Universul, iunie 1951 (Anul 68, nr. 126-151)

1951-06-11 / nr. 135

Asms! al es­tea4 PAGINI 4 LEI Taxa poştală plătită in numerar conform aprobării Adiţiei Poş­telor şi Telecomunicaţiilor No. 20.064/939 CELE DIN URMA ŞTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA, TELEGRAFICE ŞI TELEFONICE REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU No. 23-25 CENTRALA TELEFONICA A ZIARULUI: 3.30.19. unui comitet FONDUL NOU­ INTR’O LIMBA CÂT MAI FRUMOASĂ! In ţările capitaliste se duce o prigoană înverşunată şi sus­ţinută împotriva graiului vor­bit de popor. Se prigoneşte acolo şcoala şi literatura mino­rităţilor. In Uniunea Sovietică şi in ţările de democraţie populară, stăpâneşte ideia că fiecare po­por are drept la limba sa na­ţională, pe care trebue s’o des­­volte şi s’o întărească. Fondul nou, progresist, urmează să fie îmbrăcat într’o haină naţiona­lă , în limba fiecărui popor, aparte, cu particularităţi pito­reşti, care dau un farmec deo­sebit miezului. In Moldova ca şi ’n Munte­nia, protipendada noastră vor­bea — în timpul fanarioţilor — greceşte... ţinându-şi ighemo­­niconul nu numai cu portul a­­dus de la Bizanţ, ci şi cu limba importată. Iar pentru trebu­inţa zilnică se alcătuise un jargon greco-românesc, pe ca­­re-l pricepeau numai boernaşii şi slujitorii — rămas insă cu totul necunoscut de popor. După Unire, ţara noastră a adus din Apus haina occiden­tală şi limba franceză — pe care a învăţat-o cu temei cla­sa noastră diriguitoare. In so­cietate nu se vorbea decât franţuzeşte, iar pentru legătu­rile cu administraţia se forma­se un jargon franco-român care a atras zeflemelele umoriştilor de pe vremuri. Limba cultă românească, for­mată sub vechiul regim, este năpădită de neologisme netre­buitoare , întrucât limba noa­stră are cuvinte neaoşe cu ace­laşi înţeles. Pe deasupra te îm­piedici la fiecare pas de bar­barisme: ca agasat, jenă, şoc, mă­tariez, exportări, etc., etc­ Limba scrisă putea fi înţe­leasă numai de clasa conducă­toare şi de slujbaşii ei ca şi de odraslele lor trecute prin licee şi prin universităţi. Ea nu era pricepută de popor. Clasa dirigentă era împotri­va scriitorilor clasici, prozatori şi poeţi. Ii socotea învechiţi­i demodaţi... încuraja o litera­tură formalistă, decadentă, care proslăvea macabrul, se­xualitatea şi echilibristica ver­bală. După prăbuşirea vechiului regim de la noi, poporul a tre­cut pe planul întâiu — cu viaţa lui care trebue să se răsfrân­gă într’o literatură cu rostu­rile sale şi scrisă în limba sa-Cărturari au ridicat la Aca­demie problema limbii. Ei au cerut specialiştilor să sprijine o acţiune de curăţire de sgură a limbii — nu să lase lucrurile în voe, ca o selecţiu­­ne naturală să înlăture ceea­­ce-i greşit sau nepotrivit. La noţiuni noi — avem nevoe, bi­neînţeles, de cuvinte noi... mai cu seamă în tehnică, în filo­zofie, în sociologie... Dar în privinţa limbii lite­rare, calea cea dreaptă duce la graiul poporului de care tre­bue apropiată, cât mai mult cu putinţă, vorba scrisă. In această acţiune se cere să dăm cuvenita cinste scrii­torilor noştri clasici, care au izbutit să ne transmită o lim­bă frumoasă, să-i dea o formă artistică. Cu cât am avut un scriitor mai mare, cu atât a­­cesta a pătruns mai adânc în viaţa poporului, din timpul său ca şi din trecut, şi-a îmbi­bat sufletul de mireasma pă­durilor şi a câmpiilor noastre. In primenirea limbii se cade să cerem şi sprijinul cronica­rilor, care au însemnat faptele de seamă din trecutul nostru în limba poporului — în multe privinţi asemănătoare celei de astăzi. Un cuvânt frumos