Viaţa Românească, 1984 (Anul 79, nr. 1-12)
1984 / nr. 6
86 VIAŢA ROMÂNEASCA rilor de trecere : între lumea concreta şi reflexul sau supra-ireal, între păunim şi cosmos, intre diferitele nivele ale psihicului, între intimplare şi amintire. „Sapa uşor pe sub uşă. Nici nu-ţi dai seama / cît de uşor vei ajunge în partea cealaltă a ei ...Pe sub uşă, uşor, vei aluneca / şi trupul tău va fi mai întîi / jumătatelună, jumătate-nea“ (Moderato cantabile). „Era făcut din miliarde de stropi / pragul acela. L-am trecut şi genunchii mei au avut / limpezimea cristalului. / Nu mai semănăm cu nimeni. / Eram dincolo de pragul sunător“ (Pragul). Cristalul — planul intermediar între vizibil şi invizibil; elixirul — sugerînd starea conştiinţei transformate; floarea — în sensul simbolismului tantrico-taoist al Florii de Aur , de atingere a unei stări, superioare ; poteca de apă, rîul — semnificând curgerea formei, moartea şi înnoirea, curentul trecerii, întoarcerea la nediferenţiere (cu toate simbolurile „aferente“ : calea lactee, şarpele, liana, etc.) ; fumul — o altă ipostază a cetii, evocînd relaţiile dintre pămînt şi cer, înălţînd sufletul ; luna — sugerînd periodicitatea şi transformarea, ritmurile biologice, pasivitatea, cunoaşterea indirectă ; mlaştina — sinonimă cu labirintul ; noaptea, ca tenebră unde fermentează devenirea, ca pregătire a izbucnirii luminii ; norul — o altă imagine, ca şi ceaţa, a metamorfozei ; ramurile emanând o muzică misterioasă ; strigătul malefic, paralizant, fantasmele, spaima de fiinţe care vin din altă lume (poate o apariţie a eului necunoscut, care se iveşte din subconştient, o realitate temută, refulată în tenebre) — toate aceste motive revin obsesiv în poezia Ioanei Diaconescu, ca într-un ritm al „valurilor“ (ca în muzica lui Debussy ori în picturile lui Hokusai). „Fugeam pe poteca de apă. / Pe parapetul putred, fosforescent / ...Auzeam sunetul, tunetul, trăsnetul. / Luna uscată cu o pleoapă de nour subţiratec / pe dată începu a lumina ca un far“ (Poteca de apă): „în amintire năvăleam cu totul / şi lacrimile, plante mari de apă / încolâcindu-se pe gâtul meu / îmi luau lumina ochilor. / ...Atunci am înţeles că mă aflam / în locul fără de ieşire“ în amintire. Poetul e văzut ca un paznic sever al comorilor ascunse, un fel de balaur, principiu activ şi demiurgic, purtînd sub limbă mărgeaua cuvântului, „perla dragonului“, stăpîn peste împărăţiile de ceaţă, mlaştini, ape primordiale etc., el poate avea în aparenţă o înfăţişare înspăimînătoare, cu toate că flacăra sa e benefică, purificatoare : „Aripi de liliac cutremurînd, monstrul păşea abia simţit / pe un tărîm acoperit cu praf lunar. / Văzîndu-1 stînd, cea mai cumplita dintre spaime / te cuprindea înoată. Dar când păşea / părea cea mai gingaşă pasăre din celle cîntătoare. / Tărâmul era nelocuit. Se auzea numai din cindi un cind / un sunet parcă, un cuvint / pe care n-avea cine să-l asculte. / Ce păzea monstrul ? La ce bun / înfăţişarea lui cumplită ? (...) Pace sorbind, tristeţe adunând / în alte lumi, ar fi murit ucis de cei care, cu judecata strâmbă, / numai privindu-l şi fără dreptate / într-o capcană uriaşă l-ar fi prins“ (In capcană). Dragonul e întîi în noi, întrebările adresate în mod conştient amintirii, „pipăirea“ realităţii în căutarea unor indicii ale identificării de sine, subiectivitatea — trădează un efort, o tensiune căreia „obiectivii“ i se sustrag. „Noua interioritete“ la modă acum în urma pălirii curentelor de poezie socială (din, de pildă, Germania anilor ’60—’70) are drept argument necesitatea unei poezii, „trăite“, care să nu fie scrisă ca Ersatz pentru viaţa netrăită, ci mai degrabă să stîrnească o mai intensă, o mai vie fiinţare. Fără Participare nu poate exista amintire — şi nici literatură. Fără participare, cuvintele nu au viaţă — fiindcă în loc de fapte apar numai pretenţii. Fără participare nu poate exista nici întrebarea, nu se poate desfăşura dialogul. Oricum, adevărata comunicare e de cele mai multe ori, utopică, aşa cum intuieşte Ioana Diaconescu într-o frumoasă artă poetică : „Nu-i aşa. Nu sânt în nacela /unui balon de săpun. Şi pe deasupra nici măcar nu mă simt prea bine / în această călătorie de agrement. / Aerul rarefiat îmi dă ameţeli / şi oasele mele plutesc într-o mare inertă. / Dar acesta-i chiar un balon cu care călătoresc / în jurul lumii pe care am inventat-o. / E un balon adevărat, nu un balon de săpun. / De jos unii mă aclamă, ce curaj, domnule, / alţii mă huiduie dar eu nici măcar / nu le pot răspunde. / Nu le pot striga / deşi le urlu şi le spun, / nu pot gesticula, / sunt prea departe, / şi cînd balonul se înalţă / cei de jos aud: „Zbor!“ /în timp ce vocea mai cu disperare / Ie cere ajutor, ajutor, ajutor !“ (Sărbătoarea). Imposibilitatea comunicării se datorează de multe ori convenţiei, măştilor eului : „Vopseşte-ţi obrazul / cu fiertură din coajă de nucă / şi fugi în lume. / Freacă-ţi pomeţii obrajilor / cu praf de cărămidă“ (De nerecunoscut). Nu tot ceea ce rămîne nespus se datorează indicibilului, de multe ori lucrurile rămîn nespuse din vina celui, care ar trebui să transmită : „Scriu cu degete de cretă / acest poem / desfigurat. / Pe obraji port