Viitorul, ianuarie 1908 (Anul 2, nr. 55-83)
1908-01-28 / nr. 80
> ^ANUL TI — No. 80 “ UN NEUITAT Deunăzi, răsfoind prin hârtiele mele vechi, am dat peste un număr din ziarul «Românul». Nu știu de ce această întâmplare m’a impresionat mai dureros decât o nenorocire, care m’ar privi de aproape. «Românul» a dispărut de câțiva ani și găsirea unui număr mi-a adus aminte fatalul și tristul memento mori... Lipsa aceluia căruia ne deprinsesem a-i zice «decanul presei române» o simt mai mult decât ași fi crezut. Este în unele case câte un bătrân bunic, care totuși e lăsat să trăiască în tihnă. Tradițiile, obiceiurile, modul lui de a vorbi tulbură uneori actualitatea, cu toate acestea nu știu de ce toți o privim cu un fel de respect neexplicabil, ca și cum recunoaștem în perii albi trecerea unor evenimente pe cari, poate, noi nu le-am fi putut înfrânge Bătrânul e liniștit; când dorm copiii, el calcă în vârful degetelor; când vorbesc tinerii, e ascultă de o parte retras în modestia anilor apuși, și numai atare, când ei se sfădesc, se aude și glasul lui împăciuitor, pare că ar vrea să spue : — «Iubiți-vă între voi, căci e un vis sărmana viață!» Apoi bunicul cade în melancolia blândă, peste care apasă povara zilelor trecute. Pentru streini, bătrânul nu prezintă nimic interesant; ei o judecă așa cum îl văd astăzi Tinerii intimi însă, aceia cari cunosc trecutul spadei ruginite azi în cui, își amintesc adesea du tinerețea fostului cavaler,— și i se închină. Fără îndoială, era bătrân «Românul» când a apus. »Era în modul de a fi redactat, în modul de a vorbi al Românului ceva din altă epocă. Și pare că dacă decanul nostru ar fi dorit să lepede cu totul forma în care a trăit o viață întreagă, el n’ar mai fi avut nici atâta farmec, cât avea în cele din urmă... O ruină glorioasă, peste care un zidar profan ar fi voit să aștearnă ornamentele arhitecturei de azi ! Este mai bine că Românul s’a stins cu aerul lui de odinioară... Se va zice că a murit de bătrânețe, dar nu i se va putea tăgădui gloria trecută. In colecția Românului stă ascunsă toată istoria contemporană a României politice și sociale. In paginile mute s’au păstrat cu sfințenie toate numele ilustre, cari au luptat pentru propășirea neamului nostru, toată activitatea unei generații de eroi. Și cât de mare și cât de spornică a fost activitatea aceia ! Știu bine că e multă parte de metafizică, de utopie, de himeră în lupta acestei pleiade de altruiști; dar epoca în care au trăit ei, i-a făcut să fie așa. Noi, cari urmăm azi înainte lupta pentru democrație, trebue să înțelegem mai bine decât oricine nu numai lupta de atunci, dar și cadrul și forma în care era dusă. Și recitind paginile atât de eloquente ale Românului, să nu ne împiedicăm de amănuntele exterioare, ci de învățătura care se revarsă din cuprinsul moral și social al acelor pagini. Societatea omenească este ca o mașină care singură depărtează materialul ce nu-i mai poate sluji și primește un material folositor. Românul a încetat pentru că nu mai corespundea cerințelor actuale, nici în politică, nici în ziaristica propriu-zisă. Burghezimea, pentru care au luptat fruntașii liberalismului, și-a atins idealul ei de clasă și nu mai are alte aspirații, iar în ziaristică s’au introdus alți factori decât aceia cari au făcut pe vremuri viața și tăria Românului. A rămas însă o altă clasă, poporul muncitor de la sate și de la orașe, care-și cere dreptul lui de trai. Pentru această clasă, pentru realizarea idealurilor ei, trebue să luptăm azi noi, cari înfățișăm ca și Românul odinioară, ideile cele mai înaintate ale veacului nostru. Iar pentru ca lupta aceasta să poată fi dusă cu succes, trebue să ne punem la nivelul ziaristicei din Apus. Intrucât privește Românul, încetarea lui a însemnat fără îndoială o pierdere pentru democrație. Avem