Vatra, 1972 (Anul 2, nr. 1-12)

1972-01-01 / nr. 1

2 VATRA ■ü Descoperind legile dezvoltării vieţii so­ciale, clasicii marxism-leninismului au arătat că făuritorii istoriei sunt masele populare, deoarece ele sunt creatorii tu­turor bunurilor materiale şi spirituale, sunt principala forţă motrice care înfăptuieşte schimbările progresiste, radicale, din viaţa socială. Masele populare făuresc istoria, dar nu în mod arbitrar, ci pe baza unor legi obiective, în condiţii istorice deter­minate, care condiţionează activitatea lor. Condiţiile de producţie ale vieţii materiale constituie baza obiectivă care determină in ultimă instanţă voinţa şi întreaga acti­vitate istorică a poporului. Unii ideologi ai claselor exploatatoare, străduindu-se să justifice exploatarea şi asuprirea maselor populare, au propovă­duit şi propovăduiesc teorii false, anti­­ştiinţifice, considerînd masele populare drept ceva amorf, incapabile să determine progresul istoriei, să-şi conducă singure soarta; aceştia încearcă să susţină că ma­sele populare sînt o „frînă“ a dezvoltării istoriei, un „obstacol“ în calea „eroilor“, a „personalităţilor“ puternice şi a „elite­lor creatoare“. Unii sociologi burghezi în­cearcă prin diferite teorii (teoria „Puterii de stat autoritare“, a „cultului personali­tăţii puternice“, a „elitei“) să pună frîu activităţii creatoare a maselor populare, declarînd în mod calomnios că această activitate ar constitui o mare „primejdie“ pentru civilizaţie. Este frapant, de exem­plu, dispreţul lui Oswald Spengler faţă de masele populare, care reduce noţiunea de popor, de mase, la un produs de pri­sos, dat la o parte de procesul ciclic al vieţii şi politicii, fiind prin urmare un element sortit controlului şi subjugării. O atitudine dispreţuitoare faţă de ma­sele populare manifestă şi existenţialis­mul catolic francez. „Masele sunt uma­nul redus — scrie Gabriel Marcel în car­tea „Oamenii împotriva umanului“ — ele reprezintă o degradare a umanului. Ar fi o contradicţie flagrantă să ne închipuim că ar fi posibilă educarea maselor. Nu­mai individul, mai exact, personalitatea, se pretează la educare; în afara acesteia, nu rămîne loc decît pentru dresaj“. Toate aceste calomnii la adresa adevă­ratului factor creator al istoriei sînt o ex­presie a ideologiei burgheze antipopu­lare a claselor exploatatoare care se stră­duiesc pe toate căile să-şi menţină do­minaţia asupra maselor. In zilele noastre, cînd lupta desfăşurată de masele popu­lare pentru eliberarea lor socială şi na­ţională ia o amploare deosebită în toate ţările capitaliste, cercurile imperialiste se străduiesc să înăbuşe această mişcare şi să-şi impună voinţa. în acest scop cla­sele exploatatoare recurg la asemenea teorii antiştiinţifice şi reacţionare ca cele arătate mai sus, cu ajutorul cărora să nege rolul creator al maselor populare în istorie şi să susţină că la baza dezvol­tării sociale ar sta voinţa subiectivă a diferitelor „personalităţi proeminente.