Viitorul, ianuarie 1908 (Anul 2, nr. 55-83)
1908-01-24 / nr. 76
INTERVIEW CU D. ALEX. MARGHILOMAN — IN JURUL NOULUI PARTID ȚARIST — Partid incoherent. — Democrați cari dau goană după boeri, reformatori cari n’au nevoe de program. — D-l Marghiloman nu e surprins de cele întâmplate. — Cu d. Tache Ionescu nu mai e posibilă împăcare. — Șefiile nu se pregătesc, ele vin de la sine. D-nul Marghiloman este adversar hotărât al d-lui Take Ionescu, dar în acelaș timp e cunoscut ca un apreciator cumpănit al oamenilor și lucrurilor. In mijlocul celor mai mari frământări, își păstrează acel calm, acea măsură, care dau personalităței sale un contur cu totul deosebit, cu toate că ia o parte vie, și adesea ori pasionată, la luptele politice. Ni s’a părut dar de un deosebit interes să avem și părerea d-sale asupra crizei din partidu conservator, mai ales că d-sa a fost și a rămas brațul drept al d-lui Carp. Distinsul fruntaș conservator a bine-voit să mă primească ori dimineața și să’mi acorde convorbirea de mai jos: — Mă pun cu plăcere la dispoziția d-tale, dacă vrei să’mi cunoști părerile asupra situației, începu d. Marghiloman , dar, precum știi, am acordat abia deunăzi un interview ziarului «Universul», și n’ași vrea să mă repet. — Am citit interviewul d-stră zisei eminentului meu interlocutor, de cât de atunci a intervenit constituirea partidului conservator-democrat, și asupra acestui fapt nou ași vrea să cunosc impresia d-v. — Pentru mine nu este tocmai ceva nou. Mă așteptam la asta. De câteva săptămâni vedeam limpede încotro vâslește d. Take Ionescu. Impresia mea despre noul partid, este că e de o extremă incoherent. «Democrat în compoziția lui, a zis d. Take Ionescu, că va fi partidul d-sale. Or, la întrunirea de la d-sa acasă și de la clubul cel nou, s’au intonat adevărate imnuri de preamărire pentru cei câțiva purtători de nume istorice cari s’au asociat la această mișcare și prezența lor a fost sărbătorită cu un deosebit entuziasm. «A mai zis d. Take Ionescu, că are misiunea istorică de a moderniza partidul conservator și cu idei, făcându-l să fie reformator în concepția lui. Dr, un viitor ministru al d-sale, d. Moruzi, a declarat că noul partid n’are nevoe de program și că programul e în capul, sau e însuși capul d-lui Take Ionescu. «Vezi clar, că d-l Take Ionescu debutează cu o contrazicere fundamentala și cu o profundă incoherentă. — Atunci ce credeți despre viitorul noului partid ? — Trebue să vedem întâiu programul. Până acuma nu văd decât o grupare pur personală. Ar fi greu să luăm în serios transmisiunea steagului lui Lascar Catargi de către d-l Georges Ventura, care, în treacăt fie zis, nu este nepotul răposatului șef al partidului conservator, ci al doamnei Catargi, și care nici n’a făcut politică până azi. — Veți recunoaște însă că prima afirmare a nouei mișcări, a fost destul de impunătoare. Au luat parte la cele două întruniri de Duminecă foarte mulți din foștii deputați și senatori, precum și din foștii primari și prefecți, în frunte cu birourile aproape complecte ale Camerilor conservatoare precedente. Cum explicați aceasta? — Nu-mi trece prin gând să tăgăduesc că în formă au luat parte la această manifestație o însemnată parte din organele oficiale ale partidului conservator. Nu trebue însă să se piardă din vedere că d. Take Ionescu a fost marele elector a 2 legislaturi conservatoare și că știuse să-și facă în cele două legislaturi o situație preponderantă. «Acești deputați și senatori, acești primari etc., alcătuiau comitetele din județe, comitete de care noi nu ne-am atins după fuziune, nici măcar în localități ca Dâmbovița, unde o personalitate ca d. C. Olănescu intra în noua formațiune. „Ar fi însă o adâncă eroare de a se crede, a accentuat d. Marghiloman asupra fiecărui cuvânt, că în astă rezidă întreg partidul, și lucrul se va vedea în foarte scurt timp. ”ff„Repet ceea ce am zis și în interviewul meu din „Universul“: N’am urmărit noi ruptura. D’am vrut’o și n’am dorit’o. Dar vezi bine, care era situația în urma acțiunei sistematic și extrem unilaterală a d-lui Take Ionescu, că ruptura s’a produs cu o forță elementară, asupra unui incident atât de neînsemnat ca alegerea comitetului clubului. „Pentru d-nul Carp, pentru mine, pentru toți amicii noștri, cari știm cum era alcătuită formațiunea vechie" a partidului conservator, manifestația de Duminică n’a fost nici o surpriză“. — Totuși, insist eu, unele adesiuni au trebuit să vă surprindă. — Pot să’ți afirm că mulți din acei cari au fost Duminică la d-l Take Ionescu, au fost la mine sau la amicii mei, cu o zi înainte sau cu o zi în urmă, declarând că s’au dus, spre a răspunde unei invitațiuni personale, sau în virtutea relațiunilor lor personale cu fostul ministru de finanțe, și că aceasta nu-i angajează la nimic și că la prima formulare a unor puncte de program contrarii convinșilor lor conservatoare, se vor retrage. — Dar o împăcare mai credeți cu putință ? întrebarea a venit în mod cam nemijlocit și brusc. Totuși d. Marghiloman n’a șovăit nici o clipă cu răspunsul său, în care, contrar tonului general al acestei convorbiri, puse o deosebită energie și conciziune : — O împăcare între noi și d. take Ionescu personal, nu. Altceva însă în ce privește pe conservatorii rătăciți în jurul d-sale și care, mai curând sau mai târziu, se vor desmeteci. „De altfel e firesc lucru. D-l Take Ionescu urmărește o politică de persoane, și noi o politică de partid». — Ași mai avea o singură întrebare, pe care vă rog să-mi îngăduiți s’o formulez fără nici un înconjur. — Primesc bucuros orice întrebare, dacă pot să-i dau un răspuns precis și sigur. — Voiam să vă întreb ce era cu zvonul de astă vară, că vi se va da preșidenția partidului, ca o indicațiune că sunteți destinat pentru viitoarea șefie, și ce este cu știrea care circulă și acum că se pregătește succesiunea dv. la șefie ? — Șefia nu se pregătește, șefia vine de la sine, când bate ceasul și pentru oricine bate ceasul. In primul moment, după moartea lui Lascar Catargi și-ar fi putut paria cineva starea întreagă că va fi ales șef d. Carp, și la urmă a fost ales d. Cantacuzino. Acum în Martie, când nimeni nu se mai gândea la transmiterea șefiei, a fost de ajuns, odată împrejurările venite, un discurs, o atitudine, un gest al d-lui Carp pentru ca întreg partidul să-l aclame. „La timp voiu accepta orice șefie s’o fixa, și dacă onoarea asta mi se va oferi mie, o voiu primi. «Dar cine se gândește acum la șefie ? Nu a noastră este preocuparea asta, ci a d-lui Take Ionescu. Și unde s’a dus această preocupare, care încă de pe vremea lui Lascar Catargi îl obsedează mereu, se vede azi foarte lămurit și va vedea și d-sa în curând, când primul entuziasm se va fi potolit și vor începe decepțiunile cari se vor ține lanț, și vor fi din ce în ce mai dureroase». Cu aceasta se termină interviewul, care a fost mai mult o catserie, gen pe care dl. Marghiloman îl mânuește cu aceeași măestrie ca și oratoria. Am admirat la causeurul Marghiloman acelaș lucru pe care-l admir la oratorul Marghiloman: arta desăvârșită de a nuanța cuvintele, desvelind odată cu adevăratul lor înțeles toate subînțelesurile lor, și ascuțimea sclipitoare a spiritului său de analiză. Str. NOUTĂȚI Monitorul Oficial anunță că în urma încetărei din viață a M. S. Regelui Carlos al Portugaliei și A. S. R. Principelui Moștenitor Luiz, Curtea MM. S. Regelui și Reginei a luat daine pe timp de șase săptămâni, cu începere de la 20 Ianuarie.