Vatra, 1988 (Anul 18, nr. 1-12)
1988-09-01 / nr. 9
D e un secol, de cînd Maiorescu propunea o imagine cuprinzătoare a creației eminesciene, limitîndu-se de fapt la dimensiunea ei poetică („Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui“), universul celui mai de seama creator din cultura noastră se află în continuă expansiune. Descifrînd în el „expresia integrală a sufletului românesc“, N. Iorga sugera, după o jumătate de veac, perspectiva cea mai amplă, adoptată apoi şi de alţi comentatori, îndeosebi de G. Călinescu, Perpessicius şi Constantin Noica. Ideea că Eminescu e „omul deplin al culturii româneşti“ a nutrit deja o întreagă exegeză a operei. în adevăr, această operă, mult mai amplă decât o bănuia Maiorescu, se recomandă încă drept „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român“, cum o ştie Iorga, iar în această sinteză istoria deţine o parte importantă nu doar prin reflecţia asupra evenimentelor sau prin rudimentele unei filosofii a domeniului, ci deopotrivă prin valorizarea ei poetică. S-a remarcat deja cu deplin temei atmosfera impregnată de istorism a studiilor sale in străinătate, studii coincidente cu începuturile creaţiei literare eminesciene. Dacă la Cernăuţi apropierea de Aron Pumnul îl marcase în direcţia unui mesianism civic, popasurile făcute la Viena şi Berlin i-au înlesnit lecturi şi contacte susceptibile a-i lărgi orizontul. Atmosfera de care vorbeam ţinea pe de o parte de epocă, iar pe de alta de aspiraţiile unei tinerimi studioase ce căuta în istorie temeiuri de redresare. A. D. Xenopol, I. Slavici, V. Dimitrescu) Păun acolo se aflau, pe urmele lui Eudoxiu Hurmuzaki, care tot pe istorie, pe documente ascunse în arhive încă neexplorate voise a întemeia programul de viaţă al neamului său. M. Kogălniceanu, întîiul nostru istoric în adevăr modern, nu făcuse altfel spre jumătatea secolului. Ca şi acesta, Eminescu atribuia tradiţiei un rol fundamental şi înţelegea să contribuie la recuperarea ei sub orice formă: folclor, obiceiuri, documente etc. A descins şi el în arhive, la Königsberg şi Liov mai ales, pentru a regăsi vechi hrisoave, iar cronicile ţării le-a avut totdeauna aproape. Cu prietenii de la „România Jună“ convenise a nu vorbi decît în limbaj cronicăresc, lucru ce denotă, dincolo de inerentul aspect ludic, o atitudine semnificativă faţă de trecutul patriei. Nu e surprinzător, deci, că întîia lui manifestare publică se leagă de iniţiativa unei serbări dedicate lui Ştefan cel Mare, a cărui ctitorie de la Putna tocmai împlinea patru secole de la sfinţire. Secretar al comitetului de organizare, Eminescu a fost chiar sufletul acestei manifestări care, la 15 august 1871, a reuşit să adune în jurul unei mari amintiri istorice, alături de studioşi români de pretutindeni (I. Slavici, A. D. Xenopol, G. Dem. Teodorescu etc.), literaţi (V. Alecsandri, T. Maiorescu, I. G. Sbiera) şi oameni politici (M. Kogălniceanu), demonstrînd astfel că exista în fapt o unitate românească pe tărîm spiritual şi că noua generaţie, în numele căreia s-a rostit atunci A. D. Xenopol, era în drept să aştepte şi o soluţie geopolitică. Textele subscrise cu această ocazie de Eminescu nu sunt mai puţin caracteristice pentru spiritul în care căuta soluţii la numeroasele probleme cu care se confrunta societatea românească. într-o scrisoare deschisă către D. Brătianu, el declara atunci, în numele tinerimii adunate la Putna, că se simţea doar un „credincios agent al istoriei“ şi că nu putea fi decît solidar cu înaintaşii de la care venea „ideea întregului“, motivaţia însăşi a serbării in cauză. De altfel, această serbare a şi fost dublată de un congres studenţesc, menit a stabili, în termenii lui Eminescu, „o singură direcţiune a spiritului pentru noua generaţie ce creşte“. Apelul la un simbol glorios din trecut se lega astfel, în mod firesc, de intenţia organizării viitorului. E un fapt caracteristic pentru cel ce avea să se adîncească tot mai mult în studiul istoriei, spre a-i decela liniile de forţă şi a face din acestea elemente indispensabile oricărui program de redresare. în fond, Eminescu a fost totdeauna preocupat să ajute la înnobilarea prezentului, înţeles ca sinteză a duratei. Regresiunea sa în trecut, de atîtea ori evocată, nu era decît un mijloc de a