Viitorul, ianuarie 1908 (Anul 2, nr. 55-83)

1908-01-24 / nr. 76

INTERVIEW CU D. ALEX. MARGHILOMAN — IN JURUL NOULUI PARTID ȚARIST — Partid incoherent. — Democrați cari dau goană după boeri, reforma­tori cari n’au nevoe de program. — D-l Marghiloman nu e surprins de cele întâmplate. — Cu d. Tache Ionescu nu mai e posibilă împă­care. — Șefiile nu se pregătesc, ele vin de la sine. D-nul Marghiloman este adversar hotărât al d-lui Take Ionescu, dar în acelaș timp e cunoscut ca un a­­preciator cumpănit al oamenilor și lucrurilor. In mijlocul celor mai mari frământări, își păstrează acel calm, acea măsură, care dau personalităței sale un contur cu totul deosebit, cu toate că ia o parte vie, și adesea­ ori pasionată, la luptele politice. Ni s’a părut dar de un deosebit interes să avem și părerea d-sale asupra cri­zei din partidu conservator, mai ales că d-sa a fost și a rămas brațul drept al d-lui Carp. Distinsul fruntaș conservator a bine-voit să mă primească ori dimi­neața și să’mi acorde convorbirea de mai jos: — Mă pun cu plăcere la dis­poziția d-tale, dacă vrei să’mi cunoști părerile asupra situației, începu d. Marghiloman , dar, pre­cum știi, am acordat abia deunăzi un interview ziarului «Universul», și n’ași vrea să mă repet. — Am citit interviewul d-stră­ zisei eminentului meu interlocutor, de cât de atunci a intervenit consti­tuirea partidului conservator-demo­crat, și asupra acestui fapt nou ași vrea să cunosc impresia d-v. — Pentru mine nu este tocmai ceva nou. Mă așteptam la asta. De câte­va săptămâni vedeam lim­pede în­cotro vâslește d. Take Ionescu. Impresia mea despre noul partid, este că e de o extremă in­coherent. «Democrat în compoziția lui, a zis d. Take Ionescu, că va fi partidul d-sale. Or, la întrunirea de la d-sa acasă și de la clubul cel nou, s’au intonat adevărate imnuri de prea­mărire pentru cei câțiva purtători de nume istorice cari s’au asociat la această miș­care și prezența lor a fost săr­bătorită cu un deosebit entu­ziasm. «A mai zis d. Take Ionescu, că are misiunea istorică de­ a mo­derniza partidul conservator și cu idei, făcându-l să fie refor­mator în concepția lui. Dr, un viitor ministru al d-sale, d. Mo­­ruzi, a declarat că noul partid n’are nevoe de program și că programul e în capul, sau e însuși capul d-lui Take Ionescu. «Vezi clar, că d-l Take Ionescu debutează cu o contrazicere funda­mentala și cu o profundă incoherentă. — Atunci ce credeți despre viitorul noului partid ? — Trebue să vedem întâiu pro­gramul. Până acuma nu văd decât o grupare pur personală. Ar fi greu să luăm în serios transmisiunea steagului lui Lascar Catargi de către d-l Geor­ges Ventura, care, în treacăt fie zis, nu este nepotul răposatului șef al partidului conservator, ci al doamnei Catargi, și care nici n’a făcut politică până azi. — Veți recunoaște însă că prima afirmare a nouei mișcări, a fost des­tul de impunătoare. Au luat parte la cele două întruniri de Duminecă foarte mulți din foștii deputați și senatori, precum și din foștii primari și pre­fecți, în frunte cu bi­rourile aproape complecte ale Camerilor conserva­toare precedente. Cum explicați acea­sta? — Nu-mi trece prin gând să tăgăduesc că în formă au luat parte la această manifestație o însemnată parte din organele ofi­ciale ale partidului conservator. Nu trebue însă să se piardă din vedere că d. Take Ionescu a fost marele­ elector a 2 le­gislaturi conservatoare