Veselia, 1934 (Anul 42, nr. 1-52)

1934-01-04 / nr. 1

VESELIA IN FINE Intoxicaţi de sărmăluţe Şi trandafiri cu usturoi, Cu capul ne­limpezit încă De la gargara din butoi, Începem a reverii iară La viaţa­­le odinioară Când ne lăsa guriţa apă Să devorăm o vrăbioară Să bem un păhăruţ la masă Şi mesele la timpul lor, Ne­începând de dimineaţă Şi până n­ miezul nopţilor : Să simţim gustul la mâncare Nu îndopaţi ca nişte gâşte Să gâfâim ca trenu­ri gară Şi să ne batem ca de muşte. De-acum scăpaţi de hamalâcul Intâm­pinat în orice casă, Unde de cum puneam piciorul Ne şi 'n casa „poftiţi la masă“ Ne vom putea vedea de treburi, Destul, destul am petrecut. A fost şi asta o corvadă De-odată cu vremea a trecut. Ciupac — Cum poţi vedea în cărţi că am doi amanii când eu nam de­cât unul ? — Nu vam spus că am darul de a vedea dublu ? — Domnul Valeri­u Urzică ? — In persoană. Cu cine am onoare ? Şi interlocutorul meu, om cam de vreo patruzeci sau patruzeci şi cinci de ani, aducând puţin la înfăţişare cu domnul Potârcă (Virgil) şi la mers cu domnul Iorga (Neculai), îşi declină zâmbitor numele şi calitatea. — Amedeu Câmpulungeanu, foto­graf ambulant. Sunt un om cu sânge rece. Am tre­sărit însă la auzul unei astfel de înde­letniciri şi am căutat să pun între mi­ne şi vizitator, obstacolul masiv al biu­­roului meu de stejar. După recenta întâmplare de la ministerul de războiu, precauţia părea a nu fi inutilă. Mă interesai apoi de scopul acestei vizite neaşteptate. — Să vedeţi... Vă cunosc din pagi­nile „Veseliei“, acest organ all oameni­lor deştepţi din România. Citesc cu mare interes „compunerile din cap" ale marelui meu concetăţean Niţă Pit­palac, şi în general tot ce se publică în unica revistă umoristică din ţară. — Vă mulţumesc în numele „Vese­liei“ şi al colaboratorilor ei, dar nu văd încă... — Daţi-mi voe... Viaţa fiecărui cetă­ţean capătă adeseori aspecte vizibile. Obiectivul unui aparat fotografic în­registrează ridiculul de o diversitate cu adevărat uimitoare şi-l prezintă ne­deformat posterităţii. Fotograful este obligat să observe prin însuş felul os­tupaţiei lui. Dacă pe deasupra mai e înzestrat şi cu o câtime de spirit cari­catural, transformă aceste două ele­mente într­e autentică şi inepuizabilă vână umoristică... — Pe scurt: aţi venit să ne oferiţi colaborarea d­vs... — Intr’adevăr... — Da, dar nu sunt calificat să... — Mă rog, mă rog... N am­ scris nici­odată nimic și nici nu mă gândesc s’o fac de aci înainte... Ași vrea numai să vă sugerez unele subiecte trăite pe cari le-am cules la rându-mi prin diver­sele squaruri înființate de domnul pri­mar în concediu Dobrescu, unde îmi exercit în mod cotidian meşteşugul. Dvs. nu vă aparţine decât să daţi for­mă literară acestor istorioare. — Primesc bucuros cu condiţia ca aceste povestiri să intereseze pe citi­torii „Veseliei“. C­OCOŞUL 3 la spune, Mimi, dacă mai înşela, mi-ai spune-o? Da. Ei bine, te înşel! Sunt liniştit ; dacă ar fi adevărat, nu mi-ai spune-o.

Next