Viitorul, ianuarie 1908 (Anul 2, nr. 55-83)

1908-01-28 / nr. 80

> ^ANUL TI — No. 80 “ UN NEUITAT De­unăzi, răsfoind prin hâr­tiele mele vechi, am dat peste un număr din ziarul «Româ­nul». Nu știu de ce această în­tâmplare m’a impresionat mai dureros de­cât o nenorocire, care m’ar privi de aproape. «Românul» a dispărut de câți­va ani și găsirea unui număr mi-a adus aminte fatalul și tristul memento mori... Lipsa aceluia căruia ne deprin­sesem a-i zice «decanul presei române» o simt mai mult de­cât ași fi crezut. Este în unele case câte un bătrân bunic, care totuși e lăsat să trăiască în tihnă. Tradițiile, obiceiurile, modul lui de a vorbi tulbură uneori actualitatea, cu toate acestea nu știu de ce toți o privim cu un fel de respect neexplicabil, ca și cum recu­noaștem în perii albi trecerea unor evenimente pe cari, poate, noi nu le-am fi putut înfrânge Bătrânul e liniștit; când dorm copiii, el calcă în vârful dege­telor; când vorbesc tinerii, e ascultă de o parte retras în modestia anilor apuși, și numai atare, când ei se sfădesc, se aude și glasul lui împăciuitor, pare că ar vrea să spue : — «Iubiți-vă între voi, căci e un vis sărmana viață!» Apoi bu­nicul cade în melancolia blândă, peste care apasă povara zilelor trecute. Pentru streini, bătrânul nu prezintă nimic interesant; ei o judecă așa cum îl văd astăzi Tinerii intimi însă, aceia cari cunosc trecutul spadei ruginite azi în cui, își amintesc adesea d­u tinerețea fostului cavaler,— și i­ se închină. Fără îndoială, era bătrân «Românul» când a apus. »Era în modul de a fi redactat, în modul de a vorbi al Românu­lui ceva din altă epocă. Și pare că dacă decanul nostru ar fi do­rit să lepede cu totul forma în care a trăit o viață întreagă, el n’ar mai fi avut nici atâta farmec, cât avea în cele din urmă... O ruină glorioasă, peste care un zidar profan ar fi voit să aștearnă ornamentele arhi­t­­ecturei de azi ! Este mai bine că Românul s’a stins cu aerul lui de odi­nioară... Se va zice că a murit de bătrânețe, dar nu i se va putea tăgădui gloria trecută. In colecția Românului stă ascunsă toată istoria contem­porană a României politice și sociale. In paginile mute s’au păstrat cu sfințenie toate nu­mele ilustre, cari au luptat pentru propășirea neamului nostru, toată activitatea unei generații de eroi. Și cât de mare și cât de spornică a fost activitatea a­­ceia ! Știu bine că e multă parte de metafizică, de utopie, de himeră în lupta acestei pleiade de altruiști; dar epoca în care au trăit ei, i-a făcut să fie așa. Noi, cari urmăm azi înainte lupta pentru democrație, tre­­bue să înțelegem mai bine de­cât ori­cine nu numai lupta de atunci, dar și cadrul și forma în care era dusă. Și recitind paginile atât de eloquente ale Românului, să nu ne împiedi­căm de amănuntele exterioare, ci de învățătura care se re­varsă din cuprinsul moral și social al acelor pagini. Societatea omenească este ca o mașină care singură de­părtează materialul ce nu-i mai poate sluji și primește un ma­terial folositor. Românul a în­cetat pentru că nu mai cores­pundea cerințelor actuale, nici în politică, nici în ziaristica propriu-zisă. Burghezimea, pentru care au luptat fruntașii liberalismului, și-a atins idealul ei de clasă și nu mai are alte aspirații, iar în ziaristică s’au introdus alți factori de­cât aceia cari au făcut pe vremuri viața și tă­ria Românului. A rămas însă