Veac Nou, 1955 (Anul 11, nr. 1-52)
1955-07-22 / nr. 29
KONSTANTIN VANȘENKIN ÎNCEPUT Larg arzînd pe-ntinsul fără pată, Pe sub cerul zilelor de azi, Fața zării nu-i întunecată Nici de munți înalți și nici de brazi. Parcă răsturnată peste apă, Minunată — aprinzînd făclii — Noaptea fără margini și streapă Ține-n poală stele arămii. Dar privește-un riu curgînd agale. Și ai să vezi de-asupra lui, curînd. Silueta unei macarale Brat de fier spre stepă Intinzind. Liniști tin tractoarele pe umăr, Pe nisip cînd trec sub ceru-nați. Parcă-s o armată fără număr Pregătind un ne numit asalt ! Ba, in urma lor curînd vor trece Lîngă alei și ziduri de beton, Prefăcînd in spume valul rece, Nave-n mers grăbit ori monoton. Vezi acum doar apa-n care iarăși Vechea boltă scaldă stele mici, Dar de-acuma noi vedem, tovarăși, Mari centrale luminînd aici. Invatam doar munca să ne-anime Și bogatul rod ce ii cîntăm. Noi nicicînd n-amenin äm pe nime. Și de nimeni frică nu purtăm. In romînește de RUSALIN MUREȘANU P 9 ^bZ f\z '"V/ f^/ ITE MT U HA-AJTA-STIINT Ediții populare Revoluția culturală din țara noastră a dus editurilor noi probleme. Lichidarea tn mare măsură a analfabetismului, ridicarea nivelului cultural al maselor, au sporit în ultimii zece ani numărul cititorilor într-o proporție neînchipuită. Nevoia de a cunoaște, atît de îndelung înăbușită în oamenii muncitori de la orașe și de la sate, și-a dat curs liber odată cu descătușarea socială și economică a claselor înainte vreme exploatate. Un cititor nou a apărut, și într-un număr înzecit decît înainte. Și cu alte cerințe, cu altă concepție despre literatură. Cititorul acesta nou nu e un fecior de bani gata, ci e omul muncitor plin de o mare sete de cultură. NI vezi citind chiar și în tramvai, chiar și la volan în momentele de așteptare, chiar și la ceasul mesei; cartea lui călătorește mult cu el, vînîză un buzunar și îl întovărășește ori și unde. Nu-i o carte de „bibliofil", ci una care poartă adesea urmele de ulei ale degetelor unse. Această carte — destinată celui mai nou, celui mai sănătos, celui mai interesant cititor — trebuie să fie o carte care să corespundă și cerințelor lui sufletești, dar și condițiunilor uneori speciale în care el o citește, ei mijloacelor lui materiale. De la preocuparea pentru edițiile de lux, care, desigur, nu trebuie să dispară, editurile, pentru a răspunde marii lor sarcini, au trecut la preocuparea pentru edițiile populare, care să fie la îndemîna masei noi de cititori, la un preț ieftin. Acestei nevoi născute din lărgirea tot mai întinsă a revoluției culturale din țara noastră, i-au răspuns editura „Cartea rusă“. Editura de Stat pentru literatură și artă. Editura tineretului, care folosesc și în această privință pilda bogatei experiențe editoriale din Uniunea Sovietică. Editura „Cartea rusă“, în special, a pășit la publicarea intensă a unor asemenea cărți. Ea tipărește colecțiile „Lectura“, „Literatura pentru toți“, „Romanul-gazetă“ și, împreună cu Editura de Stat pentru literatură și artă, o parte din colecția „Biblioteca pentru toți“. Ieftine, aceste cărți, ușor de mînuit, și cuprinzînd texte alese și imprimate cu grijă, sînt dintre cele mai răspindite în mase. Corespunzător misiunii pe care o are, „Cartea rusă“ și-a propus să difuzeze și în acest fel cît mai larg cele mai bune opere ale clasicilor ruși și ale literaturii sovietice. Turghenev, Gorki, Tolstoi, Ehrenburg, Polevoi, Șolohov, Pavlenko ș.a. apar pe copertele broșurilor publicate în colecția „Lectura“, care de o bucată de vreme se