sau o expresie pitorească care cir­­culă încă în toată ţara, sau mă­car într’o regiune — cuvânt şi expresie, trecute în letopiseţi de cronicari — cată a intra la limba literară, cu seva lor mustoasă, cu culoarea şi cu so­noritatea lor. Dar mai cu seamă, pentru reîmprospătarea şi pentru îm­bogăţirea limbii literare, tre­bue să ne ducem la izvoarele limpezi şi răcoroase ale litera­turii poporane. „Poporul cere poeţilor, — a spus un cărturar în raportul său prezentat nu demult Aca­demiei, — să cultive o limbă precisă şi exactă, să dea im­portanţa cuvenită sensului cu­vintelor, expresiilor, compa­raţiilor şi metaforelor poetice. Proverbele şi zicătorile po­porane ar putea servi poeţilor noştri drept o minunată şcoală a exactităţii, preciziunii şi con­­ciziunii lim­bii”. Scriitorii găsesc în literatu­ra poporană simţiri foarte gin­gaşe, gânduri scoase din expe­rienţa vremurilor, descripţii de­­ natură — făcute cu măestrie prin redarea amănuntului ca­racteristic, prins de un ascuţit spirit de observaţie. In poeziile noastre poporane sunt tablouri ale realităţii sau născociri feerice de-o putere plastică şi de­ o inventivitate de imaginaţie atât de originale şi de impresionante, încât le putem pune — fără teamă — alături de marile opere ale li­teraturii universale. Ochiul şi urechea poetului anonim poporan a prins trăsă­turi ca un fir de păianjen, nuanţe fine în apele petalelor, svonuri tainice în zumzetul gâ­zelor şi în viersul care se pier­de în codru, până ’n fundul fundului... Această bogăţie de linii şi de culori din poezia poporană poate împodobi şi direct lite­ratura cultă, dar şi indirect — arătând poetului calea de ur­mat în cunoaşterea naturii, în contopirea cu ea şi în arta de a scoate accente noi din cân­tecul surd sau puternic al a­­pelor şi al pădurilor. La vremuri noi, vin oameni noi şi alţi scriitori. Aceştia au menirea să zugrăvească, artis­tic, viaţa de azi şi de mâine. Trebue să înţeleagă spiritul nou şi, după el, să făurească miezul operei lor. Dar operele acestea — ca să încânte şi să aibă trăinicie — trebue să fie scrise într’o limbă cât mai bo­gată, cât mai viguroasă, un­­ bel­şug de culori şi de sunete ar­monioase. Cum scriitorul vremilor de astăzi este tălmaciul gânduri­lor, simţirilor şi rosturilor populare — limba lui nu poa­te fi decât cea a poporului, plămădită de cosaşi, de meş­teri şi de cărturari, din veacu­rile îndepărtate şi până acum, sporită doar din generaţie în generaţie cu un fior nou. M. Sevastos TURCIA IN PLANURILE RĂZBOINICE ALE IMPERIALIŞTILOR AMERICANI Din ce in ce mai mult se vor­beşte în presa americană şi vest­­europeană despre apropiata ad­mitere în blocul agresiv al Atlan­ticului de Nord a unui „proas­păt”- candidat: Turcia. Incorporarea Turciei în coali­ţia atlantică este, fireşte, doar o chestiune de timp. Practic, ea este de mult timp unul din prin­cipalele obiective ale expansiu­nii militare, politice şi economi­ce a imperialiştilor americani, atât datorită aşezării sale geo­grafice la graniţa cu U.R.S.S., cât şi rezervelor sale de crom, necesare industriei militare ame­ricane. Transformarea acestei ţări într’un avantpost al pregă­tirilor războinice, iată ţelul ur­mărit de imperialiştii anglo-ame­­ricani, încă din primele luni ale aplicării falimentarului plan Mar­shall. Proporţional, Turcia a fost ţara care a „beneficiat” cel mai mult de pe urma acestui plan, dintre toţi sateliţii război­nicilor de peste ocean, Turcia are armata căreia i-au fost fur­nizaţi cei mai buni instructori militari şi cel mai mult echipa­ment de război. Pe teritoriul