* D-l Dr. C. Pardon, docent al clinicei boalelor nervoase și șeful aceleași clinice, a dat la iveală darea de seamă asupra congresului internațional de neurologie, psihiatrie, psihologie și asistența alienaților, ținut la Amsterdam dela 27 Septemvrie 1907. La acest congres, d. Dr. Parhon a luat parte în calitate de delegat al României. Lucrarea d-lui Dr. Parhon, care este un distins practician și un medic cu cultură aleasă, este cât se poate de interesantă și o recomandăm tuturor celor ce se interesează de asemenea chestiuni. S’au făcut următoarele numiri de profesori definitivi, în învățământul secundar: D. P. Bogdan la catedra sa de la liceul internat din Iași, D. G. Manoliu la liceul «Principele Ferdinand» din Bacău. D. Belu Palade la liceul «Petru Rareș» din P. Neamțu. * înainte de moarte, celebra romancieră engleză, Ouida, chemă servitoarea și-i zise: — «Iți las dumitale cânii mei, când nu-i vei mai putea ține, împușcă-i cu revolverul meu» La 8 ianuarie, celebra scriitoare încasase prima dată din pensiunea sa de 150 de livre, după moartea ei nu s-a mai găsit nici un ban, deoarece Ouida a ținut ca înainte de moartea sa să-și plătească toate datoriile. * La sărbătorile aranjate la Roma cu prilejul împlinirei a 1500 ani de la moartea Sf. Ioan gură de aur, va lua parte și episcopul român al diecesei Lagosului, V. S. S. Dr. Vasile Hossu. Șef prin testament Știam până acum că se poate lăsa prin testament o avere sau chiar o datorie ; nu mi-am închipuit însă niciodată că s’ar putea lăsa moștenire prin testament o... situație politică. Cu toate acestea lucrul e posibil. Dovadă că s’a întâmplat. Lascar Catargiu a lăsat moștenire prin testament șefia partidului conservator d-lui Take Ionescu. Iar d. T. Ionescu, care n’a disprețuit niciodată beneficiile testamentelor, s’a grăbit s’o primească. Și a fost sf. mișcătoare scena deschiderei testamentului. Era în redacția Acțiunei. D. Take Ionescu venise cu d. Ch. Ventura, nepotul lui Lascar Catargiu. La un moment dat, d. Ventura, foarte emoționat, a scos din buzunar pergamentul testamentului... verbal, — ne spune însăși Acțiunea — și rosti cu glas înduioșător. — Unchiul Lascar a lăsat cu limbă de moarte ca urmașul său la șefia partidului conservator să fie d. Take Ionescu. Deci d. T. Ionescu este adevăratul nostru șef. Se zice că d. P.p. Carp aflând despre aceasta ar fi declarat că va face cerere la Tribunal ca să se anuleze testamentul lui Lascar Catargiu pentru. . viciu de formă. Sfedeluș TRAGEDIA DIN PORTUGALIA Don Carlos și Artiștii Asasinatul rege era artist. Mișcarea literară în Portugalia.—Un articol al lui Don Carlos. Ca și tatăl său, Don Luiz, răposatul rege al Portugaliei Don Carlos, înainte de a fi primul cetățean al țărei sale, era unul dintre cei mai de seamă artiști. Cei cari l’au cunoscut în intimitate, sunt unanimi în a recunoaște că Don Carlos era un literat delicat, un pictor foarte personal și un muzicant desăvârșit. Atâta însă nu ar fi fost de ajuns pentru un cap încoronat. Meritul cel mare al fostului rege, este acela de a fi luat parte în mod activ la toate luptele literare date în ultimul timp în Portugalia și de a se fi interesat de aproape de toți artiștii țarei sale. Un viu exemplu este acela al luptei din care mai târziu avea să se nască literatura portugheză contemporană. S’o povestim pe scurt: Pe la anul 1866, poetul Castilho, care reprezenta tradiția în poezia portugheză, rămăsese singurul stăpân pe opinia publică. Ingânfat de succesele și renumele său, Castilho, un fel de Victor Hugo al Portughezilor, declara, de câte ori i se prezenta ocazia, că el nu s’ar fi înjosit să semneze aici cele mai frumoase versuri din Lusiada a clasicului Camöens. Ceilalți poeți ținuți în umbră de către Castilho, erau împiedicați de a se manifesta în mod liber, din cauza indiferenței marelui public. In timpul acesta însă, doi tineri poeți, Teofil Braga și Antero de Quental, încurajați de elita societății portugheze, ridică steagul revoltei, proclamă nouile principii ale literaturei și încep lupta contra tradiției lui Castilho. Lupta la început inegală, cu timpul începe să pasioneze toate spiritele din Portugalia. Tinerii poeți formează o nouă școală literară, Școala fiombriennă, la care se alătură o mulțime de alți nemulțumiți și peste câțiva ani Castilho