Viața Sindicală, ianuarie 1949 (Anul 6, nr. 403-425)

1949-01-03 / nr. 403

í 2 PISI­Rim PIAM Așa cum străluce zi­ua de vară trează, la fel­ PARTIDUL . o veghiază, stindardul coloanei­ăcărate, cu zorii, grăbite, spre mâine plecate, să poarte victoria PRIMULUI PLAN, de-a lungul noului și mărețului an. Deci pastile, î aleargă spre ziua de muncă plină, s'o purtăm în cântec viciu de mașină, , în nană ne­ așteaptă, bogăția straturilor de cărbune, și’n fabrici ne așteaptă, gura cuptoarelor, '>'• . ‘ • roșu- tăciune;;tl-g­r.i.fe războaiele de țesut grăbite,­uzinele........._____________ ____ orașele, I %­­f și satele ce trebuiesc construite, gândul și brațul n’aibă răgaz, cuvântul. PARTIDULUI, mereu să ne fie în suflete treaz. Wm* 3 •£ 3&1’ wem* Omule, atâtea avem în acest an de făcut, de ȘTEFAN GH'EORGHMJ încât tractorul nu steie tăcut, să umble, să are, cuțitele plugului, . .. oglinzi lucitoare, din brazdă în brazdă să treacă, din zori, până ce ziua cu amurgul sângeriu pleacă. Și eu, , și tovarășii mei, cu toții să muncim cu temei, cu toții spre ziua de mâine, cu holde pline, aburitoare pâine, să facem din plan un an de belșu , fără chiaburi, și făr’ al lor jug. Tovarășilor, REPUBLICII noastre-i durăm temelie, în sufletele noastre PARTIDUL, clocote viața cea vie, în urmă zilele grele rămân, astăzi poporul este stăpân, și drumul anului nou are fața senină ca fruntea muncitorului, când doboară norma în uzină. Pe marginea consfătuirii cu responsabilii culturali sindicali din jud. Prahova La Ploești, îi* localul­­ Tea*­trului Muncitoresc- a avut loc zilele­ trecute* consfătuirea, pe județ a responsabil Boro,cultu­rali [éifcireaH.-iL.­gma mrărim­­i din partea secției de educa­ție și cultură a C. G. M., au luat parte tovarășii Al- Lovin, Vasile Inean și Ion Bunescu. Consfătuirea a fost deschi­să de tov. Rădulescu, respon­­sab­iuil resortului de educație și cultură din Consiliul Sin­dical Județean Prahova, care în expunerea sa a făcut o scurtă analiză a activității culturale și a arătat că scopul consfătuirii este de a îmbu­nătăți activitatea resoartelor de educație și cultură. Discuțiile bogate, purtate în această consfătuire au a­­dus însemnate lămuriri în privința muncii culturale­­asupra celor mai potrivite metode de muncă, pentru că resoartele de educație și cultură să poată susține cu cele mai bune rezultate efor­tul colectiv în producție. In linii mari s’au înregistrat realizări frumoase în munca de educație și cultură a re­soartelor sind cale.xofer­să . Aproape în­ toate întreprin­derile există collective cultu­rale care se lărgesc neconte­­nit și care antrenează mas­­sele lărgi la aceste munci culturale. In județ funcțio­nează 22 cluburi. Sunt mai mullt de 1000 gazete de perete redactate prin grija comitete­lor de fabrică. S’a remarcat în special des­­voltarea masivă pe care suat-o munca artistică- Există a una mare număr­ de echipe de dansuri și teatrale, coruri bine pregătite, care­­ au„ dat n­umeroase festivaluri tovară­șilor muncitori.». ti­witt*. In județ ființează­­ multe bi­­blioteci sindicale cu peste 100.000 victuimes' ” . Și în învățământul profesio­nal,­ în fel de alfabetizare și­­în oarecare măsură — și la școlile de cadre, ■ s’au făcut progresC* * h S’a dus o temeinică muncă de lămurire în rândul massei. In Toate întreprinderile din județ se citesc, în­­ Scânteia“ și >,Viața colectiv, Sindi­cală“. Conferința cu responsab­ili culturali a scos însă în evi­dență și unele lipsuri serioase în activitatea resoartelor de educație și cultură ale sindi­catelor din jud. Prahova. Cauza lor constă în unele defecte de organizare a colec­­t­velor, și în insuficienta a­­dâncire a muncii culturale- De aceea, rareori