tipărește într-un format nou, mai mic, mai comod. Saltîkov-Șcedrin, Gogol, Korolenko ș.a. au apărut cu o serie de povestiri în „Biblioteca pentru toți“, iar ,,Pîinea“ lui A. Tolstoi și alte creații epice mai de amploare, în colecția „Roman-gazetă“. Aceste colecții nu au o vîrstă prea înaintată. Ele nu sunt încă destul de cunoscute de masa mare au pătruns, totuși, și a cititorilor. Dar ele se găsesc și pe masa unui țăran de la munte, și în buzunarul salopetei tractoristului de pe malul Dunării. Și este sigur că ele vor pătrunde pretutindeni în număr tot mai mare. Este de dorit să se generalizeze sistemul numerotării volumelor apărute în fiecare colecție, fiindcă asta înlesnește posibilitatea de identificare, după cum e bine ca toate aceste colecții să aibă, pe coperta de la sfîrșitul cărții, lista tuturor cărților apărute în colecție, iar la început o enumerare a operelor autorului respectiv însoțită de indicarea editurii sau a colecțiilor în care au apărut. Asemenea indicații sînt de natură să îndrumeze pe cititorul cîștigat pentru literatură și să-i pună la îndemînă cunoașterea întregii opere a unui autor preferat, care se apropie mai mult de sensibilitatea lui de cititor. Faptul că unele din aceste colecții apar sub îngrijirea parțială sau totală a unor scriitori de seamă, este o garanție și în ceea ce privește alegerea materialului și în ce privește calitatea traducerii și a prezentării. Și aceasta nu este puțin căci mai ales în aceste colecții, ce trebuie să încurajeze un mare număr de cititori care sînt de-abia la începutul „carierii“ lor de lectori, și materialul literar și traducerile trebuie să fie dintre cele mai bune. Colecțiile acestea nu trebuie să fie un cîmp de experiență ,pentru utilizatorii de ocazie care nu au nimic comun cu literatura, așa cum se mai întâmplă. Mai mult ca oricare alte tipărituri, acestea trebuie lucrate în cele mai bune condiții literare, nu numai din respect pentru autor —care este același, indiferent în ce ediție și format i se tipărește opera — dar și din datorie față de noul cititor. Răspunderea tot mai crescută și experiența vor ajunge să perfecționeze aceste colecții al căror rol este deosebit de important. Dacă celelalte colectă, prin formatul lor, pun la dispoziția cititorilor lucrări scurte, schițe și nuvele, „Romanul-gazetă“ — care în Uniunea Sovietică are experiența unui succes îndelungat — capătă la noi — de cînd a fost adoptat de editura „Cartea rusă“ — posibilitatea de a da cititorilor operele mari, capitale, ale celor mai buni scriitori. E o „invenție" editorială ingenioasă, de mare însemnătate care ar trebui preluată și de alte edituri ale noastre. Această operă a editurii „Cartea rusă“ va da tot mai multe roade, și tirajul colecțiilor, dacă ele vor fi bine popularizate, va crește necontenit. Asemenea cărți fac să pătrundă tot mai adînc în conștiința poporului nostru cele mai bune creații ale scriitorilor ruși clasici și ale scriitorilor sovietici. DEMOSTENE BOTEZ '«Ml ? ? Donbassul a sărbă- Sărbătorirea torit a 60-a aniverurii minfii sare a lui Pavel Gri Uliul miner gorievici Bespoșceadpoetnîi, precum și 30 de ani de activitate literară a scriitorului. Poetul s-a născut și a copilărit în Donbass, a lucrat în mină, iar apoi a devenit cîntărețul regiunii sale miniere. Versurile lui sunt adesea cîntate în cluburile minerilor, in școli și la radio. Cărțile acestui poet se găsesc în toate casele regiunii, căci în poeziile lui se oglindesc toate preocupările celor ce muncesc la extragerea cărbunelui, topitul