începe să piardă din reputația de care se bucura. Faimoasa scriere a lui Antero de Quental Bunul gust și Bunul simț în literatură, precum și poezia mușcătoare a lui Teofil Braga Teocrația literară, sunt cele două lovituri decisive în urma cărora Castilho este declarat învins de însăși opinia publică care până mai ori îl aplaudase. De la Castilho încoace, artiștii Portugaliei încep să se diferențieze după temperamentul și idealurile lor artistice. Mulțumită lui Braga și Quental, Portugalia are astăzi artiști romantici, parnasieni, realiști și simboliști. In timpul acestei lupte pasionante, Don Carlos nu a încetat un singur moment de a sprijini cu simpatia sa pe cei tineri care vedeau și doreau lucruri și direcțiuni noui în artă. Regele invita la curte pe cei mai de seamă dintre artiști, îi așeza la masă alături de dânsul și îi recompensa prin decorațiuni și de multe ori chiar prin sume de bani destul de mari. Sfârșitul tragic al lui Antero de Quental care se sinucise, avu un mare resunet în inima lui Don Carlos, care nu numai că-i aprecia talentul, dar îl simpatiza în mod deosebit. Regele dădu ordin să i se facă iunerallii naționale și sub un pseudonim scrise un articol în care glorifica pe cel dispărut. Dar Don Carlos nu era numai un literat distins, ci și un pictor și un muzicant de elită. Picturile Regelui au figurat la cele mai multe din expozițiunile Pariziene, unde au obținut criticele cele mai favorabile. In ceeace privește muzica, răposatul rege, hotărâse câte un concurs anual pentru toți compozitorii din Portugalia. Grație lui, Lisabona posedă astăzi unul din conservatoarele cele mai renumite din lume. Iată pe scurt, activitatea fostului rege al Portugaliei față de literatura și artele frumoase din țara sa. Poate să fi păcătuit în alte direcțiuni, artiștii însă vor rămâne recunoscători și-și vor aduce cu pietate și respect aminte de el. Viena-Salonic Austria vrea să construească o linie ferată, care să străbată Bosnia, Albania și Macedonia întreagă . In sânul delegațiunilor comune austro-ungare, baronul Aehrenthal a vorbit și despre necesitatea construirei unei linii, care să împreune rețeaua de căi ferate austro-ungare cu rețeaua de căi ferate balcanice. Pentru aceasta, sunt două proecte. Unirea căilor ferate bosniace cu punctul Mitrovița, unde se isprăvește linia Salonicului, ar fi după unii cel mai eficace mijloc pentru ajungerea acestui scop. Alții, însă, socotesc că împreunarea căilor ferate bosniace cu rețeaua de căi ferate balcanice ar fi mai avantajoasă dacă s’ar face în alt punct, și anume la punctul din nordul Albaniei, Scutari, printr’o linie, care va pleca de la Rodhe de Cattaro și va străbate nordul Dalmației și litoralul muntenegrean. Va trebui deci fixat un punct, de la care liniile din Dalmația să fie direct legate, la nord cu rețeaua căilor ferate din Austria, iar la sud să fie îm preunate cu toată rețeaua de linii ce străbat sau vor străbate Turcia. Acest punct nu poate fi altul decât orașul Spalato. De la Scutari cel mai avantajos drum este drumul spre Monastir, în întindere de 300 kilometri. De la Monastir la Salonic sunt 191 kilometri, iar de la Viena la Salonic, această nouă linie va avea peste tot 1600 kilometri. Actuala linie Viena-Budapesta-Belgrad-Salonic are 1322 kilometri, care este linia cea mai scurtă între Austria și Marea Egee. Linia care va trece prin Mitrovița va fi cu 200 kilometri mai lungă, iar linia Viena- Scutari-Monastir-Salonic cu 300 kilometri mai lungă. In schimb, însă aceste două linii au alte avantagii. Politica vamală austro-ungară va fi mai asigurată cu noua linie decât cu vechia linie. Pe lângă aceasta, guvernul austriac are în vedere și transitul comercial din Europa apusană. Fără o legătură cu rețeaua de căi ferate balcanice, toate liniile din Dalmația vor continua a fi, cum au fost și până acum, linii moarte. Un alt avantaj pentru Austria este că și liniile din Alpi vor