gazetele de perete oglindesc viața și mun­ca din fabrică, și cele mai multe conțin articole vechi. Numărul colaboratorilor se re­duce la câțiva tovarăși cari scrii permanent gazeta. Munca de popularizare cărților și de îndrumare a ci­a­titului e încă slabă. Astfel, în luna Noembrie din 105.000 salariați câți are județul Pra­hova, au citit numai 9 000. Mai dăinuiește încă în u­­nele locuri,,sistemul­ de mun­că de birou, muncă de supra­față, fără antrenarea maselor largi (cum a fost cazul Comi­siei Locale Moreni). Responsabilii culturali nu trebue să uite că misiunea lor este de a ridica conștiința de clasă a celor ce muncesc și de a-i înarma în lupta pen­tru mărirea producției. Pentru aceasta ,responsabilii trebue să folosească cele mai potri­vite metode și să se jească fără încetare de îngri­joră i­ler necesare pentru îndepli­­n­ir­ea sarcinilor. Ei trebue să-și organizeze colective cât mai largi de colaboratori. Membri colectivelor vor fi recrutați dintre elementele care se evidențiază în câmpul muncii și care arată dragoste pentru munca de educația și cultură. In noua perioadă care se deschide­­ în viața țării noastre prin apl­iare planului econo­mic, se nasc sarcini no­i, mai grele, și se deschid perspec­tive și mai largi pentru mun­­ca de educație și cultură. La concluzi­le discuțiilor, care au prilejuit și un bogat și variat schimb de experien­țe, s’a arătat că resoartelor de educație și cultură le re­vine sarcina de a ridica con­știința de clasă a oamen­lor muncii, de a face din activita­tea culturală un mijloc de susținere a bătăliei ridicăr­i productivității, subliniind că ele au datoria să îndrumeze și să mobilizeze masele în e­­f­ortul colect­v al clasei mun­citoare, pentru îndeplinirea planului economic, pentru construirea socialismului în Republica noat­r­ă Populară. P. Ieniță IM HUI eă6 £ xi.-­.ee : Colhozul „Tractor“ (Editura „Cartea Rusă”) __-Acțiunea se petrece într-un colhoz din regiunea Gorki, și se o­cupă cu viața de toate zilele a țăranului nou, format de organi­zarea socială cea mai avansată Caracteristic pentru activitatea noului muncitor agricol, este ca­drul modern în care se desfășoa­ră munca lui, servită de o tehnică superioară și bazată pe sistemul proprietății obștești — colhoznice. Orizontul lui este astfel cu mult lărgit, interesul individual al ță­ranului, unindu-se cu interesul so­cial într-o perfectă sinteză. Calită­țile profesionale ale oamenilor muncii sunt: dragostea de mun­­că, dorința de a câștiga cât mai multe cunoștințe de specializare, priceperea înăscută adresându-se unor domenii cât mai largi de ac­tivitate. Intr’o suită de schițe unite sub egida­­ unei acțiuni comune, ne sunt descrise succesele la care se ajun­ge prin muncă susținută și luptă hotărîtă cu greutățile. Autoarea sosită în colhozul „Tractor” vizi­tează instalațiile exemplar organi­zate și are câteva convorbiri cu colhoznicii de frunte. Cunoaștem în felul acesta pe președintele Vasile M­Lhan­ovici Busaev agro­nom experimentat, pe ing. Diseev, constructorul hidrocentralei colho­zului, pe colhoznica de frunte Claudia Orlova. Peste tot, autoarea întâlnește entuziasm în fața formei colective de muncă sovietică și desaprobare energică pentru munca individua­listă, izolată. Ea observă clar rădăcinile puternice cu care noua orânduire s’a împlântat în conști­ința omului sovietic făcându-l stă­pân și creator de natură. atâtil cărții e sobru, nu lipsit de o undă de poezie. Ne sunt des­crise pădurile din Urali în care civilizația socialistă a pătruns schimbând natura primară și îm­bogățind-o. 5 miliarde cărți și bro­șuri tipărite în Uniunea Sovietică în cursul anului 1948 MOSCOVA 2 (Rador). — TASS transmite : Publicarea de cărți și bro­șuri a sporit considerabil după război în Uniune­a Sovietică. Așa de exemplu, numărul edi­­ți­il­or cărților scoase în 1947 a fost cu 21 la sută mai mare decât în 1940. In cursul anului 1948, publi­carea de cărți și broșuri a cre­scut încă și mai mult. Potrivit cifrelor preliminare, în cursul acestui an au fost tipărite a­­proximativ 5 miliarde cărți și broșuri. In cursul perioadei Ianuarie — Septembrie 1948 au fost ti­părite romane într-un număr de 76 milioane exemplare. Roma­nul lui Par­enco „Fericire” a fost publicat de 22 case de editură într-o ediție totală de 438.000 exemplare. Cartea lui Bubenov „Mestea­cănul alb" a fost editată de 16 case de editură în 600.000 exemplare. Romanul lui Boris Polevoi „Povestea unui om adevărat", o carte extrem de populară, a fost tipărită de 20 case de edi­tură în ediții totalizând 560.000 exemplare. ^ A apărut în limbile rusă, ro­mână, germană, franceză și engleză .,Pentru pace trainică, pentru democrație populară! Nr 1 (28) București. Organ al Biroului Informativ al Partidelor comuniste și muncitorești Cuprinde : FORȚELE DEMOCRAȚIEI ȘI ALE SOCIALISMULUI CRESC ȘI SE ÎNTĂRESC. Despre bazele ideologice ale Partidului Muncitoresc Polonez Unificat. — Raportul tovarășului B. Bierut prezentat la Congresul de unificare al P. P. R. și P.P.S. — Raportul tovarășului Gh. M. Dimitrov prezentat la al V-lea Congres al Partidului Muncitoresc (comunist) Bulgar. Situația clasei muncitoare din Germania Prietenia cu U.R.S.S. — ga­ranția înfloririi democra­țiilor populare. Femeile franceze în luptă pentru pâine, pace și de­mocrație Timpul e cu noi Viitorul culturii aparține so­cialismului Speranțe socialiste și iluzii capitaliste Noastră” Calea Victoriei nr. 45 și la Lei 12. I. EHRENBURG J. DRDA : D. ZASLAVSKI: De­numit­e la „Librăria toate chioșcurile — W. PIECK: C. I. PARHON J. VERMEERSCH 9 9 VIAȚA SINDICALA No. m TIMPUL Când regele Fili­p al­ IV-lea a aflat despre înfrângerea armatelor sale, a ordonat sa­se scoată cadranul solar care se afla pe fațada palatului său. ..Când văd umbra alu­necând”,­­—spunea el, — „văd sfârșitul domniei mele’. Mă gândesc acum la adver­sarii noștri, la cei care se fă­lesc că dispun de majoritatea voturilor la conferințele di­plomatice și care se tem de glasul poporului lor, la scamatorii urnelor electorale, la micii Fauști ai laboratoa­relor secrete, la traficanții de conserve de carne și de carne omenească, la toți acei oa­meni bine puși și bine cărora le place să repete rași că trăiesc în bună înțelegere unii cu alții și că voir să tră­iască în bună înțelegere cu toată lumea. Desigur, ei trăiesc în bună înțelegere: regele pietroiului și regele oțelului, republica­nul din Nord și democratul din Sud, prim-ușierul Casei Albe și premierul Spaak, ge­neralul Clay și doctorul Schacht, socialiștii francezi și carnetul de cecuri al lui mister Green, generalul Fran­co și Statuia Libertății. Ei trăiesc în bu­nă înțelegere cu­ dividendele și călăii,­­cu Leon Blum și ienicerii turci, cu „declarația drepturilor omu­lui’’ și cu „democrații greci“ care împodobesc tunurile lor americane, nornouțe, cu tes­tele scalpate ale tinerelor fete torturate de ei- în bună înțelegere cu toată lumea! Dar numai cu timpul nu! Dacă ar sta în puterea lor, Pi ar distruge toate ceasurile și ar svârrli în joc toate ca­lendarele- Ar proclama că timpul nu există. Ei știu să facă mină când jocul merge prost; bună vor sărbători cu o veselie de co­mandă venirea anului 1949; ei au doar multă șampanie, mulți muzicanți tocmiți și mulți lingăi l­a masa lor. Dar mă îndoiesc că își vor unul altu’a ca anul nou ura să fie cu adevărat nou. Nu vor­besc de Ciang-Kai-Shek — nu-i arde