și că ști­use să-și facă în cele două legis­laturi o situație preponderantă. «Acești deputați și senatori, a­­cești primari etc., alcătuiau comi­tetele din județe, comitete de care noi nu ne-am atins după fu­ziune, nici măcar în localități ca Dâmbovița, unde o personalitate ca d. C. Olănescu intra în noua formațiune. „Ar fi însă o adâncă eroare de a se crede, a accentuat d. Marghi­­loman asupra fiecărui cuvânt, că în astă rezidă întreg partidul, și lucrul se va vedea în foarte scurt timp. ”ff„Repet ceea ce am zis și în in­terviewul meu din „Universul“: N’am urmărit noi ruptura. D’am vrut’o și n’am dorit’o. Dar vezi bine, care era situația în urma acțiunei sistematic și extrem uni­laterală a d-lui Take Ionescu, că ruptura s’a produs cu o forță ele­mentară, asupra unui incident atât de neînsemnat ca alegerea comi­tetului clubului. „Pentru d-nul Carp, pentru mine, pentru toți amicii noștri, cari știm cum era alcătuită for­mațiunea vechie" a partidului con­servator, manifestația de Dumi­nică n’a fost nici­ o surpriză“. — Totuși, insist eu, unele adesi­­uni au trebuit să vă surprindă. — Pot să’ți afirm că mulți din acei cari au fost Duminică la d-l Take Ionescu, au fost la mine sau la amicii mei, cu o zi înainte sau cu o zi în urmă, declarând că s’au dus, spre a răspunde u­­nei invitațiuni personale, sau în virtutea relațiunilor lor personale cu fostul ministru de finanțe, și că aceasta nu-i angajează la nimic și că la prima formulare a unor puncte de program contrarii convin­­șilor lor conservatoare, se vor re­trage. — Dar o împăcare mai credeți cu putință ? întrebarea a venit în mod cam nemijlocit și brusc. Totuși d. Mar­ghiloman n’a șovăit nici o clipă cu răspunsul său, în care, contrar tonului general al acestei convor­biri, puse o deosebită energie și conciziune : — O împăcare între noi și d. take Ionescu personal, nu. Alt­ceva însă în ce privește pe conservatorii rătăciți în jurul d-sale și care, mai curând sau mai târziu, se vor desmeteci. „De altfel e firesc lucru. D-l Take Ionescu urmărește o poli­tică de persoane, și noi o politică de partid». — Ași mai avea o singură între­bare, pe care vă rog să-mi îngăduiți s’o formulez fără nici un înconjur. — Primesc bucuros orice între­bare, dacă pot să-i dau un răs­puns precis și sigur. — Voiam să vă întreb ce era cu zvonul de astă­ vară, că vi se va da preșidenția partidului, ca o indica­­țiune că sunteți destinat pentru vii­toarea șefie, și ce este cu știrea care circulă și acum că se pregătește suc­cesiunea dv. la șefie ? — Șefia nu se pregătește, șefia vine de la sine, când bate ceasul și pentru ori­cine bate ceasul. In primul moment, după moartea lui Lascar Catargi și-ar fi putut pa­ria cine­va starea întreagă că va fi ales șef d. Carp, și la urmă a fost ales d. Cantacuzino. Acum în Martie, când nimeni nu se mai gândea la transmiterea șefiei, a fost de ajuns, odată împrejurările venite, un discurs, o atitudine, un gest al d-lui Carp pentru ca în­treg partidul să-l aclame. „La timp voiu accepta ori­ce șe­fie s’o fixa, și dacă onoarea asta mi se va oferi mie, o voiu primi. «Dar cine se gândește acum la șefie ? Nu a noastră este preocu­parea asta, ci a d-lui Take Io­­nescu. Și unde s’a dus această preocupare, care încă de pe vre­mea lui Lascar Catargi îl obse­dează mereu, se vede azi foarte lămurit și va vedea și d-sa în curând, când primul entuziasm se va fi potolit și vor