a­­cestei ţări, monopoliştii ameri­cani au investit sume considera­bile în construirea bazelor ae­riene avansate, care deservesc bombardiere de tipul B. 36. De­partamentul de Stat american, a trimis la Ankara în decursul lu­nilor Ianuarie şi Februarie pe amiralul Carney, comandantul forţelor navale ale U.S.A., pe ministrul aerului Finletter şi subsecretarul de stat Mc Ghee, care au avut convorbiri secrete cu guvernul şi statul major turc în scopul unor şî mai grabnice pregătiri de război. In cursul lunii Mai, aceste pregătiri s’au accelerat: o nouă conferinţă se­cretă a avut loc la Ankara cu participarea ambasadorului ame­rican în Turcia, a administrato­rului planului Marshall, a şefu­lui misiunii militare americane în Turcia şi a unei întregi serii de reprezentanţi şi specialişti so­siţi de peste ocean. Deasemeni, Statele Unite s-au grăbit să a­­corde un nou „ajutor”, care se cifrează la 720 de mii de dolari şi are destinaţia precisă de a servi în scopul utilării aerodro­murilor de la Ankara şi Adana. In sfârşit, la cererea stăpânilor americani, generalul Yusuf Egoll îşi pregăteşte bagajele în ve­­­­derea apropiatei călătorii ce o­­ va face la Atena, pentru conti-­­ nuarea tratativelor militare înce-­­ pute acum câteva luni cu monar­­ho-fasciştii greci. Scopul neîndoelnic al acestei activităţi, ce se intensifică pe zi ce trece, este clar. El a fost desvăluit de însuşi ziarul reac­ţionar american „Christian Sci­ence Monitor”, care a publicat in numărul din 14 Februarie a. c. o hartă a tuturor bazelor aeriene și terestre anglo-ameri­(Continuare in pag. 2-a) DESPRE TRAMVAIE Printre atâtea şcoli de învăţă­tură teoretică şi practică ce au luat fiinţă pentru ridicarea pe treptele luminii, a celor care mun­cesc, este şi aceea a manipulanţi­­lor de la­­­T.B. Vreme de două luni, urmează acolo cursuri pe carte şi pe teren 47 de elevi, din care 10 sunt eleve. Se capătă so­lide cunoştinţe nu numai pe tărâ­mul tehnicei, ci şi pe cel al edu­caţei cetăţeneşti şi al disciplinei în muncă. Şi al respectului pentru om, fără deosebire de rang, de cultură­ Mai de dem­ult, tramvaiele bucu­­reştene umblau cu cai şi cu vi­zitii. La unele vagoane trăgeau doi cai, la cele mai mici, boite al-­­bastru, cât nişte coteţe, numai unul. Liniile pe care se urneau coteţele albastre erau ale unei so­cietăţi belgiene cu mare capital de cunoştinţe printre politicienii români. Ce fel de şcoală urmase vizitiul pe-atunci, nu am putea spune. Cunosc un singur caz când­­un vizitiu a ajuns casier. Cum şi ce fel ? Era poate omul tare in socoteli ?... Nu. Avea o bâtă tare la alegeri şi era omul de casă al unui primar de pe vremuri. In timpul acela, de dulce căpătuială, mulţi asemenea casieri fugeau cu banii la America, de unde nu-i mai puteai aduce nici cu boii. Nu aveam convenţie pentru extrăda­rea hoţilor cu regii dolarilor. Se încetăţeneau acolo. Nici călătorii nu posedau prea multă educaţie cetăţenească pe vremea când mârţoage spetite se opinteau din greu la şleaurile va­goanelor. Nu făcea sărmanul do­bitoc douăzeci de paşi, şi deodată auzeai in bagdadia coteţului pe roate: Bang­­... Urma apoi un scrâşnet de ma­nivelă, o hurducătură, vagonul se oprea, şi un călător cobora chiar în faţa casei sate. Aşa era atunci: fiecine pasager putea opri tram­vaiul la poarta sa , dacă se ridica de pe laviţă şi trăgea de o cure­luşă ce-i spânzura deasupra capului şi punea în mişcare clopoţelul de deasupra capului vizitiului. Pe ÎNSEMNĂRI alocuri, unde emu dâmburi de urcat, ca cel dela Teatrul Naţio­nal, adăstau până ’n miez de noapte copii cu cai ce