însă o mângâiere: când trunchiul e sănătos, — chiar dacă piere o ramură bătrână, vlăstarii cresc îndată și nu există gol. Pe cât timp ideile noastre reprezintă o necesitate istorică, fatală ca legile cari cârmuesc lumile în spațiu,—cu moartea unui soldat se naște altul, care duce armata la victorie. Desigur, triumfătorii de mâine nu vor uita pe antemergătorii lor, desigur Românul nu va fi niciodată uitat... I. Ionosén mnintus. Zilele acestea a avut loc la Stockholm un concurs pentru frumusețe. Premiul întâi a fost câștigat de domnișoara Lundström, care e abia în etate de 16 ani. Ea a fost declarată ca cea mai frumoasă femee din Suedia. * D. Simopulos, ministrul de finanțe grecesc, și-a dat dimisia în urma unui vot de neîncredere pe care i l-a dat Camera. * Ziarul Zeu anunță că ducele Abruzzilor vărul regelui Victor Emanuel se va căsători cu cea miliardarului american Elkins. * La Seattle în America, s’a ținut zilele acestea un congres contra Asiaticilor. S’a discutat între altele cazul lucrătorilor japonezi din Statele Unite. Chestia tavanului Chestiunea la ordinea zilei azi e... crăpătura tavanului dlui Take Ionescu, produsă cu prilejul întru;trei ținută Joi, acasă la fostul ministru de finanțe, din cauza publicului numeros ce-a luat parte la ea. Și această chestiune îl enervează grozav pe d. Nicu Filipescu, care ar dori din toată inima să se crape și tavanul său. Problemă grea însă, deoarece la d-sa nu vine nimeni. Totuși, pentru ca acest eveniment să se producă, d. Nicu Filipescu nu cruță nici un sacrificiu. Așa spre pildă, invită la un pahar de vin în fiecare seară la d-sa acasă, imensa majoritate a dizidenței carpiste alcătuita din d-nii P. P. Carp, Gh. Gr. Cantacuzino și Griguță Cantacuzino. Acești patru eminenți bărbați politici se dedau astfel zilnic la sporturile cele mai îndrăznețe, sărind în sus, jucând căzăcește, lovind din răsputeri în podea, în sfârșit depunând o muncă uriașă pe altarul patriei în scopul de a se crăpa și... tavanul d-lui Filipescu. Până acum toate sforțările lor au rămas însă zadarnice. De altfel, noi ne înțelegem de ce d. Filipescu ține cu orice preț să se crape și tavanul său. Noi credem, din potrivă, că d-sa ar trebui să fie ff. vesel de accidentul întâmplat tavanului takist, deoarece mulțumită lui, toată lumea poate vedea că există o deosebire adâncă de... principii între cele două dizidențe conservatoare. E drept însă că tavanul stricat e în avantjaul mocratismului d-lui T. Ionescu. Apoi el mai constitue și o dovadă ce nu se poate tăgădui că d. Take Ionescu când a făcut ruptura, n’a săvârșit o «ușurință» cum spun Carpiștii,ci o faptă cu atâta greutate... politică, încât nici tavanul casei sale n’a putut-o suporta, in cercurile catacuziniste e mare speranță însă că în curând tavanul lui Cc. Nicu va fi nevoit să cedeze față de greutatea morală și politică a Nababului. In cazul acesta, lupta între takiști și carpiști se va da pe altă platformă, sau mai bine zis... pe alt plafond,fiindcă fusese vorba de tavan. Sfredeluș NOUȚATI In urma încetării din viață a A. S. Ducelui Domnitor Ernest de Saxa Altemburg, Curtea M. M. L. L. Regelui și Reginei a luat doliu pe timp de 14 zile, cu începere dela 25 Ianuarie. Târgul monetar ușurându-se pe mai toate piețele mari din Europa, este probabil ca înainte chiar de adunarea generală a acționarilor Băncei Naționale, consiliul de administrație să reducă taxa scontului de la 6 la 5 la sută.