Viața Studențească, aprilie-iunie 1982 (Anul 27, nr. 14-26)

1982-04-07 / nr. 14

La Sibiu și la București, în cadrul manifestărilor dedicate de studenții comuniști ai Româ­niei socialiste aniversării a 60 de ani de la crearea U.T.C. și a 25 de ani de la înființarea U.A.S.C.R., creația și cerceta­rea științifică studențească au ocupat locul central, demon­­strînd incă o dată modul­­ în care tineretul universitar înțe­lege să transpună kn viață po­litica P.C.R.; să se integreze eforturilor întregului nostru popor dedicate îndeplinirii Pro­gramului partidului, hotăririlor adoptate la cel de-al XII-lea Congres al P.C.R., acționînd in conformitate cu cerințele puse în fața învățâmîntului nostru superior de conducerea de par­tid și de stat privind integra­rea cu cercetarea și producția. în același timp, respectiv o­­dată cu luna februarie, au în­ceput deja să se desfășoare fazele pe facultăți ale concur­surilor profesional-științifice ale studenților, obiectivul aces­tora fiind de asemenea orien­tat în direcția continuei ridi­cări a nivelului pregătirii pro­fesionale a studenților, prin stimularea spiritului de emula­ție caracteristic oricărei între­ceri. Probele și temele concur­surilor profesional-științifice, la disciplinele la care acestea se organizează, sunt destinate, in primul rind, dezvoltării gîn­­dirii științifice, a spiritului de sinteză și de discernământ al studenților, a capacității lor de a rezolva problemele teoretice ale specialității in care se pre­gătesc printr-o gîndire inter­­disciplinară. Vor ciștiga, evi­dent, cei ce vor găsi soluțiile cele mai „elegante“, respectiv cele care conduc la rezultat intr-o manieră originală, cu maximum de simplitate, deci de eficiență în utilizarea cu­noștințelor acumulate in facul­tate. Desfașurându-se de-a lungul lunilor februarie-aprilie, aces­te concursuri se vor finaliza în fazele naționale, la care vor participa primii clasați la fazele pe institute și centre universi­tare, faze naționale care se vor desfășura după cum urmează: Matematica — la Universitatea Cluj-Napoca, Chimia — la In­stitutul politehnic Iași, Fizica— la Universitatea București, Me­canica, Rezistența materialelor și Bazele electrotehnicii — la Institutul politehnic Timișoara — toate având loc în zilele de 8—9 mai 1982 —, concursul la profilul de Medicină și Farma­cie, în zilele de 7—8 mai — la I.M.F. Tg. Mureș, seria fiind deschisă de profilul Agronomic care își va desfășura concursul la Institutul agronomic „Ion Ionescu de la Brad“ din Iași, în zilele de 2—3 aprilie. Se înțelege de la sine că or­ganizarea și buna desfășurare a acestor concursuri reprezintă o sarcină de maximă actuali­tate pentru comisiile profesio­­nal-științifice ale Consiliilor A.S.C. și U.A.S.C. din facultăți și institute, pentru ca rezulta­tele ce se vor obține să re­prezinte un salt calitativ în pregătirea profesional-științifi­­că a studenților­, o­ nouă­­ do­vadă a maturității de gîndire și a nivelului superior de pre­gătire a acestora. „Viața studențească“ U. S. S. M. — medicii stagiari în fața probei profesionalismului Joi, 25 martie, în Amfitea­trul Spitalului Municipal a a­­vut loc ședința inaugurală de prezentări de cazuri clinice pe care le vor susține — de a­­cum înainte săptămînal — me­dicii stagiari de pe întreg te­ritoriul Capitalei. Au fost pre­zentate în acest debut științi­fic citeva comunicări ale me­dicilor stagiari ce lucrează in mari clinici bucureștene, mate­rialele fiind însoțite de nume­roase documente, exemple de radiografii, explorări morfo­­funcționale paraclinice moder­ne etc. Au fost apreciate ca deosebit de interesante acele cazuri clinice ce necesitau con­fruntări chirurgicale și histo­­patologice, precum și cazurile ce au o deosebită notă de di­ficultate in elaborarea diagnos­ticului. Cadrele didactice, șe­fii de lucrări, medicii specia­liști ce conduc activitatea sta­giarilor au salutat această ini­țiativă a R.S.S.M.