Vatra, 1990 (Anul 20, nr. 1-12)

1990-01-01 / nr. 1

VATRA 226 (Urmare din pagina 2) Aştept, dintr-o clipă în alta, să pornească glonţuL Maşina se retrage în mare viteză. Cordonul militarilor se reinchide. Dar înaintăm. La doi paşi de linia soldaţilor incepem să alergăm. Aceştia, Dumnezeule, nu trag. Intr-adevăr, nu trag. Fug. Se retrag. O parte se refugiază in sediul Consiliului Popular. Un om, un om adevărat, acum îl văd, printre fulgerări de arme şi căşti, este tatăl colegilor copiilor mei, de la Grădi, se aşează în pragul uşii (porţii) nelăsind pe demonstranţi să pătrundă înăuntru, pentru a nu se produce învălmăşeală, spre a fi oprită violenţa. De ambele părţi. Se înaintează furibund, în tot timpul acestor crimpeie de secundă relatate. Dar în faţă sunt tanchetele. Mulţimea le înconjoară, demndată. Sunt cinci, cu totul. Una se retrage pe Bulevardul Victoriei. Pe celelalte patru urcă demonstranţii, cu steaguri tricolore. Se deschid turelele. Apare un subofiţer. „Voi sunteţi, copiii mei“. In celelalte tanchete, soldaţi, băieţi tineri, cu căşti de luptă. Oamenii dau mina cu ei. String şi eu mina subofiţerului cu căciulă brumărie şi am pentru o clipă sentimentul clar, limpede şi precis, ca intru în istorie. Din mulţime li se dă soldaţilor salam, pline şi ţigan. Plîng. N-au mîncat de trei zile, spun. Cu demonstraţii agăţaţi, ei ştiu cum, pe platformă, tanchetele pornesc spre Operă. Dar, în partea stingă, in platforma din spatele Consiliului Popular, sunt postate alte două tanchete, în care se află ofiţeri. Este greu de precizat gradul lor (mai puţin al aceluia din tancheta din spate, care este maior), pentru că senzaţia este de halucinaţie şi irealitate. „Nu vom trage in voi“, spun ofiţerii infanteriştilor, înşiraţi de-a lungul gardului protector. „Fiţi liniştiţi nu vom trage“! Dăm mina cu ei. Ii îmbrăţişăm. Dar tanchetele? îmi întorc privirea şi mă podidesc lacrimile. Maiorul ia steagul tricolor (care are un gol imens, în mijloc, acolo unde pînă ieri se lăfăia o stemă care nu mai reprezenta nimic, decit ură, şi disperare, şi teamă), şi îl pune în gura mitralierei. Strig, alături de toţi: „Armata e cu noi“! Un individ cu ochelari, foarte suspect, în jur de cincizeci de ani, cu părul alb, îmbrăcat intr-un palton pepit, alb cu negru, se îndreaptă spre mine, întrebîndu-mă şoptit: „Sînteţi de la Electromotor? (aşa aflu şi eu întreprinderile care au făcut manifestaţia, pentru că prea mulţi colegi, profesori — de fapt, nici unul — n-am întilnit)“? Mă uit crunt la el. „De la Elba“? Plec. Mă urmăreşte cu privirea, cu o părere de rău prost mimată faţă de neîncrederea mea. Mă pierd în mulţime, şi simt cum începe să mi se facă, abia acum, frică. Ajungem la Operă. Ca de obicei, prostul învăţ al curiozităţii şi al iscodirii mă împinge in faţă (care este el chiar atît de prost, mă întreb?). Cordon de militari. Ne oprim. Soldaţii sunt conduşi de un ofiţer infanterist, cu însemnele roşii ale armei. Un individ scund, cu mustaţă, pe care am senzaţia că îl ştiu de undeva, probabil de la convocările militare din Calea Girocului (!!!). Este fioros. Ne oprim la vreo cinci metri. „In genunchi, pentru morţii noştri“! Cînd rescriu aceste rînduri ale jurnalului, bătîndu-le la maşină, au trecut multe zile de la lucrurile care s-au întimplat. Intre timp s-au mai întîmplat atît de multe. Dar, fără a strica ordinea temporală, pot spune că nu am trăit niciodată, în viaţa mea întreagă, momente mai (cum să le spun?) mişcătoare decit acum. Ne aşezăm în genunchi. Cam primele cincizeci de rinduri. Ceilalţi, din piaţă, sînt cel puţin cincizeci de mii, nu văd. Strigăm: „Şi armata, şi armata“! Plîng. Nu mă mai pot stăpîni. Nu mi-am închi părturii ce am trebuie uitate opiii pe care dictatorul i-a obligat să se nască au fost în primele rinduri ale revoluţiei şi l-au răsturnat. La scara istoriei s-a făcut dreptate. Dar