* Ultima situațiune sumară a Băncei Naționale s-a încheat cu o reservă metalică aur de 96 milioane și 40 milioane trate, ceea ce face aproape 136 milioane lei. Argintul și diversele monede sunt de 1 milon de lei, iar biletele in circulație sunt în valoare de 262 milioane. Zilele acestea se va reprezenta pe scena teatrului din Baku prima operă persană, intitulată Leili și Medschun. Autorul textului și al muzicei este persanul Gadschileck. Subiectul operei este luat din viața persană și prezintă mult interes atât ca concepție cât și ca mod de prelucrare. Republicanii Portughezi Și Dinastia de Braganza O telegramă sosită din Lisabona, anunță că la câțiva din conjurații arestați s-au găsit bani și hârtii compromițătoare pentru diferite persoane republicane din Portugalia. După cât se pare, complotul a fost organizat și plătit de partidul republican. Intrucât această știre este adevărată nu știu. Dar pentru ca cititorii noștrii să-și poată face o idee despre ura cu care dinastia de Braganza era privită de republicani, reproducem mai jos un fulgerător articol pe care Angelo Vaz îl publicase o săptămână înaintea atentatului, în revista parisiană «Les documente en progres». Autorul articolului, unul din cei mai înverșunați republicani portughezi, avusese să sufere și el consecințele dictaturei lui Franco și fusese exilat de acum un an. Articolul iată 1: «Pentru Portughezi, dinastia de Braganza este o adevărată prăpastie. Ea ne-a costat și ne costă încă sume enorme, incalculabile. «Iată pe scurt adevărata situație politică din Portugalia. Actuala criză nu-i provocată decât de o chestie de atentat la libertate. Monarhia ne apasă și ne fură fără rușine. Ea este în același timp o teribilă facțiune religioasă, plutocratică și țaristă. In Manuel II la 11 ani cel mai scurt timp, această dinastie va însemna ruina, bancruta și desonoarea țărei. Pentru patria noastră această mișcare reprezintă un moment istoric care -i va determina vieața sau moartea. Noi însă, republicanii, nu ne vom despera. Poporul portughez plin de calități, îndurător onest, inteligent și muncitor, actualmente nu-i decât un luptător învins de către perfid,a bandiților. El nu este însă completamente îngenunchiat. Acest lucru vroi să-i știe lumea toată. El păstrează într’ânsul încă o mulțime de energii lente dar puternice. Deja, în depărtare, se aude surdul murmur al viitoarei furtuni sociale. «Conștiința cetățeanului portughez a început să se deștepte. Revoluția va isbucni în curând și ea va isbucni răsbunătoare, purificându-ne scumpa patrie și cucerind, grație Republicei triumfătoare, un viitor plin de dreptate și de libertate». Violența articolului de mai sus ne îndreptățește să credem că republicanii nu sunt cu totul streini de oribilul atentat. Manuel II la 7 ani Interpelarea D-lui MAIORESCU Un discurs al d-lui Maiorescu este întotdeauna o desfătare pentru urechi. Cine știe când se va ivi la noi al doilea orator, care să aibă în dicțiunea sa acelaș ritm larg și muzical, in al cărui glas să fie aceleași mlădieri melodioase, și care să nuanțeze cuvintele cu aceiași subtilitate! Din toate punctele de vedere, fermecătoarea elocință a Nestorului tribunei și prozei române, are ceva din esența muzicei. Oricâtă legătură ar fi într o partițiune de operă sau într’o simfonie, nu este neapărată nevoe, pentru ca să-i guști frumusețile, să aziști la întreaga ei desfășurare. Oricând vei veni, nu te vei găsi desorientat prin aceea că nu ți-a fost dat să asculți o bună parte. Intrucât nici chiar muzica wagneriană n’ar isbutit încă să ne dea idei și desvoltări logice ce necesarmente decurg una din alta, îți va părea numai rău că ți-au scăpat atâtea lucruri frumoase, dar aceasta nu te va împedica să te pătrunzi de toată vraja momentului. Nu vei simți în mod dureros faptul că n’ai fost de față la partea imediat premergătoare, deoarece întârzierea aceasta nu-ți stingherește de fel savurarea celora ce ți-i dat să auzi în clipa sosirei. «Căci muzica nu este o ideațiune, nu ne dă o idee în prăzmuirea, creșterea, motivarea și ciocnirile ei, nu ne pune în fața unei concepțiuni despre oameni și lucruri, care își are cel puțin logica ei internă și pe