-ului, ea fi­ind în prezent singura formă de cerc științific integrat, care suplinește intr-un fel o pregă­tire de cercetare științifică și aplicații practice post-universi­­tară. Avind în vedere faptul că toate prezentările de cazuri clinice sunt însoțite de avizul obligatoriu al profesorului sau conferențiarului șef de clinică, și tematica deosebit de varia­tă ce va sta pe masa de lu­cru săptăm­înală a acestui cerc științific, debutul său se înscrie în formula probării înaltului profesionalism pe care trebuie să și-l asume cu răspundere viitoarea școală de medicină românească. Iată pentru ce un sprijin real și constant din partea conducerii I.M.F.-ului, a Ministerului Să­nătății și a Ministerului Edu­cației și învățămîntului este un deziderat ce nu trebuie să rămînă doar pe hîrtie. Sperăm ca în viitoarele ședințe el să se transpună intr-o modalitate de lucru și mai eficientă, în­­tr-un stimul profesional pe care-1 așteptăm cu toții. A.M.S. 2 Academicianul Caius Iacob la 70 de ani ÎN URMA CU 70 DE ANI I Aradul primea In rinduri­­­le locuitorilor săi un nou copil trecut, in registru primăriei sub numele de Caius Iacob. A­­tunci la 20 martie 1912, cine ar fi bănuit că peste șapte decenii, Aula Universității bucureștene și apoi cea a Academiei R.S.R. se vor dovedi neincăpătoare pentru sutele de cadre didacti­ce, specialiști, cercetători, care vor omagia cu emoție pe cti­torul școlii românești de mate­­matică-mecanică, academicianul Caius Iacob. Toți cei care au rostit calde alocuțiuni și tradi­ționalul „La mulți ani", colegii de generație: acad Șerban Ți­­țeica, acad. Nicolae Teodorescu, acad. Dumitru Dumitrescu, sau de breaslă : acad. Octav Oni­­cescu, precum și mulți dintre foștii săi elevi în personalitatea au recunoscut ca, o conti­nuatoare demnă a generațiilor de cărturari ardeleni, care cu trudă și jertfă in planul vieții personale, au purtat flacăra științei in ciuda tuturor vicisi­tudinilor istoriei. De la baca­laureatul luat cu cea mai mare medie pe țară, in 1928, la li­cența susținută la Facultatea de matematică a Universității din București, sub conducerea regretatului Victor Voik­ovici și până la eminenta dizertație con­dusă la Paris de către nu mai puțin celebrul profesor Henri Villat, profesorul Caius Iacob a străbătut traiectoria unei vieți închinate in întregime științei și școlii românești, că­reia i-a dat un nou de tip de specialist : mecanicianul, deopo­trivă teoretician și practician la granița a două discipline: ma­tematică-mecanică. Cei peste 40 de doctori formați de către profesor, colocviile naționale de mecanică pe care le orga­nizează anual, cele peste 300 de lucrări științifice purtînd marca originalității, sutele de studenți formați in spiritul dragostei pentru cercetarea științifică, sunt doar citeva din acele virtuți care au conturat nobile tot­deauna personalitatea unui pro­fesor complet. In cuvîntul său, acad. Caius Iacob a evocat nu întimplător „școala" care l-a format oprindu-se cu recunoș­tință pioasă asupra memoriei tuturor celor care l-au inițiat, de la renumitul dascăl arde­lean Iosif Moldovan și pină la Victor Vâlcovici. După cum nu întimplător André Gide cindva că „arta se naște nota constrîngere și moare din din