începe decep­­țiunile cari se vor ține lanț, și vor fi din ce în ce mai dureroase». Cu aceasta se termină interviewul, care a fost mai mult o catserie, gen pe care dl. Marghiloman îl mânuește cu aceeași măestrie ca și oratoria. Am admirat la causeur­ul Marghi­loman acelaș lucru pe care-l admir la oratorul Marghiloman: arta desă­vârșită de a nuanța cuvintele, desve­­lind odată cu adevăratul lor înțeles toate subînțelesurile lor, și ascuțimea sclipitoare a spiritului său de analiză. Str. NOUTĂȚI Monitorul Oficial anunță că în urma încetărei din viață a M. S. Regelui Car­los al Portugaliei și A. S. R. Princi­pelui Moștenitor Luiz, Curtea MM. S­. Regelui și Reginei a luat daine pe timp de ș­ase săptămâni, cu începere de la 20 Ianuarie.* D-l Dr. C. Pardon, docent al cli­nicei boalelor nervoase și șeful ace­leași clinice, a dat la iveală darea de seamă asupra congresului internațional de neurologie, psihiatrie, psihologie și asistența alienaților, ținut la Am­sterdam dela 2­7 Septemvrie 1907. La acest congres, d. Dr. Parhon a luat parte în calitate de delegat al României. Lucrarea d-lui Dr. Parhon, care este un distins practician și un me­dic cu cultură aleasă, este cât se poate de interesantă și o recoman­dăm tuturor celor ce se interesează de asemenea chestiuni. S’au făcut următoarele numiri de profesori definitivi, în învățământul secundar: D. P. Bogdan la catedra sa de la liceul internat din Iași, D. G. Manoliu la liceul «Principele Ferdinand» din Bacău. D. Belu Palade la liceul «Petru Rareș» din P. Neamțu. * înainte de moarte, celebra roman­cieră engleză, Ouida, chemă servitoa­rea și-i zise: — «Iți las dumitale cânii mei, când nu-i vei mai putea ține, împușcă-i cu revolverul meu» La 8 ianuarie, celebra scriitoare încasase prima dată din pensiunea sa de 150 de livre, după moartea ei nu s-a mai găsit nici un ban, de­oare­ce Ouida a ținut ca înainte de moartea sa să-și plătească toate datoriile. * La sărbătorile aranjate la Roma cu prilejul împlinirei a 1500 ani de la moartea Sf. Ioan gură de aur, va lua parte și episcopul român al die­­cesei Lagosului, V. S. S. Dr. Vasile Hossu. Șef prin testament Știam până acum că se poate lăsa prin testament o avere sau chiar o da­torie ; nu mi-am închipuit însă nicio­dată că s’ar putea lăsa moștenire prin testament o... situație politică. Cu toate acestea lucrul e posibil. Dovadă că s’a întâmplat. Lascar Catargiu a lăsat moștenire prin testament șefia partidului conser­vator d-lui Take Ionescu. Iar d. T. Io­nescu, care n’a disprețuit niciodată be­neficiile testamentelor, s’a grăbit s’o primească. Și a fost sf. mișcătoare scena des­­chiderei testamentului. Era în redacția Acțiunei. D. Take Ionescu venise cu d. Ch. Ventura, ne­potul lui Lascar Catargiu. La un mo­ment dat, d. Ventura, foarte emoțio­nat, a scos din buzunar pergamentul testamentului... verbal, — ne spune în­săși Acțiunea — și rosti cu glas înduio­șător. — Unchiul Lascar a lăsat cu limbă de moarte ca urmașul său la șe­­fia partidului conservator să fie d. Take Ionescu. Deci d. T. Ionescu este adevăratul nostru șef. Se zice că d. P.­­p. Carp aflând des­pre aceasta ar fi declarat că va face cerere la Tribunal ca să se anuleze testamentul lui Lascar Catargiu pen­tru. . viciu de formă. Sfedeluș TRAGEDIA DIN PORTUGALIA Don Carlos și Artiștii Asasinatul rege era artist.­ Mișcarea literară în Por­tugalia.