lui acum de felici­tări, — și nici de Tsaldaris, care își pleacă urechea mai degrabă la bubuitul tunuri­lor decât la bătaia ceasului. Nu vorbesc de paiațele tre­­murânde, silite să râdă atunci când ar vrea să plângă; de Jules Moch — acest Noske în­­­ miniatură. model postbelic — ca­re Se închircește supersti­țios când­ vede o franțuzoaică , în doliu; ,sau de­­signor Scelba care nu și-a revenit încă de pe urma furtunii de astă vară, când indignarea a răz­vrătit orașele Italiei. Nu vor­besc despre dictatorii și se­­midictatorii din America La­tină, fabricați în serie la Washington și care cunosc prea bine­ natura Vulcanică a solului țării lor. Vorbesc despre stăpâni. Tremură și ei, acești linșări democrați și majori republicani, gentle­­manii cu pofte de dihori, di­h­­ori cu apucături­ de tigri, fa­bricanți de bombe atomice gata să nimicească omenirea, dar care aruncă priviri bă­nuitoare pe fereastră, se uită chioriș la băiatul de la ascen­sor,­ la primul venit: n’e cumva un comun șt? Tremu­fi­ră imperialiștii atotputernici, care visează să cucerească planeta și care, până una alta vânează actrițe suspecte, tre­mură milionarii, care as­­piră să devină miliardari și care noaptea văd în vis când pe Micke Mouse prins în flagrant-delict de activi­*­ Din „Pentru pace trainică, mocrație pentru de­populară !‘‘ Nr. 1 (28)­­tate ant­ americană, când „vi­nerea neagră” sau purr și sim­plu nodul alb al cravatei lor. Ei sunt fericiți că au mai trăit un­­ an, fericiți de bilan­țurile lor, feric­iț­i de dividen­dele lor; și când se felicită unii pe alții în pragul nou­lui an, se gândesc în Ier, poate că anul care-i ținea pe dacă n'a plecat chiar de ali­­nelea! Le place ca predica­tor­i să vorbească despre viața veșnică, dar visul lor e mult mai modest: ei se roa­gă ca moartea lor să fie a­­mânată" Anul care se încheie a fost un an greu. Priviți înapoi și veți înțelege mâhnirea și mâ­nia oamenilor. Amintiți'vă de bucuria parizienilor întâmpi­nând libertatea printre bari­cadele care mai stăteau în picioare; entuziasmul Italieni­lor care ardeau Ducelui, încrederea portretele tuturor mamelor strângând în brațe, fericite, pe copiii lor, ușura­rea oamenilor din lumea în­treagă care surâdeau muncii și fericirii. E atât păcii, de mult de când s’au petrecut toate acestea? Abia trei sau patru ani... Ce a adus lumii 1948? La începutul anului 1948 se vorbea cu insistență des­pre „pericolul de război”; a­­celeași cuv­inte odioase mar­chează și sfârșitul său. Ele ne vin din America pe toate undele, lungi și scurte, le cu­leg linotipiștii dela toate zi­arele, le înregistrează steno­grafele dela toate congresele, dela toate sesiunile, dela toate, conferințele. Ele sunt rostite cu suspine ipocrite și tainice speranțe, lumea bani­lor, a cruzimii și a minciunii această lume condamnată, crede că-și poate existența agitând fără prelungi înce­tare spectrul războiului, care face pe oameni să-și piar­dă capul. Să aruncăm o privire asu­pra istoriei anului trecut, țe­sută din ură și perfidie. Un­chiul Sam se travestise în Moș Crăciun. Dar zorzoanele au căzut repede și Europenii au văzut că în tolbă unchiul (sau moșul) avea pe lângă făină de porumb și bretele de proastă calitate, niște daruri neașteptate, planuri de baze militare, impozite noi, șomaj, gaze lacrimogene, uniforme pentru Englezi, pericolul ger­man pentru Francezi, puțin aur pentru nonagenarul Sop­­hylis și­ puțin plumb pentru tânărul cioban din Thesalia. Sub ochii popoarelor în­mărmurite, imperialiștii ame­ricani creau ba­c mil­itare, elaborau planuri de mobili­zare. „Curând vor cădea undeva bombe’’, trâmbițează Muncii, membru al Congresu­lui, adăugând ca un șarlatan patentat ce este: „Avem șanse 73 până la 87V­ de a câștiga războiul”. Amiralul Zaharias bâlbâie cu sfială: „Suntem în posesia unei arme cu aju­torul căreia putem nimici oa­menii, animalele și plantele de pe orice teritoriu“. Profe­sorul Oppenheimer, un apos­tol al războiului atomic, ne împărtășește visul său: „Apăsând pe un buton, pot să nimicesc în 24 de o­re șap­tezeci de milioane de oa­meni”. American­i sunt des­prinși cu expresia „a apăsa pe buton”. George Eastman, fondatorul Casei Kodak, care a sfârșit prin a se sinucide, aco­perea toate gardurile din America cu reclamele lui: „Apăsați pe buton, restul îl vom face noi”. Imperialiștii din Statele Unite știu bine că profesorul Oppenheimer calcă pe urmele lui Tartarin. Ei spun cu un aer protector statelor vasale: „Noi vom a­­păsa pe buton, iar voi veți face restul, veți merge la atac, veți arde în văzduh, vă veți veți înneca în mări, veți îngheța pe pământ... Noi vom apăsa, iar voi veți muri“... Fără a se mulțumi cu ță­rile pe care le-au cumpărat, imperialiștii americani con­tinuă să recruteze mercenari- Domnul Farley, proprietarul firmei ,,Koca-Rola’’ și unul din marii trăgători de sfori ai partidului democrat, a ple­cat în Spania. El a dus tra­­t­ative cu generalul Franco­ De astă dată, domnul Farley nu vindea marfa lui; el cum­păra sângele Spaniolilor. D-l Farley a spus: „Cinci sute de milioane dolari pe an“. Mă­celarul Franco a răspuns zâm­bind: ,,Cinci sute de m­i de soldați sub arme”. O mie de dolari de cap — ei sunt foarte generoși de felul lor... Intre timp, mareșalul Montgomery era însărcinat de șefii săi a­­mericanii să încheie o alianță militară cu generalul Baros Rodriguez: Intr’o gospodărie bună orice poate fi de folos, chiar și soldații portughezi... In cursul anului trecut, ță­rile Americii Latine pierdut ultimele rămășițe și­ au de independență Washington-ul a cumpărat, pe cei care puteau fi cumpărați și i-a înlăturat pe cei incoruptibili. Președin­tele Statului Chili, Gonzales Videla, pe care l-au adus la putere masele populare, căzut la învoi"1"“ cu yankeii.­­ El a înțesat închisorile cu a­­legătorii săi de ieri și a în­credințat apărarea țării unor străini- Președintele Vene­zuelei, Remullo Gallegos, nu s’a lăsat cumpărat; el e un democrat cinstit, un bun scri­itor și un om curajos. La ul­timele alegeri a întrunit 70%% din voturi. Atunci „democra­ții” de la Washington, caire țipă pe toate undele — lungi și scurte — că ei respectă voința popoarelor și dreptu­rile națiunilor mici, mi s’au sfiit să-l înlăture. Un prieten mi-a povestit că vizitând odată o casă de nebuni, a rămas puțin în urma medicului. S’a apro­piat de el un necunoscut. ..Eu sunt medicul șef”, a spus el și l-a condus apoi prin săli dându-i explicații. „Acesta e un schizofrenic, celtălalt are mania grandoarei”, până când în cele medicul dim urmă a revenit adevărat care i-a spus: „la seama, cel mai periculos, e nebunul se crede doct­or”, îmi amintesc de a­­ceastă întâmplare când aud povest­indu-se cum din Mississipi vor să-i rasiștii de ce pe cei din Bavaria ori­cum prietenii lui Parnell Tho­si­mas îi reeducă pe amicii lui Josef Goebbels. Dealtminteri, farsa denazificării se apropie de sfârșit. Magnații Ruhrului zâmbesc satisfăcuți, au scă­pat cu o mică spaimă. Gene­ralul Clay a grațiat-o de cu­rând pe Ilse Koch, femeia­­călău, căreia i-a mers vestea pentru că făcea abat-j­our-uri de lampă din pielea dețimrn­ților. Și nu pentru că genera­lul s-ar fi lăsat înduioșat, gestul a fost calculat- Revista catolică „Esprit” a observat foarte just că nu se poate lupta împotriva fascismului fără o înțelegere cu comuniștii, tot așa cum nu se poate împotriva comuniștilor lupta fără sprijinul fasciștilor. Imperia­­l­știi