trăiaşi de ajutor. Dela o vreme, dobitoacele învățau să aştepte vagonul, nepă­­zite. Societatea nu mai plătea simbrii de prisos- Dividendele spo­reau. Uneori, nu mai trebuia nici ta­xator. Pe linia ce pornea dela „Roata lumii" către bariera Ver­­gului, nea Negoiţă purta şi biciu­ri geantă. Nu-i ticnea meseria. N’avea hodină de răul plizilor fără bilet, îşi scuipa sufletul. După ani şi ani de zile, l-am cunoscut pe nea Zamfir. El mergea nesupărat cu tramvaiul oricât şi pe oriunde ar fi poftit, fără bilet. Şi măcar că nu purta nici geantă, nici biciu, şi nu se scula când cântau cocoşii dinspre ziuă, că­păta parale multe dela tramvai. Avea acasă, într’un sertar ascuns, un teanc mare de acţiuni la S.T.B­­ loadjim Botel Cadrele didactice de la Facultatea de Geologie-Geogra­fie au rolul important de a pregăti specialişti geologi şi geo­grafi care în munca lor de cercetare pe teren să-şi aducă aportul la punerea în valoare a bogăţiilor solului şi sub­solu­­lui Ţării noastre. In acelaş timp, Facultatea de Geologie-Geografie pregă­teşte pe viitorii profesori cari, vor îndruma tineretul nostru pe linia ştiinţei adevărate şi a dragostei de Patrie. In faţa acestor mari sarcini voi depune toată puterea mea de muncă, fiind deplin convins că alături de toţi oamenii muncii, voi contribui la marea operă de construire a socialis­mului în Patria noastră, la lupta pentru întărirea lagărului păcii în frunte cu Uniunea Sovietică, împotriva imperialismu­lui american şi englez care vrea să deslănţue un al treilea măcel mondial. Pentru aceasta mi-am pus semnătura pe Apelul Păcii. Am semnat Apelul pentru un Pact al Păcii, încrezător în triumful vieţii, al civilizaţiei, în slujba căreia ştiinţa şi artele sunt chemate să întreţie climatul progresului. Uneltirile duşmanilor omenirii sunt tot mai mult sortite eşecului în faţa acţiunii pentru pace a popoarelor, de proporţii nemaiîntâlnite încă în istorie.Prin operele pe care le realizez, caut să aduc o contri­buţie cât mai efectivă la întă­rirea forţelor păcii. AU SEMNAT APELUL PĂCII CONDUCĂTORII TUTUROR CULTELOR RELIGIOASE DIN ORAŞUL ŞI RAIONUL AIUD §­ DIN RAIONUL HUEDIN REGIUNEA CLUJ Apelul Consiliului Mondial al Păcii pen­tru încheierea unui Pact al Păcii a găsit un larg răsunet şi în rândurile Slujitorilor altarelor bisericeşti din toate cultele şi de toate credinţele, con­vinşi că drumul apărării păcii este singurul drum care asigură libertatea tuturor cultelor. „Ne vom spori eforturile ca din fiecare credincios al nostru să facem un luptător aprig al­ păcii şi harnic muncitor pentru apă­rarea ei, contra celor ce uneltesc la un nou război” şi-au luat an­gajamentul reprezentanţii tuturor cultelor religioase din oraşul şi raionul Aiud, regiunea Cluj, întruniţi într-o consfătuire comună după semnarea Apelului. Declaraţia este semnată de: Protopop dr. Iuliu Goşescu, repre­zentantul cultului ortodox, Kovács Paul, reprezentantul cultului reformat, dr. Kulcsár Mihai, re­­prezentan­tul cultului romano-ca­­tolic, Barabas Nicolae, reprezentantul cultului unitar, Augsburg Samuil, reprezentantul cultului mozaic, Bejan Ioan, reprezentantul cultului baptist, Pop Gavrilă, reprezentantul cultului adventist de ziua 7-a. „Pacea pe pământ este scopul dorit­ cu căldură de omenire” spune într’o scrisoare adresată Comitetului Permanent pentru Apărarea Păcii din RPR, preotul ortodox sârb Milivoi Stoin din Pecica. „Dar pacea este astăzi iarăşi primejduită de svârcolirile celor ce încearcă să arunce omenirea într’un nou război împo­triva acestor duşmani al binelui, capitaliştii americani