—Un articol al lui Don Carlos. Ca și tatăl său, Don Luiz, răpo­satul rege al Portugaliei Don Carlos, înainte de a fi primul cetățean al țărei sale, era unul dintre cei mai de seamă artiști. Cei cari l’au cunoscut în intimitate, sunt unanimi în a recu­noaște că Don Carlos era un literat delicat, un pictor foarte personal și un muzicant desăvârșit. Atâta însă nu ar fi fost de ajuns pentru un cap încoronat. Meritul cel mare al fostului rege, este acela de a fi luat parte în mod activ la toate luptele literare date în ultimul timp în Portugalia și de a se fi interesat de aproape de toți artiștii țarei sale. Un viu exemplu este acela al lup­tei din care mai târziu avea să se nască literatura portugheză contem­porană. S’o povestim pe scurt: Pe la anul 1866, poetul Castilho, care reprezenta tradiția în poezia portu­gheză, rămăsese singurul stăpân pe opinia publică. Ingânfat de succesele și renumele său, Castilho, un fel de Victor Hugo al Portughezilor, de­clara, de câte ori i se prezenta oca­zia, că el nu s’ar fi înjosit să sem­neze aici cele mai frumoase versuri din Lusiada a clasicului Camöens. Cei­lalți poeți ținuți în umbră de către Castilho, erau împiedicați de a se ma­nifesta în mod liber, din cauza indi­ferenței marel­ui public. In timpul a­­cesta însă, doi tineri poeți, Teofil Braga și Antero de Quental, încurajați de elita societății portugheze, ridică steagul revoltei, proclamă nouile principii ale literaturei și încep lupta contra tra­diției lui Castilho. Lupta la început inegală, cu timpul începe să pasio­neze toate spiritele din Portugalia. Tinerii poeți formează o nouă școală literară, Școala fiom­briennă, la care se alătură o mulțime de alți nemulțu­miți și peste câți­va ani Castilho în­cepe să piardă din reputația de care se bucura. Faimoasa scriere a lui Antero de Quental Bunul gust și Bunul simț în literatură, precum și poezia mușcătoare a lui Teofil Braga Teocrația literară, sunt cele două lo­vituri decisive în urma cărora Cas­tilho este declarat învins de însăși opinia publică care până mai ori îl aplaudase. De la Castilho încoace, artiștii Por­tugaliei încep să se diferențieze după temperamentul și idealurile lor artis­tice. Mulțumită lui Braga și Quen­tal, Portugalia are astăzi artiști ro­mantici, parnasieni, realiști și­ sim­boliști. In timpul acestei lupte pasionante, Don Carlos nu a încetat un singur moment de a sprijini cu simpatia sa pe cei tineri care vedeau și doreau lucruri și direcțiuni noui în artă. Re­gele invita la curte pe cei mai de seamă dintre artiști, îi așeza la masă alături de dânsul și îi recompensa prin decorațiuni și de multe ori chiar prin sume de bani destul de mari. Sfârșitul tragic al lui Antero de Quental care se sinucise, avu un mare resunet în inima lui Don Carlos, care nu numai că-i aprecia talentul, dar îl simpatiza în mod deosebit. Regele dădu ordin să i se facă iunerallii na­ționale și sub un pseudonim scrise un articol în care glorifica­ pe cel dispărut.