care trebue s’o urmărim de la început până la sfârșit, cu toată luarea aminte, pentru a-i aprecia, dacă nu temeinicia ei obiectivă, măcar puterea de gândire, bogăția de argumente, judecata pătrunzătoare cu care e susținută și desvoltată. Muzica, cu toată geniala încercare a lui Wagner și chiar după, realizarea în sânul ei ca într’o unitate superioară a tuturor artelor, nu dă decât impresii, stări sufletești, intuițiuni, presimțiri. Le dă sau le deslușește în noi, făcându-ne să luăm conștiință de ceea ce zace adânc, în ungherile întunecoase ale sufletelor noastre. Și impresiile, stările sufletești, intuițiile se pot armoniza într’un tot, cum se armonizează pietricelele colorate într’un mozaic, dar sunt de sine stătătoare, fiecare pentru sine, nu se combină prin ele însăle, prin forța lor lăuntrică de coeziune, prin necesitatea lor intimă de legătură, la o mare și complectă demonstrațiune a unui adevăr. Și atât de adevărat este acest lucru, încât Wagner, care a simțit mai mult ca oricine această tragică limită a muzicei, chiar după ce-i aservise acesteia toate celelalte arte, s’a văzut silit să amintească mereu «ideea» fundamentală a operei printr’un leit motiv, dându-și bine seamă că muzica însăși, cea mai analitică dintre arte, cea mai puțin proprie dintre toate de a clădi un tot organic și necesar, nu e capabilă decât să deștepte impresii și să determine stări de suflet, iar nu să desvolte și să clădească. ... Leit motiv ’i trebue și d-lui Maiorescu. Nu e nevoe, pentru înțelegerea chestiunei pe care o tratează, ca să’l asculți dela început. Cu puterea sa de analiză, cu incomparabilul său dar de a nuanța și cu glasul său muzical, disolvă problema ce și-a pus’o, în atâtea și atâtea amănunte ; inzistă cu o nespusă artă de a «zice» asupra celor mai susceptibile de a fi caricatizate; gestul și vorba, intonațiunea și ritmul se contopesc atunci într’o admirabilă unitate; fiecare amănunt e o capo d’operă de analiză ad-absurdum; spiritul său negativ, strălucitor în toate reflexele lentilei ce diformează, atinge supremele înălțimi ale artei de detaliu, iar deasupra întregului discurs, se așterne acel aer de desăvârșită obiectivitate cu care nimeni ca d-l Maiorescu nu știe să îmfățișeze cele mai subiective aprecieri. Ideea generală însă lipsește. O vedere totală asupra chestiunei nu se arată. Perspectiva largă la care răzbați și te înalți odată numai cu ridicarea masivă a unui edifiiciu de argumente legate și cimentate printr’o concepție integrală, nu se vede. Fără lest motiv, fără periodica afirmare dogmatică că activitatea extrașcolară a învățătorilor e dăunătoare școalei și păcei sociale, aproape am fi uitat, sub impresia tuturor acestor șarje umoristice,picturi de detaliu și mici răutăți, adevărate modele ale genului cu ce scop a fost făcută interpelarea. De mult ce vede amănuntele, d-l Maiorescu nu vede chestia întreagă. Vede copacii dar pădurea n’o vede. ... Am auzit alaltăeri la Senat un discurs admirabil, care însă n’a ridicat problema activitaței extra-școlare, cea mai cuprinzătoare formă sub care s’a pus până acum problema noastră culturală și națională, la cuvenita înălțime. A se ceti în corpul ziarului Fraudele de la Casa de credit a corpului didactic; Mișcarea în corpul medical și în polițiile din țară ; cele din urmă știri din țară și străinătate. 24 Ianuarie în Bulgaria Trăiască Regele Carol! Serbare la școala română. — Programul serbărei.— Cuvântarea d-lui Stroescu. — Impresii neuitate. (De la corespondentul nostru particular) Sofia, 25 ianuarie.