Vatra, 1988 (Anul 18, nr. 1-12)

1988-09-01 / nr. 9

D e un secol, de cînd Maiorescu propu­nea o imagine cupri­nzătoare a crea­ției eminesciene, limitîndu-se de fapt la dimensiunea ei poetică („Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui“), univer­sul celui mai de seama creator din cul­tura noastră se află în continuă expan­siune. Descifrînd în el „e­xpresia integra­lă a sufletului românesc“, N. Iorga suge­ra, după o jumătate de veac, perspectiva cea mai amplă, adoptată apoi şi de alţi comentatori, îndeosebi de G. Călinescu, Perpessicius şi Constantin Noica. Ideea că Eminescu e „omul deplin al culturii ro­mâneşti“ a nutrit deja o întreagă exege­ză a operei. în adevăr, această operă, mult mai amplă decât o bănuia Maiores­cu, se recomandă încă drept „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român“, cum o ştie Iorga, iar în această sinteză istoria deţine o parte importantă nu doar prin reflecţia asupra evenimen­telor sau prin rudimentele unei filoso­fii a domeniului, ci deopotrivă prin valo­rizarea ei poetică. S-a remarcat deja cu deplin temei at­mosfera impregnată de istorism a studii­lor sale in străinătate, studii coincidente cu începuturile creaţiei literare emines­ciene. Dacă la Cernăuţi apropierea de Aron Pumnul îl marcase în direcţia unui mesianism civic, popasurile făcute la Viena şi Berlin i-au înlesnit lecturi şi contacte susceptibile a-i lărgi orizontul. Atmosfera de care vorbeam ţinea pe de o parte de epocă, iar pe de alta de aspira­ţiile unei tinerimi studioase ce căuta în istorie temeiuri de redresare. A. D. Xeno­­pol, I. Slavici, V. D­imitrescu) Păun acolo se aflau, pe urmele lui Eudoxiu Hurmu­­zaki, care tot pe istorie, pe documente ascunse în arhive încă neexplorate voise a întemeia programul de viaţă al neamu­lui său. M. Kogălniceanu, întîiul nostru istoric în adevăr modern, nu făcuse altfel spre jumătatea secolului. Ca şi acesta, Eminescu atribuia tradiţiei un rol funda­mental şi înţelegea să contribuie la recu­perarea ei sub orice formă: folclor, obi­ceiuri, documente etc. A descins şi el în arhive, la Königsberg şi Liov mai ales, pentru a regăsi vechi hrisoave, iar croni­cile ţării le-a avut totdeauna aproape. Cu prietenii de la „România Jună“ convenise a nu vorbi decît în limbaj cronicăresc, lucru ce denotă, dincolo de inerentul as­pect ludic, o atitudine semnificativă faţă de trecutul patriei. Nu e surprinzător, deci, că întîia lui manifestare publică se leagă de iniţiativa unei serbări dedicate lui Ştefan cel Mare, a cărui ctitorie de la Putna tocmai împli­nea patru secole de la sfinţire. Secretar al comitetului de organizare, Eminescu a fost chiar sufletul acestei manifestări ca­re, la 15 august 1871, a reuşit să adune în jurul unei mari amintiri istorice, ală­turi de studioşi români de pretutindeni (I. Slavici, A. D. Xenopol, G. Dem. Teo­­dorescu etc.), literaţi (V. Alecsandri, T. Maiorescu, I. G. Sbiera) şi oameni politici (M. Kogălniceanu), demonstrînd astfel că exista în fapt o unitate românească pe tărîm spiritual şi că noua generaţie, în numele căreia s-a rostit atunci A. D. Xe­nopol, era în drept să aştepte şi o soluţie geopolitică. Textele subscrise cu această ocazie de Eminescu nu sunt mai puţin ca­­r­acteristice pentru spiritul în care căuta soluţii la numeroasele probleme cu care se confrunta societatea românească. într-o scrisoare deschisă către D. Brătianu, el declara atunci, în numele tinerimii adu­nate la Putna, că