­­ Dar Don Carlos nu era numai un literat distins, ci și un pictor și un muzicant de elită. Picturile Regelui au figurat la cele mai multe din ex­­pozițiunile Pariziene, unde au obținut criticele cele mai favorabile. In ceea­ce privește muzica, răposatul rege, hotărâse câte un concurs anual pen­tru toți compozitorii din Portugalia. Grație lui, Lisabona posedă astăzi unul din conservatoarele cele mai re­numite din lume. Iată pe scurt, activitatea fostului rege al Portugaliei față de literatura și artele frumoase din țara sa. Poate să fi păcătuit în alte direcțiuni, ar­tiștii însă vor rămâne recunoscători și-și vor aduce cu pietate și respect aminte de el. Viena-Salonic Austria vrea să construească o linie ferată, care să străbată Bosnia, Albania și Ma­cedonia întreagă . In sânul delegațiunilor comune austro-ungare, baronul Aehrenthal a vorbit și despre necesitatea construi­­rei unei linii, care să împreune re­țeaua de căi ferate austro-ungare cu rețeaua de căi ferate balcanice. Pentru aceasta, sunt două proecte. Unirea căilor ferate bosniace cu pun­ctul Mitrovița, unde se isprăvește li­nia Salonicului, ar fi după unii cel mai eficace mijloc pentru ajungerea acestui scop. Alții, însă, socotesc că împreunarea căilor ferate bosniace cu rețeaua de căi ferate balcanice ar fi mai avantajoasă dacă s’ar face în alt punct, și anume la punctul din nordul Albaniei, Scutari, printr’o li­nie, care va pleca de la Rodhe de Cattaro și va străbate nordul Dalma­ției și litoralul muntenegrean. Va trebui deci fixat un punct, de la care liniile din Dalmația să fie direct le­gate, la nord cu rețeaua căilor ferate din Austria, iar la sud să fie îm­ preunate cu toată rețeaua de linii ce străbat sau vor străbate Turcia. Acest punct nu poate fi altul de­cât orașul Spalato. De la Scutari cel mai avantajos drum este drumul spre Monastir, în întindere de 300 kilometri. De la Monastir la Salonic sunt 191 kilo­metri, iar de la Viena la Salonic, această nouă linie va avea peste tot 1600 kilometri. Actuala linie Viena-Budapesta-Bel­­grad-Salonic are 1322 kilometri, care este linia cea mai scurtă între Aus­tria și Marea Egee. Linia care va trece prin Mitrovița va fi cu 200 kilometri mai lungă, iar linia Viena- Scutari-Monastir-Salonic cu 300 ki­­lometri mai lungă. In schimb, însă aceste două linii au alte avantagii. Politica vamală austro-ungară va fi mai asigurată cu noua linie de­cât cu vechia linie. Pe lângă aceasta, guvernul austriac are în vedere și transitul comercial din Europa apu­­sană. Fără o legătură cu rețeaua de căi ferate balcanice, toate liniile din Dalmația vor continua a fi, cum au fost și până acum, linii moarte. Un alt avantaj pentru Austria este că și liniile din Alpi vor fi alimentate cu mult mai mult de­cât astăzi. Bărbații politici din Viena mai au în vedere și alte considerațiuni. La un caz de războiu, precum a fost răz­boiul sârbo-bulgar, sau de conflict, precum a fost ultimul conflict austro­­sârb, comercial monarhiei austro-un­gare poate fi cu totul periclitat. In urma circulațiunei comerciale ce se va stabili cu noua linie, Serajevo este menit să devie cu timpul centrul comercial al produselor europene pen­tru nordul Albaniei și Cosovei. Linia ferată prin Albania deschide drumul spre Adriatică. Unindu-se Scutari cu Broche de Cattaro, se re­zolvă și chestiunea comercială a a­­cestui ținut neexpl­oatat încă, pre­cum sunt apele lacului Boiana.­­ Din punct de vedere politic și stra­tegic această linie are o importanță colosală pentru Austria. Influența mo­narhiei austro-ungare la nordul Al­baniei va deveni covârșitoare. Marea Adriatică va fi atunci pentru Austria o mare liberă. Apoi o ramificație de linii la Durațo și Valona va asigura pentru totdeauna această influență d’alungul țărmului adriatic. Un ultim avantaj este că linia Vi­­ena-Monastir se poate prelungi la sud până la Atena, printr’o linie care va pleca de la stația Ecsisu și va trece prin valea Tempe, străbătând bogata câmpie a Tesaliei.