americani care tesc o nouă „Cruciadă” pregă­tint in căutare de „cruciați”, și o Ilse Koch e bună pentru ei... Generalul­ Halder, una din stelele Reichswehr-ului, a ți­nut de curând o conferință de presă la proprietatea lui, nu departe de Frankfurt. Și-a oferit serviciile sale Ameri­canilor. Are un stagiu fru­mos: câte sate Și orașe ru­sești a ars el! „Puterile occi­dentale trebue să atace” —­­a declarat el cu mult tempe­rament — „acesta e cea mai bună apărare.” Și nu s’a scumpit la sfaturi: „Cel mai bine ar fi de a folosi bazele din Iran sau de pe litoralul Mării Negre”. Ce să mai a­­daugi la asta ? că „social-de­­mocratul” Büchler declară pe un tom amenințător: „Dacă nu ții se dă Breslau și Koe­­nigsberg-ul, um al treilea răz­boi mondial este inevitabil”? Sau că „national-democratul” Karl Schaefer cere Metz și Strassburg-ul? „într’un anumit sens, noi suntem americani”, a decla­rat nu de mult generalul Franco. Se gândea la comu­niștii împușcați și la dolarii făgăduiți. „într’un anumit sens, sunt și eu americană”, poate spune la rândul ei lise Koch când citește Frankfur­ter Rundschau la lumina dul­ce a unei lămpi cu abat-jour din piele de om. Raportul ministrului de război al Statelor Unite arată cu cinism rolul pe care tre­bue să-l joace țările căzute sub stăpânirea noilor preten­denți la dominația mondială: „Ele pot fi comparate cu pionii unui joc de șah, care servesc ca să-u acopere pe rege. Posibilitățile lor sunt foarte limitate, da­r atâta timp cât sunt la locurile lor și-l a­­pără pe rege, acesta e în si­guranță”. Sărmanul domn Kevin­ își dă atâta osteneală ca să ia un ton demn de o mare putere, și iată că i se spune că nu e nici măcar un nebun, că nu e decât un sim­plu pion. Anul trecut popoarele vân­dute și trădate de guvernan­ții orbi sau necinstiți au go­lit încă odată cuipă amără­ciunii. In Franța, capitulanții de ieri pozează în învingă­tori: nu e lună în care să nu fi repurtat „victorii” muncitorilor dezarmați­. asupra Au făcut uz de tancuri împo­triva minerilor și, vrând să-l întreacă pe Stülpnagel, au stropit cu sânge francez stră­zile orașelor din Franța. A curs sânge și în Italia, unde poporul, revoltat de uneltirile neofasciste și ale trădătorilor de totdeauna, de atitudinea nunțiilor americani și foame­tea din țară, s’au ridicat în repetate rânduri pentru apără drepturile călcate a­ și în picioare. In Grecia, pământul ars de soare era roz; el roșu acum, roșu de sânge- Tot e ceea ce s’a spus despre „drep­turile omului” n’a împiede­cat pe oamenii americanilor să ucidă în massă institutori și muncitori, studente și cio­bani, în orașe și în munți, în lupte și în temnițe, și toate acestea, cu­ excelente gloanțe „democ­atce” americane- Fasciștii germani, SS ii, că­lăii din Oradour și Licite, purtând uniforma străine­ franceze au „Legiunii masa­crat oameni lipsiți de apă­rare în Viet­ Nam, iar un ilus­tru poet francez a scris ode în onoarea asasinilor. Tot anul a curs sângele în Pales­tina, în India, în Malaia, Francez sau indian, evreesc sau chinez, grec sau italian, acest sânge a curs pentru că așa a vrut America și pen­tru gloria Americii. Dar ce a adus acest an tul­bure Americii însăși? Aba­tele Boulier, profesor la Uni­versitatea catolică din Paris, scrie: „In Statele Unite dom­nește panica, o panică artifi­cial provocată, fabricată, pro­pagată­ Acolo se vinde acum războiul cum se vinde săpu­nul de bărb­erit”. Da, în A­­merica le e frică tuturor, și celor care sunt înșelați. Po­tentații Americii văd indig­narea popoarelor, văd sem­nele pe care foamea și mânia le pun pe obrazul Europei ruinaite, văd furtuna care su­flă deasupra Asiei deșteptate; văd calmul sobru al omului sovietic. Și