se simţea doar un „cre­dincios agent al istoriei“ şi că nu putea fi decît solidar cu înaintaşii de la care ve­nea „ideea întregului“, motivaţia însăşi a serbării in cauză. De altfel, această ser­bare a şi fost dublată de un congres stu­denţesc, menit a stabili, în termenii lui Eminescu, „o singură direcţiune a spiri­tului pentru noua generaţie ce creşte“. Apelul la un simbol glorios din trecut se lega astfel, în mod firesc, de intenţia or­ganizării viitorului. E un fapt caracteris­tic pentru cel ce avea să se adîncească tot mai mult în studiul istoriei, spre a-i decela liniile de forţă şi a face din acestea elemente indispensabile oricărui program de redresare. în fond, Eminescu a fost totdeauna preo­cupat să ajute la înnobilarea prezentului, înţeles ca sinteză a duratei. Regresiunea sa în trecut, de atîtea ori evocată, nu era decît un mijloc de a instrumentaliza ,va­­lorile ce puteau contribui la redresare. Ştia bine că istoriografia necesită perspectivă şi că nu se poate aştepta de la contem­porani o bună istorie a vremii lor. Tre­buie să li se ceară însă ataşament faţă de valorile trecutului şi o înţelegere dia­cronică a istoriei. Căci adevăr social veş­nic nu există, realitatea e o mişcare con­tinuă. ..ne­poata acestei lumi suie şi co­boară deopotrivă destine şi idei". Veşnică e numai arta, din care Emi­nescu a căutat să facă un instrument al acţiunii sale de ansamblu, în multe poe­me, reflecţia scriitorului valorizează epi­soade, evenimente, figuri de altădată, pe care a ştiut să le pună în dialog fecund cu epoca sa. A conceput chiar şi un vast ciclu dramatic, un „dodecameron“ în care trebuiau să intre Dragoş Vodă, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Bogdan cel Chior, Ştefan cel­ Tînăr, Petru Rareş, Lă­­puşneanu, Despot Vodă ş.a. Unele piese au şi fost scrise, în parte, alcătuind ceea ce Călinescu numea „ciclul atridic al Mu­­şatinilor“. Se poate spune că opera lui poetică e în mare o meditaţie pe marginea istoriei ca destin şi aventură umană. Mai ales tema efemerităţii apare la el frec­vent, din epoca preistorică pînă la Comu­na din Paris. Istoria l-a interesat însă pe Eminescu şi ca disciplină cognitivă, una din cele mai complexe şi mai utile pentru cunoaş­terea de sine. Căci memoria e un atribut esenţial pentru individ ca şi pentru orice comunitate. Fără ea nu se pot conserva experienţele colective, nici închipui pro­grame naţionale, care se sprijină pe senti­mentul unei identităţi forţate în timp. Ni­mic mai interesant şi mai demn de aten­ţie decît istoria poporului său, în care Eminescu vedea un martiraj fără capăt. Un proiect schiţat în grabă îl arată prins de ideea unei sinteze în care voia să ara­te „lipsa de clase pozitive“, „sărăcia şi decadenţa poporului de jos“, explicabile printr-un complex de factori. Tendinţa de a cuprinde totalitatea, de a privi glo­bal lumea românească e ceea ce se poate desluşi de la început în demersul emines­cian. Identificîndu-se ca nimeni pînă la el cu această lume, Eminescu a căutat să-i circumscrie fiinţa, de la capitalul biolo­gic („celula“ naţiunii) pînă la creaţiile ce­le mai înalte. Un autohtonism programatic îşi face loc în acest discurs, care atribuie latinităţii mai mult o dimensiune culturală decît una etnică. Pe linia lui Haşdeu, el scria fără echivoc: „totul trebuie dacizat oarecum de acuma înainte“. Voia să spună că în recuperarea originilor istografia nu se poate opri la momentul simbiozei daco­române, că