Vatra, 1994 (Anul 24, nr. 1-12)

1994-01-01 / nr. 1

VATRA 274 - De patru ani încoace, literatura româneascâ-şi mai ales proza-este declarată „în criză*, criză de cititori, editori şi, mai ales, de autori. Scriitori deja consacraţi n-au mai scris sau s-au mulţumit să-şi reediteze cărţile, cedând între timp altor tipuri de exerciţii publice, jurnalistice, politice sau pur şi simplu administrative. Câteva romane, fără mare răsunet, au apărut, dar prozatori cunoscuţi în perioada ceauşistă au publicat cel mult jurnale, într-un efort zadarnic de a demonstra că am avut şi noi literatură de sertar. Domnule Mihai Sin, volumul I al romanului dumnea­voastră Quo vadis. Domine?, publicat în decembrie 1993 de editura Humanitas, este o primă rândunică ce s-ar putea să dea semnalul unui început de dezgheţ-anume, este,o încercare de a problematiza şi oferi soluţii unor ne­linişti subsumate generic întrebării care a obosit deja creie­­rele tuturor românilor: ce s-a întâmplat în decembrie '89? Aţi revenit la masa de scris într-un demers pe care, sunt convinsă, îl consideraţi vital: acela de a deznoda, prin intermediul literaturii, iţele realităţii, ale istoriei. De ce scrieţi această carte-ce v-a făcut să vă opriţi tocmai asu­pra acestui subiect? - Da, este o perioadă de criză a literaturii - rămâne de văzut ce fel de criză: materială, spirituală... Sigur că noi nu vom putea să lămurim toate aspectele acestea atât de complexe şi atât de complicate ale situaţiei literaturii, cul­turii române şi artei româneşti în general, dar ne putem spune, fireşte, nişte opinii. In ce mă priveşte mi le-am spus şi până acum, senzaţia mea este că avem nevoie mai mult de fapte decât de astfel de discuţii. In România se discu­tă într-un ritm internat despre orice lucru, orice eveniment -ba chiar şi despre false evenimente şi efectele sunt foarte slabe sau poate nu le observ eu. Putem spune lucruri gro­zave, adevăruri teribile şi efectul este, de cele mai multe ori, nul-ca şi când ai boxa cu o pernă. . .­­ Unde este atunci puterea scriitorului-dacă spunând aceste adevăruri teribile şi folosind aceste vorbe, care „făptuiesc" prin ele însele, nu se vede nici un rezultat? Nu înseamnă oare că ne aflam în faţa unei depresii colective, a unei lipse de încredere, scădere a tonusului. ..­­ Aţi folosit un termen pe care intenţionam să-l folo­sesc şi eu, adică „lipsa de încredere". Cred că, în bună măsură, s-a pierdut încrederea în literatură. Acest asalt în valuri al ziaristicii, al publicisticii, a dat senzaţia epuizării subiectelor adevărurilor. Chiar şi dictatura aceasta feroce pe care am trăit-o câteva decenii, în multe publicaţii (şi în stilul în bună măsură înecat de frivolitate al gazetăriei care se face acuma) este unul dintre subiectele care îmi par a fi abordate „într-un pas voios"-voios chiar şi atunci când se înjură-şi se înjură, cum bine ştim, din belşug. Am mai avut ocazia să spun lucrul acesta, nu ştiu dacă nu l-am spus şi în carte (Quo vadis... volumul I)-anume că Ceauşescu devine uneori un personaj simpatic. Fără voia lor, multe publicaţii româneşti au reuşit această performan­ţă, ba cu glumire, cu întâmplări şi cu tot felul de alte „pomeniri". Vedeţi, e o tendinţă, poate, care ne este carac­teristică, dar nu numai nouă, o tendinţă de alunecare în frivolitate, de bagatelizare a unor grozăvii, a unor tra­gedii, de micşorare a dimensiunilor reale. Cred că este o caracteristică şi a noastră, dar în general a sfârşitulu de secol şi de mileniu... - Credeţi