instrumentaliza ,valorile ce puteau contribui la redresare. Ştia bine că istoriografia necesită perspectivă şi că nu se poate aştepta de la contemporani o bună istorie a vremii lor. Trebuie să li se ceară însă ataşament faţă de valorile trecutului şi o înţelegere diacronică a istoriei. Căci adevăr social veşnic nu există, realitatea e o mişcare continuă. ..nepoata acestei lumi suie şi coboară deopotrivă destine şi idei". Veşnică e numai arta, din care Eminescu a căutat să facă un instrument al acţiunii sale de ansamblu, în multe poeme, reflecţia scriitorului valorizează episoade, evenimente, figuri de altădată, pe care a ştiut să le pună în dialog fecund cu epoca sa. A conceput chiar şi un vast ciclu dramatic, un „dodecameron“ în care trebuiau să intre Dragoş Vodă, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Bogdan cel Chior, Ştefan cel Tînăr, Petru Rareş, Lăpuşneanu, Despot Vodă ş.a. Unele piese au şi fost scrise, în parte, alcătuind ceea ce Călinescu numea „ciclul atridic al Muşatinilor“. Se poate spune că opera lui poetică e în mare o meditaţie pe marginea istoriei ca destin şi aventură umană. Mai ales tema efemerităţii apare la el frecvent, din epoca preistorică pînă la Comuna din Paris. Istoria l-a interesat însă pe Eminescu şi ca disciplină cognitivă, una din cele mai complexe şi mai utile pentru cunoaşterea de sine. Căci memoria e un atribut esenţial pentru individ ca şi pentru orice comunitate. Fără ea nu se pot conserva experienţele colective, nici închipui programe naţionale, care se sprijină pe sentimentul unei identităţi forţate în timp. Nimic mai interesant şi mai demn de atenţie decît istoria poporului său, în care Eminescu vedea un martiraj fără capăt. Un proiect schiţat în grabă îl arată prins de ideea unei sinteze în care voia să arate „lipsa de clase pozitive“, „sărăcia şi decadenţa poporului de jos“, explicabile printr-un complex de factori. Tendinţa de a cuprinde totalitatea, de a privi global lumea românească e ceea ce se poate desluşi de la început în demersul eminescian. Identificîndu-se ca nimeni pînă la el cu această lume, Eminescu a căutat să-i circumscrie fiinţa, de la capitalul biologic („celula“ naţiunii) pînă la creaţiile cele mai înalte. Un autohtonism programatic îşi face loc în acest discurs, care atribuie latinităţii mai mult o dimensiune culturală decît una etnică. Pe linia lui Haşdeu, el scria fără echivoc: „totul trebuie dacizat oarecum de acuma înainte“. Voia să spună că în recuperarea originilor istografia nu se poate opri la momentul simbiozei dacoromâne, că rădăcinile trebuie căutate mai înainte, în preistoria cea mai adîncă. Etnogeneza românilor e tema care l-a obsedat pe Eminescu mereu, făcîndu-l chiar să ia parte la polemica erudiţilor. Cartea lui Julius Jung asupra începuturilor noastre (Die Anfänge der Romanen, 1876) i-a dat prilejul să evoce în „Curierul de Iaşi“ datele problemei, să recapituleze, întemeiat şi pe critica făcută de Xenopol teoriei lui Rosier, argumentele continuităţii româneşti la nordul Dunării. Altădată, pornind de la un volum de cîntece româneşti din Moravia, sugera studii comparative cu folclorul carpato-dunărean, spre a se lămuri misterul supravieţuirii in spirit, veşminte, obiceiuri, a amintitei comunităţi de vlahi. Evul mediu pare a-l fi interesat însă pe Eminescu cel mai mult, ca o epocă de echilibru social, în care vrednicia şi înţelepciunea ar fi fost la mare cinste, iar sceptrul domnesc era întărit de „focul entuziasmului“ popular, cum se spune în Geniu pustiu. Poetul proiecta astfel în trecut o aspiraţie politică ce trebuia să fie a prezentului şi închipuia un model de armonie socială. S-a oprit mai ales asupra acelor figuri ce militaseră pentru libertatea patriei (Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare) sau contribuiseră la redeşteptarea sentimentului naţional (G. Lazăr, T. Vladimirescu), mefient însă faţă de personajele mai apropiate în timp, pe care le ştia atinse de morbul politicianist. Ştefan cel Mare, a cărui efigie liberalii o scoteau mereu la iveală, era închipuit ca un om simplu şi drept, un gospodar priceput chiar dacă fără subtilităţile „modernilor“ în administrarea ţării, un cavaler ce-şi risca viaţa în lupte şi răsplătea pe cei viteji, descălecînd din tîrg în