Viața Nouă, aprilie-iunie 1971 (Anul 27, nr. 8177-8254)
1971-04-08 / nr. 8183
Nr. 8183 ■ [UNK] R ■Bn B BB [UNK]UM [UNK] ■ ■B [UNK]R [UNK] B nh ■ [UNK] R ■ ■ BB [UNK]5H ■ ae BHRRRRIS [UNK]i Elan [UNK] [UNK] [UNK]B [UNK] R ■13 R HRRRR R maiasBBii ! ■B! IBBS I \ VIAȚA NOUĂ Pag. a 3-a Viața lor are de-a lungul timpului multe linii de incidență cu orașul. A existat dintotdeauna dorința de a-și ști Galațiul mai mîndru, de a se afla pe sine în competiția cu propria voință, de a crește și de a-și pia tot mai mult aprosenia. Sentimentele mede dragoste pentru orașul care le-a deschis viitorul, pentru orașul lor, care încadrat în marșul de nemaiîntîlnite prefaceri, i-a chemat, se datorește nu atît existenței unui act de stare civilă, cum ar părea la prima vedere, nici faptului că la o anumită vîrstă te simți atras de locul de baștină, ci exprimă un atașament profund, o adîncă cunoaștere a răspunderii. Mă gîndesc la toate acestea amintindu-mi cît de decis, cît de sigur a răspuns Corneliu Brăilescu cînd vorbea de lupta inegală cu timpul. — Nici pomeneală, a ripostat el nu de scurgerea timpului ne tem noi. Oricît de reexact ar fi împărțit programul de lucru, pe ani, pe anotimpuri, nu timpul ne gonește din urmă. Fiindcă timpul a fost cel dinții dușman pe care l-am îngenunchiat și ne vom zbate să-l ținem așa. Nu veți găsi pe tot șantierul echipă și tot care să nu-și depășească planul, uneori în proporții care au ajuns să nu ne mai uimească. Dar luați bine aminte că norma depășită nu înseamnă totul ! Noi am reușit să cultivăm pînă și-n muncitorii necalificați răspunderea, conștiința pentru calitatea muncii pe care o prestează. Vă dați seama că lucrarea noastră e menită să înfrunte timpul și de aceea nimănui nu-i este permis să se joace cu sarcinile ce-i revin. Personal sînt pentru o disciplină severă a muncii pe care mi-o impun și o impun. — Important este mi se pare și faptul că-n această bătălie cu timpul ați cam uitat nu o dată ce-i masa și ce-i somnul, cînd se termină ziua și cînd se arată noaptea ? — Nu vă contrazic : aveți dreptate. Dar frumusețea nu stă în aceste momente de încleștare, de duritate. Ea înseamnă tot ceea ce am cîștigat și săvîrșit ca muncitori. Acesta e prețul recompensei și nu orele de nesomn. E tot ceea ce rămîne după ce ai trecut tu pe acolo, tot ceea ce știi că se mișcă pentru că și tu, Brăilescu sau altul, ai dat ceva din priceperea și experiența ta.i ce tăcut părea acest maistru și cît de înflăcăpor stat s-a arătat acînd a fost vorba să facă ordine, să fie precis pînă și în gîndurile lui Iancu Cristea îl cunoaște. Un timp au lucrat împreună. A primit de la el, cum îi place s-o spună, „un impuls de noțiuni de electrotehnică" și „un curent continuu de meticulozitate de perseverență". Nu-i singurul vor mai fi ei mulți cei care se vor conecta la această sursă de seriozitate. Cînd a din Galați și asta plecat era prin anul 1953 toamna, Brăilescu se și gîndea că se va întoarce cît mai repede. Dar a trebuit să treacă zece ani și în locul proaspătului absolvent din 1953 venea acasă la Galați un maistru care se îmbogățise profesional, în citadela siderurgică de la Hunedoara. Cînd ajunge la acest moment, se oprește, îl privește îndelung pe Nicolae Petre și zîmbește. — A fost primul maistru cu care m-am certat. Iți mai aduci aminte Petre de Baza de construcție a atelierului auto ? — A fost numai discuție aprinsă. Altfel o n-ar mai avea farmec recepția. Să se mai spună că într-un combinat cu atîtea mii de muncitori oamenii nu se cunosc, n-au amintiri comune ! Acel 1963, an de început, a trecut. Au venit alți ani : 1968 septembrie, stația de racord adînc pusă tensiune. 