şi englezi şi slugile lor de felul lui Tito, trebue să luptăm toţi oamenii cin­stiţi din toate neamurile şi de toate credinţele” — îşi încheie scri­soarea sa preotul Milivoi Stoin. Şi conducătorii cultelor din centrul raionului Huedin, adunaţi într’o consfătuire în care au discutat strădania uriaşă a tuturor oamenilor cinstiţi din lumea întreagă pentru apărarea păcii au socotit că nu pot rămâne străini de năzuinţele acestora şi că locul lor este alături de poporul pe care-l slujesc. „Conducătorii cultelor din Huedin — scriu el în moţiunea vo­tată — îşi iau angajamentul să sprijine cu vorba şi cu fapta mai ales, lupta pentru apărarea păcii, executarea la timp a lucrărilor agricole, situându-se în primele rânduri ale luptătorilor pentru binele şi propăşirea poporului şi a Patriei noastre scumpe. Repu­blica Populară Română”. (Agerpres). IN PAGINA IV-a: NOTA GUVERNULUI UNIUNII SOVIETICE ADRESATĂ GUVERNULUI U.S.A. In legătură CU TRATATUL DE PACE cu JAPONIA FISCALISMUL AMERICAN — Cum, ai rămas gol? Doar n'ai vrea să-ți procure statul haine!?! P No. 135 Marţi 12 Iunie 1951 sub Nr. 160 Trib. Ilfov D UPĂ TRE La 11 Iunie 1948, când s’a în­făptuit naţionalizarea întreprin­derilor în ţara noastră, situaţia Industriei era grea. Instalaţiile fabricilor şi diferitelor exploa­taţii erau într’o stare de uzură înaintată, iar aprovizionarea în­treprinderilor cu materii prime se făcea în condiţii defectuoase, unele dispunând de stocuri im­portante, în disproporţie cu ne­cesităţile şi cu puterea lor de producţie, iar altele ducând mare lipsă, ceea ce stingherea simţitor ritmul producţiei. Foştii patroni nu se îngrijeau să înlocuiască in­stalaţiile uzate şi nu făceau repa­raţiile strict necesare, preferând să întrebuinţeze avansurile pri­mite în acest scop, cum şi fondu­rile de amortisment, pentru alte destinaţii decât cele reclamate de interesele producţiei. Era încă una din formele sabotajului or­ganizat de foştii patroni de coni­venţă cu trusturile occidentale interesate. In aceste condiţii nu e de mirare că bilanţul între­prinderilor preluate de ministe­rul industriei arăta, în momentul naţionalizării, o pierdere de 7.942 milioane Iei faţă de un be­neficiu de numai 1.830 milioane. Dar afară de această situaţie grec în ce priveşte utilarea, func­ţionarea şi mersul gestionar al întreprinderilor industriale, nea­junsuri tot atât de grave erau de semnalat şi în ce priveşte repar­tiţia teritorială a acestor indus­trii care erau concentrate în cu­prinsul câtorva centre — şi de multe ori departe de sursele de materii prime şi de energie ce puteau să le alimenteze. Această situaţie nu numai că îngreuna a­­provizionarea întreprinderilor şi deci costul producţiei, dar men-­j­ţinea şi un dezechilibru în eco-­­ nomia ţării prin faptul că regiuni şi provincii întregi erau lăsate în stare de inferioritate, lipsite de creaţiile industriale pe care posi-­­ bilităţile locale le indicau şi care ar fi contribuit la desvoltarea şi propăşirea lor economică. Pri­vită sub acest aspect, naţionali­zarea întreprinderilor s’a impus ca o măsură de asanare a econo­miei naţionale în sectoarele ei cele mai vitale care, lăsate mai departe în mâna foştilor deţină-­­ tori, ar fi continuat să ţină în joc­­ întregul efort de refacere al ţării. Dar actul istoric al naţionali­zării s’a impus în primul rând ca o consecinţă logică a preluării puterii politice de către clasa muncitoare şi care urma în chip firesc să fie complectată cu pre­luarea poziţiilor de comandă ale puterii economice din măna ex­ploatatorilor de până ieri. După reforma agrară