cu ce preţ cumplit! MAXIN IRINEL, 12 ani, cu domiciliul in Timişoara, Calea Girocului: „Sîmbătă m-am dus la Maria, la demonstraţie, că vorbeau copiii. (De ce te-ai dus?) Ca să demonstrez! Am fost de pe la şase pînă la opt seara, că mă certa tăticu dacă stau tirziu. Acolo m-am uitat, am strigat şi eu, cum striga şi lumea, că era preotul ăla. Tőkés sau cum îl cheamă: LIBERTATE! Mai striga şi FARA VIOLENŢA! JOS CU CEAUŞESCU! JOS CU PANTOFARUM Lumea a blocat drumul, nu a mai lăsat să treacă tramvaiele, au spart geamul la tramvai şi s-au suit sus, în faţă, pe barele alea şi stăteau acolo. (Nu ţi-a fost frică?) Nu, că eram în siguranţă, că era lume. Nu-mi făcea nimeni nimica. Apoi eu am plecat, dar fratele meu, care e într-a IX-a, a rămas toată noaptea. Şi el a zis că a fost miliţie, că au fost pompieri, că au udat lumea, pe care i-au prins i-au băgat în dubă. Atîta mi-a zis mie. * A doua zi, cînd a venit seara, m-am dus iară să văd, tot pe la şase, şi m-am dus in centru, că acolo era. Şi am văzut un incendiu la un magazin şi apoi or venit pompierii şi l-or stins. Şi lumea tot striga: ARMATA E CU NOI! JOS CEAUŞESCU! Şi striga către soldaţi: ŞI VOI AVEŢI COPII! şi să se alăture cu lumea. De acolo lumea, nu toată, numai o parte, s-a dus la studenţi, ca să-i cheme. Şi m-am dus şi eu cu ei, şi de la studenţi au vrut să meargă la miliţie, nu ştiu pentru ce, şi cînd am ajuns lingă pod, acolo la Parcul Copiilor, au tras nişte focuri în sus, către noi. Lumea s-a aplecat şi cînd s-a ridicat au mai făcut cîţiva paşi cu steagurile şi atunci i-au ciuruit pe toţi. Nu mi-a fost frică, doar puţin aşa înspăimîntat eram. Am crezut că sunt cartuşe de manevră, de-alea oarbe şi nu m-am speriat. Pe urmă, cind am văzut că lumea pică pe jos, m-am aruncat şi eu, dar mă ţintise deja în picior. Unii n-or mai apucat să se culce că deja i-a ciuruit. Am simţit aşa o fierbinţeală. M-am urît puţin pe coate şi am strigat la un om să mă ajute şi m-a dus pînă întrun colţ şi a oprit o maşină care m-a luat şi înăuntru mai era o femeie ţintită în mînâ. Cînd am ajuns la spital, salvările abia mergeau la locul ăla. M-ai operat a doua zi, că erau alţii mai gravi ca mine, ţintiţi în stomac, în spate... Din spital am mai auzit împuşcături, s-a mai tras şi în alte zile... Am stat aici, în pat, ce să fac, nu puteam să ies la geam că era periculos... AMANDI MIHAELA ALINA, 12 ani, elevă la Şcoala Generală nr. 7, din Timişoara. Am plecat duminică, 17 decembrie, în oraş, la un film, cu încă o fată, de la mine din bloc, care are 19 ani. Am fost la „Dacia“ de la unu la trei şi de la „Dacia“ am vrut să mergem în centru la cofetărie. N-am știut ce este acolo. In centru era strînsă multă lume și tot tre-Consemnate de Lucian IONICA . (Continuare in pagina 26} puii niciodată că voi putea plinge atît de mult, In intervale atlt de scurte de timp. Soldaţii sínt şi ei copleşiţi. Sínt gata să se aşeze şi ei. Se mişcă (unde este poziţia de drepţi a recrutului proaspăt ieşit de sub faldurile jurămintului agilitar?), privesc unul la celălalt, sínt depăşiţi. Nimic din toate astea nu li s-a spus atunci cînd li se ordona, ca unor mecanisme, să îşi pună papucii la aceeaşi comandă, intr-un singur gest, jos, înainte de culcare. „Şi armata, şi armata“! Un demonstrant înaintează cu un steag tricolor, (altele nici nu sunt), ofiţerul cu aspect prusac refuză, ferm pe poziţie, clătinînd din cap. Sînt copleşit, epuizat. Mă retrag în spate. Este foarte greu. Este un zid de oameni. Mă retrag în spate. Nu mai rezist Fizic. In spatele cercului de demonstranţi il văd pe Teodor Bula şeful redactor al ziarului Drapelul Roşu. Lingă el stă Gigi Boieru, redactorul sportiv. Prieteni buni. Sunt cam crispaţi. Cineva mă strigă de la balcon: „Gigi“! Se întorc, ca muşcaţi de şarpe, şeful şi sluga. Mă văd amindoi. Atîta pagubă. De acum, fie ce-o fi! Dar