oțelului, la construcția locomotilajelor sau a combinelor miniere. El a fost mereu alături de muncitori, cîntîndu-se munca. In 1929, cînd viață a fost inițiată întrecerea socialistă pentru îndeplinirea înainte de termen a primului plan cincinal, Pavel Respoșceadnîi i-a cvitat pe minerii care au dat Moscovei peste plan 40 de vagoane de antracit, pe muncitorii uzinei „Revoluția din Octombrie” care au produs peste plan o locomotivă. În 1941, cînd vicleanul dușman a atacat Patria Sovietică, deviza de luptă a minerilor consta din cuvintele lui Pavel Respoșceadnîi : „N-a-ngenunchiat Donbassul încă nimeni, și nimeni nu îl va îngenunchia !“. Poezia lui Respoșceadnîi cvită minunații locuitori ai Donbassului, eroii muncii socialiste, eroii legendari ai Marelui Război pentru Apărarea Patriei. • . . Recent, a apărut în „inostrannaia u.r.s.s. primul număr literatura“, nr. 1 al. revistei, ”Ir?/t,rav nara literatura (Literatura străină). Revista cuprinde versuri ale poetului chinez Șu Fan, ale poetului ceh Josef Kamar, ale poetului iugoslav Branko Ciopici ș.a. In același număr, apar: nuvela Annei Seghers „Omul și numele lui”, piesa dramaturgului francez Jean Paul Sartre, „Lizzi“, povestirile scriitorului indian Prem Ciandra, „Mîntuire“, și primele capitole din romanul lui Roger Vaillant „Pierette Annable“. ? ^ Un loc deosebit îl ocupă în revistă % rubrica moștenirii literare, care cuprinde scrisorile inedite ale lui Romain Rolland și fragmente din articolele lui Walt Whitman. Revista conține următoarele permanente: „Critica“, „Tribuna rubricii creației“, „Comentarii și documente“, „Scrisori de peste hotare“, „Viața teatrală“, „Pe ecranele cinematografelor“, „Din lună ? în lună“ (cronica). In nr. 1 apare un articol al lui K. Fedin despre Thomas Mami, un altul de N. Fedorenko despre * Lu Sin, o prezentare a operei lui J. Aldridge de A. Amkst, un studiu asupra literaturii postbelice din S.U.A. de E. Romanova ș.a. Alte rubrici ale revistei sînt intitulate „Printre cărți“ și „Viata s social-literară de peste hotare". In numerele următoare, revista va începe publicarea unor noi romane : al scriitorului chinez Ciao Su-li, al scriitoarei italiene S. Bonfanti, al scriitorului american W. Wilson, al scriitoarei poloneze M. Dombrovskaia etc . Piese despre rîii S . Maiakovski eind interes. Dar piese cu aceasta temă s-au scris, pină acum, puține. In ultima vreme insă, două teatre sovietice au prezentat două lucrări dramatice noi, mechinate , vieii marelui poet. La Teatrul „A. S. Pușkin" din Leningrad se joacă piesa lui V. Katanian, „Ei l-au cunoscut pe Maia fkovski”. Piesa lui Katanian, unul din cei mai de seamă biografi ai poetului, redă : atmosfera primilor ani de după terminarea războiului civil, anii de muncă intensă cînd Maiakovski cutreiera ara f ducind prin versul său de foc cuvintul partidului. Cronicarii dramatici relevă în fi deosebi, jocul admirabil al lui N. Cerkasov, în rolul poetului, Im Stalingrad. Teatrul de dramă preintă o altă piesă, care se cheamă „O formă teribilă’", închinată tot vieții lui ? Maiakmski ! V/ '"V/ '"Vz ''Vi 'Vz 'Xz <*Vz ''V/ '"Vz 'Xz >Xz (V rXz /Xz <“V/ <Xz '“V/ ^Xz '“V» «Xz ^Vz rXz /Xz <Xz /Xz <Xz '‘Vz <Xz -Xz ( K* N* Batiușkov In primele două decenii ale veacului trecut, cu toată teroarea faimosului ministru Arakceev, creștea tot mai intens, în Rusia, mișcarea de eliberare care avea să culmineze cu răscoala decembriștilor din 1825. In această epocă literatura rusă își căuta căi de expresie a sentimentului patriotic și a dragostei de libertate. In