din primăvara a­­nului 1945 care smulsese puterea economică din mâna moşierimii, schimbând repartiţia proprietăţii rurale în favoarea ţărănimii mun­citoare, naţionalizarea principa­lelor mijloace de producţie in­dustrială, a întreprinderilor ban­care, de asigurare şi transport a adus o nouă schimbare radicală în structura economiei noastre naţionale, răsturnând sistemul de repartiţie a proprietăţii indus­triale sprijinit pe exploatarea muncitorului industrial şi tre­­când-o asupra Statului ca bun comun al întregului popor. Rezultatele nu s-au lăsat aştep­tate. Numai după 6 luni dela na­ţionalizare, bilanţurile întreprin­derilor ministerului industriei a­­rătau un beneficiu de 3457 mi­lioane lei şi o pierdere de numai 1301 milioane, beneficiile mar­când o creştere de 90%, iar pier­derile o descreştere de 83%. In acelaş timp, investiţiile pentru lucrări şi reparaţii capitale au fost de 4722 milioane lei, iar mijloacele de bază au crescut cu 4500 milioane. Practic, naţionalizarea între­prinderilor a însemnat crearea primului sector socialist impor­tant în economia naţională şi ea a deschis drumuri noi în desvol­tarea acestei economii, cu reper­cusiuni adânci în toate sectoarele vieţii noastre. Ea a înlesnit in­tensificarea acţiunii de industria­lizare a ţării, trecerea la planifi­carea economiei naţionale şi, în cadrul planurilor de Stat, organi­zarea pe baze raţionale a acţiu­nii­ de industrializare prin desvol­tarea dată industriei grele ca bază de desvoltare a tuturor ra­murilor economiei naţionale. Graţie desvoltării industriei grele ,şi în deosebi a industriei pentru I construcţia de maşini, am putut­­ fabrica utilajul greu necesar des- I voltării industriei petrolifere; am I putut să construim mijloace de locomoţiune feroviară, rutieră, a­­viatică şi navală şi am putut mai ales să utilăm agricultura, inten­sificând astfel procesul ei de me­canizare. După trei ani de la na­ţionalizare, Industria noastră a izbutit să fabrice o serie impre­sionantă de produse noi şi de I­AM­ maşini-unelte pentru care eram tributarii străinătăţii. Numai în cursul anului trecut, am realizat peste 100 tipuri de produse noi, iar în industria construcţiei de maşini am realizat peste 35 ti­puri noi de maşini, pentru fabri­carea rulmenţilor, ciocane meca­nice, fierăstrae circulare, com­­presoare; noi maşini agricole, corobaine, secerători-legători, dis­­cuitori, tractor pe şenile; mij­loace de transport ca: remorchere fluviale, noi tipuri de vagoane grele, vagoane refrigerente, tro­­leibuze, etc. In acelaş timp, condiţiile de muncă si sistemele de fabricaţie s-au îmbunătăţit prin adoptarea pe scară din ce în ce mai întinsă a experienţei sovietice şi a me­todelor avansate ale tehnicieni­lor sovietici, îmbunătăţirea condiţiilor teh­nice, folosirea mai justă a maşi­nilor, a timpului de lucru şi ridi­carea calificării oamenilor mun­cii a condus la sporirea continuă a productivităţii muncii, între­cerile socialiste au luat caracte­rul unei mişcări de masse, culmi­nând cu bilanţul întrecerilor în cinstea zilei de 8 Mai, când nu­mai la punctul Economii, s-au realizat peste 2 miliarde lei. Datorită creării şi desvoltării sectorului socialist în industrie, ca urmare directă a actului na­ţionalizării întreprinderilor, s-au putut pune şi la noi bazele eco­nomice ale construirii socialismu­lui şi ne-am putut angaja în lu­crări de proporţii uriaşe, cum este construirea Canalului Du­­năre-Marea Neagră, construirea centralei hidroelectrice de pe Bis­triţa, a combinatului poligrafic „Scânteia” şi a tuturor măreţelor realizări