Vatra, 1975 (Anul 5, nr. 1-12)
1975-10-01 / nr. 10
are ea, aetor ieira Mivesei eci iga de nu Ida ire juste ru, îră ila?m iside, iadei nai iile ară nil tul iul îiţi ate dtal că lor naise. îea puroiul geiar nîi aş, îra ară re, are are are iar ca are iul ze, am al o side Un int ire să ide letuel al lerea nu te- aşi are tru tă, e tul Hi ,ea şi int ci dă tern ,ta ielarii. -U-îai cu varian ui, lind 9 ARE IOM SLAVICI V structurile sociale și dominat de ele. Acest sens modem îl are și toposul „trecerii“ sau al „călătoriei“, frecvent întîlnit în paginile memorialistice ale lui Slavici. Scriitorul vrea să ne lase numai „un fel de impresiuni de călătorie, spuindu-le toate aşa cum mi s-au oglindit în suflet în trecerea mea prin lumea aceasta“. O temporară retragere din circuitul vieţii literare este trăită ca un hiat, ca o ruptură iremediabilă: „Cu o repeziciune înspăimîntătoare (s. n.) s-a prefăcut limba literară în România“, „destul ca timp de cîţiva ani să-mi petrec viaţa în umilită retragere pentru ca să fiu cuprins de simţămîntul că nu mai sînt în stare să scriu la înţelegerea contemporanilor mei“. Sentimentul trecerii istorice, al călătoriei prin viaţă împreună cu lumea căreia îi aparţinea este atît de de intens, îneît, NUVELIST A vorbi astăzi despre Ioan Slavici din perspectiva istoriei şi a criticii literare însemnează a califica, de fapt, rădăcinile adinei care au decis asupra unei lungi filiaţii în domeniul romanului, memorialisticii, dar mai ales al nuvelei româneşti. Explozia pe care au produs-o la apariţie Nuvelele din popor (1881), după un debut lipsit de spectaculozitate cu comedioara Fata de birou (1871) — nu putea fi, să recunoaştem, prevăzută prin evoluţia de pînă atunci a speciei; aceasta era reprezentată în chip excepţional prin Alexandru Lăpuşneanul, încă de 41 de ani, dar impresionanta evocare istorică se afirma izolat într-un peisaj literar precumpănitor liric şi ocazional, în care genul epic şi dramatic se năşteau cu dificultăţi şi în mod surprinzător, ca prin generaţii spontanee. Nuvelele şi anul luide apariţie ar părea şi acum un miracol, dacă originea scriitorului, mediul său de formaţie, cultura lui, vastă, de relativ autodidact nu le-ar legitima în modul cel mai elocvent. Ioan Slavici nu este, desigur, creatorul nuvelei româneşti, acesta rămîne pentru totdeauna Costache Negruzzi; dar este, fără îndoială, autorul care a acordat, în epoca sa, maximă strălucire speciei, denumită și genul scurt, fixînd, totodată, și punctul ei de apogeu în lite-Ioan Slavici a intrat în patrimoniul culturii noastre cu opera sa literară. Datele biografice relevă însă preocupări şi activităţi şi de altă natură, care au alternat uneori cu activitatea literară, alteori desfăşurîndu-se paralel. Este vorba de îndelungata sa activitate didactică şi, ca un derivat al ei, de cea de autor de manuale. Slavici nu a fost însă un practician empiric al activităţii didactice — care să-şi ţină lecţiile şi să scrie două-trei manuale — ci el a fost dintre acei dascăli, de speţă superioară, care simt nevoia reflecţiei psihologice şi pedagogice pe marginea activităţii desfăşurate de el sau de alţii. O asemenea structură sufletească explică elaborarea de către Slavici a cîtorva lucrări de teoria educaţiei. Unii comentatori ai lui pun preocupările sale pentru probleme de educaţie pe seama climatului educativ din familia sa, fapt care a dat, dealtfel, şi o puternică tentă etică operei sale literare. Credem că cea mai bună explicaţie cu privire la geneza acestor preocupări ne-o dă Slavici însuşi: „eu nu mă sfiesc a mărturisi că vederile expuse aici sunt în genere, parte amintiri din copilăria mea, parte rezultate ale observaţiilor făcute de mine asupra felului în care se face educaţiunea la noi...