o altă clasă, poporul muncitor de la sate și de la orașe, care-și cere dreptul lui de trai. Pentru această clasă, pen­tru realizarea idealurilor ei, trebue să luptăm azi noi, cari înfățișăm ca și Românul odi­nioară, ideile cele mai înaintate ale veacului nostru. Iar pen­tru ca lupta aceasta să poată fi dusă cu succes, trebue să ne punem la nivelul ziaristicei din Apus. Intru­cât privește Românul, încetarea lui a însemnat fără îndoială o pierdere pentru de­mocrație. Avem însă o mân­gâiere: când trunchiul e să­nătos, — chiar dacă piere o ramură bătrână, vlăstarii cresc îndată și nu există gol. Pe cât timp ideile noastre reprezintă o necesitate istorică, fatală ca legile cari cârmuesc lumile în spațiu,—cu moartea unui soldat se naște altul, care duce armata la victorie. De­sigur, triumfătorii de mâine nu vor uita pe ante­­mergătorii lor, de­sigur Ro­mânul nu va fi nici­odată ui­tat... I. Ionosén­­ mnintus. Zilele acestea a avut loc la Stock­holm un concurs pentru frumusețe. Premiul întâi a fost câștigat de dom­nișoara Lundström, care e abia în e­­tate de 16 ani. Ea a fost declarată ca cea mai frumoasă femee din Suedia. * D. Simopulos, ministrul de finanțe grecesc, și-a dat dimisia în urma unui vot de neîncredere pe care i l-a dat Camera. * Ziarul Zeu­ anunță că ducele Abruz­­zilor vărul regelui Victor Emanuel se va căsători cu cea miliardarului ame­rican Elkins. * La Seattle în America, s’a ținut zi­lele acestea un congres contra Asia­ticilor. S’a discutat între altele cazul lucrătorilor japonezi din Statele­ Unite. Chestia tavanului Chestiunea la ordinea zilei azi e... crăpătura tavanului d­lui Take Io­nescu, produsă cu prilejul întru­;trei ținută Joi, acasă la fostul ministru de finanțe, din cauza publicului numeros ce-a luat parte la ea. Și această ches­tiune îl enervează grozav pe d. Nicu Filipescu, care ar dori din toată inima să se crape și tavanul său. Problemă grea însă, de­oare­ce la d-sa nu vine nimeni. Totuși, pentru ca acest eveniment să se producă, d. Nicu Filipescu nu cruță nici un sacrificiu. Așa spre pildă, invită la un pahar de vin în fie­care seară la d-sa acasă, imensa majoritate a dizidenței carpiste alcătuita din d-nii P. P. Carp, Gh. Gr. Cantacuzino și Griguță Cantacuzino. Acești patru e­­minenți bărbați politici se dedau ast­fel zilnic la sporturile cele mai îndrăz­nețe, sărind în sus, jucând căzăcește, lovind din răsputeri în podea, în sfâr­șit depunând o muncă uriașă pe al­tarul patriei în scopul de a se crăpa și... tavanul d-lui Filipescu. Până a­­cum toate sforțările lor au rămas însă zadarnice. De altfel, noi ne înțelegem de ce d. Filipescu ține cu orice preț să se crape și tavanul său. Noi credem, din potrivă, că d-sa ar trebui să fie ff. ve­sel de accidentul întâmplat tavanului takist, de­oarece mulțumită lui, toată lumea poate vedea că există o deose­bire adâncă de... principii între cele două dizidențe conservatoare. E drept însă că tavanul stricat e în avantjaul mocratismului d-lui T. Ionescu. Apoi el mai constitue și o dovadă ce nu se poate tăgădui că d. Take Ionescu când a făcut ruptura, n’a săvârșit o «ușu­rință» cum spun Carpiștii,­­ci o faptă cu atâta greutate... politică, în­cât nici tavanul casei sale n’a putut-o suporta, in cercurile catacuziniste e mare spe­ranță însă că în curând tavanul lui Cc. Nicu va fi nevoit să cedeze față de greutatea morală și politică