500 tone sub de utilaj electric 25 km cablu cu instalat, vreo 60 000 de legături pozate. Apoi, L.T.G. cu 350 km de cablu pozat și cîte altele. Pe arterele de lumină, pe drumul de forță s-au concretizat planuri îndrăznețe și un om ca mulți alții, un comunist a fost mereu acolo cu îndemnarea, cu stăruința, cu dorința de a da rost necunoscutului. El se numea Brăilescu.n alt loc de muncă, un alt comunist, trecut și el prin școala focului nestins de la Hunedoara, unul care a zăbovit o vreme prin locurile unde s-a ridicat Combinatul de cauciuc din orașul Gheorghe Gheorghiu-Dej, cel despre care amintea însuși Brăilescu purta bătălia pentru a înjgheba sectorul de transporturi. S-au adunat oameni și s-au întîlnit caractere. Ca pe orice șantier mare vin mulți, unii trec și pleacă mai departe, alții rămîn. începutul a fost greu. Pămîntul se încăpățîna parcă să primească asaltul oamenilor și nu-și dorea o asemenea metamorfozare. Atunci s-au ales cei tari, atunci s-au descoperit cei făcuți parcă anume să se războiască cu greul. Cîți nu sunt ? Unul e Gelu, excavatoristul, altul Felea, macaragiul, ba de pe atunci urmîndu-și maistrul, venea la Galați și electricianul auto, Ștefan Costin. — Nu-mi place să mă laud. Cînd m-au ales secretarul Comitetului de partid S.U.C.T. simțeam că am de îndeplinit o mare și importantă răspundere. Eu abia venisem dar cine nu era nou pe atunci ? Ne-am înfățișat unul altora cu felul nostru de a fi, ne-au apropiat greutățile, ne-au unit și ne-au făcut să ne cunoaștem. Marine și tu parcă erai pe atunci. Parcă ne știam cei care venisem cu gînd să rămînem. — Eram aici într-adevăr, a precizat Marin Bobocea. Dar nu prea știam atunci că rămîn. Trecusem pe multe șantiere și la 25 de deși eram la mine ani, la Galați încă nu mă gîndeam că o să rămîn. Și dacă am rămas și dacă astăzi nu concep să mai pornesc pe un alt șantier, că sunt atîtea în țară, e poate că aici am simțit pentru prima dată mai mult ca oricînd rostul meu, am găsit calea spre împliniri. — De toate ai făcut Marine. Ai dus un autocamion „Carpați" pînă la trei cicluri, apoi ai luat un „Bucegi". Ai mai făcut și cu ăsta două cicluri, deși nu te-ai urcat pe el de nou. Acum ești la volanul Unei mașini de mare tonaj. Toate bune, Marine, numai recomandarea făcută de comuniști în '64 cînd te-au primit în partid n-jai îndeplinit-o. — Adică ?, mai mult șoptit întreabă Bobocea. — Știi tu, timiditatea excesivă. Bobocea răsuflă ușurat. Nea Petre, cum îi mai spun mulți secretarului lor de partid, a găsit totdeauna o vorbă bună, n-a renunțat nici la o glumă. De 22 de ani Nicolae Petre se știe pe șantiere. A văzut și a trăit multe. Multe au fost bucuriile, dar și multe greutățile. Niciodată s-a gîndit că poate nu să se aciuească la o întreprindere mai „cuminte". A venit la Galați cu nouă ani în urmă cu experiența de constructor trecut pe multe șantiere. De la prima sapă a organizat transportul auto la L.T.G. și apoi pe rînd la fiecare obiectiv în parte, căci nu poate fi conceput șantier fără care sforăie și mașinile aleargă de colo, colo, ba cu pămînt, ba cu utilaje. — M-a legat munca, m-a cîștigat atașamentul oamenilor și apoi îmi place să-mi arunc privirea oriunde pe acest platou, o adevărată rampă de lansare a siderurgiei românești. — Și dincolo de combinat, de muncă... ? — Nu dincolo, aș vrea să se știe, ci alături de aceasta e familia. Sunt destul de bătrîn, și arată instinctiv spre părul aburit de alergarea anilor. Glumește însă, făptura și firea nu s-au lăsat cuprinse de neînduplecatul timp. E viguros. Dar să lăsăm asta. De oraș sînt legate Așa a fost prin anii aceia de început cînd mai încolțeau roadele pămîntului acolo unde peste ani avea să înflorească și să crească combinatul siderurgic. A existat o astfel de chemare și gălățenii de oriunde s-ar fi aflat i-au răspuns cu entuziasm. Orașul copilăriei pentru unii, orașul de unde au pornit pe drumul meseriei pentru alții, avea nevoie de ei. Și au venit cu miile. De atunci au trecut sute de zile și nopți albe, de gîndire lucidă și trudă frenetică, la lumina soarelui și la lumina arcului voltaic al sudorului, pe ger și pe vînt, pe arșiță și pe ploi, într-un flux continuu, aproape amețitor. multe bucurii. Știu eu, fie că ne-am strîns aici trei de alde