­­ Aceste considerațiuni și planuri ale guvernului din Viena, pe care marele ziar Neue Freie Presse le expune pe larg, explică în­deajuns pentru ce Austria s-a opus în timpul din urmă cu îndârjire la linia proectată, care să lege liniile ferate românești cu re­țeaua de căi ferate sârbești prin punc­tul Cladova și cu rețeaua de căi fe­rate turcești prin punctul Mitrovița, eșind astfel România direct la marea Adriatică. Această linie pe lângă des­­voltarea comercială a României ar fi asigurat tot­deodată și influența ita­liană în Balcani, mai ales în Albania. Dar nici dorința Austriei nu are șanse de a fi adusă la îndeplinire Guvernul italian a protestat­­ numa de­cât în contra pasagiului discursu­lui baronului Aehranthal cu privire la construirea unei a doua linii Viena- Salonic, iar guvernul rusesc prin Novoje Vreme a declarat că nici o prietenie austro-rusească nu poate exista câtă vreme guvernul din Viena umblă cu astfel de planuri, prin care caută să-și asigure în Balcani, influ­ența ei politică în detrimentul celor­lalte puteri. Extern Conferința d-rului Urechie O scrisoare a spiritualului Hi­­gienist. Din partea d-lui dr. Urechie pri­mim următoarea scrisoare: D-le Secretar Mi-ați destăinuit că Europa așteaptă cu mare impactență mutra conferen­țiarului de Vineri­ lat-o. Puteți adăuga că în natură conferențiarul e și mai nostim. Dar încă când vorbește’!... După sacrificiul pe care-l fac, sper că veți bine­voi a informa încă odată Europa că: Vineri 35 la Teatrul liric D-lul Urechia va vorbi despre : Alcoolizm, igienă și legea d-lui Cos­­tinescu. Cu mulțămiri multe Dr. Urech­iă Căsătoria d-lui Z. Ionescu D. Take Ionescu întreprinde de acum o nouă căsnicie, Epoca Biserica Pavlică s­lăkit o dragă, să-mi vazi o mustață dacă fericirea noastră n’o să fie eternă HUMANA E­LID­E­R­A­N­TIST­A SOCIETO LIMBA DIV­EBSALA ARTIFICIALA Volapük. — Esperanto. — Esperanto în România. — Societatea Ro­mână esperantistă. Se știe cât de grele sunt relațiile între oamenii cari nu vorbesc aceiași limbă. Pentru a se înlătura acest ne­ajuns, s-a propus ca popoarele să se înțeleagă asupra alegerei uneia din limbile vorbite care să servească ca idiom universal. Dar două piedici se opun acestei soluțiuni. Una e că lim­bile, având geniul lor propriu o or­tografie, reguli gramaticale și sintac­tice speciale, e foarte greu să le învețe bine. A doua piedică, e că cu greu o națiune care are rol hotărâtor în lume, ar consimți să acorde limbei unei alte națiuni o preponderență universală. E la mijloc un amor propriu național, anevoie de învins. In fața acestor piedici, oameni cari ca și filozoful Leibnitz, cel dintâi in­ternaționalist limbistic, sunt pătrunși de necesitatea unei limbi universale, au căutat să le eludeze prin creiarea unei limbi artificiale, care nesignind omorul propriu al vre­unei națiuni, ar putea fi acceptată de toate. Volapük Cel dintâi care a lucrat în această direcție a fost păstorul german Schle­yer care s-a făcut celebru prin creiarea Volapsik-ului, prima limbă internațională artificială. Ideia de la care a plecat Schleyer a fost creiarea unei limbi cu o gra­matică simplă, fără forme neregu­late și fără acea mulțime de parti­cularități care formează caracterul u­­nei limbi. Sub această privință, el a reușit pe deplin. Dar a comis