a Naba­bului. In cazul acesta, lupta între ta­­kiști și carpiști se va da pe altă plat­formă, sau mai bine zis... pe alt plafond,­­fiindcă fusese vorba de tavan. Sfredeluș NOUȚA­TI In urma încetării din viață a A. S. Ducelui Domnitor Ernest de Saxa Altemburg, Curtea M. M. L. L. Re­gelui și Reginei a luat doliu pe timp de 14 zile, cu începere dela 25 Ia­nuarie. Târgul monetar ușurându-se pe mai toate piețele mari din Europa, este probabil ca înainte chiar de adunarea generală a acționarilor Băncei Națio­nale, consiliul de administrație să reducă taxa scontului de la 6 la 5 la sută.* Ultima situațiune sumară a Băncei Naționale s-a încheat cu o reservă metalică aur de 96 milioane și 40 milioane trate, ceea ce face aproape 136 milioane lei. Argintul și diver­sele monede sunt de 1 milon de lei, iar biletele in circulație sunt în va­loare de 262 milioane.­­ Zilele acestea se va reprezenta pe scena teatrului din Baku prima operă persană, intitulată Leili și Medschun. Autorul textului și al muzicei este persanul Gadschileck. Subiectul operei este luat din viața persană și prezintă mult interes atât ca concepție cât și ca mod de prelucrare. Republicanii Portughezi Și Dinastia de Braganza O telegramă sosită din Lisabona, anunță că la câți­va din conjurații a­­restați s-au găsit bani și hârtii com­promițătoare pentru diferite persoane republicane din Portugalia. După cât se pare, complotul a fost organizat și plătit de partidul republican. Intru­cât această știre este adevărată nu știu. Dar pentru ca cititorii noștrii să-și poată face o idee despre ura cu care dinastia de Braganza era privită de republicani, reproducem mai jos un fulgerător articol pe care Angelo Vaz îl publicase o săptămână înaintea atentatului, în revista parisiană «Les documente en progres». Autorul arti­colului, unul din cei mai înverșunați republicani portughezi, avusese să su­fere și el consecințele dictaturei lui Franco și fusese exilat de acum un an. Articolul iată­ 1: «Pentru Portughezi, dinastia de Bra­ganza este o adevărată prăpastie. Ea ne-a costat și ne costă încă sume e­­norme, incalculabile. «Iată pe scurt adevărata situație politică din Portugalia. Actuala criză nu-i provocată decât de o chestie de atentat la libertate. Monarh­ia ne apasă și ne fură fără rușine. Ea este în același timp o teribilă facțiune re­ligioasă, plutocratică și țaristă. In Manuel II la 11 ani cel mai scurt timp, această dinastie va însemna ruina, bancruta și des­­onoarea țărei. Pentru patria noastră această mișcare reprezintă un mo­ment istoric care -i va determina vi­­eața sau moartea. Noi însă, republi­canii, nu ne vom despera. Poporul portughez plin d­e calități, îndurător onest, inteligent și muncitor, actual­mente nu-i decât un luptător învins de către perfid,­a bandiților. El nu este însă completamente îngenun­chiat. Acest lucru vroi să-i­ știe lu­mea toată. El păstrează într’ânsul încă o mulțime de energii lente dar puternice. Deja, în depărtare, se aude surdul murmur al viitoarei furtuni sociale. «Conștiința cetățeanului portughez a început să se deștepte. Revoluția va isbucni în curând și ea va isbucni răsbunătoare, purificându-ne scumpa patrie și cucerind, grație Republicei triumfătoare, un viitor plin de drep­tate și de libertate». Violența articolului de mai sus ne îndreptățește să credem că republi­canii nu sunt cu totul streini de ori­bilul