deci că acestui sfârşit de mileniu, marcat foarte puternic de violenţă, de conflicte rasiale, naţionaliste, religioase, îi lipseşte dimensiunea tragică? - Ea s-a refugiat de multă vreme doar în artă sau în indivizi-sau poate în mici colectivităţi. Dar ea nu mai este receptată la nivel de macroconştiinţă. Din acest punct de vedere, şansa artei, a literaturii, nu numai că a rămas intactă, dar chiar a crescut. Sau ar fi trebuit să crească. Or, este un paradox că, la noi, se poate observa un recul al literaturii şi al interesului faţă de literatură. Eu cred­­,că, este şi vina scriitorilor, nu numai a cititorilor—şi, într-un fel, recunosc că am făcut şi eu parte o vreme din acest corp al lamentaţiilor, că nu putem scrie, că presiunea realităţii este prea mare să trecem la proiecte de anvergură. . . -... ceea ce şi era adevărat...­­ Da, era adevărat, sigur că era.. . că, pe de altă parte, nu mai are rost să faci literatură fiindcă publicul, iată, se arată mult mai interesat de non-fiction, de document, de istoria imediată. Deşi, de pildă, literatura spaţiului con­­centraţionar a trezit de la început un interes, dar nu atât de mare cât ar fi trebuit. Eu nu cred că lumea a obosit să citească aceste lucruri, ci că media românească este în continuare nepregătită să pună în valoare cu adevărat ceea ce trebuie să ajungă la cititor, la omul de rând, în continuare, in bună măsură, media românească se preocupă de lucruri secundare. Revenind, simţeam deci nevoia să întrerup acest cor al lamentaţilor şi să mă înham la un proiect care înseamnă înţelegerea din punctul meu de vedere, fireşte, a realită­ţilor româneşti şi, îndrăznesc să vă spun, nu numai româ­neşti. Ambiţiile mele în privinţa acestui roman, miza pe care eu intenţionez să i-o dau, sunt mari, poate chiar foarte mari. Mă simt obligat să vă spun că eu vorbesc despre inten­ţiile mele. Despre ceea ce va rămâne din aceste intenţii puteţi să vorbiţi dumneavoastră, pot să vorbească citito­rii. . . '­r­­... criticii... - Da. Şi criticii. Să nu-i uiţăm... Eu am riscat dând vo­lumului meu un titlu atât de grav, ce conţine în el şi o realitate sacră cu care nu-mi place , să mă joc­ şi din mo­ment ce mi l-am asumat, înseamnă că eu cred în el. Dar, după cum vă spuneam, în intenţia, mea miza este totuşi foarte mare, pentru că vreau să-mi susţin punctul de ve­dere­ al unui om care a urmărit cu foarte multă atenţie şi pasiune ceea ce s-a întâmplat la noi în toată perioada postbelică şi ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în lume. O şansă a ultimilor ani a făcut să pot ieşi mai mult în străinătate şi să văd unele realităţi, să le confrunt cu ceea ce gândisem până atunci despre lumea occidentală, despre alte spaţii. Asta mi-a prins foarte bine şi sper că mă va ajuta la terminarea romanului. O spun din nou, inten­ţia mea este să-mi exprim punctul de vedere despre des­tinul României (este un cuvânt mare, dar mi-l asum) şi despre destinul Europei şi al lumii, aşa cum îl văd eu. Veţi spune că este un proiect imposibil...­­ Aş spune că nu cred să vă ajungă numai două volume.­­ Nu-i asta. Vedeţi, când vorbim despre astfel de lucruri, ne gândim imediat că trebuie să epuizăm subiectul sau să oferim soluţii, să ocupăm mari suprafeţe. Nu intenţionez aşa ceva, deci vă contrazic şi îi contrazic pe cei care MIHAI SIN despre romanul ,,Quo vadis, Domine?