și o greșală, acela de a fi voit să creeze o limbă de toutes pieces, cu un voca­bular cu totul nou, fără nici o înru­dire cu limbile existente. Aci a stat neajunsul Volapü­k-ului. Căci fiind o limbă absolut imaginară, crelațiune a unei fantazii filologice, volapük-ul a apărut tuturor națiunilor moderne ca un fel de păsărească bizară, în ori­ce caz un idiom greu de reținut, neavând nici un reazăm în mentali­tatea filologică a contemporanilor. In asemenea condițiuni, nu e de mi­rare că Volapü­k-ul n’a putut prinde. După un scurt succes el a fost dat uitarei, rămânând numai cu aminti­rea unei ciudățenii limbistice. Esperanto Oamenii sunt însă îndărătnici și nesuccesul unuia nu e un motiv pen­tru alții de a despera. Așa s’a în­tâmplat și în direcția limbei interna­ționale artificiale. Neizbânda lui Sch­leyer n’a fost o piedică pentru un alt partizan al internaționalismului filologic ca să facă o nouă încercare pe alte baze. Acest îndărătnic e doc­torul polonez Lazar Ludovic Zamen­hof care, punând bazele nouei limbi artificiale într’o lucrare semnată cu pseudonimul Esperanto, a și dat numele său acestei noui limbi. In lucrarea sa fundamentală, Za­­menhof s’a servit de îndoita expe­riență făcută cu Volapük-ul. A re­ținut ideia bună a volapüik-ului, sim­plicitatea gramaticei cu forme regu­late și fixe. In schimb n’a mai făcut greșala de a creia cuvinte fantastice. Vocabularul limbei esperanto e alcă­tuit din cuvinte ale căror rădăcini se găsesc în limbile moderne, așa că e foarte ușor unui om cu puțină cul­tură a-și asimila repede noul idiom. Succesul esperantiștilor. In asemenea condițiuni, nu e de mirare că limba Esperanto a găsit repede răspândire. Ea are pănă acum la activul ei trei congrese interna­ționale : publicistica esperantistă e foarte răspândită în toate continen­tele — aproape 500 de reviste și ziare — numărul esperantiștilor e socotit ca la jumătate milion. O dovadă vă­dită a creșterei numărului esperan­tiștilor e faptul că marea librărie Hachette din Paris și-a organizat o secție specială de edițiuni în limba esperanto, care publică lucrări origi­nale și traduceri în această limbă. Așa s’a publicat pănă acum în es­peranto mai toate capo-d’operile li­terare, între cari: Uiața lui Homer, Aeneida lui Virgiliu, Hamlet de Sha­kespeare, Fabulele lui Lafontaine etc. E evident că aceste traduceri dove­desc vitalitatea limbei esperanto, care de altfel e în continuă perfecționare. Esperanto în România Știam că esperantismul a găsit adepți și în România și fiind vechi prieten cu cel mai fervent, cu ade­văratul lui importator—am numit pe d. dr. G. Robin—m’am îndreptat ori spre laboratorul d-sale de analize bio­logice, din str. I. C. Brătianu, spre a-i cere câteva lămuriri asupra acti­­vităței esperantiste din România. La ușă, privirea îmi fu atrasă de o inscripție pe geam : Oni párd­os Es­peranto, inscripție la fel cu cele de la vitrinele marilor magazine din Paris : English Spoken, Le habla espagnol. L’am găsit pe d-rul Robin aplecat peste un microscop, urmărind desle­­garea vreunei probleme biologice. — Lasă, doctore, lumea infiniților mici și vorbește, mi de ceva mare, îi zisei în loc de «bună-ziua». Am venit să te chestionez despre activi­tatea esperantistă din țară, dar te rog să-mi răspunzi pe românește, căci mărturisesc, păcatele mele! că au cu­­nosc încă limba lui Zamenhof. General Dr. Demostene Ludovic Zamenhof

Next