dumneavoastră, domnule redactor şef, veţi avea de răspuns despre unele articole. Cineva trece prin dreptul balconului şi strigă: „Unde ne sunt secretarii“? Se întoarce. E verde. Saltul în nemernicie După explozia de bucurie din ziua de 22 decembrie, noaptea ce a urmat a fost abominabilă: primeam un supliment de coşmar, tocmai noi, cei care trecuserăm prin infern cu pasul, lăsind in urmă vamă grea de singe. A doua zi dimineaţa m-am trezit in stradă, pe cînd lumina primei zile de libertate nu învinsese încă deplin întunericul celei mai lungi nopţi a anului. Nu ştiam încotro voi apuca, nu aveam nici un plan, scandam doar mecanic în minte: „Înapoi-nu-semai-poate!“ De o săptămînă, toate durerile, speranţele şi dorinţele luaseră şi pentru mine forma unor lozinci scurte şi limpezi. M-am oprit in Piaţa Libertăţii. Era transformaţii intr-un veritabil cimp de bătălie, comparabil prin dramatism cu oricare dintre cele pomenite în cărţile de istorie. Ca într-o frumoasă scenă-simbol, armata română şi populaţia apărau laolaltă Piaţa Libertăţii. Criminalii o incercuiseră, de bună seamă cu gîndul de a o stăpîni. Trăgeau din poduri şi de pe la ferestre. Din Primăria veche, de la Consignaţia, de la restaurantul Banloc, de deasupra Gostatului, din alte locuri pe care, dată fiind lumina zilei, nu reuşeai să le descoperi. M-am alăturat grupului de civili ascunşi pe după camioane şi tancuri (o altă imagine simbol pentru chipul acestei revoluţii româneşti), ne străduiam să ajutăm militarii, supraveghind toate posibilele găuri vărsătoare de moarte. Minte, înjurături, o înspăimîntătoare poftă de a sugruma agitind mîini goale şi neputincioase. O solicitare, repetată pe ton de blinda poruncă ori cu glas rugător: „Daţi-ne,, domne, arme! într-o jumătate de oră i-am curăţat pe toţi... “ Dintre tinerii alături de care mă străduiam şi eu, ce-i drept fără prea mare succes, să mă fac util, unul mi-a atras atenţia. Era activ şi îndrăzneţ. Nu avea mai mult de douăzeci de ani. Slab, încercănat, îmbrăcat doar într-un trening negru, purta pe chip însemnul nobil al suferinţei pentru revoluţie: o vînătaie urîtă cobora de sub ochiul drept pînă aproape de colţul buzelor. Fost arestat, mi-am zis imediat şi m-am trezit apoi de mai multe ori căutîndu-1 cu privirea. încercam să-mi închipui cită ură şi dorinţă de răzbunare acumulase în beciurile Securităţii, cîtă minte trebuia să poarte în piept unul ca ei. După o vreme, ne-am întîlnit la intersecţia străzilor Ceahlău şi E. Ungureanu. Făceam ceea ce în aceste zile s-a numit „filtru“ şi s-a dovedit o operaţie eficientă. Mi-a confirmat bănuiala: fusese arestat in duminica sumbră a masacrului. Vănătaia i-o făcuse un miliţian, la intrarea în penitenciarul de pe strada Popa Şapcă, lovindu-l fără motiv cu patul puştii în faţă. Stătea „omul“ la poartă şi lovea şi el la întâmplare, pe toţi arestaţii care intrau. Tînărul, elev în ultima clasă de liceu, era încă tulburat de ororile la care fusese martor. Stătuseră o noapte culcaţi cu burta pe ciment şi mîinile la ceafă, în timp ce gardienii îi pisau cu patul puştilor, îi loveau cu o furie dementă, cu un zel pe care nu şi-l putea nici acum explica. Văzuse la un moment dat coasta ruptă a unui arestat ieşind prin cămaşa însîngerată. Fusese apoi bătut cumplit la interogatoriu, cerîndu-i-se să dea nume de cunoscuţi care participaseră la demonstraţie. Nu primise mâncare decit luni seara, un arpacaş opărit, care ţi se umfla în burtă după o cană de apă. Din fericire, deţinuţii de drept comun le arătaseră o neaşteptat de caldă simpatie; de la ei primiseră, intr-ascuns, mîncare şi ţigări. Auzise despre oameni ucişi în timpul interogatoriului. L-am întrebat: „Ce-ai face acum dacă am pune mina pe un securist?