Veselia, 1937 (Anul 45, nr. 1-52)

1937-01-01 / nr. 1

«O, S­tt. -i • ’■ t ..... • .... 3 .mill uoiM.i iH’riUrio «lOllllliXMIM IS I'll, 1*1 I o V» of!i viinilicii v «1 «»SI c «I »■•up H o r f o v «I H«fe..r o in » oar IB APR. 1348 Toată mahalaua e în zarvă pen­tru anul care se ’noește. O curte aproape doismică, împrej­muită cu un grilaj care înainte fu­sese, după cât se vede, vopsit cu roş, dar care acum părea verde, — cu­­lpai tinereţii. C­lasă ce se compune din patru o­­dăi mari şi-o săliţă, plus celarul unde-şi ţine omul lucrurile casnice şi unde primăvara clocesc găinile, — aşezate în găleţi de stins var. Soţia gospodarului, cocoana Vasi­­lica (ziua dumneaei de anul nou) e destul de amiabilă cu musafirii; aş putea zice, pe drept cuvânt, prea curtenitoare. Are un „atu“ care o face pe loc să devie simpatică şi când râde îşi descoperă tot şiragul din­ţilor... strălucitori de falşi. Dar am­fitrioana, pe deasupra „ata“-ului mai are o fată, — godănacă, absol­ventă de profesional. Era să urmeze şi gradul al doilea. Insă cocoana Va­­silica s’a înduioşat şi-a retras-o pen­tru simplul motiv că-i „fuge ochii după gologani“. Şi odrasla e drăgă­laşă, ochi zâmbitori, în plină desvol­­tare, unghii lustruite, doi bujori aprinşi în obraji, păr ondulat, sprin­­cene trase cu dermatograful şi-o ta­lie atât de sveltă că s’ar preta să fie petrecută printr’un inel, bineînţeles de dimensiuni mari. Se recomandă scurt : — Domnişoara Pârlogeanu, încân­tată de cunoştinţă... vă rog luaţi loc Coana Vasilica sare cu gura. — Ce Pârlogeanu te găseşte Tiţo ? — Ei, maman ! Dar cum ? — Zugravu, pă numele lu’ tatu. Nu p’al lu’ moş Pârlog, bunică-tu. Ce, şi-acum Ii ţii parte, după ce ne-a tocat averea? Amfitrioana se face foc şi dispare pentru moment din cameră. Tiţa se uită lung in urma ei, clatină ca­pul cu amărăciune şi mi se adre­sează, făcând­u-mă confident. — Suferă, mămica. Nu ştiu ce are. — Omul suferă şi de metehne, domnişoară ! încerc să intervin eu. Uneori nu se’nţelege, alte­ori se’nţe­­lege greşit. Fata devine prietenoasă din ce în ce. — Şi cam ce metehne poate avea o femee de calibrul dumneaei sau chiar de etatea dumitale ? Răspunsul m’a uluit. Absolventa de profesional știa prea multe. — Nu mă ’nțeilegi, domnișoară, zi­sei eu. — A, perfect. Ești filozof. îmi pla­ce, să știi. Simpatizez cu filozofii. Oameni cu scaun la cap. Și se ciocni cu degetul arătător pe frunte. Da, i iartă-mă că te’ntrerup (în realitate nici nu vorbeam) eu la şcoală auzisem că toţi filozofii sunt nişte nebuni. Sigur, nu te amestec pe d-ta. Eşti filozof, aşa... aşa fiind­că-mi plc aici mie... Coana Vasilica întrerupse firul discuţiei aducând pe-o tavă câteva pârjoale un frigărui unse pe deasu­pra cu zeamă de usturoi. — Mâncare boierească, maică. Aşa e la noi în mahala... Se găseşte, slavă Domnului ! Şi îndreptându-se către Tiţa i se adresă pe un ton paşnic : — Tiţo, tae pâine la oameni. Nu vezi că s’a isprăvit ? Tae să s’aj­ungă. ... Că ai die unde. La noi nu e casă de calici. Să fie belşug, să nu ne scoată lumea vorbe... Luaţi, maică, să nu vă fie ruşine. Sânteţi ca la dv., acasă... Că nu e ruşine când ceri şi mănânci. E ru­şine când furi şi te prinde... După o jumătate de ceas, coana Vasilica se’nfurie. — Ceai, maman ? — Pă dracu am. Dă gură după tat’tu. — E la „băeţii veseli“, vis-a-vis. — Găsi-l-ar cu... băeţii lui, cu tot!... Că nu se mai satură. Iar s’a călit, sigur. Păi, asta-i trebuia lui, prăpăditu ? Asta-i trebuia ? N’are hanţă pă el şi auzi! Băeţii veseli... Hm ! Veni şi capul familiei, domnul Costică Zugravu, cu două sticle de „tulburel“ în mâini. Domnişoara tocmai începuse dis­cuția asupra vizitei savantului Voro­­noff în București. II găsea un băr­bat „sic“, iar stăpâna casei începuse să-l îndrăgostească din cele câte auzea. — Om care aleargă, nu ca ăsta al meu. N’are nici-o decoraţie. Domnul Costică Zugravu aduse o noutate. Se supnise la cârciumă că Spania cere ajutorul României şi că România refuză pe motiv că au in­tervenit şi Sovietele. Şi „nu vrem să ne stricăm cu ruşii“. — Rusu’ Vasilico, lucrează cu „bol­­cevicii“, zise domnul Costică cu toa­tă gura. — Şi talienii... — Care talieni ? Spaniolii, fă! — Eh !... — E, ăia se face frate cu rusu’ ca să-i tragă pe sfoară la un caz. Şi p’ormă noi să rămânem cu „bolce­­vicii“ ca să’mpărţim... Să bateră pentru alianţie. — Ce să’mpărţim ? — Păi, eu ştiu !... Că n’am mai

Next