Petre, din cei nouă frați cîți sîntem, fie că fiica mea a ajuns să fie studentă, fie că eu stau undeva la bloc în cartierul Țiglina I. Stau adeseori și număr trecerea anilor și știț cum o fac, privind Galațiul. Ce mult a însemnat pentru el cei nouă ani de cînd l-am regăsit din nou. Muritorii lucrurilor trainice și minore au un entuziasm numai al lor, găsesc în tot ce-i înconjoară tot atîtea motive să se definească, să se confrunte, își apropie entuziasmul, fără a ocoli și acele momente grele cînd i-o fi încercat renunțarea, i-o fi copleșit greutățile. Ștefan Costin, electricianul auto, cel ce și-a urmat maistrul, avea ceea ce se cheamă nostalgia începutului. — Și erau niște noroaie atunci prin noiembrie ’62 ! Eram o mînă de oameni care de care ne priveam și parcă ne spuneam așa „Venirăm noi, dar e tare Dacă stau bine să rău", mă gîndesc dintre cei cîți eram pe atunci mai toți ne găsim tot împreună și azi. Căpătaserăm oarecare antrenament : nu ne supăra nici mersul pe jos, nu prea făceam nazuri că ne facem treaba prin barăci, ba ne găseai pe șantier și duminica. Și asta nu o dată. Eu zic că ne-am încăpățînat, vroiam să vedem camo o fi cînd s-o ridica Combinatul. Așa s-a muncit cînd la S.U.C.T. erau o „mînă de oameni", o cisternă și un parc de 100— 120 de mașini. Costin a fost unul dintre cei care nu își găsește astîmpăr, iscoditor și tare priceput. Era nevoie de un dispozitiv de controlat piesele pentru generatorul de continuu. La tot curent montat, a tot căutat frăși a găsit pînă la urmă soluția cea mai bună, căci altfel nu s-ar explica cum și astăzi dispozitivul conceput de el își certifică calitatea și necesitatea. La început a fost nevoie și de o stație pentru baterii. Tot el, încărcat Costin, fără nici o singură documentație a găsit și de data aceea rezolvarea, și stația lui a fost folosită preț de cinci ani de zile. Aici și numai aici a găsit satisfacții, iar din apropierea unora care își doreau o meserie de electrician precum Petre Lazăr și Constantin Neagu încă un prilej de a se ști tînăr cum se dorește lîngă tineri. — Mereu rămînem în combinat ? — Păi, aici am venit și de aici am coborît către oraș. Galațiul l-am regăsit întîlnind întîi combinatul, convingîndu-ne dacă chemarea a venit dintr-un resort intim, greu de precizat sau dacă dimpotrivă ne-a adus spectaculosul celor ce își propunea partidul să dea acestor locuri. Și iar mă întorc și spun că faptul că ne găsim aici, că am biruit multele încercări la care ne-a supus munca — aidoma ca în poveștile copilăriei cu neînfricați cavaleri — înseamnă că nu numai grandoarea, nu numai proporția unei asemenea construcții ne-a legat de aceste locuri, ci și o intimă chemare, convingerea că avem o datorie față de orașul nostru. Cum ne-am achitat-o rămîne s-o spună alții. Avem, așadar, de face cu răspunsul datoriei. Progresul transformă structural nu numai peisajul — și din acest punct de vedere Galațiul excelează — dar generează un alt mod — angajat — de a gîndi, de a munci, de a visa. Sarcinile nobile și mărețe ce stau în fața societății noastre depind de oameni, de participarea lor constantă entuziastă la înfăptuirea programului partidului. Forțele obiective ale noului trec sub controlul oamenilor ce-și făuresc singuri propria lor istorie, și propria istorie locurilor pe care le însuflețesc. Iancu Cristea e electrician, dar tot așa de bine se poate spune despre el că este sudor. E dacă vreți un transfer de la o profesie la alta care s-a înfăptuit la Galați. In demontaj, la perioada cablelor Cristea pozarea a fost totodată și electricianul și sudorul și lăcătușul. Dacă atunci, în anii de început, cînd Țiglinele nu se înălțaseră încă, cînd centrul de-abia se împlinea, liniile directoare de proiect își descifrau măreția doar inițiaților, încetul cu încetul, sigur și trainic însă, cu fiecare an, a început să se contureze conținutul visului îndrăzneț al arhitecților și proiectanților de-a defini un combinat de asemenea