văd de asemenea dezorientarea americanului mijlociu, nedumerirea lui care se transformă în neîn­credere, neliniștea lui surdă. Frica îi cuprinde pe cei care sunt denumiți atotputernici. Ea îi face să-și piardă capul: ei rostesc discursuri belicoase, amenință cu bomba atomică și, cuprinși de groază, văd „roșii” pretutindeni: nezvela, în studiourile In Ve­din Hollywood și până și sub pa­tul lor­înnebuniți, ei se dedau, în zgârie-norii lor, la interoga­torii medievale, invocă charta libertăților pentru a înscena procese care l-ar putea face invidios pe Hitler. Trimit pe banca acuzaților comuniști a căror singură crimă este de a avea idei marxiste. Dacă în 1948 guvernul­­ Statelor Unite a îndrăznit să însce­neze „procesul celor doispre­zece”, aceasta nu a fost pen­tru că se simțea puternic, ci pentru că îi er­a frică, îngro­zitor de frică. Totul le inspiră teamă: re­coltele din UR­ S.S. și roma­nele lui Fast, minerii din Chili și Charlie Chaplin, co­muniștii din Franța și criza din America, propunerea so­vietică de reducere a înarmă­rilor și grevele din Detroit. Ei îndeamnă la război și le e frică de război- Se jură că a­­pără pacea, dar se tem de ea mai rău decât de război- Să nu creadă cititorul că mă las ispit­t de dorința de a obține efecte de antiteză. Iată o telegramă, foarte puțin po­etică, expediată din New­ York, la 10 Noembrie, de A­­genț­ia Economică și Financi­ară: „Acum, reprezentanții cei mai de vază ai lumii fi­nanciare cred că nu este ex­clus ca anul 1949 să fie un an al , fricii de pace” (peace scare)”­Aruncând o privire asupra anului care s’a scurs, putem spune: a fost un an aspru, dar așa cum­ a fost, a lucrat pen­­tru r­oi pentru oamenii vii­torului. Mult sânge a curs în acest an și multe lacrimi, multă amărăciune a cășunat, dar a dus la disperare pe adversa­rii noștri Și ne-a uins mai strâns, ne-a călit, ne-a dat puteri no­i Calomniatorii pre­tind că muncitorii francezi au fost învinși. Ei își prăznu­­esc „victoria” asupra mineri­lor. Ei nu vor să înțeleagă că lupta a unit poporul fran­cez, a smuls masca de pe fața spărgătorilor de greve și a trădătorilor, a făcut să se nască noi mân­i și noi spe­ranțe- „Tuciurii” 1, se spune în Franța minerilor; putem spune acum că domnului Jules Moch nu-i este mai pu­țină frică de „tuciurii” decât îi este plantatorului din Mis­­sissipi de oamenii cu piele neagră. Mândra Italie nu a fost îngenunchiată. Când niște derbedei au ridicat mâna asupra lui Togliatti, un val de indignare a sguduit întreaga țară- iar guvernanții ei, devotați „Bisericii romano­­catolice militante”, și sectei militante deja precum Was­hington, erau departe de a avea un aer martial. Ei în­țelegeau ce furtună s-ar des­­lănțui dacă ar îndrăsni să atenteze la onoarea și con­știința Italiei. La sfârșitul verii, posturile de radio ame­ricane anunțau lumii că toți insurgenții greci au fost ni­miciți. Două luni mai târziu ele au fost nevoite să trans­mită un comunicat al Statu­lui major al monarho-fasciș­­tiilor cum că insurgenții așa­­ziși „nimiciți” trecuseră la ofensivă. E pare nevoie să aminti­m ceea ce a adus anul trecut șerifilor americani din China? Oricât ar fi de obiș­nuiți diplomații americani cu ritmurile vertiginoase, cursele de automobil și urmăririle pe ecran, ei nu s’au putut ține de administratorii lor chinezi care fugeau de le scăpărau călcâimli. Ol*) In țările de democrație populară, marea ofensivă a Departamentului de Stat­­ nu s’a soldat decât cu câteva mici procese. Domnii din Wall-Street au putut cons­tata că popoarele nu sunt ca membrii Congresului, nu le poți câștiga cu dolari. In Cehoslovacia s’a întărit pute­rea oamenilor muncii, iar Washingtonul nu s-a ales