“ în cele ce urmează vom încerca să punem în evidenţă cîteva din ideile sale psihologice, fără intenţia de a trata exhaustiv această problemă, pentru a ajunge la un corp unitar de teorii şi concepte psihologice. Lui Slavici nu i-a stat în intenţie o asemenea lucrare şi ca atare nici nouă nu ne stă în putinţă o asemenea exegeză. Noi dorim ca, la acest moment comemorativ, să ne oprim doar la acele teze psihologice care relevă concepţia sa înaintată despre educaţie, despre o educaţie la o vîrstă înaintată cînd începea să-şi scrie amintirile din Lumea prin care am trecut, scriitorul mărturisea: „Sînt cuprins de simţămîntul că stau răzleţ, rămăşiţă a unei lumi care-ncetul cu încetul se stinge“. E un sentiment al trecerii însă care nu generează amărăciunea metafizică a lui Eminescu, nici îngrijorarea şi disperarea pe care le vom găsi la unii creatori din veacul nostru. Slavici păstrează permanent „gîndul că e bine să fii om în lumea lui Dumnezeu“. Spiritualitatea lui e un aliaj unic poate între clasicismul nostru popular şi o concepţie dialectică-istorică sui-generis, profund modernă, şi în acest sens scrisul lui merită a fi recitit cu multă luare aminte de cititorul şi chiar de creatorul contemporan. ANTON COSMA (Continuare în numărul viitor) EXEMPLAR latură română. Mai mult decît atît, Slavici anunţă, prin partea esenţială a operei lui, o proză care va frecventa multiplu şi masiv nuvelistica, şi aceasta din epoca marilor clasici pînă în zilele noastre. Caracterizîndu-l pe Ioan Slavici drept „nuvelist exemplar“, în accepţiunea pe care a acordat-o noţiunii Miguel de Unamuno, trebuie să recunoaştem că în proza lui palpită un univers profund naţional şi popular, deopotrivă; că nuvelele lui, remarcabile oricînd prin marea valoare etică încrustată în acţiune, dialog, descriere, sînt şi astăzi un important exemplu de conduită morală; că tezele lui moralizatoare sînt tot atîtea precepte tradiţionale de educaţie. în acelaşi timp, valoarea artistică de netăgăduit a majorităţii operelor sale — reprezentată prin: fermitatea desenului epic, factura captivantă a acţiunii, conturul precis conferit personajelor, încercarea incipientă şi izbutită de a pătrunde în universul intim al indivizilor — relevă, cu toată seriozitatea, problema abordării metodologice a capitolului Ioan Slavici în cadrul predării monografice a scriitorilor la nivelul liceului. Credem că cea mai bună formă de comunicare a cunoştinţelor la acest capitol se poate realiza pe baza unei analize structuraliste, capabilă să pună în valoare, la pe care el o numeşte raţională, adică — în limbajul zilelor noastre — eficientă. Aşadar, ne preocupă fundamentarea psihologică a educaţiei în vederile lui Slavici. Oprindu-se la natura actului educativ el îl consideră izvorît din „pornirea firească de a purta grijă de copii“. Aceasta este, în concepţia lui Slavici, „educaţiunea impulsională“ (bazată, am zice noi, pe instinctul matern sau patern). Spre deosebire de aceasta, „educaţiunea raţională este mai sigură în ceea ce priveşte efectele ei“. Educaţia raţională cuprinde în sfera ei educaţia fizică, educaţia morală, educaţia intelectuală şi educaţia profesională, deci toate laturile educaţiei, cea estetică făcînd parte — în concepţia lui Slavici — din educaţia morală. De fapt educaţia raţională nu este altceva decît o caracteristică, o trăsătură esenţială a tuturor laturilor educaţiei, şi se manifestă atunci cînd educatorul utilizează mijloace de educaţie potrivit scopului urmărit, a împrejurărilor şi a firii copilului. Preocuparea de a da