rădăcinile trebuie căutate mai înainte, în preistoria cea mai adîncă. Et­­nogeneza românilor e tema care l-a ob­sedat pe Eminescu mereu, făcîndu-l chiar să ia parte la polemica erudiţilor. Cartea lui Julius Jung asupra începuturilor noastre (Die Anfänge der Romanen, 1876) i-a dat prilejul să evoce în „Curierul de Iaşi“ datele problemei, să recapituleze, în­temeiat şi pe critica făcută de Xenopol teoriei lui Rosier, argumentele continui­tăţii româneşti la nordul Dunării. Altă­dată, pornind de la un volum de cîntece româneşti din Moravia, sugera studii com­parative cu folclorul carpato-dunărean, spre a se lămuri misterul supravieţuirii in spirit, veşminte, obiceiuri, a amintitei comunităţi de vlahi. Evul mediu pare a-l fi interesat însă pe Eminescu cel mai mult, ca o epocă de echilibru social, în care vrednicia şi înţe­lepciunea ar fi fost la mare cinste, iar sceptrul domnesc era întărit de „focul entuziasmului“ popular, cum se spune în Geniu pustiu. Poetul proiecta astfel în tre­cut o aspiraţie politică ce trebuia să fie a prezentului şi închipuia un model de ar­monie socială. S-a oprit mai ales asupra acelor figuri ce militaseră pentru liber­tatea patriei (Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare) sau contri­buiseră la redeşteptarea sentimentului na­ţional (G. Lazăr, T. Vladimirescu), me­­fient însă faţă de personajele mai apro­piate în timp, pe care le ştia atinse de morbul politicianist. Ştefan cel Mare, a cărui efigie liberalii o scoteau mereu la iveală, era închipuit ca un om simplu şi drept, un gospodar priceput chiar dacă fără subtilităţile „modernilor“ în admi­nistrarea ţării, un cavaler ce-­şi risca via­ţa în lupte şi răsplătea pe cei viteji, des­­călecînd din tîrg în tîrg, semnînd acte de danie, înălţînd biserici. Necropolele voievo­dale se prezintă ca spaţii privilegiate, unde sufletul îşi află seninătatea şi puterea de rezistenţă. Acolo, nimeni nu trebuie să vină „cu sămînţa dezbinării în inimă“, ci numai cu o imensă rîvnă a solidarităţii. In Moldova lui cu „stejari şi cetini“, poe­tul caută urmele unei umanităţi necorup­te, a cărei valoare, exemplară mai putea fi reactivată cu folos. Nu e, la mijloc, un duh paseist, nici unul marcat de fatalism oriental (deşi nu lipsesc unele note de acest fel), ci un spirit înalt pedagogic, cău­tător de modele. Secolul XVII şi mai ales epoca lui Matei Basarab îi revelau o mare dezvoltare de­mografică, avînd drept corelat înflorirea culturală, unitatea limbii, creaţia. Domina atunci, încă, elementul autohton, care du­pă 1700 va fi înlocuit cu cel imigrant. Nu­mai la 1821 balanţa avea să încline din nou spre valorile autohtone, fiind pusă iarăşi în pericol, după opinia lui Eminescu, în vremea din urmă. Constantă în preocupările sale e mai ales ideea sănătăţii morale, pe care a căutat să o identifice în trecut, cu precădere în epocile de bună gospodărire a resurselor colective, de temeinicie instituţională şi de creaţie. Poetului preocupat de soarta alor săi îi plăcea să afle la înaintaşi, solidari peste secole, „un vis de aur“, o idee co­mună şi indestructibilă, pe care genera­ţia curentă trebuie să o transmită mai de­parte. Ce era, în definitiv, această gene­raţie decît un agent al unei lumi viitoa­re? Pe firul vremii, munca generaţiilor se înşiruie cu rost, „ideea întregului“ se de­gajă din orice efort, din orice iniţiativă, nimic nu se pierde în economia cea mare a istoriei. Şi precum în sîmburele de ghin­dă