li­bertate" Bineînțeles, constrân­gerea era privită drept necesi­tate interioară, stimul perma­nent pentru creație. zindu-l pe cunoscutul Parafra­­scriitor francez am putea spune și noi că pentru acad. Caius Iacob „constring­er­ea" s -a confundat cu dăruirea totală pentru școa­lă și știință. Iar reprezentanții săi i-au adus supremul omagiu prin organizarea unei sesiuni științifice jubiliare cu peste 150 de comunicări din domeniul mecanicii­ matematicii, reunind specialiști din toate marile cen­tre universitare ale țării, și dovedind că în țara noastră există în prezent o puternică și prestigioasă școală românească de mecanică-matematică al că­rui promotor este academicianul Caius Iacob. Aura Matei­ SAVULESCU cititorii au Referitor la articolul „Peripeți­ile disciplinei“, apărut în revis­ta D-voastră din 20.01.1982, vă facem cunoscut că analizînd cele relatate referitor la întârzierea tov. prof. dr. ing. V. Tabără, la orele de predare a proiectelor de an ale grupei 643 Db, s-a consta­tat că acestea au fost rezultatul unei tratări formale a conținutu­lui unor activități desfășurate cu studenții din partea tor­ repor­teri. Facem această precizare întru­­cît predarea proiectelor de an nu poate fi încadrată riguros în programul­ orar, fapt pentru care au fost prevăzute și comunicate din timp, ore și zile de predare a proiectelor atit în cadrul ora­rului, cît și în afara acestui pro­gram (exemplu — 15.01.1982 și 16.01.1982) fără a se face dife­rențierea pe grupe de studiu.­­ La predarea proiectelor se im­pune verificarea acestora și ana­liza activității fiecărui student, luînd în considerare întreaga ac­tivitate desfășurată pe parcursul semestrului, precum și modul în care a fost finalizată. Ca urma­re, discuțiile care se poartă cu studenții nu se pot încadra limitele a două ore, ceea ce în făcut ca primirea și notarea pro­­­iectelor grupei 642 Da, progra­mată înaintea grupei 643 Db, să dureze peste ora 11:30, fapt con­stat și de tovarășii reporteri. Primirea proiectelor celor două grupe, s-a desfășurat practic fă­ră pauză, tovarășul profesor tre­­când doar de la o grupă de stu­denți la alta. Precizăm că predarea proiecte­lor terminate de studenții gru­pei 643 Db s-a desfășurat pînă la ora 15.20, deși activitățile di­dactice, corespunzător orarului, se încheiau la ora 13.30. Studenții care nu au reușit să termine proiectele pînă la data de 14.01.1982, au fost programați din timp pentru ziua de 16.01. 1982 ora 13.30 în afara programu­lui orar, râspunzînd în acest fel Indicațiilor Ministerului Educa­ției și învățămîntului și Comite­tului de Partid al Centrului U­­niversitar București, cu privire la sprijinirea studenților pentru a-și încheia toate lucrările prac­tice cu o săptămână înaintea se­siunii de examene. Prin urma­re, în ziua de 14.01.1982, nu s-a făcut verificarea prezenței așa cum se arată în articol, deoare­ce ședința era destinată numai predării de proiecte de către studenții care le-au finalizat, cei­lalți avînd posibilitatea să le predea și în zilele de 15 și 16 ianuarie 1982. Este bine de reținut și faptul că toți studenții grupei la care se referă articolul, ca și de alt­fel studenții celorlalte grupe au predat proiectele obtinând rezul­tate bune și foarte bune. In încheiere, apreciind spriji­nul pe care articolele din revista D-voastră poate să-l aducă per­fecționării procesului de învăță­­mînt, considerăm necesar să sub­liniem faptul că aceasta se reali­zează numai dacă cele relatate sînt rezultatul unor Investigații în cunoștință de cauză și nu formale. Sîntem convinși că în viitor se vor lua măsurile cu­venite pentru a se evita trans­miterea unor informații eronate iar pentru cazul relatat rugăm a se face rectificările de rigoare: Decan, Prof. dr. ing. A­L. RADULESCU Șef catedră, Conf. dr. ing.