caracter raţional („cu efecte mai sigure“) educaţiei l-a dus pe Slavici, în mod firesc, la fundamentarea ei psihologică, adică la ideea desfăşurării ei potrivit cu firea copilului. Noţiunea de „fire“ este utilizată de Slavici cu un sens mai general, de structură psihică, aşa cum se poate deduce din alte contexte. Această idee este generatoarea multor teze din cele trei lucrări ale sale de teorie a educaţiei. Aşa, de exemplu, în capitolul privitor la pedepse, din „Educaţiunea raţională“, Slavici recomandă ca acestea să fie date în conformitate cu vina, cu vîrsta, cu temperamentul copilului şi cu împrejurările în care a săvîrşit fapta. Oprindu-se asupra conformităţii pedepsei cu temperamentul, el face următoarea diverse nivele şi prin mijlocirea unor procedee şi metode diferenţiate: substanţa preţioasă a operei celui de la a cărui moarte s-au împlinit 50 de ani, în Lumea prin care am trecut, Slavici, rezumîndu-şi întreaga experienţă de viaţă, spunea despre sine că, mai presus de orice, prin toate vicisitudinile unei existenţe nelipsite de grave amărăciuni, i-a plăcut să fie dascăl, că a practicat didactica în toate momentele şi împrejurările vieţii sale: la catedră, ca autor de manuale şi tratate, în publicistică, în fine, ca scriitor, într-o operă pe care s-a străduit, cu migală şi tenacitate, s-o scrie cum a simţit mai sincer, cum a ştiut şi cum a putut mai frumos. Este aceasta o profesiune de credinţă de care e bine să ne amintim mereu. Fiindcă dincolo de neglijenţele de stil, supărătoare numai pentru cine nu ştie că Slavici practica o fraternizare a popoarelor prin scrisul său, vorbind la fel de degajat româna maternă şi maghiara, gîndind în topica savantă şi precisă a sintaxei germane — dincolo, deci, de unele asperităţi, substanţa operei lui loan Slavici rămîne una etern umană şi realistă, deplîngînd tragediile, consolînd dramele, indicînd mereu un drum drept, neîntinat, al muncii şi al onestităţii scrupuloase. Aceste incontestabile calităţi îl aşează pe Ioan Slavici între marii clasici ai literaturii române, în locul de veci de la Panciu, pe care singur şi l-a ales, s-au topit toate adversităţile incidentale despre care s-a scris cu preţul unei mari cantităţi de cerneală, risipită inutil în sarcasme şi ironii, de al căror gust, cel puţin, ne îndoim cu luciditatea epocii şi a concepţiei noastre ştiinţifice asupra moştenirii culturale. Fiindcă odată anecdotica dispărută, rămîne în conştiinţa posterităţii directorul Tribunei din Sibiu, tutelară publicaţie culturală şi artistică a Transilvaniei moderne, care a luptat pentru o limbă curată, românească, într-o regiune şi într-o epocă de adînci frămîntări sociale, rămîne primul traducător al lui Björstjeme Bjömson, al lui Bret Harte şi al atîtor altora, editorul poeziei patriotice a lui V. Alecsandri şi geniul bun al lui G. Goşbuc — rămîne, în sfîrşit, creatorul Morii cu noroc şi al Pădurencii, al lui Budulea Taichii şi al Comorii, al Marei, romanul de început al secolului XX — prozatorul exemplar loan Slavici. MONICA LAZAR consideraţie: „copilul de fire năvalnică (temperamentul coleric — n. n.) este mai puţin vinovat (de abateri — n. n.) decît cel potolit“. Deşi multe din tezele sale — mai ales cele despre educaţia morală — sunt depăşite, unele au valoare şi pentru zilele noastre. Aşa stau lucrurile cînd este vorba de educaţia în spiritul muncii. Scriind despre valoarea educativă a muncii, el o consideră ca un mijloc de înălţare a omului însuşi. Şi în acest caz Slavici însă se arată a fi un psiholog, cunoscător al resorturilor intime ale sufletului omenesc, căci — zice el — „nu muncind mereu, ci muncind cu mulţumire devine