tîrg, semnînd acte de danie, înălţînd biserici. Necropolele voievodale se prezintă ca spaţii privilegiate, unde sufletul îşi află seninătatea şi puterea de rezistenţă. Acolo, nimeni nu trebuie să vină „cu sămînţa dezbinării în inimă“, ci numai cu o imensă rîvnă a solidarităţii. In Moldova lui cu „stejari şi cetini“, poetul caută urmele unei umanităţi necorupte, a cărei valoare, exemplară mai putea fi reactivată cu folos. Nu e, la mijloc, un duh paseist, nici unul marcat de fatalism oriental (deşi nu lipsesc unele note de acest fel), ci un spirit înalt pedagogic, căutător de modele. Secolul XVII şi mai ales epoca lui Matei Basarab îi revelau o mare dezvoltare demografică, avînd drept corelat înflorirea culturală, unitatea limbii, creaţia. Domina atunci, încă, elementul autohton, care după 1700 va fi înlocuit cu cel imigrant. Numai la 1821 balanţa avea să încline din nou spre valorile autohtone, fiind pusă iarăşi în pericol, după opinia lui Eminescu, în vremea din urmă. Constantă în preocupările sale e mai ales ideea sănătăţii morale, pe care a căutat să o identifice în trecut, cu precădere în epocile de bună gospodărire a resurselor colective, de temeinicie instituţională şi de creaţie. Poetului preocupat de soarta alor săi îi plăcea să afle la înaintaşi, solidari peste secole, „un vis de aur“, o idee comună şi indestructibilă, pe care generaţia curentă trebuie să o transmită mai departe. Ce era, în definitiv, această generaţie decît un agent al unei lumi viitoare? Pe firul vremii, munca generaţiilor se înşiruie cu rost, „ideea întregului“ se degajă din orice efort, din orice iniţiativă, nimic nu se pierde în economia cea mare a istoriei. Şi precum în sîmburele de ghindă stă ascunsă ideea stejarului întreg, tot aşa un fragment cronologic poate da seama de idealul unui popor. Străduinţa de a descoperi în istorie un principiu moral, atunci cînd lectura obişnuită a faptelor descuraja o atare concluzie, este evidentă la Eminescu. Un „spirit istoric“ de mare elevaţie se degajă din scrisul său, totdeauna aplicat şi sincer, totdeauna în căutare de soluţii care să scoată „neamul nevoii“ din impasul în care se afla. A-i urmări istoria întreagă părea a fi o datorie pentru oricine. Un contemporan (A. Obedenaru) care l-a întîlnit în ultimii ani ne asigură că Eminescu stăpînea perfect cele mai mici detalii ale istoriei noastre, că istoria aceasta era, la el, o veritabilă obsesie. Fără a fi un profesionist, se interesa de mersul cercetărilor în domeniu, iar comentariile sale indică o deplină iniţiere. Uneori a şi polemizat pe teme istorice, atent mai cu seamă la atitudinea presei străine faţă de trecutul românesc. Comentariile denigratoare din „Neue Freie Presse“, de exemplu, îl revoltau la culme după cum îl jigniseră altădată pe Kogălniceanu şi îl revoltau acum pe Xenopol. Ce imagine răsfrînge în lume patria sa nu-i putea fi deci indiferent. Situarea Moldovei într-o „Halbasien“ de către Karl Emil Franzos l-a făcut să reacţioneze prompt, reproşîndu-i autorului ignoranţa, lipsa de tact şi de înţelegere. Intr-o anumită presă, tradiţional ostilă, identifica apoi „monstruozităţi“ la adresa poporului român. „Calomnii de-a dreptul criminale“ în frivolitatea lor erau puse în circulaţie mai ales la Viena şi Pesta pe seama armatei române, a instituţiilor, a domnitorului însuşi. Cum să nu se revolte? Eminescu nu numai asimila o întreagă istorie naţională, ci o asuma ca purtător de cuvînt pentru cercuri vaste de cititori, socotind-o un patrimoniu sacrosanct şi inalienabil. Din acest punct de vedere el era desigur mai aproape ca spirit de Heliade, Bălcescu, Hasdeu decît faţă de „Junimea“ şi lucrul acesta n-a rămas neobservat. Afinităţi secrete îl leagă apoi, peste vremea sa, de Iorga, Pârvan şi alţi cărturari care s-au dorit identificaţi cu destinul naţiunii lor, însă nu numai istoria îi apărea ca o disciplină indispensabilă, menită a da seama de poziţia cronotopică a omului, dar şi „istoria istoriei“, ca mijloc de a cunoaşte evoluţia demersurilor de acest tip. Dezvoltarea istorică a conştiinţei de sine face parte din acelaşi vast proces al cunoaşterii. Patriotismul, chiar, îi apărea mai mult ca un ataşament faţă de trecut, nu de ţărînă, ceea ce deplasa accentul de la etnic la valorile moral-culturale. „Fără