­ V. MORARU TOVARĂȘE REDACTOR, Mii de studenți ieșeni au aștep­tat cu nerăbdare o nouă etapă pe „Centrul Universitar“ a con­cursului „Gaudeamus“, concurs a­pare în Centrul universitar Iași devenit tradițional și prin atmosfera pe care o are în rîn­­dul suporterilor. Semnificativ în acest sens era rivalitatea dintre Electrotehnică și Medicină, dar anul acesta, spre dezamăgirea tuturora, a­­ceastă confruntare nu a mai avut loc. Un lucru nu l-am înțeles, acela ca în acest concurs să se întîlnească două facultăți apar­­ținînd „Institutului politehnic” (Electro, și Construcții). Nu cre­deți că pentru reușita spectaco­lelor atît de pe scenă, cît și din sală trebuie să se țină cont și­ d­e acest lucru ? Intrucît zarurile au fost aruncate, acum­ — cine știe? — s-ar putea la apariția acestui „semnal“, dar și la o vorbă bu­nă din partea dumneavoastră la adresa organizatorilor, s-ar pu­tea, zice programa o întîlnire în afara concursului între Electro și Medicină, pentru a satisface și dorința maselor largi de stu­denți, care așteaptă cu nerăbda­re această clipă. Vă mulțumesc anticipat, grosu ulise, str. Codrescu 14, cămin E 2, ca­mera 44, Iași Timpul (XIV) . Un AN ÎNAINTE de a muri, marele mate­matician german Hermann Weil (1885—1955) a ținut la Universitatea din Lausanne (Elveția) o conferință în care a relatat aventura sa intelectuală, de-a lungul unei vieți care a dăruit științei o operă monumentală (originalul german al textului a apă­rut în Studia Philosophica, vol. lb, 1955 ; o versiune în limba engleză, sub titlul „Insight and Reflection“ a fost publicată în antologia The Spirit and the uses of the matematical sciences, editată de Th. L. Santy și F. Joachim Weyl, Mc Graw-Hill, New York 1969, p. 281—301). Cel care in 1930 se întorcea de la Zürich la Göttingen pentru a deveni succesorul lui David Hilbert, dar care numai trei ani mai tîrziu se vedea obligat să părăsească Germania, revoltat de rușinea pe care hitlerismul o adusese asupra acestei țări, acumulase o experiență științifică și filozofică fun­damentală, in mare parte dedicată problemelor spa­țiului și timpului. H. Weil fusese în tinerețe un mare admirator filozofiei lui Kant. Școlar fiind, găsise în casa părin­al­­ilor săi o copie a unui comentariu asupra Criticii ra­țiunii pure. Ideile lui Kant privind idealitatea spa­țiului și timpului îl captivaseră. I se părea pe de­plin plauzibil faptul că spațiul și timpul nu sunt inerente obiectelor unei lumi care există independent de ceea ce noi conștientizăm, ci mai degrabă sunt forme conceptuale avînd sediul in intelectul nostru. „Cee ce ordonează percepțiile noastre senzoriale nu poate fi tot o percepție senzorială , rezultă că, deși aspectele materiale ale aparențelor ne sunt date nu­mai a posteriori, formele acestor aparențe trebuie să fie prezente în minte a priori, deci capabile de a fi contemplate independent de orice percepție senzoria­lă“. Așa își explica H. Weil, la vremea respectivă, faptul că principiile de bază ale geometriei ne apar de ..o evidentă imediată și constrîngătoare, fără a fi nevoie să recurgem la experiență“. Kant diferenția judecățile analitice, care nu fac altceva decât să spe­cifice ceea ce este deja conținut în concepte (de exemplu „Un obiect rotund este rotund“, „Dacă So­­crate este un om iar oamenii sunt muritori, atunci Socrate este muritor“) de judecățile sintetice, cum