proporții, nemaiîntîlnite la noi și prin alte țări, de-a construi, aș spune din temelii, un oraș. Nu mai prididim cu superlativele, nu mai găsim epitete și metafore în stare să deschidă perspectiva unei realități numite de mulți miraculoase. Și miracolul crește după Cristea a preluat cunoștințele de electrotehnică de la maistrul Brăilescu și a dat mai departe priceperea și îndemînarea. — Am fost mai întîi sudor. Așa am intrat în 1949 pe porțile muncii, începutul l-am făcut la Șantierul naval din Galați și după trei ani am plecat în lungul voiaj pe șantierele din țară , am fost la Bacău, am trecut pe la Hunedoara, am lucrat o vreme la Onești, la Slatina și la Săvinești. — Și a venit vremea să te întorci acasă. — Era nevoie de mine aici sau poate sosise timpul să mă stabilesc undeva. Și se făcea să aleg un alt loc decît orașul Galați ! ? — De ce ai renunțat la meseria de sudor ? Pe orice șantier sunt căutați și ei. — Acum nu știu dacă se poate spune că am renunțat. Am împăcat dragostea adolescenței cu pasiunea tinereții și văd că fac casă bună. Mi-am dorit să stăpînesc energiile. Asta poate m-a corupt și n-am rezistat pînă nu mi-am satisfăcut curiozitatea. Cristea a anticipat foamea de energie electrică a șantierelor, a văzut pe cei care i-o astîmpără și s-a dorit să fie printre ei. Și acum se află acolo unde și-a dorit. Astăzi, mai mult ca oricînd nimeni nu îndeplinește un act numai pentru că este obligat, fără să-l intereseze conținutul, fără să se gîndească la ceea ce poate face mai bine. Și Cristea a fost printre cei care au dat bătălia pentru tragerea cablelor prin tunele care poartă în stare latentă mișcacarea și forța atîtor agregate, și Cristea a fost acolo cînd la casele de laminare a găsit soluția la curbele de la capătul liniilor de contact. Trecerea prin ani n-a lăsat-o pe seama vremii care se scurge și așa de la sine, nici n-a marcat-o numai prin benzinele adunate. L-a privit pe el într-o competiție a valorii în care om fiind a dat măsura capacității, a îndrăznelii, a angajării. A ales drumul convins de greutățile care îl așteaptă, dar și încrezător că la capătul lui va întîlni satisfacții. — Și dacă, să spunem... ? — Fără menajamente, vreți să mă întrebați ce se întîmplă dacă pasiunea mă trăda ? Ei, da, sincer să fiu pe moment nu știu cum aș fi reacționat. Poate nu mă dădeam bătut căci, chiar dacă acum am ajuns unde am ajuns, străbătut un drum n-am Am avut de învățat lin, de multe ori m-a încerși cat poate un sentiment de neputință. Totul să nu te domini, că în erest merge. Mai întîi a apărut situația — ridicarea unui combinat aici la Dunăre, apoi au venit oameni și primii au fost gălățenii. Și a început munca, trăirea aceea efectivă și afectivă a marilor șantiere. Și toate acestea se reflectează în conștiința oamenilor, a acelor pe care îi numim constructori. Sute, mii de oameni au pătruns în civilizație în anii aceștia și în aceste locuri peste care industrializarea socialistă și-a pus definitiv pecetea. Și o dată cu aceasta, peste destinele acestor oameni, anii de lumină ai socialismului s-au arătat ca o mare forță care îi poartă spre fericire și bunăstare. Așa au răsărit lumini noi în constelația împlinirilor. Chemarea orașului în sine i-a onorat. Sus pe platoul parcă pregătit anume pentru o asemenea destinație, oamenii i-au rostuit un destin nou. Dar, dincolo de munca lor, de confruntarea atît de dificilă ei, constructorii, veniți de pe atîtea șantiere, trecuți pe atîtea șantiere au găsit aici prilejul să se afirme. Oamenii aceștia, urmînd cuvîntul partidului, și-au descoperit puterea de muncă, au găsit filonul din care extras înțelepciunea au și perseverența. Au căutat, s-au zbătut, au considerat că mereu mai au cîte ceva de făcut și așa au descoperit frumusețea muncii. Toate aceste frămîntări îi pun GALAȚIUL ȘI-A CHEMAT FIII de clipă din mîinile, din mintea și sub ochii OAMENILOR, a acelora cărora le place să se știe FIII GALAȚIULUI. I-am căutat peste