atentat. Manuel II la 7 ani Interpelarea D-lui MAIORESCU Un discurs al d-lui Maiorescu este întotdeauna o desfătare pentru u­­rechi. Cine știe când se va ivi la noi al doilea orator, care să aibă în dic­țiunea sa acelaș ritm larg și muzical, in al cărui glas să fie aceleași mlă­dieri melodioase, și care să nuanțeze cuvintele cu aceiași subtilitate! Din toate punctele de vedere, fer­mecătoarea elocință a Nestorului tri­bunei și prozei române, are ceva din esența muzicei. Ori­câtă legătură ar fi într o par­­tițiune de operă sau într’o simfonie, nu este neapărată nevoe, pentru ca să-i guști frumusețile, să aziști la întreaga ei desfășurare. Ori­când vei veni, nu te vei găsi desorientat prin aceea că nu ți-a fost dat să asculți o bună parte. Intru­cât nici chiar muzica wagneriană n’ar is­­butit încă să ne dea idei și desvol­­tări logice ce necesarmente decurg una din alta, îți va părea numai rău că ți-au scăpat atâtea lucruri fru­moase, dar aceasta nu te va împedica să te pătrunzi de toată vraja momen­tului. Nu vei simți în mod dureros faptul că n’ai fost de față la partea imediat premergătoare, de­oarece în­târzierea aceasta nu-ți stingherește de fel savurarea celora ce ți-i dat să auzi în clipa sosirei. «Căci muzica nu este o ideațiune, nu ne dă o idee în prăzmuirea, creș­terea, motivarea și ciocnirile ei, nu ne pune în fața unei concepțiuni despre oameni și lucruri, care își are cel puțin logica ei internă și pe care trebue s’o urmărim de la început până la sfârșit, cu toată luarea a­­minte, pentru a-i aprecia, dacă nu temeinicia ei obiectivă, măcar pute­rea de gândire, bogăția de argumente, judecata pătrunzătoare cu care e sus­ținută și desvoltată. Muzica, cu toată geniala încercare a lui Wagner și chiar după, realizarea în sânul ei ca într’o unitate superi­oară a tuturor artelor, nu dă de­cât impresii, stări sufletești, intuițiuni, presimțiri. Le dă sau le deslușește în noi, făcându-ne să luăm conștiință de ceea ce zace adânc, în ungherile întu­necoase ale sufletelor noastre. Și im­presiile, stările sufletești, intuițiile se pot armoniza într’un tot, cum se ar­monizează pietricelele colorate într’un mozaic, dar sunt de sine stătătoare, fie­care pentru sine, nu se combină prin ele­ însăle, prin forța lor lăun­trică de coeziune, prin necesitatea lor intimă de legătură, la o mare și complectă demonstrațiune a unui a­­devăr. Și atât de adevărat este acest lucru, în­cât Wagner, care a simțit mai mult ca ori­cine această tragică limită a muzicei, chiar după ce-i a­­servise acesteia toate celelalte arte, s’a văzut silit să amintească mereu «ideea» fundamentală a operei prin­tr’un leit motiv, dându-și bine seamă că muzica­ însăși, cea mai analitică dintre arte, cea mai puțin proprie dintre toate de a clădi un tot orga­nic și necesar, nu e capabilă de­cât să deștepte impresii și să determine stări de suflet, iar nu să desvolte și să clădească. ... Leit motiv ’i trebue și d-lui Ma­iorescu. Nu e nevoe, pentru înțelege­rea chestiunei pe care o tratează, ca să’l asculți dela început. Cu puterea sa de analiză, cu incomparabilul său dar de a nuanța și cu glasul său mu­zical, disolvă problema ce și-a pus’o, în atâtea și atâtea amănunte ; inzistă cu o nespusă artă de a «zice» asupra celor mai susceptibile de a fi carica­­tizate; gestul și vorba, intonațiunea și ritmul se contopesc atunci într’o admirabilă