“ cred că o să vin cu nişte lucruri extraordinare despre '89- pentru că nu este vorba numai despre atât. E adevărat că acţiunea, şi nu întâmplător, se petrece în '88 şi apoi pe parcursul anului '89, practic romanul încheindu-se odată cu începutul revoluţiei. Dar asta pentru că îmi convine acest subiect, pe care însă se vor dezvolta alte idei, alte situaţii asupra cărora nu vreau să insist. Nu este, aşa cum poate vor crede unii, un roman de strictă actualitate, scris cu mijloace gazetăreşti, reportericeşti. El vine mai de departe, în sensul timpului, şi mai din adânc. Cândva, în urmă cu douăzeci de ani—ţin să vă povestesc în câteva cuvinte lucrul acesta - am avut un vis. Se întâmpla în Budapesta, era prima mea ieşire în străinătate. Ajuns la acolo împreună cu alţi câţiva colegi din Târgu-Mureşi aveam un fel de bursă gen „schimb de scriitori", pen, o lună. Am visat atunci un întreg roman. Am fost atât de şocat de visul acela (care a fost detaliat şi mi se părea că subiectul este extraordinar), încât mi-amintesc că, în­tors în ţară, i-am spus lui Radu Petrescu că subiectul mă depăşeşte, sunt încă prea tânăr pentru el, chiar am avut la un moment dat intenţia să i-l spun, să i-l dau să-l scrie (pentru că era ceva care parcă nu-mi aparţinea­ lui Alexandru Ivasiuc, cu care mă întâlnisem întâmplător, pe o stradă din Budapesta-îi apăruse o carte acolo-şi care mi se pă­rea mult mai matur, mai copt pentru un subiect ce mi se dăduse atunci şi nu mă simţeam încă în stare să-l scriu. El mi-a rămas foarte bine în minte, dar nu l-am scris, din tot felul de motive. La început, cum vă spuneam, pentru că nu mă simţeam pregătit, mai apoi pentru că au inter­venit mereu alte şi alte proiecte şi l-am tot amânat şi iată că el devenise o obsesie şi în sfârşit această obsesie este eliberată în bună măsură prin Quo vadis. Domine?, la care încă lucrez. Sigur că au intervenit foarte mari tr­ansformări­ şi în privinţa subiectului şi a adecvării lui la timpul în care ne aflăm acum-dar câteva obsesii sau obsesiile de bază rămân cele care au fost şi acum douăzeci de ani. - Ca cititor, am­ resimţit o senzaţie de eliberare la nivelul discursului artistic al scriitorului Mihai Sin. Dum­neavoastră în ce măsură conştientizaţi această dezinhibare? - Da, probabil că există în plus o anumită dezinvoltu­ră, un plus de elib­erare-fără îndoială că acestea apar, fie că le conştientizăm, fie că nu. Dar şi Schimbarea la faţă a pornit dintr-un sentiment de exasperare, din disperarea de a încerca să rămân un om liber, să scriu fără nici un fel de constrângere. Că era o constrângere în subconştientul meu-asta e altceva. Până şi faptul că am făcut acolo o apropiere Hitler-Ceauşescu, mi-a dat sentimentul că sunt un om liber. Rame şi destin a apărut cu puţin înainte de revoluţia din '89 şi a avut parte de câteva cronici, dar eu n-am simţit, cu adevărat, un ecou al acestei cărţi. E drept, la ce să mai citeşti o carte apărută înainte de revoluţie, când venise tăvălugul evenimentelor şi al infor­maţiilor atât de fierbinţi de atunci?! Dar pentru mine ar fi fost foarte important - am avut un fel de frustrare în le­gătură cu această carte (n-o mai am), pentru că eu îm­pinsesem acolo nişte lucruri atâta cât am simţit că se poate, mai departe eu nu mai puteam merge, în condiţiile de atunci. Nu din punctul de vedere al libertăţii, dimpo­trivă, exerciţiul de libertate a fost şi atunci total-ci în condiţiile unui anumit specific care a existat pentru lite­ratura Estului: dacă vrei să îţi apară cartea, atunci când nu scrii numai pentru sertar, câteva coduri trebuiau respec­tate. Dar şi după