“ „Oho! mi-a răspuns, încleştînd pumnii ca Un boxeur gata de atac. Cred că l-aş mînca bucăţică cu bucăţică..Am rîs amindoi, deconectaţi, însă numai o clipă, fiindcă în cea următoare ne lipeam de zid. Pistolul unui terorist clănţănise scurt şi un glonţ şuierase prin aer, foarte aproape de capetele noastre. Se trăsese de undeva din turnul de deasupra Gostatului, spuneau cei din jur. Peste mai puţin de o oră, am zărit un individ înalt, într-un hanorac verde, ieşind din clădirea cea nouă, somptuoasă, de la intersecţia străzilor Ceahlău şi E. Ungureanu. Avea peste cincizeci de ani, dar se ţinea drept şi păşea uşor, elastic, ca un sportiv. In cîteva secunde a dispărut, dînd colţul pe strada Mărăşeşti. Trei inşi am alergat pe E. Ungureanu, pentru a-i ieşi înainte, ocolind. N-a fost nevoie. Individul dăduse colţul pe strada Palanca şi ne-am trezit dinaintea lui, în faţa ei Gheorghe ŞERBAN (Continuare in pagina 26) . La mormîntul celui fără patrie nu plinge nimeni „Comunismul s-a născut pe malurile Nevei şi a murit pe malurile Begăi“. Eduard PAMFIL I Revoluţia a început în Timişoara. Nu scriu această propoziţie împins de patriotism local ci, pur şi simplu, pentru că este un adevăr istoric. Timişoara, Bucureşti, România au reintrat în conştiinţa Europei şi a lumii pe uşa din faţă după mai multe zeci de ani de cînd au părăsit-o îmbrîncite, iniţial discret, apoi tot mai clar, pe scara de serviciu, destinată subretelor cu mintea şi privirea înroşite de osîrdia cu care strîngeau din răsputeri secera şi ciocanul. Fie ca bunul simţ carpato-danubiano-pontic să ne reamintească, de cite ori va fi nevoie, că locul secerii e pe cimp şi al ciocanului în atelier! Dar... despre altceva vroiam să scriu, în primele zile ale revoluţiei, la Timişoara, în timp ce majoritatea dintre noi auzisem bătaia de aripă a libertăţii în aerul primăvăratic al lui Decembrie 1939 şi asta ne dădea curajul disperat de a trece chiar şi peste cumplitul zvon că oraşul nostru poate să devină un teren arabil incinerat, în timp ce majoritatea timişorenilor ne obişnuisem cu gîndul că moartea bîntuie printre noi cu chip de om, în timp ce tot mai mulţi dintre cei mai curajoşi din noi cădeau sub gloanţele barbarilor cu chip de om, în acele zile cînd morţii văzuţi sau nevăzuţi ne împingeau spre Piaţa Operei (care atunci era Piaţa Libertăţii, dar şi Piaţa Morţii), în timp ce singele de pe asfalt nu mai putea fi spălat de nici o ploaie şi ascuns de nici o cuvîntare, în acele minute, ore, zile cînd, de prea mulţi ce erau, morţii nu mai puteau fi furaţi de cîinii turbaţi ai nopţii şi îndesaţi în saci de nailon legaţi cu sîrmă pentru a umple gropi comune săpate în pămintul pentru a cărui demnitate mureau, în acele zile gealaţi tocmiţi pe banii ţării, gropari halucinind de inexplicabile atavisme scurmau fanatizaţi prăpastia in care a căzut stafia comunismului. Atunci cînd Timişoara era doar o insulă de libertate înconjurată de tăcere şi izolată prin minciuna ajunsă la rang de raţiune de stat, în clădirile cu însemne ale puterii, apărate cu akaemuri şi taburi, zeloase slugi se înarmau cu ciomege pentru a se apăra de „huliganii“ veniţi în grupuri tot mai mari scandind LIBERTATE! Cine i-a văzut pe aceşti şobolani cu mintea înceţoşată de ideologia turmei, a pumnului în gură, arzînd de nerăbdare să vadă tancuri apărîndu-i de oameni, a citit în ochii lor, pe boturile lor şi mai cu seamă în creierele lor de beton cum cuvîntul Libertate suna MOARTE. Şi, totuşi, nimeni nu-i vroia pe ei pe rug, ci pe aceia care au lătrat din uşa grea a bunkerului: trageţi! Şi au tras. .. în aerul nostru, în zilele şi nopţile noastre. Gloanţele lor de india ne vor ciurui mereu memoria, dar nu au nici o şansă să ne ucidă gustul proaspăt al libertăţii. Timişoara e însîngerată, e în doliu, dar e un oraş liber. Pe malurile Begăi a murit comunismul şi s-a născut libertatea. Timişoara, ianuarie 1990 Cornel BOGDAN P.S.: Ceauşescu s-a născut la Scorniceşti şi, înainte de a fi împuşcat, a murit la Timişoara.