cultura trecutului, conchidea Eminescu, nu există iubire de ţară“. Identificarea cu devenirea întreagă a neamului său se întemeia pe un sentiment de adincă afecţiune. Intr-un fragment de tinereţe, poetul mărturisea deschis: „Iubesc acest popor bun, blind, omenos (...); iubesc acest popor care nu serveşte decît de catolici tuturor acelora ce se înalţă la putere, popor nenorocit, care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri“. Ca să-l înţeleagă, a făcut apel la întreaga lui istorie, a strîns documente, a tradus parţial Fragmentele lui Eudoxiu Hurmuzaki, a zugrăvit el însuşi icoane vechi şi icoane nouă“, ambiţionînd o sinteză cît mai amplă. Chiar şi în opera de ficţiune răzbat adesea lecturi istorice de prestigiu. Visul de mărire al sultanului din Scrisoarea III evocă, de pildă, o legendă orientală pe care Eminescu o citise în Istoria lui Hammer. Poetul nu se complace totuşi în „crepusculul unui trecut apus“, ci caută a deveni la rîndu-i o punte, un agent al lumii viitoare. Atitudinea lui faţă de durata istorică e una activă şi creatoare. Trecutul, ca orice element al realităţii umane, se cere pus la lucru, exploatat în favoarea unui viitor faţă de care clipa prezentă nu e decît o fragilă punte. „O rază din vremea lui Mircea cel Bătrîn şi a lui Ştefan cel Sfînt“ mai pătrundea, prin el, pînă în actualitate, infuzîndu-i speranţă, ca într-un dialog peste secole, în care trecutul se arată solidar cu prezentul. Dar ce va putea transmite, la rîndu-i, prezentul însuşi? întrebare plină de nelinişte la care poetul nu putea răspunde. Perspectiva lui era însă tonică, dedusă fiind din chiar experienţa istoriei. Cea mai apropiată istorie, derutantă, confuză, încă îi dădea motive de speranţă pentru neamul său, în monografia dedicată de Bălcescu eroului de la Turda, întîiului realizator al unităţii politice româneşti, Eminescu recunoştea o „evanghelie a neamului“, o carte de căpătîi din care se putea învăţa mai ales că libertatea se cîştigă prin luptă. Din epoca mai nouă, cîteva figuri puteau fi recomandate fără ezitare şi ele evocau momentul resurecţiei noastre. Lazăr, Heliade, Cuza se integrau astfel — alături de Tudor, de Iancu, de Mureşanu, de Bălcescu — unei galerii de spirite protectoare. Noua generaţie? Teama lui Eminescu era că, formată în medii străine şi dispusă la imitaţie sterilă, tinerimea se îndepărta de limba şi istoria neamului, că lecţia lui Bălcescu o lăsa indiferentă, ca şi atîtea nobile exemple ce veneau din adîncul istoriei. Marea nădejde pentru viitor rămînea însă ţărănimea, clasa cea mai pozitivă pe care Eminescu voia să sprijine un vast şi coerent program resurecţional. „E o axiomă a istoriei că tot ce e bine e rezultat al cugetării generale şi tot ce e rău e productul celei individuale“, observa la un moment dat poetul, convins că gîndirea colectivă e cea care izbîndeşte pînă la urmă. Această gîndire trebuie dedusă o rebours din paginile istoriei, refăcută din catenele duratei, ca element dinamogen şi creator. Cu atît mai interesantă se vădeşte de aceea istoria istoriei, disciplină căreia Eminescu îi acorda credit, ca mijloc de a fixa mişcarea progresivă a adevărului. Adevărul e o culme care se cucereşte anevoie. Drumul pînă la ea e presărat cu jumătăţi de adevăruri, cu aproximaţii, incertitudini, exagerări. Un realism sănătos, poate stimulat şi de şcoala istorică a lui Gustav Schmoller, l-a făcut pe Eminescu să opteze pentru soluţii empirice, să aleagă din istorie momente în adevăr semnificative, să regîndească totul pe cont propriu şi avînd ca preocupare continuă destinul neamului său. Chiar şi în problemele curente el a ţinut să aducă argumente scoase din evoluţia lor anterioară, fiindcă numai în perspectiva istoriei se pot discerne valorile etnoculturale, identificarea cu destinul românilor de pretutindeni l-a împins de altfel și în arena publicisticii, cu o pasiune căreia, înainte de Iorga, anevoie i-am putea găsi una echivalentă. Fascinant e că oriunde neam plasa lectura, în oricare segment al ei, opera lui Eminescu ne obligă să luăm act de problemele noastre esenţiale, fie acestea din trecut sau din prezent, probleme ce ne îndreaptă implacabil spre noi înşine. Al. ZUB Eminescu şi istoria neamului său Desen de Ligia MACOVEI (Detaliu) VATRA 210/B