— Cu ocaziunea zilei de 24 ianuarie, direcțiunea școalei române de aici a dat o serbare în sala școalei, după un program ales și cariat. Serbarea s’a început printr’un serviciu divin, apoi corul de elevi a cântat mai multe cântece, începând cu Trăiască Regele, și cu imnul bulgar Șumi Marița cari au fost ascultate în picioare. O elevă a școalei a vorbit despre evenimentele mai însemnate din viața domnitorului Carol, mai ales despre însemnătatea marelui act național Unirea Principatelor Române, Moldova și Muntenia. După acea corul școalei a cântat «Pe al nostru steag», iar doi elevi au recitat poezia «Românul Macedonean». O elevă a recitat poesia «Tudor Vladimirescu» după care corul a cântat «Regina»; o altă elevă a recitat «Negru-Vodă», iar o elevă de la școala profesională a recitat «Dorlu an mame» poezie în dialectul macedo-român, după care un cor de eleve a cântat «Ca o zi de primăvară». Originală a fost narațiunea în bulgărește din partea unei eleve, a vieței lui Diogene. A plăcut foarte mult și piesa Unirea, jucată cu mult succes de elevi. * Cu această ocazie, d. Stroescu, directorul școalei, a ținut un prea frumos discurs, scoțând în relief însemnătatea zilei de 24 Ianuarie pentru România de astăzi și pentru tot neamul românesc de pretutindeni. «Această zi, a zis între altele d. Stroescu, reamintește întemeierea României, a scumpei noastre patru mume ! Moldovenii și Muntenii au fost în veci uniți prin origine, fiind cu toții strănepoții marelui Traian, și prin limbă, prin dulcea limbă românească, care este una și aceiași, iar astăzi unite și prin hotare, formează un regat puternic, admirat de lumea streină. Erau vremuri când în clasa de sus se vorbea grecește și franțuzește. Dar acele au fost vremuri, cari au trecut ca un vis urât. Românul a străbătut cu bărbăție prin toate vremurile furtunoase și a învins ca un erou toate piedicile ce i-au pus dușmanii în cale: «Căci Românul e în putere, «Și Românul în veci nu piere ! Pe măsură ce limba românească s’a introdus în școală și biserică, poporul s’a deșteptat și primul lucru ce a cerut a fost unirea între frați. In contra partidului boeresc, a luptat partidul național, care a mântuit țara românească din cele mai grele vremuri, lucrând fără preget pentru unire și pentru aducerea unui principe străin. Au reînviat astăzi timpurile glorioase de sub domnia lui Ștefan cel mare și Mihai Viteazul și a putut țara românească să facă în câțiva ani progrese uriașe, pe cari nu le-au putut face alte țări din Europa decât după sute de ani». Această cuvântare a fost ascultată cu mare atenție și cu nespusă bucurie de asistenți, cari au acoperit cu aplauze furtunoase sfârșitul discursului: «Trăiască Regele României Carol! «Trăiască Dinastia Română! «Trăiască România! «Trăiască prințul Ferdinand al Bulgariei !* Serbarea s’a dat sub președenția de onoare a d-lui N. Mișu, agent diplomatic al României, luând parte toți fruntașii coloniei române și un mare număr de coloniști. Publicul a plecat cu cele mai frumoase și plăcute impresii de la această mare și neuitată serbare națională românească. V. T. Vitoșeanul „Ruptura“ conservatoare Situația in Craiova (Prin telefon dela coresp. nostru) Craiova, 25 Ianuarie. — Politica conservatoare în localitate s’a încurcat rău. Se credea că domnește o complectă armonie tachistă, însă o parte din politicianii bătrâni și cari ședeau la rezervă i-au spus d-lui T. Ionescu că intră în partidul d-sale cu următoarele condițiuni: b) Să înlesnească alegerea ca președinte al noului club din localitate a d-lui N. Guran și a) Să fie excluși din partid prietenii d-lui Chintescu. Natural că d. T. Ionescu a invitat pe d. Nae Guran, Ștefan Pleșa, St. Rusănescu și Oroveanu să convoace pe membrii clubului din localitate și ceia ce vor decide, va admite și dsa. Această însă n’a convenit d-lor Guran, Pleșa, Rusănescu și Oroveanu, din cauză că majoritatea conservatorilor tachiști sunt cu d. M. Chintescu, pe de o parte, pe de altă parte, toți tinerii conservatori tachiști, luând cunoștință de cele petrecute, vor ține o întrunire intimă pentru a lua o dispoziție și a protesta contra obiceiului de a se trata astfel chestiunile mari și importante fără știrea clubului local. Și sunt deciși ca, în cazul când se va mai întâmpla așa ceva, să-l părăsească pe d. T. Ionescu, pentru care admirația lor până în prezent e neclintită. Inia de petit pe a coloani In pag. III. 30 Brti demi » » » » » »»IV. 20 Bani ,sarțiuni și reclame linia....................... 