unitate; fie­care amănunt e o capo­ d’operă de analiză ad-absur­­dum; spiritul său negativ, strălucitor în toate reflexele lentilei ce difor­mează, atinge supremele înălțimi ale artei de detaliu, iar deasupra între­gului discurs, se așterne acel aer de desăvârșită obiectivitate cu care ni­meni ca d-l Maiorescu nu știe să îm­­fățișeze cele mai subiective aprecieri. Ideea generală însă lipsește. O ve­dere totală asupra chestiunei nu se arată. Perspectiva largă la care răz­bați și te înalți odată numai cu ridi­carea masivă a unui edifiiciu de ar­gumente legate și cimentate printr’o concepție integrală, nu se vede. Fără lest motiv, fără periodica afir­mare dogmatică că activitatea extra­școlară a învățătorilor e dăunătoare școalei și păcei sociale, aproape am fi uitat, sub impresia tuturor acestor șarje umoristice,­­picturi de detaliu și mici răutăți, adevărate modele ale genului cu ce scop a fost făcută inter­pelarea. De mult ce vede amănuntele, d-l Maiorescu nu vede chestia întreagă. Vede copacii dar pădurea n’o vede. ... Am auzit alaltăeri la Senat un discurs admirabil, care însă n’a ridicat problema activitaței extra-școlare, cea mai cuprinzătoare formă sub care s’a pus până acum problema noastră cul­turală și națională, la cuvenita înăl­țime. A se ceti în corpul ziarului Fraudele de la Casa de credit a cor­pului didactic; Mișcarea în corpul medical și în polițiile din țară ; cele din urmă știri din țară și străi­­nătate. 24 Ianuarie în Bulgaria Trăiască Regele Carol! Serbare la școala română. — Pro­gramul serbărei.— Cuvântarea d-lui Stroescu. — Impresii neuitate. (De la corespondentul nostru particular) Sofia, 25 ianuarie.— Cu ocaziunea zilei de 24 ianuarie, direcțiunea școa­lei române de aici a dat o serbare în sala școalei, după un program ales și cariat. Serbarea s’a început printr’un ser­viciu divin, apoi corul de elevi a cântat mai multe cântece, începând cu Trăiască Regele, și cu imnul bul­gar Șumi Marița cari au fost ascul­tate în picioare. O elevă a școalei a vorbit despre evenimentele mai în­semnate din viața domnitorului Carol, mai ales despre însemnătatea marelui act național Unirea Principatelor Ro­mâne, Moldova și Muntenia. După acea corul școalei a cântat «Pe al nostru steag», iar doi elevi au recitat poe­zia «Românul Macedonean». O elevă a recitat poesia «Tudor Vladimirescu» după care corul a cântat «Regina»; o altă elevă a recitat «Negru-Vodă», iar o elevă de la școala profesională a recitat «Dorlu an­ mame» poezie în dialectul macedo-român, după care un cor de eleve a cântat «Ca o zi de primăvară». Originală a fost na­rațiunea în bulgărește din partea u­­nei eleve, a vieței lui Diogene. A plăcut foarte mult și piesa U­­nirea, jucată cu mult succes de elevi. * Cu această ocazie, d. Stroescu, di­rectorul școalei, a ținut un prea fru­mos discurs, scoțând în relief însem­nătatea zilei de 24 Ianuarie pentru România de astăzi și pentru tot nea­mul românesc de pretutindeni. «Acea­stă zi, a zis între altele d. Stroescu, reamintește întemeierea României, a scumpei noastre patru­ mume ! Mol­dovenii și Muntenii au fost în veci uniți prin origine, fiind cu toții stră­nepoții marelui Traian, și prin limbă, prin dulcea limbă românească, care este una și aceiași, iar astăzi unite și prin hotare, formează un regat pu­ternic, admirat de lumea streină. Erau vremuri când în clasa de sus se vor­bea