tot și i-am găsit peste tot. Ne-am apropiat de cinci dintre ei să-i cunoaștem ca oameni cu împlinirile lor, cu gîndurile și năzuințele lor. Și așa i-am cunoscut pe ȘTEFAN COSTIN, electrician auto, MARIN BOBOCEA, conducător auto și NICOLAE PETRE, maistru mecanic de la S.U.C.T., IANCU CRISTEA, electrician și CORNELIU BRĂILESCU, maistru de la Grupul IV Șantierul 41 al I.C.M.S.G.veau și pe ei, era un cîștig care s-a adunat pe încet. Cînd au plecat la drum au făcut-o pe vremea acelui „hei rup", entuziast și hotărîtor, acum se găsesc departe de acel început. Au profesiune în care continuă procesul desăvîrșirii ; sînt ei înșiși părinții altei generații care vine. Copiii lor nu vor fi poate mai buni, dar au nu știi cîte posibilități în plus să-și pună în valoare multiplele calități, să opteze pentru cele spre care predispozițiile naturale îi favorizează și îi îndrumă. — Cristinel al meu, spune cu mîndrie Iancu Cristea, are un orizont larg deschis. Ca să și-l apropie se cuvine să învețe, și mai ales să priceapă că toate cele cîte i se pun la dispoziție îi favorizează împlinirea și nicidecum familiarizarea cu un trai ușor. — îmi văd fata, profesoară dispusă orioe cînd să semene cunoștințe, dar să și privească buruienile răului, continua ideea Nicolae Petre. Iată că din momentul în care s-a desprins de tradiție, Cristea, Petrea și cîțiva ei, statornicesc pentru familia lor o nouă tradiție calitativ superioară, bazată nu pe o simplă lege unității, ci pe acentiprogres, pe muncă și învățătură, împlinirile lor se văd prin transferul alte generații care, către pe măsura startului mult îmbunătățit, pot și trebuie să ajungă mult mai departe, să facă ceea ce gîndesc cei dinaintea lor că se cuvine să urmeze în perspectivă. — Pentru mine — se confesa Corneliu Brăilescu — combinatul înseamnă mereu timpul prezent al datoriei, pentru mine orașul m-a chemat, mi-a care dat mult și în primul rînd acea rară mulțumire că mi-a găsit un loc. Am 17 ani de viață și muncă pe șantiere. îmi mai doresc încă 33 de ani de muncă și o lună ca să facă o sumă rotundă. — Dar de ce și o lună ? — Așa cade dimineață pînă seara în acea lună, după ce o să las jos uneltele, să merg prin combinat și să văd fiecare loc pe unde am trecut. Să am timpul să-mi mulțumesc pentru cutare lucru, să mă cert pentru altul, dacă o fi nevoie. Eu n-aș vrea să mă cert, dar mai știi ? Structura acestor locuri, întinerirea și industrializarea Galațiului s-au schimbat radical de la baza economică pînă la conștiința și psihologia oamenilor. Dar această trecere în care oamenii se definesc angajat, își doresc continuatori cu mari disponibilități valorificate nu s-a înfăptuit static, ci în procesul complex de dezvoltare și aceasta crede că este cheia înțelegerii și explicării tuturor mutațiilor sociale între Ștefan Costin, Marin Bobocea și Iancu Cristea pe de o parte, și pe de altă parte Nicolae Petre, Corneliu Brăilescu, sunt deosebiri. Cei trei sunt unul conducător auto, iar alții, doi electricieni. Ceilalți, deși din sectoare diferite, sînt maiștri. Dar la toți cinci, la toți cei care entuziasmează sincer cînd se numesc gălățean" dragostea „sunt aceeași, la fel de mare, e la fel de trainică. Stau mărturie anii de muncă, experiența și înfăptuirile lor care au dat consistență unei indicații, unei dorințe. Și la unul și la altul se găsesc caracterele specifice ale poporului nostru mîndru de tot ceea ce înseamnă „țărișoara sa". Și unul și altul dintre ei au făcut să înflorească cetatea siderurgiei dintr-o Țară de Jos a zilelor noastre , cetate cum nici închipuirea n-o poate dura. Toți cinci, toți gălățeni cu adevărat de renume din miile care de zece ani se știu pe platoul de foc, fac parte din acea familie fericită și mîndră de drumul pe care l-a urmat. Anii au trecut, dar sentimentele n-au vîrstă, ci numai un anotimp permanent de înflorire în climatul atît de fertil al pasiunii și entuziasmului. Reportaj-a rachetă de CORNELIU MIHAILESCU