3 Lei nnceturile și Inserațiunile te primesc numai la AdminisrațieADMINISTRAȚIA: 3. Bulevardul Academiei, 3 la MINERVA» Inst. de Arte Grafice și Edit. București = TELEFON 3/31 ======= Activitatea Cantacuziniștilor D-nii Gh. Gr. Cantacuzino, P. P. Carp și Nicu Filipescu căsnindu-se să facă să se crape și tavanul casei ex micului dictator, cum s’a crăpat al casei d-lui Take Ionescu. biblia și institutul Biblic In «Biserica Ortodoxă Română» no. 4 pe Iulie a. c., ca introducere la scrierea sa «Virtutea creștină», păr. C. Morariu din Pătrăuți pe Suceava (Bucovina), publică un fapt și o propunere. Faptul este acesta: O împrejurare pastorală l’a făcut să constate, superioritatea intelectuală-religioasă a poporului german, față de cel românesc și acesta mulțumită Bibliei, care e nelipsita din ori ce casă. De aci urmează propunerea: Să se înființeze un Institut Biblic, un atelier anume pentru tipărirea în milioane de exemplare a cărții sfinte. Lămuririle asupra chipului, cum ar putea să se dea naștere acestui Institut, le dă tot D-sa, cu date și notițe istorice, scoase din experiențele altora în acest sens. Avantagiul, ce ar decurge din realizarea acestei idei, ar fi, că literile culese pentru o ediție, vor rămâne nedesfăcute, spre a servi la nevoe la alte ediții. De aci o consecință practică :eftinătatea ei. La sfârșit, păr. Morariu face apel, să se îmbrățișeze această propunere de toate foile românești și în acelaș timp se înscrie cel dintâiu cu suma de 20 cor., pe care o trimete redacției revistei «Neamul Românesc», spre a fi încredințată aceluia, care le va lua inițiativa creărei institutului. Menționata revistă, — singură dintre toate publicațiile noastre, — reproducem articolul din «Bis. Ort. Rom.» fără nici un comentar. Numaidecât — la o săptămână — d. N. Iorga directorul ei, primește o scrisoare argumentată din partea d-lui C. klimăneștianu, inginer de mine și deputat, rugând a fi înscris cu suma de 5000 lei, ca contribuire pentru înființarea Institutului Biblic. (V. «N. Rom.» an. II no. 31). De atunci a trecut câtăva vreme fără ca să se mai scrie undeva vre-un cuvânt, nici un român n’a mai tresăltat din indiferentismul acesta religios, ce ne-a compleșit pe toți, nimenea n’a părăsit pentru o clipă firul gândurilor, al apusăturilor și al ocupațiunilor zilnice, spre a se întreba cel puțin, dacă realizarea propunerei făcute ar avea vre-o oarecare însemnătate pentru noi. In sărbătorile Nașterei Domnului, însă ziarul «Viitorul» a revenit asupra acestei idei, iar comitetul societății «Steaua» a luat asupră și greaua, dar plăcuta sarcină de a strânge fondurile necesare și a proceda la întemeierea Inst. Biblic. Dar, pentru ca răspunsul să vie de la sine și să se vadă mai ușor rostul adânc al acestei idei se impune o aruncătură de ochi asupra stărei intelectuale, religioase și morale a poporului din care facem parte. Cea mai vorbitoare pagină a istoriei regatului român, care a arătat lumei de azi și va arăta și veacurilor ce vor curge mentalitatea șubredă și totală lipsă a simțului religios și moral, ce caracteriză cele câteva milioane de suflete din care e compus —cu bogați hrăpăreți și săraci duși la disperare—este fără îndoială acea pagină neagră, pe care stă scris cu litere mari, roșii, cuvintele: Răscoalele țărănești. Această pagină este o dovadă puternică, că atunci când credința și simțul religios moral s’au slăbit