grecește și franțuzește. Dar acele au fost vremuri, cari au trecut ca un vis urât. Românul a străbătut cu băr­băție prin toate vremurile furtunoase și a învins ca un erou toate piedicile ce i-au pus dușmanii în cale: «Căci Românul e în putere, «Și Românul în veci nu piere ! Pe măsură ce limba românească s’a introdus în școală și biserică, popo­rul s’a deșteptat și primul lucru ce a cerut a fost unirea între frați. In contra partidului boeresc, a luptat partidul național, care a mântuit țara românească din cele mai grele vre­muri, lucrând fără preget pentru u­­nire și pentru aducerea unui principe străin. Au reînviat astăzi timpurile glorioase de sub domnia lui Ștefan cel mare și Mihai Viteazul și a putut țara românească să facă în câțiva ani progrese uriașe, pe cari nu le-au pu­tut face alte țări din Europa de­cât după sute de ani». Această cuvântare a fost ascultată cu mare atenție și cu nespusă bucu­rie de asistenți, cari au acoperit cu aplauze furtunoase sfârșitul discur­sului: «Trăiască Regele României Carol! «Trăiască Dinastia Română! «Trăiască România! «Trăiască prințul Ferdinand al Bul­gariei !* Serbarea s’a dat sub președenția de onoare a d-lui N. Mișu, agent di­plomatic al României, luând parte toți fruntașii colon­iei române și un mare număr de coloniști. Publicul a plecat cu cele mai fru­moase și plăcute impresii de la această mare și neuitată serbare națională românească. V. T. Vitoșeanul „Ruptura“ conservatoare Situația in Craiova (Prin telefon dela coresp. nostru) Craiova, 25 Ianuarie. — Politica conservatoare în localitate s’a încur­cat rău. Se credea că domnește o complectă armonie tachistă, însă o parte din politicianii bătrâni și cari ședeau la rezervă i-au spus d-lui T. Ionescu că intră în partidul d-sale cu următoarele condițiuni: b) Să înlesnească alegerea ca pre­ședinte al noului club din localitate a d-lui N. Guran și a) Să fie excluși din partid prie­tenii d-lui Chintescu. Natural că d. T. Ionescu a invitat pe d. Nae Guran, Ștefan Pleșa, St. Rusănescu și Oroveanu să convoace pe membrii clubului din localitate și ceia­ ce vor decide, va admite și dsa. Această însă n’a convenit d-lor Gu­ran, Pleșa, Rusănescu și Oroveanu, din cauză că majoritatea conservato­rilor tachiști sunt cu d. M. Chin­tescu, pe de o parte, pe de altă parte, toți tinerii conservatori tachiști, luând cunoștință de cele petrecute, vor ține o întrunire intimă pentru a lua o dispoziție și a protesta contra obi­ceiului de a se trata astfel chestiu­nile mari și importante fără știrea clubului local. Și sunt deciși ca, în cazul când se va mai întâmpla așa ceva, să-l părăsească pe d. T. Ionescu, pentru care admirația lor până în prezent e neclintită. ­Inia de petit pe a coloani In pag. III. 30 B­rti demi » » » » » »»IV. 20 Bani ,sarțiuni și reclame linia....................... 3 Lei nnceturile și Inserațiunile te primesc numai la Adminis­rație­­­ADMINISTRAȚIA: 3. Bulevardul Academiei, 3 la MINERVA» Inst. de Arte Grafice și Edit. București = TELEFON 3/31 ======= Activitatea Cantacuziniștilor D-nii Gh. Gr. Cantacuzino, P. P. Carp și Nicu Filipescu căsnindu-se să facă să se crape și tavanul casei ex micului dictator, cum s’a crăpat al casei d-lui Take Ionescu. biblia și institutul Biblic In «Biserica Ortodoxă Română» no. 4 pe Iulie a. c., ca introducere la scrierea sa «Virtutea creștină», păr. C. Morariu din Pătrăuți