prevăzute în Planul Cincinal şi în planul de electrifi­care a ţării. Sistemul de organi­zare socialistă a economiei na­ţionale se dovedeşte astfel supe­rior din toate punctele de vedere sistemului capitalist. Măsurând paşii uriaşi făcuţi de economia noastră naţională în cei trei ani ce s’au scurs dela naţio­nalizare, e locul să recunoaştem că toate aceste realizări n’ar fi fost cu putinţă fără sprijinul ne­precupeţit al Uniunii Sovietice, în care poporul nostru muncitor a găsit reazim şi călăuză frăţea­scă în desfăşurarea efortuli­i său pentru o viaţă paşnică şi feri­cită. Haralamb Io­nes­cu Galeria asasinilor democraţiei Egbert Schumann La tribunele conferinţelor şi consfătuirilor internaţionale sau în anticamera ambasadei ameri­cane de la Paris, poate fi văzut un om lung şi chel, cu urechi mari şi cu un zâmbet linguşitor. Robert Schumann, actualul mi­nistru de externe al Franţei, şi-a început activitatea politică în­tr’un mod mai „conştiincios” de­cât şi-ar putea închipui cineva, învăţând limba franceză. Intr'a­­devăr — un lucru binecunoscut poporului francez — Kerr Robert a fost în tinereţe unul dintre stu­denţii reacţionarei universităţi din Jena şi apoi un devotat slu­jitor al kaiserului ca soldat ger­man pe fronturile primului răz­boi mondial. Ţinând seamă de acest fapt, nimeni nu poate să-l acuze pe actualul „monsieur” Robert de inconsecvenţă politi­că. Linia sa de conduită, pe care a urmat-o cu fidelitate în cei 32 de ani de carieră politică, nu are niciun fel de sinuosităţi: este li­nia trădării Intereselor Franţei. L-a slujit pe Hitler, votând pentru ratificarea ruşinosului acord de la München şi partici­pând la primul guvern al trădă­torului Pétain. Şi-a făcut în felul acesta o „datorie de onoare” fa­ţă de Reich în armata căruia slujise cu fidelitate. Cel mult, ar putea fi întrebat din ce motiv îi slujeşte cu ace­eaşi fidelitate pe americani, deşi nu mai este remunerat în mărci germane. Aici însă, Robert Schu­mann ar putea răspunde tot atât de senin, autocitându-şi declara­ţiile făcute la unul din banche­tele date la „Clubul American” din Paris, în cinstea ambasado­rului american: „Noi avem în dumneavoastră, mister, an sfătui­tor. Şi aceasta nu numai în re­laţiile noastre internaţionale”. Este clar deci: Schumann îşi gă­sise alt „sfătuitor”, după ce „sfă­tuitorii” ceilalţi şi-au încheiat cariera în funiile spânzurătorilor de la Nürenberg. Ce nepreţuite servicii — con­tra dolari — a adus Schumann stăpânilor săi din 1945 şi până astăzi ne-o demonstrează cifrele. In Noembrie 1947, când a demi­sionat din postul de ministru al finanţelor în guvernul Ramadier, capacitatea de cumpărare a ce­tăţeanului francez scăzuse la 49% faţă de 1938, de la 70% cât atingea în luna Aprilie a aceluiaşi an, adică exact când el devenise ministru de finanţe. O altă „fericire” adusă po­porului francez de Kerr Schu­mann a fost marshallizarea Fran­ţei, la care a contribuit din toate puterile. Tot el a patronat — a­lături de alţi trădători — intra­rea Franţei în Pactul Atlanticu­lui de Nord, a vândut interesele poporului francez, scăpându-i de plata reparaţiilor pe foştii săi stăpâni din Germania, făgăduind că Franţa va juca rolul de grâ­nar al armatei engleze şi al mer­cenarilor germani. Limbajul politic al lui Schu­mann este tipic pentru felul In care un trădător îşi compune tiradele sale demagogice folo­sind idei care nu-i aparţin. In Iulie 1949 el a declarat în Adu­narea Naţională: „Germania nu are încă un tratat de pace. Ea nu are o armată şi nici nu trebue să aibă. Ea nu are armament şi nici nu va