stă ascunsă ideea stejarului întreg, tot aşa un fragment cronologic poate da sea­ma de idealul unui popor. Străduinţa de a descoperi în istorie un principiu moral, atunci cînd lectura obiş­nuită a faptelor descuraja o atare con­cluzie, este evidentă la Eminescu. Un „spi­rit istoric“ de mare elevaţie se degajă din scrisul său, totdeauna aplicat şi sincer, totdeauna în căutare de soluţii care să scoată „neamul nevoii“ din impasul în care se afla. A-i urmări istoria întreagă părea a fi o datorie pentru oricine. Un contemporan (A. Obedenaru) care l-a în­­tîlnit în ultimii ani ne asigură că Emi­nescu stăpînea perfect cele mai mici de­talii ale istoriei noastre, că istoria aceasta era, la el, o veritabilă obsesie. Fără a fi un profesionist, se interesa de mersul cer­cetărilor în domeniu, iar comentariile sa­le indică o deplină iniţiere. Uneori a şi polemizat pe teme istorice, atent mai cu seamă la atitudinea presei străine faţă de trecutul românesc. Comen­tariile denigratoare din „Neue Freie Presse“, de exemplu, îl revoltau la culme după cum îl jigniseră altădată pe Kogăl­niceanu şi îl revoltau acum pe Xenopol. Ce imagine răsfrînge în lume patria sa nu-i putea fi deci indiferent. Situarea Moldovei într-o „Halbasien“ de către Karl Emil Franzos l-a făcut să reacţio­neze prompt, reproşîndu-i autorului igno­ranţa, lipsa de tact şi de înţelegere. Intr-o anumită presă, tradiţional ostilă, identi­fica apoi „monstruozităţi“ la adresa popo­rului român. „Calomnii de-a dreptul cri­minale“ în frivolitatea lor erau puse în circulaţie mai ales la Viena şi Pesta pe seama armatei române, a instituţiilor, a domnitorului însuşi. Cum să nu se re­volte? Eminescu nu numai asimila o în­treagă istorie naţională, ci o asuma ca purtător de cuvînt pentru cercuri vaste de cititori, socotind-o un patrimoniu sacro­sanct şi inalienabil. Din acest punct de ve­dere el era desigur mai aproape ca spirit de Heliade, Bălcescu, Hasdeu decît faţă de „Junimea“ şi lucrul acesta n-a rămas neobservat. Afinităţi secrete îl leagă apoi, peste vremea sa, de Iorga, Pârvan şi alţi cărturari care s-au dorit identificaţi cu destinul naţiunii lor, însă nu numai istoria îi apărea ca o disciplină indispensabilă, menită a da seama de poziţia cronotopică a omului, dar şi „istoria istoriei“, ca mijloc de a cunoaşte evoluţia demersurilor de acest tip. Dezvoltarea istorică a conştiinţei de sine face parte din acelaşi vast proces al cunoaşterii. Patriotismul, chiar, îi apărea mai mult ca un ataşament faţă de trecut, nu de ţărînă, ceea ce deplasa accentul de la etnic la valorile moral-culturale. „Fă­ră cultura trecutului, conchidea Eminescu, nu există iubire de ţară“. Identificarea cu devenirea întreagă a neamului său se întemeia pe un sentiment de adincă afecţiune. Intr-un fragment de tinereţe, poetul mărturisea deschis: „Iu­besc acest popor bun, blind, omenos (...); iubesc acest popor care nu serveşte decît de catolici tuturor acelora ce se înalţă la putere, popor nenorocit, care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri“. Ca să-l înţeleagă, a făcut apel la întreaga lui istorie, a strîns documente, a tradus parţial Frag­mentele lui Eudoxiu Hurmuzaki, a zugră­vit el însuşi icoane vechi şi icoane nouă“, ambiţionînd o sinteză cît mai amplă. Chiar şi în opera de ficţiune răzbat ade­sea lecturi istorice de prestigiu. Visul de mărire al sultanului din Scrisoarea III evocă, de pildă, o legendă orientală pe care Eminescu o citise