fi alimentate cu mult mai mult decât astăzi. Bărbații politici din Viena mai au în vedere și alte considerațiuni. La un caz de războiu, precum a fost războiul sârbo-bulgar, sau de conflict, precum a fost ultimul conflict austrosârb, comercial monarhiei austro-ungare poate fi cu totul periclitat. In urma circulațiunei comerciale ce se va stabili cu noua linie, Serajevo este menit să devie cu timpul centrul comercial al produselor europene pentru nordul Albaniei și Cosovei. Linia ferată prin Albania deschide drumul spre Adriatică. Unindu-se Scutari cu Broche de Cattaro, se rezolvă și chestiunea comercială a acestui ținut neexploatat încă, precum sunt apele lacului Boiana. Din punct de vedere politic și strategic această linie are o importanță colosală pentru Austria. Influența monarhiei austro-ungare la nordul Albaniei va deveni covârșitoare. Marea Adriatică va fi atunci pentru Austria o mare liberă. Apoi o ramificație de linii la Durațo și Valona va asigura pentru totdeauna această influență d’alungul țărmului adriatic. Un ultim avantaj este că linia Viena-Monastir se poate prelungi la sud până la Atena, printr’o linie care va pleca de la stația Ecsisu și va trece prin valea Tempe, străbătând bogata câmpie a Tesaliei. Aceste considerațiuni și planuri ale guvernului din Viena, pe care marele ziar Neue Freie Presse le expune pe larg, explică îndeajuns pentru ce Austria s-a opus în timpul din urmă cu îndârjire la linia proectată, care să lege liniile ferate românești cu rețeaua de căi ferate sârbești prin punctul Cladova și cu rețeaua de căi ferate turcești prin punctul Mitrovița, eșind astfel România direct la marea Adriatică. Această linie pe lângă desvoltarea comercială a României ar fi asigurat totdeodată și influența italiană în Balcani, mai ales în Albania. Dar nici dorința Austriei nu are șanse de a fi adusă la îndeplinire Guvernul italian a protestat numa decât în contra pasagiului discursului baronului Aehranthal cu privire la construirea unei a doua linii Viena- Salonic, iar guvernul rusesc prin Novoje Vreme a declarat că nici o prietenie austro-rusească nu poate exista câtă vreme guvernul din Viena umblă cu astfel de planuri, prin care caută să-și asigure în Balcani, influența ei politică în detrimentul celorlalte puteri. Extern Conferința d-rului Urechie O scrisoare a spiritualului Higienist. Din partea d-lui dr. Urechie primim următoarea scrisoare: D-le Secretar Mi-ați destăinuit că Europa așteaptă cu mare impactență mutra conferențiarului de Vineri lat-o. Puteți adăuga că în natură conferențiarul e și mai nostim. Dar încă când vorbește’!... După sacrificiul pe care-l fac, sper că veți binevoi a informa încă odată Europa că: Vineri 35 la Teatrul liric D-lul Urechia va vorbi despre : Alcoolizm, igienă și legea d-lui Costinescu. Cu mulțămiri multe Dr. Urechiă Căsătoria d-lui Z. Ionescu D. Take Ionescu întreprinde de acum o nouă căsnicie, Epoca Biserica Pavlică slăkit o dragă, să-mi vazi o mustață dacă fericirea noastră n’o să fie eternă HUMANA ELIDERANTISTA SOCIETO LIMBA DIVEBSALA ARTIFICIALA Volapük. — Esperanto. — Esperanto în România. — Societatea Română esperantistă. Se știe cât de grele sunt relațiile între oamenii cari nu vorbesc aceiași limbă. Pentru a se înlătura acest neajuns, s-a propus ca popoarele să se înțeleagă asupra alegerei uneia din limbile vorbite care să servească ca idiom universal. Dar două piedici se opun acestei soluțiuni. Una e că limbile, având geniul lor propriu o ortografie, reguli gramaticale și sintactice speciale, e foarte greu să le învețe bine. A doua piedică, e că cu greu o națiune care are rol hotărâtor în lume, ar consimți să acorde limbei unei alte națiuni o preponderență universală. E la mijloc un amor propriu național, anevoie de învins. In fața acestor piedici, oameni cari ca și filozoful Leibnitz, cel dintâi internaționalist limbistic, sunt pătrunși de necesitatea unei limbi universale, au