţii la interval de numai doi ani. Pentru toate nenorocirile pe care Ie-a adus poporului francez, Robert Schumann şi-a căpătat binemeritatul titlu de „Gropar al Franţei”. Cu ură şi dispreţ privesc oamenii muncii francezi această sinistră creatură prusacă, devenită slugoi al Wall Streetului. Dându-şi votul lor adevăraţilor reprezentanţi ai intereselor Franţei, milioanele de francezi pot curma cariera trădătorului Schumann şi a celorlalţi de teapa lui, care împing Franţa pe drumul fascismului şi războiului. Eugen Atakasiu CETĂŢENILOR DIN CARTIERUL TEI PENTRU ODIHNA Şi azi, ca î n toate zilele călduroase ale lunii iunie, razele de soare argintii au pornit jucăuşe pe străzile mărginaşe ale lacului Tei, înfierbântând orice lucru întâlnit în cale. Pentru cetăţenii cartierului Tei care în bună parte nu au încă locuinţe confortabile, căldura înnăbuşitoare a verii este destul de supărătoare. Aici însă, aproape decapătul tramvaiului 17, alături de străzile prăfuite şi de casele mici moştenite dela trecut, se_ află lacul Tei pe marginea căruia s’a amenajat un parc de toată frumuseţea, cu flori, cu bănci. In parcul acesta vin adesea elevii să în- I veţe, oamenii mai în vârstă să I se odihnească şi tot aci este locul de joacă şi zbenguială, unde se adună aproape zilnic copiii cartierului. Altădată în locul florilor, pe deasupra ierbii neîngrijite, se aflau hârtii şi tot felul de gunoae. Acum hârtiile şi gunoaie au loc în coşuri speciale. Dacă cobori la vale, pe marginea lacului ai în faţa ta o privelişte minunată. De aci nu mai vezi nici strada pe care trec tramvaele, nu mai vezi nici casele. In faţa ta apare lacul strălucitor ca o oglindă în care se reflectă razele soarelui. Iar în jur copacii falnici împrejmuesc lacul. Mergând de jur împrejurul lui ajungi la podul cu stăvilar, unde simţi adierea plăcută a vântului. De partea cealaltă a podului vin pescarii cu undiţele lor lungi care stau locului ore întregi făcând aceeaşi mişcare monotonă. Apoi urmează ştrandul frumos amenajat cu cabine, bufete şi leagăne pentru copii. Aici, nu mai simţi deloc căldura înnăbuşitoare care până acum câteva minute te chinuia. Drumul de la parc până la ştrand îl poţi face mergând cu un tren special. Trenul se compune dintr’o locomotivă şi două compartimente fără acoperiş mărginite numai de grilaje, iar în interior, cu bănci. Numai cu 10 lei poţi merge până la ştrand şi înapoi. ★ Cât de plăcute sunt, pentru locuitorii cartierului mărginaş al lacului Tei, aceste locuri. Vara în căldurile înnăbuşitoare, lacul cu păduricea care-l înconjoară, ştrandul, parcul, pot oferi câteva ore plăcute, odihnitoare. Pentru cetăţeanul care-şi iubeşte fiecare colţişor din ţara sa, orice lucru nou, orice realizare trebue să-i umple inima de bucurie. Dacă în cursul unui an de zile în acest cartier mărginaş, altădată părăsit şi uitat, s’au obţinut atâtea, fără îndoială că în viitorii ani vor fi şi mai multe realizări. Astfel că prin cartierul Tei nu se va mai întâlni nicio casă fară uşă şi garduri, niciun loc viran lăsat neîntrebuinţat, aşa cum adesea se mai întâlneşte din loc în loc. Doina Iliescu