același timp se înfruntau și două cu rente literare: clasicismul Intîrziat și romantismul. Revolta an tiarabceevistă a poeților își găsea un drum in patosul romantic, dar, lucru caracteristic pentru literatura rusă și în alte epoci, contradicțiile sociale au imprimat multor scriitori o substanțială orientare realistă întregită de elementul patetic al romantismului. Epoca aceasta de căutări ale formelor noi de expresie pentru tendințele sociale ale poeților, iși găsește dezlegarea genială în creația marelui Pușkin. Dar drumul poeziei pușkiniene a fost pregătit de o pleiadă de poeți, dintre care cel mai proeminent a fost vestitul Radișcev. Printre ei se afla și K.N. Batiușkov. Acesta era fiul unui nobil sărăcit. S-a născut în Vologda la 18 (29) mai 1789. In viitorul poet s-a dezvoltat o adincă sensibilitate pentru oameni și pentru natură. Cultura lui bogată și inteligenta pătrunzătoare, dar, mai ales, activitatea în cercul „Asociației libere a amatorilor de litere, științe și arte" in care animatorul principal era Radișcev, l-au orientat spre adevărul vieții. Cunoașterea realității aveau să i-o întregească și cele două campanii militare la care a participat și desele lui călătorii prin țară și peste hotare. Batiușkov nu și-a găsit, în atmosfera încă neclară a literaturii din epoca sa, o cale de expresie poetică pe măsura talentului său. Forța lui însă, răzbește adesea în tematica, îndeosebi călăuzită pe căi potrivnice clasicismului; in tratarea cu patos simplu, popular, a dragostei de patrie, în versul său foarte adesea melodios, ca un cîntec țărănesc; in sensibilitatea simplă și plină de culoare a imaginii. Traducător (adesea întro manieră foarte originală) din Tibid, Tasso, Petrarca, Boileau, La Fontaine, Parmj ș.a., Batiușkov a scris, în gustul clasic, și elegii, dar elegiile lui nu au nimic sfîșietor; ele au mai degrabă o structură optimistă, nu elegiacă. Principiul „cârpe diem" al lui Horațiu, poet pe care-l citează, este dezbrăcat de semnificația epicureică pe care i-o dădea poetul latin. In poezii de mare clocot lăuntric („Prizonierul“, „Amintire", „Umbra prietenului”) Batiușkov câită patria cu care-și păstrează legăturile sufletești în fiece moment, ca bunăoară aci, pe malurile Ronului: Tăcere peste tot... Și-n goale depărtări, Păduri de lănci ies din pămînt spre zări ! Pădurile se mișcă. Și sună scuturi și armuri Și bezna î-nfiorătoare, Steaguri în negru fîlfîit — negre păduri ; Merg, piscuri, slavii, și vrăjmașul moare. Pe Neman sînt, dau lăncilor odihnă, Cresc din zăpadă corturi mii de mii, Pe mal ard rugurile-n tihnă Tot cerul zugrăvindu-I cu pete stacojii. Batiușkov își formulase, in parte, un program tematic încă la începutul activității sale poetice, îndeosebi in poezia „Către Finsa": ...liniștea e fericire, Cugetul curat — comoară, Libertatea — dar ceresc... Dar programul nu s-a realizat in forma statuară pe care o prevestea robustul, insă insuficient precizatul său talent. Batiușkov a murit, după o boală lungă și grea, acum 100 de ani, la 7 (19) iulie 1855, fără a-și fi încheiat mesajul. Belinski și-a dat seama clar de acest lucru, notind că poetul „a murit prea devreme, pentru literatură și poezie”. Dar însuși Batiușkov, în preajma morții, avea conștiința acestui fapt, cînd scria în cuvinte mișcătoare și tragice: „Eu semăn cu un om care nu a ajins pînă la ținta sa, dar a purtat pe cap o amforă frumoasă, plină. Amfora a alunecat de pe cap, a căzut și s-a făcut țăndări. Cea că de află acum ce se găsea în ea!