în Istoria lui Hammer. Poetul nu se complace totuşi în „cre­pusculul unui trecut apus“, ci caută a deveni la rîndu-i o punte, un agent al lumii viitoare. Atitudinea lui faţă de du­rata istorică e una activă şi creatoare. Trecutul, ca orice element al realităţii u­­mane, se cere pus la lucru, exploatat în favoarea unui viitor faţă de care clipa prezentă nu e decît o fragilă punte. „O rază din vremea lui Mircea cel Bătrîn şi a lui Ştefan cel Sfînt“ mai pătrundea, prin el, pînă în actualitate, infuzîndu-i speranţă, ca într-un dialog peste secole, în care trecutul se arată solidar cu pre­zentul. Dar ce va putea transmite, la rîndu-i, prezentul însuşi? întrebare plină de nelinişte la care poetul nu putea răs­punde. Perspectiva lui era însă tonică, dedusă fiind din chiar experienţa istoriei. Cea mai apropiată istorie, derutantă, confuză, încă îi dădea motive de speranţă pentru neamul său, în monografia dedicată de Bălcescu eroului de la Turda, întîiului realizator al unităţii politice româneşti, Eminescu recunoştea o „evanghelie a nea­mului“, o carte de căpătîi din care se putea învăţa mai ales că libertatea se cîştigă prin luptă. Din epoca mai nouă, cîteva figuri puteau fi recomandate fără ezitare şi ele evocau momentul resurecţiei noastre. Lazăr, Heliade, Cuza se integrau astfel — alături de Tudor, de Iancu, de Mureşanu, de Bălcescu — unei galerii de spirite protectoare. Noua generaţie? Teama lui Eminescu era că, formată în medii străine şi dispusă la imitaţie sterilă, tinerimea se îndepărta de limba şi istoria neamului, că lecţia lui Bălcescu o lăsa indiferentă, ca şi atî­tea nobile exemple ce veneau din adîn­­cul istoriei. Marea nădejde pentru viitor rămînea însă ţărănimea, clasa cea mai pozitivă pe care Eminescu voia să spriji­ne un vast şi coerent program resurec­­ţional. „E o axiomă a istoriei că tot ce e bine e rezultat al cugetării generale şi tot ce e rău e productul celei individuale“, observa la un moment dat poetul, con­vins că gîndirea colectivă e cea care iz­­bîndeşte pînă la urmă. Această gîndire trebuie dedusă o rebours din paginile is­toriei, refăcută din catenele duratei, ca element dinamogen şi creator. Cu atît mai interesantă se vădeşte de aceea istoria istoriei, disciplină căreia Eminescu îi acorda credit, ca mijloc de a fixa mişcarea progresivă a adevărului. Adevărul e o culme care se cucereşte anevoie. Drumul pînă la ea e presărat cu jumătăţi de adevăruri, cu aproximaţii, in­certitudini, exagerări. Un realism sănătos, poate stimulat şi de şcoala istorică a lui Gustav Schmoller, l-a făcut pe Eminescu să opteze pentru soluţii empirice, să alea­gă din istorie momente în adevăr semni­ficative, să regîndească totul pe cont propriu şi avînd ca preocupare continuă destinul neamului său. Chiar şi în proble­mele curente el a ţinut să aducă argu­mente scoase din evoluţia lor anterioară, fiindcă numai în perspectiva istoriei se pot discerne valorile etnoculturale, identi­ficarea cu destinul românilor de pretu­tindeni l-a împins de altfel și în arena publicisticii, cu o pasiune căreia, înainte de Iorga, anevoie i-am putea găsi una echivalentă. Fascinant e că oriunde ne­am plasa lectura, în oricare segment al ei, opera lui Eminescu ne obligă să luăm act de problemele noastre esenţiale, fie acestea din trecut sau din prezent, pro­bleme ce ne îndreaptă implacabil spre noi înşine. Al. ZUB Eminescu şi istoria neamului său Desen de Ligia MACOVEI (Detaliu) VATRA 210/B

Next