de­cât cu niște trofee dub­oase — vreo sută, două de noi lin­­ge-blide- Renașterea Varșo­viei și Wroclawului, recolta bună din România, noile fa­brici și căi ferate di­n Bulga­ria — toate acestea nu pot fi considerate, desigur, victorii ale imperialismului american. Nu mai vorbesc de U­R­ S.S., prin însăși natura sa. Statul nostru îi duce la disperare pe regii de peste Atlantic. Ei credeau că vor semăna prin­tre noi pan’ca, dar noi conti­nuăm să trăim, să clădim o­­rașe, să scriem cărți, să creș­tem copii. Fabricanților de bombe atomice, care pretind „că ajunge să apese­ze un buton”, noi le-am răspuns prin­tr’un plan grandios de luptă împotriva secetei, ne este ușor să refacem Nu o țară pustiită de război, ne avem încă destul timp pen­tru odihnă; dar când privim îndărăt, vedem că suntem mai puternici astăzi decât acum un an. Am mai câști­gat un an- Noi nu suntem ca Filip al IV-lea: iubim tim­pul pentru că merge înainte. In Statele Unite s’au schim­bat multe lucruri în cursul acestui an. Americanul mij­lociu se orientează greu în politica internațională, dar el are și inimă și minte; el dovedit că nu-i place lozinca a „ajunge să apăsăm pe un bu­ton”; el a dovedit că, vor­­bindu-i de război, e greu să-l mâni la război, și nici mă­car la ume. El nu e încă prea știutor, acest american mij­lociu, dar e de o sută de ori mai civilizat decât un Par­nell Thomas, și el a dovedit că interogatoriile medievale sau tribunalele care amintesc de inchiziție nu sunt pe pla­­cul său. La sfârșitul anului s’a por­­tu a observa o anumită zăpăr­ceală în rândurile imperialiș­tilor balicoși. De câte ori n’au repetat ei că participarea co­muniștilor la guvernul uneiai sau altei țări constitue un pe­ricol pentru pace. Noi a tat cum au șantajat ei n’am pe italienii și francezii înfome­tați. Iată însă că d-l Hoffman principalul reprezentant al cămătarilor americani, de­clară în mod public, că ar fi bine ca în guvernul chinez să intre și comuniști. Ceri suge­rează oare domnului Hoffman idei atât de lberale? Specta­colul mercenarilor Americii care fug de le scapără căl­câiele. Ei trebue să bată o retragere nu numai în China ci chiar și acasă !« ei­ au „amânat” procesul conducă­torilor Partidului Comunist, sub pretext că Foster e bol­nav. Acest gest nu va înșela pe nimeni; nu e vorba de să­nătatea lui Foster ci de deși gustul pe care acest proces îl inspiră oricărui american cinstit. Nu am nimic de obiect al unor retrageri de genul a­­cesta; se găsesc mult mai decente decât toată vorbă­ria cu privire la distrugerea a șaptezeci de milioane de oameni sau decât lucrările „Comisiunii pentru activita­tea antiamericană”. Și de ase­menea nu aș avea nimic îm­potrivă ca anul 1949 să de­vină pentru imperialiștii a­­mericani u­n an al „fricii de pace”. C­u cât această frică o va face să tremure mai mult, cu atât mai linești te vor pu­tea privi mamele jocul copii­lor lor-Cine știe, poate că dom­nul Hoffman va trebui să mai facă și alte declarații neașteptate, nu numai în China, dar și în Europa? Poate că Americanilo­r va începe să le i­e rușine nu nu­mai cu Thomas sau cu Mundt, ci și cu d-l Dulles? Căci chiar de a-i sfărâma toate ceasu­rile, vremea nu o poți opri în loc. In ultimul său poem . Să se deștepte pădurarul”. Pablo Neruda scrie: „In trei încăperi d'n vechh­ul Kremln Locuește un om căruia ii z­ce Iosif Stalin Noaptea târziu, lumina mai lucește la fereastra lui.­.“ Tot anul această fereastră a luminat ca un far: lumina ei a luptat cu ceața galbenă sângerândă, cu noaptea Ame­ricii. Această lumină strălu­cește în pragul anului nou și ne umple de încredere. Noi știm bine că anul nou e cu­ nod, că timpul e cu nod, j­­­ E CU­N de ILY­A EHRENBURG

Next