“. Totuși, partea lui Batiușkov nu s-a irosit. Pe drumul lui Radișcev, Batiușkov și al altor cântăreți s-a ridicat, puțin după aceea, Pușkin, soarele poeziei ruse. VICTOR KERNBACH MEDALION Ron, bate-ți valurile tale. Rod cîmpurilor din>d. Dar amintește-mi văi natale. Cu Donul spumeginid. Poetul etită adesea tinerețea, dragostea, natura frumoasă a Rusiei. Cunoscind din proprie experiență periojul războiului, Batiușkov are pentru asemenea teme ochiul unui realist atent și, chiar dacă n-a perseverat la acest timp de observație, ne-au rămas de la el unele fragmente care prevesteau posibilități poetice marit ca această „Trecere a oștilor rusești peste Neman, la 1 ianuarie 1813". Im, Wm „Veac nou“ pag. 2a 22 iulie 1955 Pe pă 3. Curtu Draghina, conducătoarea gospodăriei In apropiere de Arad, acolo unde apele tulburi ale Mureșului, după ce au străbătut Carpații, cotesc lin către granița ungară și se îndreaptă spre Tisa, se află așezat satul Șemlac. Satul, cu uliți largi — adevărate bulevarde — are case temeinic clădite și e plin de pomi. Gard lîngă gard, se ascund de privire vaste grădini înflorite și acoperișuri de țiglă. Șemlacul are 1800 de case, socotind numai pe cele de locuit. Viața oamenilor din acest sat e felurită, ca și ogrăzile clădirilor; sînt unele case ca niște bijuterii — cu verandă, cu mari ferestre umbrite ce dau spre uliță, dar se găsesc și adevărate cocioabe. Treci pe uliță, te uiți la porțile cu zăvoarele lor grele și, fără să vrei, îți dai seama că sînt aici în sat mulți proprietari de curți și curticele ascunse de privirile oamenilor. Dar în Semlac se găsește acum și o curte mare, și ce mai curte ! Mai mare dragul s-o privești. Curtea are patru grajduri, patru puțuri, patru remize pentru inventarul agricol. Și ce curățenie, ordine și regulă e acolo. Peste tot unde-ți arunci privirea vezi urmele unor mîini grijulii. Această curte a luat ființă, drept în inima satului, încă acum cinci ani și se întinde cu jumătatea unei uliți lungi. Oamenii i-au dat numele de „7 Noiembrie“ gospodăriei lor colective. Curtea asta mare, înființată în mijlocul satului, creștea și se întindea tot mai mult. Iar în anul 1952, Curtu Draghina — o femeie cu multă voință, energică și activă — a fost aleasă conducătoarea gospodăriei. Părea foarte tînără ; avea o față rotundă cu doi ochi căprui, larg deschiși. Nu prea înaltă, bucurîndu-se de o sănătate desăvîrșită, Draghina își reținea cu greu zîmbetul de pe buzele cărnoase care au cunoscut bă*) Urmare. Vezi „Veac nou" nr. 26 mint rom SEMION BABAEVSKI taia soarelui și a vîntului. De multe ori, acoperindu-și fața cu colțul basmalei, legată sub bărbia-i ascuțită (la fel cum își poartă basmalele și femeile cazace din Cuban), ea povestea în cuvinte puine istoria gospodăriei colective în răstimpul celor cinci ani de pînă acum. Tînărul colectiv se punea greu pe picioare. La început, n-au fost decît 70 gospodării și 10 perechi de cai. Prin sat au Început să circule zvonuri. „Se va destrăma“ — ziceau unii. Nu existau nici vaci, nici porci, nici păsări. Pe atunci, nimeni măcar nu visa să aibă grădini de zarzavat. Cînd s-a răspîndit vestea că Draghina urma să fie aleasă președintă, ea a fost vizitată de vecinele ei, care nu făceau parte din colectivă. I se spunea : „Tu ești femeie, unde te bagi cu mintea ta? Nu sînt în stare bărbații să facă ceva, dar mi-te o femeie ! Lasă-te, Draghina, asta nu-i treabă pentru tine“. Draghina le privea cu amărăciune și totuși nu putea să-și ascundă zîmbetul. „Da’ voi de ce vă necăjiți ? le-a răspuns dînsa. Ziceți că n-am să izbutesc