“ Marxism—leninismul, fără să nege ro­lul personalităţii în istorie, se orientează în primul rînd spre masele populare, sin­gura forţă capabilă să producă schimbări radicale în relaţiile sociale. Chiar şi în orînduirile antagoniste în care asuprirea din partea claselor exploatatoare limitea­ză activitatea creatoare a oamenilor muncii şi îi îndepărtează de la conduce­rea treburilor politice, masele populare, creînd uneltele de producţie, punîndu-le în funcţiune, perfecţionînd tehnologia producţiei şi uneltele de muncă, luptînd împotriva forţelor reacţiunii, acţionează ca forţă hotărîtoare a procesului istoric, fac ca societatea să progreseze. Rolul maselor populare creşte în mod deosebit în condiţiile orînduirii socialiste cînd nu există nici clasele parazitare, nici exploatarea omului de către om, cînd în mod radical se schimbă situaţia oamenilor muncii, aceştia devenind stă­­pîni ai mijloacelor de producţie şi ai tu­turor roadelor muncii lor, au cele mai largi posibilităţi pentru a-şi manifesta capacitatea lor creatoare. Rolul crescînd al maselor populare în socialism îşi are izvorul în procesele şi legile obiective de dezvoltare a noii socie­tăţi. Proprietatea socialistă asupra mij­loacelor de producţie care lichidează rup­tura dintre muncă şi proprietate, şi face pentru prima oară ca poporul să devină nu numai creatorul ci şi proprietarul mij­loacelor de producţie, deschide perspec­tive nebănuite pentru afirmarea nestin­gherită a iniţiativei celor mai largi mase populare. Activitatea creatoare, crescîndă a ma­selor populare în socialism, este posibi­lă nu numai datorită faptului că ea are o puternică bază economică ce se con­cretizează în relaţiile de producţie socia­liste, ci datorită faptului că are şi o so­lidă bază politică, concretizată în parti­dul comunist, în statul socialist şi în alte organizaţii politice care creează toate po­sibilităţile ca iniţiativa maselor să se manifeste şi să se dezvolte impetuos. Caracterul conştient al activităţii mase­lor de oameni ai muncii din ţara noas­tră este asigurat de Partidul Comunist Român, care conduce nemijlocit şi îndru­mă unitar lupta întregului popor pentru construirea socialismului. Relaţiile dintre partid şi mase sunt bazate pe o profun­dă încredere reciprocă, pe unitatea mo­­ral-politică şi ideologică a întregii socie­tăţi socialiste, ceea ce dezminte teza ca­lomnioasă a ideologilor burghezi şi re­formişti despre „Dominaţia părţii asupra întregului“. Creşterea rolului partidului nu înseamnă „întărirea dominaţiei“, ci adîncirea încrederii reciproce, lărgirea şi consolidarea legăturilor partidului cu po­porul. Dialectica dezvoltării societăţii so­cialiste arată că partidul, prin activitatea sa intensă realizează creşterea rolului şi a influenţei maselor populare, iar la rîn­­dul său uriaşa amploare a activităţii ma­selor sporeşte rolul partidului, atribu­ţiile şi sarcinile acestuia. Partidul Comunist Român aplică în mod creator teoria marxist-leninistă cu privire la atragerea maselor populare la construcţia economică şi culturală, la conducerea treburilor de stat şi obşteşti. In procesul dezvoltării statului socialist în ţara noastră au fost elaborate formele organizatorice concrete, menite să per­mită punerea în valoare a posibilităţilor obiective create de socialism, pentru a­­tragerea maselor la viaţa politică activă. Marea Adunare Naţională, consiliile popu­lare, organizaţiile obşteşti, numeroase comitete de cetăţeni, asociaţiile de loca­tari etc. Măsurile luate în ultimii ani pentru reorganizarea administrativ-teri­­torială a ţării, perfecţionarea formelor şi metodelor de conducere a vieţii sociale, perfecţionarea conduceri planificării economiei naţionale, aprogierea organe­lor de partid şi de stat de unităţile d bază, încetăţenirea practicii de a consul­ta masele în toate do­meniile fundamen­tale, instituţionalizarea principi­e­i şi con­ducerii