pe Su­ceava (Bucovina), publică un fapt și o propunere. Faptul este acesta: O împrejurare pastorală l’a făcut să constate, supe­rioritatea intelectuală-religioasă a po­porului german, față de cel românesc și acesta mulțumită Bibliei, care e nelipsita din ori­ ce casă. De aci urmează propunerea: Să se înființeze un Institut Biblic, un ate­lier anume pentru tipărirea în mili­oane de exemplare a cărții sfinte. Lămuririle asupra chipului, cum ar putea să se dea naștere acestui In­stitut, le dă tot D-sa, cu date și no­­tițe istorice, scoase din experiențele altora în acest sens. Avantagiul, ce ar decurge din re­alizarea acestei idei, ar fi, că literile culese pentru o ediție, vor rămâne nedesfăcute, spre a servi la nevoe la alte ediții. De aci o consecință prac­tică :­eftinătatea ei. La sfârșit, păr. Morariu face apel, să se îmbrățișeze această propunere de toate foile românești și în acelaș timp se înscrie cel dintâiu cu suma de 20 cor., pe care o trimete redac­ției revistei «Neamul Românesc», spre a fi încredințată aceluia, care le va lua inițiativa creărei institutului. Men­ționata revistă, — singură dintre toate publicațiile noastre, — repro­ducem articolul din «Bis. Ort. Rom.» fără nici un comentar. Numai­decât — la o săptămână — d. N. Iorga directorul ei, primește o scrisoare ar­gumentată din partea d-lui C. klimă­­neștianu, inginer de mine și deputat, rugând a fi înscris cu suma de 5000 lei, ca contribuire pentru înființarea Institutului Biblic. (V. «N. Rom.» an. II no. 31). De atunci a trecut câtăva vreme fără ca să se mai scrie undeva vre-un cuvânt, nici un român n’a mai tre­­săltat din indiferentismul acesta re­ligios, ce ne-a compleșit pe toți, ni­menea n’a părăsit pentru o clipă fi­rul gândurilor, al apusăturilor și al ocupațiunilor zilnice, spre a se întreba cel puțin, dacă realizarea propunerei făcute ar avea vre-o oarecare însem­nătate pentru noi. In sărbătorile Nașterei Domnului, însă ziarul «Vii­torul» a revenit asupra acestei idei, iar comitetul societății «Steaua» a luat asupră și greaua, dar plăcuta sar­cină de a strânge fondurile necesare și a proceda la întemeierea Inst. Biblic. Dar, pentru ca răspunsul să vie de la sine și să se vadă mai ușor rostul adânc al acestei idei se im­pune o aruncătură de ochi asupra stărei intelectuale, religioase și mo­rale a poporului din care facem parte. Cea mai vorbitoare pagină a isto­riei regatului român, care a arătat lumei de azi și va arăta și veacuri­lor ce vor curge mentalitatea șubredă și totală lipsă a simțului religios și moral, ce caracteriză cele câteva mi­lioane de suflete din care e compus —cu bogați hrăpăreți și săraci duși la disperare—este fără îndoială acea pagină neagră, pe care stă scris cu litere mari, roșii, cuvintele: Răscoalele țărănești. Această pagină este o do­vadă puternică, că atunci când cre­dința și simțul religios moral s’au slăbit la un popor, îl părăsește și D-zeu, și forța barbară, luându-și drumul firesc, sfărâmă ora stăvilar și readuce în lume timpurile de demult ale lui Cain și fraților lui de rău­tate, or împărăția jafului și omorului, trâmbițate de filosoful german Nitz­­sche. Atunci și mintea cea mai cum­pănită, întunecându-se, simte dorința de a săvârși fără­de­legi; mâna cea mai slabă se îmbărbătează și caută să loviască; steagurile roșii fîl fie în tot locul; fiarele zăngănesc, curge sângele și furia răutâței