da’ eu uite că tot am să încerc! Putere am destulă“. Nimeni nu știe cînd doarme Draghina și cînd se odihnește. Nici astăzi nu are șareta sau căruța care se cuvine s-o aibă un președinte. Fiece cal e numărat. Dar Draghina e peste tot. Ea poate fi văzută pe cîmp, și în zori de zi și noaptea tîrziu. Femeile o iubesc iar bărbații o stimează și se cam tem de ea. De obicei, înainte vreme, în ședințe femeile se îngrămădeau pe ultimele locuri și stăteau acolo nebăgate în seamă. Acum, însă, primele locuri sînt ocupaite de femei. Chiar și primul cuvînt tot lor li se dă. Mult timp „fluxul“ și „refluxul“ des împiedicau bunul mers al lucrurilor. Azi erau primiți în colectivă unii iar mîine alții se retrăgeau. Dacă recolta era bună, era „flux“, dar dacă era secetă, venea „refluxul”. In urma unei cuvîntări rostite de Draghina la adunarea generală sau a unei convorbiri cu femeile, se producea „fluxul”. Peste o lună te trezeai că în sat au început să circule zvonuri ticăloase și venea, bineînțeles, „refluxul". Dar cită bătaie de cap cu împărțirea Inventarului și a pămîntului. Cu inventarul te mai puteai descurca oarecum : îa-ți plugul, căruța și caii tăi, și du-te cu dumnezeu. In schimb cu pămîntul, bătaia de cap era mare. Bucățica de pămînt trebuie s-o alipești proprietății comune, dar ea se află la distanta de 1—2 km de proprietatea colectivei. Era necesar să convingi vreun vecin cu gospodărie individuală să-și cedeze bucata lui de pămînt în schimbul alteia. Munca de convingere dura cîteva luni. Și, deodată, aceste bucăți de pămînt trebuia să fie din nou împărțite, și ăsta era din adevărat. Colectiva se clătina dintr-o parte într-alta. Mai tîrziu, chiar îmlăuntrul colectivei au fost descoperiți oameni care, ca niște viermi, rodeau gospodăria de la rădăcină. Aceștia au fost excluși într-o adunare generală. Apoi a început afluxul de membri noi, iar astăzi gospodăria colectivă se compune din 340 gospodării, avînd o suprafață arabilă de peste 1.000 hectare. Și veniturile au crescut simțitor. Astfel, anul trecut s-au plătit, de om, pentru fiecare zi-muncă, 8 kg grîne și cîte 3 lei, pe lîngă legume și cartofi. In cinci ani, curtea cea mare din mijlocul satului a devenit centrul vieții sociale din Semlac. Aci se află administrația, clubul, radio-ul, colțul roșu, biblioteca, aci vin caravanele cinematografice. Tot aici se țin ședințele, se adună serile tineretul la horă. Dacă privești de pe uliță viața de aici, ți se pare că totul a rămas ca înainte, cum era adică acum cinci ani. Aceleași garduri în dosul cărora se văd cumpenele fîntînilor și acoperișurile grajdurilor și remizelor. Noi am străbătut toată curtea, de la fierărie la seră. In curtea asta se găsește întregul inventar a patru brigăzi agricole. Era duminică și am putut cerceta totul — de la căruțe și pînă la jgheaburile de lîngă fintîni. Buna rînduială se vădea de la întîia ochire. Căruțele erau așezate toate în remize, cu oiștile în afară, semănătoarele sau plugurile aveau brăzdarele și roțile unse, iar întregul inventar agricol era păstrat în șuri. Intrînd în grajd, am văzut caii sătui, curați, cu coamele grijuliu țesălate ; hamurile, unse și ele, atîrnau intr-un colț. Finul adus de pe cîmp era așezat in stoguri. Tot terenul era oglindă. Se vedea bine că măturile sînt des folosite pe aci. Toate astea i se datoresc tovarășei Draghina care i-a invățat pe brigadieri să facă așa — ne-a spus un bărbat mai în vîrstă cu o pălărie pe cap. — înainte vreme erau împrăștiate aci tot soiul de lucruri. — Cu toții ne-am străduit — îl corectează Draghina. Dar fără asta nu se poate. Țăranii ceilalți trebuie să ia pildă de la noi. De aceea în curtea mare trebuie să fie mai multă curățenie și rînduială decît în curticelele cele mici. Ades vin pe la noi țărani cu gospodării individuale. Se uită, cercetează să vadă cum ne gospodărim. Iată și acum avem un observator de ăsta; uite-i stă colea, mai la o parte... Eram întovărășiți de vreo douăzeci de colectiviști care ne arătau gospodăria lor cu plăcere și cu vădită mîndrie. Un singur român, slab și întunecat la față, stătea de-o parte și arunca priviri sfioase spre inventar și spre cai. Fața lui rasă proaspăt mi-a atras luarea aminte pe cind mă aflam în birourile gospodăriei, și discutam cu Draghina și cu brigadierii. Pitit într-un ungher, el asculta cu atenție tot ce se discuta și-și tot însemna ceva intr-un carnețel. — Cine-i omul ăsta? — am întrebat-o pe Draghina. — A! ăsta-i viitorul nostru „flux“! — mi-a răspuns ea, veselă, acoperindu-și zâmbetul cu mina. — E Popeanu Gheorghe, țăran cu gospodărie individuală, și ne vizitează destul de des. Nu lipsește de la nici o adunare. Ascultă în tăcere și privește peste tot... apoi își înseamnă toate cele în carnet- Ei, dacă am putea să-i cercetăm sufletul, să vedem, ce se petrece acolo ? Pe semne că nu-i de fel liniștit. E om bun, gospodar așezat și dacă am izbutit să-i ațîțăm cît decît sufletul, asta-i bine. Gheorghe Popeanu, auzind că se vorbește de el, s-a apropiat de noi și, clipind din ochii săi triști, a început să vorbească, punîndu-mi mina pe umăr. De la tîlmaci am aflat că Gheorghe Popeanu îl poftea pe oaspetele din U.R.S.S. să-i viziteze casa , gospodarul ar fi vrut să se mîndrească in fața celui sosit, cu gospodăria lui. In ce scop ? Poate pentru comparație, mai știi ? Cam de multișor nu mai văzusem la fața locului traiul unui țăran cu gospodărie individuală. Unde s-ar putea vedea așa ceva la noi în țară ? Doar la muzeu sau la teatru! 4. Vizitînd o gospodărie individuala Era o zi călduroasă. Soarele ardea fără milă. Cînd ne-am apropiat de casa lui Gheorghe Popeanu, ne-a deschis chiar el portița. Alături de el, ne ieși în întâmpinare și soția lui, Saveta, îmbrăcată în fustă și fe de sărbătoare. Era slabă, cu nas ascuțit, muncită și îmbătrînită înainte de vreme. Intr-o parte stătea un bătrîn cu părul alb, bine făcut, cu niște ochi umezi de bătrânețe. Acesta era Ștefan Popeanu, capul familiei. Pufăia dintr-o pipă scurtă și privea cu dezaprobare, nemulțumit, ba la musafir, ba la feciorul și nora lui. Bineînțeles că de la început ni s-a arătat cu multă amabilitate ograda. Loc, de altfel, era puțin, o căruță abia putea să întoarcă. In stânga porții se găsea o bucătărioară de vară, curată. Bucătărioara avea o plită țărănească obișnuită, dulapuri și dulăpașe cu vase, pe un perete atârna un ștergar, într-un colt era vătraiul,intr-o parte, o laviță acoperită cu o scoarță multicoloră. La dreapta porții se găsea o casă lungă și îngustă cu un cerdac, cu tindă și trei odăi. Sub casă, o pivniță văruită și cu ciment pe jos. De casă era lipit grajdul în care erau două iepe mici, cam slăbănoage. Alături, grajdul de vaci. Vaca gospodăriei n-a ieșit la păscut, intrucît în sat nu era loc de pășune. După grajdul de vaci urmau, așezate in dezordine, cotețul de păsări, țarcul de oi, un șopron pentru căruță și plug, nutreț, o remiză și coșarul pentru porumb. Din toate se vedea că această bucățică de pămînt a stors multă trudă nu numai lui Gheorghe Popeanu, ci încă bunicului și străbunicului său. Apoi intrarăm