colective, crearea s­­stem multilateral de cointeresare mai m­ulă ş­i morală a oamenilor muncii rezultate­­le activităţii lor, au creat un cadru tot mai favorabil atragerii active a tuturor categoriilor de cetăţeni la elaborarea de­ciziilor de însemnătate majoră pentru dezvoltarea societăţii. A intrat în tradiţia partidului nostru de a se sfătui cu poporu­l în cele mai importante probleme politice şi economi­ce. In anii care s-au scurs de la instau­rarea puterii populare au avut loc ne­numărate asemenea consfătuiri, care au asigurat elaborarea unor măsuri deose­bit de valoroase privind îmbunăţirea organizării şi conducerea vieţii economi­ce şi sociale. Cele mai importante mor­mente elaborate de Partidul Comun, Român sunt discutate în largi adunări ale oamenilor muncii, în paginile ziare­lor şi revistelor. Contactul permanent şi nemijlocit al conducerii partidului şi sta­tului, a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, cu oamenii muncii din fabrici şi uzine, de pe şantiere, din unităţile agriculturii so­cialiste, cu reprezentanţi ai culturii şi ştiinţei, într-un cuvînt cu cetăţeni de toa­te vîrstele şi profesiile — români, ma­ghiari, germani şi de alte naţionalităţi — discuţiile de lucru, cunoaşterea concretă la faţa locului a problemelor de viaţă de muncă ale oamenilor, analizarea si­crnilor actuale şi de perspectivă pentr ridicarea eficienţei întregii activităţ marchează pregnant o revelatorie real­iate a societăţii noastre: indisolubila l­­gătură dintre partid şi popor, temelia de granit a orînduirii socialiste a României. Viaţa însăşi demonstrează că este ne­cesar să dăm participării maselor la conducerea vieţii economice şi sociale un Dr. VASILE RU. (Continuare in pag. 22) prim :i ... DEMOCRATIA ROMANEASCA ! Devenit titularul acestei rubrici, m-am întrebat mai întîi nu ce sînt „semnele“, ce vor ele să fie, ci dacă nu cumva prea devreme, la frageda vîrstă de 29 de ani, mă văd împovărat de responsabilitatea apariţiei ritmice (chiar dacă lunară, tot­­ritmică se cheamă că este) într-un anumit loc stabil, prin care trebuie să impun­­şi să mă impun unei oarecare părţi a conştiinţei publice. Şi oare nu trebuie să am complexe cînd, înainte şi acum, chiar zi de zi, săp­­tămînă de săptămînă şi lună de lună (mai rar, în acest ultim caz) condeie foarte reputate se adresează cititorilor ca de la un amvon, făcîndu-se citite, impresionînd şi influenţînd (cine poate şti exact cît?) conştiinţe? E drept,că în ultimul timp titu­larii de rubrici s-au înmulţit vertiginos, dar nu îngrijorător, ci îmbucurător, feno­menul fiind provocat, cum bine se ştie, de cerinţele publicisticii moderne. Astfel că printre cei mulţi, nu chiar toţi foarte buni titulari de rubrici, cuvintele mele, gestica mea bănuită de dincolo de cuvinte, simţirea şi toate celelalte, ar putea trece neobservate, lucru care, dacă ai cuvenita măsură şi eşti, cum se spune, modest şi la locul tău, nu e cîtuşi de puţin defavorabil. Constat însă cu stupoare că n-am complexe, în ciuda acestor argumente rostite solemn, iată că nu mă consider prea „fraged“ pentru asta şi multe altele, iată că, dimpotrivă, „un glas“ mă întreabă dacă nu e cazul să mă socotesc prea bătrîn şi, mărturisesc, cad pe gînduri. Intr-adevăr, nu sînt oare prea vîrstnic, adică nu încep prea tîrziu o rubrică pe care mi-ar fi­ plăcut s-o ţin la 20 sau la 23 de ani, cînd absolveam facultatea şi gîndurile mi-erau limpezi şi tulburi