ar fi legea newtoniană a gravitației. Faptul că jude­cățile analitice sunt validate a priori, independent de experiență, este de așteptat. Dar enunțurile geome­triei furnizează un exemplu de judecăți sintetice care, in ciuda caracterului lor sintetic, prezintă pen­tru Kant, o validitate a priori, deci nu sunt bazate pe experiență și nici nu pot fi invalidate de vreo experiență. Cum poate avea un caracter aprioric o judecată sintetică ? Iată o întrebare crucială a filozofiei kan­tiene. Weil mărturisește că a avut dificultăți nu atît cu această întrebare ci­ cu schematismul conceptelor pur mentale. Prima zdruncinare serioasă a convinge­rilor kantiene ale lui H. Wies este determinată de studiul cărții lui Hilbert privind fundamentele geo­metriei. Această replică îndepărtată la mentalitatea euclidiană conduce la o nouă viziune axiomatică, în care, pe o bază aritmetică, devin plauzibile diferite geometrii ciudate, ce se adaugă geometriilor neeucli­­diene descoperite cu aproape un secol mai devreme. Fată in fată cu ideile lui Hilbert, filozofia lui Kant și-a pierdut pentru Weil orice credit. „Vasalitatea lui Kant față de geometria euclidiană mi se părea acum naivă“ mărturisește Weil și continuă : „filozofia kantiană, carea îi fusesem atit de devotat, se pre­făcea acum în ruine". Kant era astfel detronat în fa­voarea lui Einstein. După expresia lui Weil, teoria specială a relativității a contopit spațiul — timp cu cosmosul; într-un singur continuum cu patru dimen­siuni. Weil îl invocă pe Helmholtz, care argumen­tase că din teza kantiană a spațiului și timpului ca forme pure ale intuiției nu rezultă validitatea aprio­rică a geometriei euclidiene, ci numai faptul că toate obiectele din lumea exterioară au o extensiune spa­țială. In linia gindirii lui Newton. Riemann, Helm­holtz și Einstein, H. Weil dezvoltă o geometrie fi­zică, văzută aproape ca o parte a mecanicii. Teama lui Riemann că unele concepte empirice ale geome­triei își pierd sensul la nivelul infinitului mic, tea­mă care se transformase intr-o sursă de îngrijorare pentru fizica cuantică, a putut fi depășită, H. Weil avind în această privință o contribuție importantă. Geometria diferențială a varietăților de dimensiune arbitrară, inițiată de Riemann, și-a descoperit o nouă identitate prin teoria generală a relativității, în care s-a arătat că structura metrică a lumii cu patru di­mensiuni nu mai este o entitate dată dinainte, ci este influențată de procesele fizice, influențindu-le la rîndul ei pe acestea : fluiditatea cîmpului metric se manifestă în fenomenele de gravitație. Confir­­mând teza lui Leibniz, după care separarea trecu­tului de viitor se sprijină pe structura cauzală a lu­mii cu patru dimensiuni, teoria relativității a con­dus la o descriere a acestei structuri în care, deviere de la ideile tradiționale, simultaneitatea prin coincidența spațială a evenimentelor pierd semnifi­și­cația lor obiectivă. In această lume, spune H. Weil, dacă asimilez corpul meu cu un punct, voi trasa o lume-linie unidimensională, de-a lungul căreia este fizic posibil să se definească un timp propriu, cu trecut, prezent și viitor. Ordinea temporală a fe­nomenelor, inerentă în conștientizarea actelor mele, nu poate fi pusă în paralel cu coordonata temporală a continuum­ului cu patru dimensiuni, dar își are co­respondentul ei fizic în acest timp propriu al lumii mele liniare. Erată la Timpul (XII) ; col. 1, rîndul 22 : paranteză după științific ; ultimul rind. insă în loc de încă ; col. 2 rîndul 17 de jos ; tipul în loc de timpul. C vinta /tudenfea/ca

Next