în casă, în prima odaie, care era curată și avea două paturi înalte. Bătrînul Ștefan, mereu tăcut și încruntat, pe urmă. După privirea ochilor săi înlăcrimați se vedea că el nu este de acord cu invitația făcută oaspeților. Intre timp gospodina pusese pe masă, într-o oală de lut, niște lapte rece, adus din pivniță, cîteva felii de slănină, și, intr-o farfurie mare, ceva ce semăna cu o plăcintă. Produsul acesta era foarte gustos. Mai târziu mi s-a spus că am mîncat mălai copt, făcut din făină de porumb. Cu toate că se făcea prin mijlocirea traducătorului, convorbirea noastră fu destul de însuflețită. Discutarăm despre diferite probleme țărănești, despre perspectivele recoltei, despre timp, despre animale, despre faptul că Popeanu cel tânăr și nevasta lui, Saveta, se duceau pe cîmp cu noaptea-n cap, de la ora 3. — Nu vă lasă copiii să dormiți, ori n-avei somn ? — îi întrebă Draghina zîmbind. Popeanu îi răspunse : — La mine nu-i ca la voi, în colectivă, eu n-am pe cine să mă bizui, așa că n-am vreme de somn. Apoi Draghina a remarcat că iepele lui Popeanu sînt tare slabe, fie pentru că stăpînul lor nu le dă destul nutreț, fie că le muncește prea mult. — Iepele mele o duc mai prost decît caii voștri — răspunse fără plăcere Popeanu. — Dar tu și cu Saveta vă descurcați mai ■ușor, ori mai greu decit noi? — întrebă iar Dragbina. Popeanu cel tânăr se fer de răspuns, aprinzîndu-și o țigară. Saveta lăsă capul în jos și nu zise nici ea nimic. In schimb bătrinul Ștefan, simțind ceva neplăcut în vorbele președintei, se schimbă la față, iar ochii începură să-i lăcrimeze și mai tare. — Mai ușor ca voi — răspunse în sfîrșit Popeanu după o lungă tăcere. Noi dacă vrem muncim, dacă vrem ne odihnim ! — Se vede după tine și după Saveta ce bine vă odihniți — remarcă Draghina. — Vezi, Gheorghe, să nu te îmbolnăvești, și să nu-ți îmbolnăvești și nevasta, tot îmbogățindu-te atâta. — Draghina, — a întrerupt-o bătrînul cu o voce răgușită — tu ești musafira noastră, stai la masa noastră... Te rog, nu te amesteca în viața noastră... Omul e slobod să trăiască după cum ii place... Rînduiala cea nouă ne-a dat pămînt, cinste și slavă, dar, rînduielii celei noi. Dară atîta vreme cît putem trăi ca în trecut, cum au apucat a trăi bătrinii noștri, așa avem să trăim și noi și n-ai să-l poți abate pe feciorul meu de pe drumul pe care a apucat. — Dar ce nevoie am de feciorul dumitale! — spuse Draghina. — Numai atîta să știu: de ce ne vizitează așa de des? — Eu ? pe voi ?—întrebă speriat și roșind Popeanu cel tînăr. — Glumești! — Apoi se sculă de la masă și se apropie de taică-său. — Taică, niciodată n-am fost pe la ei. Draghina glumește. — După aceea îi spuse ceva în șoaptă lui tatîne-său și-l duse în odaia de alături, de unde se întoarse posomorit și ferindu-se a o mai privi pe Draghina. — Tata-i om bătrîn — începu el să vorbească fără a-și ridica privirea. La voi n-are să vie, lasă-1 să-și trăiască zilele tot ce i-au mai rămas. Iar despre aceea că vin la voi uneori, n-ar fi bine să știe și el. Curînd ne luarăm rămas bun și ieșirăm în uliță, unde era o arșiță cumplită. Gheorghe Popeanu, strîngîndu-mi mina cu mânile sale muncite și bătătorite, îl rugă pe traducător să-mi spună că el nu poate să se rupă de pămîntul, de ogorul lui, că își iubește truda lui, caii lui, casa lui, că își are gospodăria lui, că e îmbrăcat, că are ce mînca, însă că inima îl tot trage spre oameni. Dar de ce anume îl trage inima spre ograda aceea mare, spre oamenii ei, Gheorghe Popeanu nu știa nici el să spună... înesc **