căutat să le eludeze prin creiarea unei limbi artificiale, care nesignind omorul propriu al vreunei națiuni, ar putea fi acceptată de toate. Volapük Cel dintâi care a lucrat în această direcție a fost păstorul german Schleyer care s-a făcut celebru prin creiarea Volapsik-ului, prima limbă internațională artificială. Ideia de la care a plecat Schleyer a fost creiarea unei limbi cu o gramatică simplă, fără forme neregulate și fără acea mulțime de particularități care formează caracterul unei limbi. Sub această privință, el a reușit pe deplin. Dar a comis și o greșală, acela de a fi voit să creeze o limbă de toutes pieces, cu un vocabular cu totul nou, fără nici o înrudire cu limbile existente. Aci a stat neajunsul Volapük-ului. Căci fiind o limbă absolut imaginară, crelațiune a unei fantazii filologice, volapük-ul a apărut tuturor națiunilor moderne ca un fel de păsărească bizară, în orice caz un idiom greu de reținut, neavând nici un reazăm în mentalitatea filologică a contemporanilor. In asemenea condițiuni, nu e de mirare că Volapük-ul n’a putut prinde. După un scurt succes el a fost dat uitarei, rămânând numai cu amintirea unei ciudățenii limbistice. Esperanto Oamenii sunt însă îndărătnici și nesuccesul unuia nu e un motiv pentru alții de a despera. Așa s’a întâmplat și în direcția limbei internaționale artificiale. Neizbânda lui Schleyer n’a fost o piedică pentru un alt partizan al internaționalismului filologic ca să facă o nouă încercare pe alte baze. Acest îndărătnic e doctorul polonez Lazar Ludovic Zamenhof care, punând bazele nouei limbi artificiale într’o lucrare semnată cu pseudonimul Esperanto, a și dat numele său acestei noui limbi. In lucrarea sa fundamentală, Zamenhof s’a servit de îndoita experiență făcută cu Volapük-ul. A reținut ideia bună a volapüik-ului, simplicitatea gramaticei cu forme regulate și fixe. In schimb n’a mai făcut greșala de a creia cuvinte fantastice. Vocabularul limbei esperanto e alcătuit din cuvinte ale căror rădăcini se găsesc în limbile moderne, așa că e foarte ușor unui om cu puțină cultură a-și asimila repede noul idiom. Succesul esperantiștilor. In asemenea condițiuni, nu e de mirare că limba Esperanto a găsit repede răspândire. Ea are pănă acum la activul ei trei congrese internaționale : publicistica esperantistă e foarte răspândită în toate continentele — aproape 500 de reviste și ziare — numărul esperantiștilor e socotit ca la jumătate milion. O dovadă vădită a creșterei numărului esperantiștilor e faptul că marea librărie Hachette din Paris și-a organizat o secție specială de edițiuni în limba esperanto, care publică lucrări originale și traduceri în această limbă. Așa s’a publicat pănă acum în esperanto mai toate capo-d’operile literare, între cari: Uiața lui Homer, Aeneida lui Virgiliu, Hamlet de Shakespeare, Fabulele lui Lafontaine etc. E evident că aceste traduceri dovedesc vitalitatea limbei esperanto, care de altfel e în continuă perfecționare. Esperanto în România Știam că esperantismul a găsit adepți și în România și fiind vechi prieten cu cel mai fervent, cu adevăratul lui importator—am numit pe d. dr. G. Robin—m’am îndreptat ori spre laboratorul d-sale de analize biologice, din str. I. C. Brătianu, spre a-i cere câteva lămuriri asupra activităței esperantiste din România. La ușă, privirea îmi fu atrasă de o inscripție pe geam : Oni párdos Esperanto, inscripție la fel cu cele de la vitrinele marilor magazine din Paris : English Spoken, Le habla espagnol. L’am găsit pe d-rul Robin aplecat peste un microscop, urmărind deslegarea vreunei probleme biologice. — Lasă, doctore, lumea infiniților mici și vorbește, mi de ceva mare, îi zisei în loc de «bună-ziua». Am venit să te chestionez despre activitatea esperantistă din țară, dar te rog să-mi răspunzi pe românește, căci mărturisesc, păcatele mele! că au cunosc încă limba lui Zamenhof. General Dr. Demostene Ludovic Zamenhof