Viaţa Românească, 1984 (Anul 79, nr. 1-12)

1984 / nr. 6

86 VIAŢA ROMÂNEASCA rilor de trecere : între lumea concreta şi reflexul sau supra-ireal, între păunim şi cosmos, intre diferitele nivele ale psihi­cului, între intimplare şi amintire. „Sapa uşor pe sub uşă. Nici nu-ţi dai seama / cît de uşor vei ajunge în partea cealaltă a ei­­ ...Pe sub uşă, uşor, vei aluneca / şi trupul tău va fi mai întîi / jumătate­­l­ună, jumătate-nea“ (Moderato cantabile). „Era făcut din miliarde de stropi / pra­gul acela. L-am trecut şi genunchii mei au avut / limpezimea cristalului. / Nu mai semănăm cu nimeni. / Eram dincolo de pragul sunător“ (Pragul). Cristalul — planul intermediar între vizibil şi invizi­bil; elixirul — sugerînd starea conştiin­ţei transformate; floarea — în sensul simbolismului tantrico-taoist al Florii de Aur , de atingere a unei stări, superioare ; poteca de apă, rîul — semnificând curge­rea formei, moartea şi înnoirea, curentul trecerii, întoarcerea la nediferenţiere (cu toate simbolurile „­aferente“ : calea lac­tee, şarpele, liana, etc.) ; fumul — o altă ipostază a cetii, evocînd relaţiile dintre pămînt şi cer, înălţînd sufletul ; luna — sugerînd periodicitatea şi transformarea, ritmurile biologice, pasivitatea, cunoaşte­rea indirectă ; mlaştina — sinonimă cu labirintul ; noaptea, ca tenebră unde fer­mentează devenirea, ca pregătire a izbuc­nirii luminii ; norul — o altă imagine, ca şi ceaţa, a metamorfozei ; ramurile emanând o muzică misterioasă ; strigătul malefic, paralizant, fantasmele, spaima de fiinţe care vin din altă lume (poate o apariţie a eului necunoscut, care se iveşte din subconştient, o realitate temută, refu­lată în tenebre) — toate aceste motive revin obsesiv în poezia Ioanei Diaconescu, ca într-un ritm al „valurilor“ (ca în mu­­zi­ca lui Debussy ori în picturile lui Hokusai). „Fugeam pe poteca de apă. / Pe parapetul putred, fosforescent / ...Au­zeam sunetul, tunetul, trăsnetul. / Luna uscată cu o pleoapă de nour subţiratec / pe dată începu a lumina ca un far“ (Poteca de apă): „în amintire năvăleam cu totul / şi lacrimile, plante mari de apă / încolâcindu-se pe gâtul meu / îmi luau lumina ochilor. / ...Atunci am în­ţeles că mă aflam / în locul fără de ieşire“ în amintire­. Poetul e văzut ca un paznic sever al comorilor ascunse, un fel de balaur, principiu activ şi demiur­gic, purtînd sub limbă mărgeaua cuvân­tului, „perla dragonului“, stăpîn peste împărăţiile de ceaţă, mlaştini, ape primor­diale etc., el poate avea în aparenţă o în­făţişare înspăimînătoare, cu toate că fla­căra sa e benefică, purificatoare : „Aripi de liliac cutremurînd, monstrul păşea abia simţit / pe un tărîm acoperit cu praf lunar. / Văzîndu-1 stînd, cea mai cumplita dintre spaime / te cuprindea în­oată. Dar când păşea / părea cea mai gin­gaşă pasăre din celle cîntătoare. / Tărâ­mul era nelocuit. Se auzea numai din cindi un cind / un sunet parcă, un cu­­vint / pe care n-avea cine să-l asculte. / Ce păzea monstrul ? La ce bun / înfăţi­şarea lui cumplită ? (...) Pace sorbind, tristeţe adunând / în alte lumi, ar fi murit ucis­­ de cei care, cu judecata strâmbă, / numai privindu-l şi fără drep­tate / într-o capcană uriaşă l-ar fi prins“ (In capcană). Dragonul e întîi în noi, întrebările a­­dresate în mod conştient amintirii, „pi­­păirea“ realităţii în căutarea unor indicii ale identificării de sine, subiectivitatea — trădează un efort, o tensiune căreia „o­­biectivii“ i se sustrag. „Noua interiori­te­te“ la modă acum în urma pălirii curen­telor de poezie socială (din, de pildă, Germania anilor ’60—’70) are drept argu­ment necesitatea unei poezii, „trăite“­, care să nu fie scrisă ca Ersatz pentru viaţa netrăită, ci mai degrabă să stîrnească o mai intensă, o mai vie fiinţare. Fără Participare nu poate exista amintire — şi nici literatură. Fără participare, cu­vintele nu au viaţă — fiindcă în loc de fapte apar numai pretenţii. Fără partici­pare nu poate exista nici întrebarea, nu se poate desfăşura dialogul. Oricum, ade­vărata comunicare e de cele mai multe ori, utopică, aşa cu­m intuieşte Ioana Dia­conescu într-o frumoasă artă poetică : „Nu-i aşa. Nu sânt în nacela /unui ba­lon de săpun. Şi pe deasupra nici măcar nu mă simt prea bine / în această călă­torie de agrement. / Aerul rarefiat îmi dă ameţeli / şi oasele mele plutesc într-o mare inertă. / Dar acesta-i chiar un ba­lon cu care călătoresc / în jurul lumii pe care am inventat-o. / E un balon adevă­rat, nu un balon de săpun. / De jos unii mă aclamă, ce curaj, domnule, / alţii mă huiduie dar eu nici măcar / nu le pot răspunde. / Nu le pot striga / deşi le urlu şi le spun, / nu pot gesticula, / sunt prea departe, / şi cînd balonul se înalţă / cei de jos aud: „Zbor!“ /în timp ce vocea mai cu disperare / Ie cere aju­tor, ajutor, ajutor !“ (Sărbătoarea). Impo­sibilitatea comunicării se datorează de multe ori convenţiei, măştilor eului : „Vopseşte-ţi obrazul / cu fiertură din coajă de nucă / şi fugi în lume. / Frea­­că-ţi pomeţii obrajilor / cu praf de cără­midă“ (De nerecunoscut). Nu tot ceea ce rămîne nespus se datorează indicibilului, de multe ori lucrurile ră­­mîn nespuse din vina celui, care ar trebui să transmită : „Scriu cu degete de cretă / acest poem / desfigurat. / Pe obraji port

Next