revoluţie critica ne-a rămas datoare, înainte nu se discuta despre substanţa unor cărţi, ci se discuta formal, pentru că nu se putea scrie, cum spuneau mulţi colegi ai mei, unii din ei din comoditate, alţii însă şi-au făcut un stil şi aproape o profesie dintr-o frazeologie stufoasă, o terminologie critică poate mult prea speciali­zată. Nu numai pentru noi, prozatori sau poeţi, trecerea este grea, ci şi pentru critici, pentru că, în bună măsură, ei nu şi-au simplificat limbajul. Nimeni nu spune să de­vină simplist, dar să câştige în directeţe, să fie un limbaj într-adevăr frust şi profund, asta cred că se poate, cel puţin în cazul celor mai buni dintre ei.­­ Statutul scriitorului s-a modificat în ultima vreme până într-atât încât e chiar greu să mai vorbeşti despre un „statut scriitoricesc“ în România. Cu toate acestea, ce credeţi despre importanţa socială a scriitorului, acum? Este cerut sau nu de către societatea românească şi în ce iei— ce se aşteaptă de la el? - întrebarea dumneavoastră identifică o obsesie, nu numai a mea, dar şi a altor scriitori. Da, lucrurile s-au schimbat şi se vor schimba în continuare, dar cred că nu mai putem vorbi de un „statut" al scriitorului în general. Cel mult, de un statut individual, pe care fiecare va reuşi sau nu să şi-l impună. - Vi se pare totuşi firească organizarea într-o Uniune? Credeţi că e nevoie de un sindicalism scriitoricesc azi în România? - In condiţiile noastre, cred că el trebuia menţinut. Dar, din păcate, nu s-a reuşit. . . - Dacă nu s-a reuşit, poate cu nu era necesar... - Bine, nu s-a reuşit pentru că era normal să existe tendinţe centrifuge. Dar statutul Uniunii trebuia regândit, poate chiar ca o nouă ideologie literară. Ar fi de anal­­­zat şi ce anume ne-ar mai fi putut ţine la un loc. Părerea mea e că ar fi trebuit să mai rămânem împreună încă o vreme, poate chiar încă multă vreme, dar nu în aceleaşi condiţii. Fiindcă, iată, suntem îngrozitor de vulnerabili la aceste tendinţe de marginalizare a scriitorului şi în ge­neral a omului de cultură, tendinţe care se manifestă uneori cu o brutalitate, o grosolănie şi o vulgaritate care mai că le depăşesc pe cele ale activiştilor de partid dinainte Vorbeaţi de statutul scriitorului, noi nu mai putem să-l reabilităm în general-iar în privinţa unui viitor ime­diat, nu prevăd schimbări spectaculoase. Scriitorul român, cel adevărat, la el mă gândesc, îşi câştigase un fel de statut de conştiinţă naţională. Or astăzi aproape nimeni nu mai are acest statut-ceea ce este o pierdere de încre­dere cu nişte urmări îngrozitoare. Nimeni nu se mai bucură de încredere: nici oamenii politici, nici scriitorii, nici filo­sofii, nici sociologii, nici istoricii. Toată lumea contestă pe toată lumea. Politica începută de Partid şi Securitate este, cu sau fără voie, continuată. Să nu mai existe oameni cu­raţi, să nu mai existe conştiinţe ale acestui neam.. . Dar degeaba vom face campanii, strigând că cei de la condu­cere îşi bat joc de cultura romănă. Sunt semne că oameni politici care aparţin azi opoziţiei sunt gata şi ei, oricând, să apeleze la mijloace rudimentare şi grosiere de a margi­­naliza cultura şi literatura română. Statutul deci trebuie câştigat în noile condiţii în care sun­tem şi vom fi. Visez să se vorbească din nou în România de conştiinţe naţionale, adică de oameni în care ceilalţi să creadă cu adevărat, fără a se simţi mai târziu înşelaţi. Fragmente dintr-o convorbire radiofonică realizată de Vatra DIALOG Alina CADARIU

Next