avea. Germania în pactul Atlantic ? Niciodată!" Astăzi, împreună cu foştii ge­nerali nazişti, îl salută milităreşte pe Eisenhower, comandantul ce­lei de-a doua ocupaţii pe care o suportă Franţa din 1940. Fai­mosul pian Schumann, care ur­măreşte transformarea definitivă a ţării în cazarmă militară a blo­cului Atlantic, arată tot atât de evident cum s-a încurcat trădăto­rul în propriile lui explicaţii la interval de numai doi ani. Pentru toate nenorocirile pe care Ie-a adus poporului fran­cez, Robert Schumann şi-a căpă­tat binemeritatul titlu de „Gro­par al Franţei”. Cu ură şi dispreţ privesc oa­menii muncii francezi această si­nistră creatură prusacă, devenită slugoi al Wall­ Streetului. Dân­­du-şi votul lor adevăraţilor re­prezentanţi ai intereselor Fran­ţei, milioanele de francezi pot curma cariera trădătorului Schu­mann şi a celorlalţi de teapa lui, care împing Franţa pe drumul fascismului şi războiului. Eugen Atak­asiu CETĂŢENILOR DIN CARTIERUL TEI PENTRU ODIHNA Şi azi, ca î n toate zilele căldu­roase ale lunii iunie, razele de soare argintii au pornit jucăuşe pe străzile mărginaşe ale lacu­lui Tei, înfierbântând orice lucru întâlnit în cale. Pentru cetăţenii cartierului Tei care în bună parte nu au încă locuinţe confortabile, căldura în­­năbuşitoare a verii este destul de supărătoare. Aici însă, aproape de­­capătul tramvaiului 17, alături de străzile prăfuite şi de casele mici moştenite dela trecut, se­_ află la­cul Tei pe marginea căruia s’a a­­menajat un parc de toată frumu­seţea, cu flori, cu bănci. In par­cul acesta vin adesea elevii să în- I veţe, oamenii mai în vârstă să I se odihnească şi tot aci este locul­­ de joacă şi zbenguială, unde se­­ adună aproape zilnic copiii car­tierului. Altădată în locul flori­lor, pe deasupra ierbii neîngrijite, se aflau hârtii şi tot felul de gu­­noae. Acum hârtiile şi gunoaie­­ au loc în coşuri speciale. Dacă cobori la vale, pe margi­nea lacului ai în faţa ta o­ pri­velişte minunată. De aci nu mai vezi nici strada pe care trec tram­­vaele, nu mai vezi nici casele. In faţa ta apare lacul strălucitor ca o oglindă în care se reflectă ra­zele soarelui. Iar în jur copacii falnici împrejmuesc lacul. Mer­gând de jur împrejurul lui a­­jungi la podul cu stăvilar, unde simţi adierea plăcută a vântu­lui. De partea cealaltă a podului vin pescarii cu undiţele lor lungi care stau locului ore întregi fă­când aceeaşi mişcare monotonă. Apoi urmează ştrandul frumos a­­menajat cu cabine, bufete şi lea­găne pentru copii. Aici, nu mai simţi deloc căldu­ra înnăbuşitoare care până acum câteva minute te chinuia. Drumul de la parc până la­ ştrand îl poţi face mergând cu un­ tren special. Trenul se compune dintr’o locomotivă şi două com­partimente fără acoperiş mărgi­nite numai de grilaje, iar în in­terior, cu bănci. Numai cu 10 lei poţi merge până la ştrand şi înapoi. ★ Cât de plăcute sunt, pentru lo­cuitorii cartierului mărginaş al lacului Tei, aceste locuri. Vara în căldurile înnăbuşitoare, lacul cu păduricea care-l înconjoară, ştrandul, parcul, pot oferi câte­va ore plăcute, odihnitoare. Pentru cetăţeanul care-şi iu­beşte fiecare colţişor din ţara sa, orice lucru nou, orice realizare trebue să-i umple inima de bucu­rie. Dacă în cursul unui an de zile în acest cartier mărginaş, altădată părăsit şi uitat, s’au ob­ţinut atâtea, fără îndoială că în viitorii ani vor fi şi mai multe rea­lizări. Astfel că prin cartierul Tei nu se va mai întâlni nicio casă fară uşă şi garduri, niciun loc viran lăsat neîntrebuinţat, aşa cum adesea se mai întâlneşte din loc în loc. Doina Iliescu

Next