Vatra, 1992 (Anul 22, nr. 1-12)

1992-01-01 / nr. 1

Memoria Se pare că poporul român nu are memoria suferinţei­ Este uluitor să constaţi, privind in jur, cum tot ce s-a petrecut înainte este tratat cu o condamnabilă uşurinţă şi dat treptat uitării. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Ne obsedează pe toţi Procesul comunismu­lui, dar deja trecutul începe să ne scape printre degete. Sunt şi multe lucrături din umbră şi manipulări de tot felul: adevăraţii vinovaţi încearcă, şi uneori reuşesc, să iasă cu faţa curată. Se umblă evident şi din plin la dosare, pentru a şterge urmele crimelor şi abuzurilor de odinioară. Vinovaţii intră temeinic în legalitate, se convertesc miracu­los la noua stare de lucruri. Ce nu se poate face în numele cuvîntului „democraţie“! Toate astea însă şi încă multe altele n-ar putea avea loc, dacă n-ar exista această fa­buloasă lipsă de memorie a suferinţei la po­porul român. Ca pe o bandă magnetică refo­­losibilă, ultima înregistrare o şterge complet pe cea veche. Şi dacă nu ne trezim la timp, nu va mai rămîne pînă la urmă nimic din întâmplările cutremurătoare sau din umilin­ţele şi mizeriile care ne-au culpabilizat de­cenii de-a rindul existenţa. Ce s-a ales din suferinţa dizidenţilor noştri proeminenţi din vechiul regim ? Au fost su­puşi sistematic batjocurii publice, pînă la defăimare şi ură- Parcă sîntem vrăjiţi. Cel mai greu e să lupţi, în aceste clipe, cu tira­nia majorităţii şi neînţelegerea celor din jur. Oricîte revelaţii am încerca să aducem, multe rămîn fără nici un ecou de conştiinţă. Se pare că nu de Adevăr au Ei nevoie, ci even­tual de sacrificiul nostru. Pe cîţi dintre opo­zanţii de ieri nu i-ar vrea acum pe rug şi nu să-i asculte rostind lucruri incomode în pagina de ziar sau pe micul ecran! Şi totuşi aceste revelaţii trebuie neîntîrziat făcute, cu tot riscul, iar ti­cutul­­trebuie re­înviat în memorie. Trecutul aşa cum a fost el cu adevărat. Trecutul ca o rană sîngerîndă- Cornel MORARU MIHAI EMINESCU ODĂ (în metru antic) Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată. Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei nălţăm visători la steaua Singurătăţii. Cînd deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce... Pîn-în fund băui voluptatea morţii Nendurăltoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Her­ cul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. De-al meu propriu vis, mistuit mă valet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sîn, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniștit, pe mine Mie redă-mă! în îndelungata evoluţie a Odei (în metru antic) rămîne constant doar titlul şi me­trul. Dedicată la început unui erou al istoriei şi al gîndirii active, adică lui Na­poleon. Cezar al timpurilor modere, de­dicată mai apoi eroului limbii care e poetul, Oda devine, în varianta ei finală, o rugăciune de mîntuire a celu­i care nu mai păstrează nici o caracteristică ro­mantică de erou sau de poet, a celui care reprezintă, pur şi, simplu, o imagine, prin nimic excepţională, a condiţiei umane. Chiar elementele aluzive care trimit spre o elegie erotică apar acum, integrate an­samblului Odei, ca o treaptă a inevita­bilei iniţieri prin care spiritul, descins, prin fiecare dintre noi, în lume trebuie să treacă înainte de a se regăsi, pur, pe sine, în identitatea din începuturi. Părăsin­­du-şi „soclul“ şi imobilitatea statuară a ne­determinării iniţiale, coborînd în mulţime, oglindindu-se într-însa ca într-un altceva al său, spiritul uman reface, în destinul său comun, destinul spiritului demiurgic. El se cunoaşte în altul (prin acţiune isto­rică, prin poezie sau prin iubire), dar se cunoaşte doar în măsura în care moare. Prin mişcarea oglindirii, Odă reface miş­carea divinului din Scrisoarea I; existen­ţa nu mai apare acum decît ca o pro­iectare a fiecărui existent într-un altul (ceea ce întemeiază ontologic erotica), iar odihna visată a morţii, odihna refuzată lui Hyperion, dar conturată, în numele condiţiei umane, în formula riguroasă de metru antic a Odei, poate fi recuperată, la nivel individual, prin „reîntoarcerea în sine“, cu preţul ruperii şi apoi a recon­stituirii prin oglindire a fiecăruia dintre noi în marea fiinţă a lumii. Refacerea armoniei originare a eului risipit, prin simplul fapt al existenţei, în lumea pe care el e chemat s-o întemeieze, este, ast­fel, obiectul acestei ode care e, totodată, o elegie a risipirii în timp şi o rugăciune a reîntregirii fiinţei prin moarte. Eroul liric al acestei ode-rugăciune nu mai e nici Napoleon Cezarul, nici Poetul, adică nu mai e nici o fiinţă cu destin romantic de excepţie; în varianta defi­nitivă, Odă nu mai e expresia condiţiei eroului sau a geniului, ci expresia pură a condiţiei umane. Şi, poate de aceea, deşi pare o rugăciune de intrare în ne­fiinţă (Ca să pot muri liniştit pe mine Mie redă-mă !), ea rămîne, de fapt, o Odă fiinţei, cele­brată prin destinul de pasăre Phoenix al existentului. Ioana Em. PETRESCU Oda fiinţei T­IGU MURES DIRECTORI FONDATORI: 1. SLAVICI, I. L.CARAGIALE, G. COŞBUC (1894) Revistă editată de Uniunea Scriitorilor din România şi Inspectoratul pentru cultură al judeţului Mureş LUNAR SOCIAL CULTURAL SR« NOUA (1971) ANUL XXII Nr. 250 IANUARIE 1992 REDACTOR-ŞEF - CORNEL MORARU • 4300, TIRGU-MUREŞ, STR.PRIMĂRIEI NR. 1 • TELEFON: 0 4/3 30 05 „Petrolul şi aurul nostru pot într-o zi seca. Griul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea. Şi s-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepăr­tată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, incit poziţia noastră de popor de graniţă să-şi piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s-ar putea întîmpla. Un singur lucru nu se mai poate întîmpla, dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cît timp va exista, undeva în lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. Istoria patetică a neamului românesc a fost „proiectată în eternitate* prin versurile unui poet care a suferit toată viaţa de sărăcie, uneori chiar de foame, şi a murit omorît de un nebun, într-un ospiciu ... Este o lecţie de modestie pe care însăşi istoria ne-o dă, nouă tuturora .. .* (Mircea ELIADE) In numărul viitor: Mircea Martin, Cornel Moraru şi Aurel Pantea despre Ana Blandiana; Vatra-Dialog cu Dan Culcer; Monica Lovirie­scu — Ratarea ratată; Mircea Zaciu — Exerciţii de despărţire; Virgil Ierunca — Moartea lui Paul Celan; Lucian Raicu — Jurnal de lectură; An­tologie SF — Arthur C. Clarke — STEAUA, Poeme de Paul Daian, în dialog cu Petre Ţuţea. In sumar: Literatura închisorii • închisoarea cărţilor

Next