la un popor, îl părăsește și D-zeu, și forța barbară, luându-și drumul firesc, sfărâmă ora stăvilar și readuce în lume timpurile de demult ale lui Cain și fraților lui de răutate, or împărăția jafului și omorului, trâmbițate de filosoful german Nitzsche. Atunci și mintea cea mai cumpănită, întunecându-se, simte dorința de a săvârși fărădelegi; mâna cea mai slabă se îmbărbătează și caută să loviască; steagurile roșii fîl fie în tot locul; fiarele zăngănesc, curge sângele și furia răutâței nu-i potolită, până nu preface ’n cenușe tot ce ’ntâlnește ’n cale, până nu zdrobește și viitorul în germene,—femeile și copii nu sunt cruțați,—până nu profanează trecutul chiar, deschizând și mormintele, spre a se adeveri cuvintele Prof. Eremia: «Oasele regilor din Iuda, oasele preoților, oasele locuitorilor din Erusalim vor fi aruncate afară din morminte» Or cum a spus, în cuvinte românești, poetul Coșbuc, cunoscător al sufletului puțin religios al țăranului nostru: «Cristoși să fiți, nu veți scăpa nici în mormântU Este clar un fapt stabilit că,—dacă tendințele tiranice au însângerat istoria, — sămânța răsvrătirei, aruncată, într’un moment de rătăcire, pe un câmp cu totul înapoiat în cultură și lipsit de simțul religios-moral, a dat lumei în alte timpuri, și a dat și în România veacului al douăzecelea una din cele mai sălbatice scene. Și ceea ce e mai trist în această constatare este, că la noi formalismul religios n’a fost uitat. Răsculații au luat în fruntea lor pe preoți și au început mișcările de distugere cu sunetele clopotelor. Așa că arama din turlele bisericilor creștine, acea aramă sfântă, care adună la un loc credința, căința, smerenia și curățenia sufletească, a adunat de astă dată furia, oarba rătăcire și setea de jaf și de omor.Elși închipuiau ei, poate, că săvârșesc o faptă bine plăcută lui Dumnezeu, neștiind că el nu dorește moartea păcătosului, nu vrea să vadă sabia scoasă din teacă, nici nu poate răbda, ca fiii săi, — frați d’o lege și d’un sânge, — să se sfâșie între ei, ceea ce, spre părerea de rău a tuturor, s’a întâmplat. Rezultă însă din această tristă împrejurare, că românul — conducători și conduși — e creștin numai în formă și pentru ca să fie cu adevărat creștin, îi trebue cultură intelectualăreligioasă, îi trebue o înălțare morală. Eu unul găsesc, că aceste două fapte, de o parte reaua stare intelectuală, religioasă și morală, în care ne găsim, iar de alta, propunerea unei ediții populare a Bibliei, urmată de donațiunea făcută în acest scop și de vrednica de laudă inițiativă a Șoc. «Steaua» îmi pot servi ca premize, pentru tragerea fireștei concluziuni, că cestiunea aceasta e o cestiune de actualitate, o cestiune care trebue, să ne preocupe pe toți, într’adevăr, astăzi, când și la noi problemele economico-sociale sunt studiate cu amănunțime, când toți bărbații luminați se gîndesc la mijloacele pentru ridicarea unui popor, tipărirea și răspândirea Bibliei este o propunere binevenită și este una dintre soluțiunile cele mai importante ale problemei țărănești, ca una ce are în sine rădăcinele întregei îndreptări. Căci deslegarea acestei probleme nu cere numai îmbunătățirea materială a fiilor acestei țări, ci și deșteptarea lor religoasamorală și o sănătoasă ridicare cultururală. Prima, fără cele din urmă, însemnează aproape nimic. Va fi identică starea țăranului român cu aceea a neînțeleptului din poveste, când a dat peste o comoară. El n’a știut, s’o prețuiască și altuia cuminte oi cunoscător al căilor piezișe, imorale, i-a fost dat, să se bucure de ea. E locul, cred, să reproduc aci o cugetare a scriitorului rus Tolstoi, pusă ca moto, la o scriere, apărută de curând la noi (Cesar P. Oardă.. Eră nouă): e Adevăratul bine — moral și spiritual — al omenirei, conține în sine binele material. Și acest scop suprem nu