deodată, simţirea curată, gesturile impulsive, nedirijate de „stăpînirea de sine“ de azi? Atunci, cînd visam prăpăstios dar treaz, cînd realul era confundabil cu imagi­naţia mea, cînd nu eram încă bun şi tolerant, ci intransigent şi bătăios, aş fi fost oare preferabil celui de azi — mai reflexiv, poate cu o ascunsă oboseală care-mi potoleşte imprevizibila gestică interioară? Sigur, îmi veţi da dreptate, e o chestiune care mă priveşte, i cei ce mă vor citi pot să-şi spună părerea abia după o vreme, pînă atunci se va v­edea care „voce“ are dreptate. Speranţa mea secretă e ca la matusalemica vîrstă, die 29 de ani, — în vea­cul nostru, ea poate fi într-adevăr matusalemică — să fim încă foarte tînăr, lucid, entuziast şi sceptic, prietenos şi reticent, candid şi viclean ca un vîhător de iepuri, adică şi puţintel curajos. E timpul, deci, să trecem la „semne“ şi voi începe cu cîteva banale, aparent inofensive, în realitate insidioase, aducînd după ele. ..stricăciuni“, cum ar zice nu ştiu care cronicar. Am privit de nenumărate ori reclame luminoase hilare, fără eficienţă în orien­tarea „consumatorilor“ (oh, acest minunat şi nemaipomenit cuvînt!), dar care se lăfăie, costisitoare, pe acoperişurile marilor clădiri, îndeplinesc acestea, în intenţia unora, funcţii estetice urbane, înţelesul lor devenind astfel neglijabil? Sînt oare menite să ne producă revelaţii, spunîndu-ne că cutare sau cutare magazin e „super“ şi nu unul oarecare, aşa cum îl ştim noi, neiniţiaţii? Sau că mărfurile au şi ele o „supercalitate“ şi nu sunt doar mărfuri obişnuite, pasibile de îmbunătăţiri? Misterul e gros ca o marmeladă în ladă. Un limbaj pernicios, lipsit de bun simţ şi respect faţă de adevăr, împrumutat de aiurea, şi-a făcut loc printre cine ştie ce responsabili din comerţ şi alte sectoare. Infatuarea şi gongorismul unui asemenea limbaj comercial par cu atît mai hilare, cu cît, de regulă, din reclamele cu pricina unele litere „orbesc“ din start, răm­înînd astfel luni de zile, producînd noi şi bizare cuvinte ale unui grai şi aşa misterios. „Amănuntele semnificative“ merită deci toată atenţia, deoarece mereu se găseşte cineva care ne înjumătăţeşte sau ne zeciuieşte bucuriile, plăcerile, tim­pul, nevoia noastră de adevărată urbanitate. Un vînzător sau un chelner te servesc în silă, ca şi cum ţi-ar face o seniorială favoare; o taxatoare strigă la tine, repro­­şîndu-ţi că te-ai născut om şi nu sardea, cum ar fi trebuit după logica strîmbă a circulaţiei autobuzelor; te muţi îrrtr-un bloc nou, într-un cartier nou şi, ca să ajungi acasă, străbaţi de cîteva ori pe zi noroaie de lagună, cu infinite precauţii să nu te cufunzi; stai la cozi pentru că se preia marfa tocmai în ore de vîrf; te dai pe mîna unui frizer ambiţionat să facă om nou din tine, iar la sfîrşit nu te mai recunoşti, într-adevăr. Şi aşa, aşa mai departe, şi celelalte. De ce unii ne urîţesc traiul, ne înăcresc zilele şi orele, ne poluează buna dis­poziţie? Ce-ar fi să citim într-o zi o reclamă: „Trăiţi mult şi frumos, dacă consumaţi portocale“ ? Şi după un timp, stricîndu-se nişte tuburi-litere, reclama să ne în­demne aşa: „Trăţi mut şi moş“, sau „Trăiţi unut şi from“. Mereu cineva strică ceva, multe din bucuriile noastre nerămînînd întregi. Ca şi cărţile­­unor scriitori, prea de tot colorate, acolo unde ar trebui alb-negru. Şi poate invers. Acum, în ianuarie ’72, să le dorim tuturor acestora: „La muţi ai!“ MIHAI SIN

Next