nu-i poto­lită, până nu preface ’n cenușe tot ce ’ntâlnește ’n cale, până nu zdro­bește și viitorul în germene,—femeile și copii nu sunt cruțați,—până nu pro­fanează trecutul chiar, deschizând și mormintele, spre a se adeveri cu­vintele Prof. Eremia: «Oasele regilor din Iuda, oasele preo­ților, oasele locuitorilor din Erusalim vor fi aruncate afară din morminte» Or cum a spus, în cuvinte române­ști, poetul Coșbuc, cunoscător al su­fletului puțin religios al țăranului nostru: «Cristoși să fiți, nu veți scăpa nici în mormântU Este clar un fapt stabilit că,—dacă tendințele tiranice au însângerat is­toria, — sămânța răsvrătirei, arun­cată, într’un moment de rătăcire, pe un câmp cu totul înapoiat în cultură și lipsit de simțul religios-moral, a dat lumei în alte timpuri, și a dat și în România veacului al două­zece­­lea una din cele mai sălbatice scene. Și ceea­ ce e mai trist în această con­statare este, că la noi formalismul religios n’a fost uitat. Răsculații au luat în fruntea lor pe preoți și au început mișcările de distugere cu su­netele clopotelor. Așa că arama din tur­lele biserici­lor creștine, acea aramă sfântă, care adună la un loc credința, căința, sme­renia și curățenia sufletească, a adu­nat de astă dată furia, oarba rătă­cire și setea de jaf și de omor.Elși în­chipuiau ei, poate, că săvârșesc o faptă bine plăcută lui Dumnezeu, ne­­știind că el nu dorește moartea pă­cătosului, nu vrea să vadă sabia scoasă din teacă, nici nu poate răbda, ca fiii săi, — frați d’o lege și d’un sânge, — să se s­fâșie între ei, ceea ce, spre părerea de rău a tuturor, s’a în­tâmplat. Rezultă însă din această tristă îm­prejurare, că românul — conducători și conduși — e creștin numai în formă și pentru ca să fie cu adevărat cre­știn, îi trebue cultură intelectuală­­religioasă, îi trebue o înălțare mo­rală. Eu unul găsesc, că aceste două fapte, de o parte reaua stare inte­lectuală, religioasă și morală, în care ne găsim, iar de alta, propunerea u­­nei ediții populare a Bibliei, urmată de donațiunea făcută în acest scop și de vrednica de laudă inițiativă a Șoc. «Steaua» îmi pot servi ca pre­mize, pentru tragerea fireștei con­­cluziuni, că cestiunea aceasta e o cestiune de actualitate, o cestiune care trebue, să ne preocupe pe toți, într’adevăr, astă­zi, când și la noi problemele economico-sociale sunt studiate cu amănunțime, când toți bărbații luminați se gîndesc la mijloacele pentru ridicarea unui po­por, tipărirea și răspândirea Bi­bliei este o propunere bine­venită și este una dintre soluțiunile cele mai importante ale problemei țără­nești, ca una ce are în sine rădăcinele întregei îndreptări. Căci deslegarea acestei probleme nu cere numai îm­bunătățirea materială a fiilor acestei țări, ci și deșteptarea lor religoasa­­morală și o sănătoasă ridicare cultu­­rurală. Prima, fără cele din urmă, în­semnează aproape nimic. Va fi iden­tică starea țăranului român cu aceea a neînțeleptului din poveste, când a dat peste o comoară. El n’a știut, s’o prețuiască și altuia cuminte oi cunoscător al căilor piezișe, imor­ale, i-a fost dat, să se bucure de ea. E locul, cred, să reproduc aci o cugetare a scriitorului rus Tolstoi, pusă ca moto, la o scriere, apărută de curând la noi (Cesar P. Oardă.. Eră nouă): e Adevăratul bine — moral și spiri­tual — al omenirei, conține în sine bi­nele material. Și acest scop suprem nu

Next