Veselia, 1937 (Anul 45, nr. 1-52)
1937-01-01 / nr. 1
«O, Stt. -i • ’■ t ..... • .... 3 .mill uoiM.i iH’riUrio «lOllllliXMIM IS I'll, 1*1 I o V» of!i viinilicii v «1 «»SI c «I »■•up H o r f o v «I H«fe..r o in » oar IB APR. 1348 Toată mahalaua e în zarvă pentru anul care se ’noește. O curte aproape doismică, împrejmuită cu un grilaj care înainte fusese, după cât se vede, vopsit cu roş, dar care acum părea verde, — culpai tinereţii. Clasă ce se compune din patru odăi mari şi-o săliţă, plus celarul unde-şi ţine omul lucrurile casnice şi unde primăvara clocesc găinile, — aşezate în găleţi de stins var. Soţia gospodarului, cocoana Vasilica (ziua dumneaei de anul nou) e destul de amiabilă cu musafirii; aş putea zice, pe drept cuvânt, prea curtenitoare. Are un „atu“ care o face pe loc să devie simpatică şi când râde îşi descoperă tot şiragul dinţilor... strălucitori de falşi. Dar amfitrioana, pe deasupra „ata“-ului mai are o fată, — godănacă, absolventă de profesional. Era să urmeze şi gradul al doilea. Insă cocoana Vasilica s’a înduioşat şi-a retras-o pentru simplul motiv că-i „fuge ochii după gologani“. Şi odrasla e drăgălaşă, ochi zâmbitori, în plină desvoltare, unghii lustruite, doi bujori aprinşi în obraji, păr ondulat, sprincene trase cu dermatograful şi-o talie atât de sveltă că s’ar preta să fie petrecută printr’un inel, bineînţeles de dimensiuni mari. Se recomandă scurt : — Domnişoara Pârlogeanu, încântată de cunoştinţă... vă rog luaţi loc Coana Vasilica sare cu gura. — Ce Pârlogeanu te găseşte Tiţo ? — Ei, maman ! Dar cum ? — Zugravu, pă numele lu’ tatu. Nu p’al lu’ moş Pârlog, bunică-tu. Ce, şi-acum Ii ţii parte, după ce ne-a tocat averea? Amfitrioana se face foc şi dispare pentru moment din cameră. Tiţa se uită lung in urma ei, clatină capul cu amărăciune şi mi se adresează, făcându-mă confident. — Suferă, mămica. Nu ştiu ce are. — Omul suferă şi de metehne, domnişoară ! încerc să intervin eu. Uneori nu se’nţelege, alteori se’nţelege greşit. Fata devine prietenoasă din ce în ce. — Şi cam ce metehne poate avea o femee de calibrul dumneaei sau chiar de etatea dumitale ? Răspunsul m’a uluit. Absolventa de profesional știa prea multe. — Nu mă ’nțeilegi, domnișoară, zisei eu. — A, perfect. Ești filozof. îmi place, să știi. Simpatizez cu filozofii. Oameni cu scaun la cap. Și se ciocni cu degetul arătător pe frunte. Da, i iartă-mă că te’ntrerup (în realitate nici nu vorbeam) eu la şcoală auzisem că toţi filozofii sunt nişte nebuni. Sigur, nu te amestec pe d-ta. Eşti filozof, aşa... aşa fiindcă-mi plc aici mie... Coana Vasilica întrerupse firul discuţiei aducând pe-o tavă câteva pârjoale un frigărui unse pe deasupra cu zeamă de usturoi. — Mâncare boierească, maică. Aşa e la noi în mahala... Se găseşte, slavă Domnului ! Şi îndreptându-se către Tiţa i se adresă pe un ton paşnic : — Tiţo, tae pâine la oameni. Nu vezi că s’a isprăvit ? Tae să s’ajungă. ... Că ai die unde. La noi nu e casă de calici. Să fie belşug, să nu ne scoată lumea vorbe... Luaţi, maică, să nu vă fie ruşine. Sânteţi ca la dv., acasă... Că nu e ruşine când ceri şi mănânci. E ruşine când furi şi te prinde... După o jumătate de ceas, coana Vasilica se’nfurie. — Ceai, maman ? — Pă dracu am. Dă gură după tat’tu. — E la „băeţii veseli“, vis-a-vis. — Găsi-l-ar cu... băeţii lui, cu tot!... Că nu se mai satură. Iar s’a călit, sigur. Păi, asta-i trebuia lui, prăpăditu ? Asta-i trebuia ? N’are hanţă pă el şi auzi! Băeţii veseli... Hm ! Veni şi capul familiei, domnul Costică Zugravu, cu două sticle de „tulburel“ în mâini. Domnişoara tocmai începuse discuția asupra vizitei savantului Voronoff în București. II găsea un bărbat „sic“, iar stăpâna casei începuse să-l îndrăgostească din cele câte auzea. — Om care aleargă, nu ca ăsta al meu. N’are nici-o decoraţie. Domnul Costică Zugravu aduse o noutate. Se supnise la cârciumă că Spania cere ajutorul României şi că România refuză pe motiv că au intervenit şi Sovietele. Şi „nu vrem să ne stricăm cu ruşii“. — Rusu’ Vasilico, lucrează cu „bolcevicii“, zise domnul Costică cu toată gura. — Şi talienii... — Care talieni ? Spaniolii, fă! — Eh !... — E, ăia se face frate cu rusu’ ca să-i tragă pe sfoară la un caz. Şi p’ormă noi să rămânem cu „bolcevicii“ ca să’mpărţim... Să bateră pentru alianţie. — Ce să’mpărţim ? — Păi, eu ştiu !... Că n’am mai