omul harnic“. Aşadar, el nu neglijează în procesul educaţiei prin muncă rolul motivaţiei, ca factor dinamogen şi formativ. în ceea ce priveşte ideile sale cu privire la educaţia profesională, acestea ar putea sta cu cinste şi folos în oricare lucrare a zilelor noastre despre orientarea profesională a tineretului. Alegerea profesiunii — afirmă el — „să fie potrivită şi cu împrejurările şi cu aptitudinile speciale ale elevului“. Educaţia profesională constituie în vederile sale scopul şi desăvîrşirea educaţiei generale, deoarece „întreaga lucrare educativă e săvîrşită în vederea unei profesiuni“, prin aceasta subliniind rosturile sociale ale educaţiei, rolul ei în procesul de integrare socială a tineretului. De altfel, într-un alt context, el afirmă în mod explicit că „educaţiunea are... rost social“ ; mergînd însă mai departe cu precizarea el ajunge la exagerări de genul „de la ea atîrnă viaţa societăţii.“ Vorbind despre educaţia profesională el o corelează cu cea generală, aceasta din urmă fiind temelie pentru cea dintîi, avînd rolul să pregătească oamenii „buni la orişice“. Este tocmai modul în care se interpretează în zilele noastre rolul culturii generale din şcoala de 10 ani a învăţămîntului gimnazial. într-o epocă de excesiv intelectualism Slavici se ridică cu hotărîre împotriva îndopării copiilor cu cunoştinţe, susţinînd că „menirea firească a şcolii nu e să dea învăţătură, ci să deştepte, cultivînd destoiniciile intelectuale în inima copilului, trebuinţa de a învăţa toată viaţa“. Aceeaşi idee este reluată în acelaşi context, dar ceva mai jos, cînd subliniază din nou că rostul şcolii este să „deştepte gustul pentru învăţătură şi să ne facă destoinici de a cunoaşte, de a înţelege şi de a judeca“. Găsim în aceste rînduri formulată cu claritate teza despre ponderea formativului asupra informativului, atît de actuală pentru învăţămîntul zilelor noastre. De altfel preocuparea de a da caracter atractiv şi activ învăţăturii este prezentă mereu în lucrările sale despre educaţie şi în special în capitolele în care tratează despre educaţia intelectuală. Cu acest prilej scrie cu multă pasiune despre rolul jocului în educaţie, menţionînd astfel importanţa lui: „Copilul care strică jocul, are să iasă om care strică treaba“ şi că jocul are un mare rol în procesul de învăţămînt. Bun cunoscător şi al psihologiei învăţării se dovedeşte Slavici atunci cînd analizează procesul de formare a deprinderilor şi obişnuinţelor de disciplină la copil şi cînd afirmă că acestea sunt rezultatul interiorizării stereotipiilor exterioare (regim precis de viaţă), adică se formează prin „regularea în mod raţional a vieţii copilului“. Cum spuneam mai sus, nu ne-a stat în intenţie o tratare exhaustivă a principiilor şi tezelor de psihologie din întreaga operă pedagogică a lui Slavici. Ne-am restrâns consideraţiile doar la cele amintite, întrucît ele constituie (şi în special „Educaţiunea raţională“) o sinteză a celorlalte studii privitoare la educaţie. Fundamentarea psihologică a tezelor despre educaţie evidenţiază preocuparea lui Slavici de a da caracter ştiinţific pedagogiei sale, deoarece, aşa cum spunea cîndva Uşinski, pedagogia fără psihologie e o simplă călăuză medicală populară. Or, Slavici nu se putea mulţumi cu o asemenea pedagogie. ___________ ION DRAGAN *) Ne-am oprit în studiul de faţă numai la ideile cuprinse in cele trei lucrări, pe care le-am putea considera de teorie a educaţiei, apărute în 1909 şi anume: ,,Educaţiunea raţională“, ,,Educaţiunea fizică“ şi „Educaţiunea morală“. IDEI PSIHOLOGICE IN LUCRĂRILE LUI IOAN SLAVICI DESPRE EDUCAȚIE*) Caragiale, Coşbuc şi Slavici la VATRA VATRA 55