Veselia, 1934 (Anul 42, nr. 1-52)
1934-01-04 / nr. 1
VESELIA IN FINE Intoxicaţi de sărmăluţe Şi trandafiri cu usturoi, Cu capul nelimpezit încă De la gargara din butoi, Începem a reverii iară La viaţale odinioară Când ne lăsa guriţa apă Să devorăm o vrăbioară Să bem un păhăruţ la masă Şi mesele la timpul lor, Neîncepând de dimineaţă Şi până n miezul nopţilor : Să simţim gustul la mâncare Nu îndopaţi ca nişte gâşte Să gâfâim ca trenuri gară Şi să ne batem ca de muşte. De-acum scăpaţi de hamalâcul Intâmpinat în orice casă, Unde de cum puneam piciorul Ne şi 'n casa „poftiţi la masă“ Ne vom putea vedea de treburi, Destul, destul am petrecut. A fost şi asta o corvadă De-odată cu vremea a trecut. Ciupac — Cum poţi vedea în cărţi că am doi amanii când eu nam decât unul ? — Nu vam spus că am darul de a vedea dublu ? — Domnul Valeriu Urzică ? — In persoană. Cu cine am onoare ? Şi interlocutorul meu, om cam de vreo patruzeci sau patruzeci şi cinci de ani, aducând puţin la înfăţişare cu domnul Potârcă (Virgil) şi la mers cu domnul Iorga (Neculai), îşi declină zâmbitor numele şi calitatea. — Amedeu Câmpulungeanu, fotograf ambulant. Sunt un om cu sânge rece. Am tresărit însă la auzul unei astfel de îndeletniciri şi am căutat să pun între mine şi vizitator, obstacolul masiv al biuroului meu de stejar. După recenta întâmplare de la ministerul de războiu, precauţia părea a nu fi inutilă. Mă interesai apoi de scopul acestei vizite neaşteptate. — Să vedeţi... Vă cunosc din paginile „Veseliei“, acest organ all oamenilor deştepţi din România. Citesc cu mare interes „compunerile din cap" ale marelui meu concetăţean Niţă Pitpalac, şi în general tot ce se publică în unica revistă umoristică din ţară. — Vă mulţumesc în numele „Veseliei“ şi al colaboratorilor ei, dar nu văd încă... — Daţi-mi voe... Viaţa fiecărui cetăţean capătă adeseori aspecte vizibile. Obiectivul unui aparat fotografic înregistrează ridiculul de o diversitate cu adevărat uimitoare şi-l prezintă nedeformat posterităţii. Fotograful este obligat să observe prin însuş felul ostupaţiei lui. Dacă pe deasupra mai e înzestrat şi cu o câtime de spirit caricatural, transformă aceste două elemente între autentică şi inepuizabilă vână umoristică... — Pe scurt: aţi venit să ne oferiţi colaborarea dvs... — Intr’adevăr... — Da, dar nu sunt calificat să... — Mă rog, mă rog... N am scris niciodată nimic și nici nu mă gândesc s’o fac de aci înainte... Ași vrea numai să vă sugerez unele subiecte trăite pe cari le-am cules la rându-mi prin diversele squaruri înființate de domnul primar în concediu Dobrescu, unde îmi exercit în mod cotidian meşteşugul. Dvs. nu vă aparţine decât să daţi formă literară acestor istorioare. — Primesc bucuros cu condiţia ca aceste povestiri să intereseze pe cititorii „Veseliei“. COCOŞUL 3 la spune, Mimi, dacă mai înşela, mi-ai spune-o? Da. Ei bine, te înşel! Sunt liniştit ; dacă ar fi adevărat, nu mi-ai spune-o.