Viitorul, septembrie 1910 (Anul 4, nr. 989-1011)

1910-09-26 / nr. 1008

ANUL AL PATRULEA.—No. 1008-1 bani ABONAMENTE In țari.........................un an 18 lei . . . șase luni 9 lei In străinătate . . . un an 30 lei . . . șase luni 18 lei Abonamentele Încep la 1 și 15 ale fiecărei luni. Pentru preoți și Învățători prețul abonamentului pe jumătate REDACȚIA SI ADMINISTRAȚIA No. 17, STRADA ACADEMIEI No. 17. — BUCUREȘTI REDACȚIA : TELEFON 13/47. - ADMINISTRAȚIA : TELEFON 22/M­ InüNCiüRi COMERCIALE Linia corp 7 pe o coloană In pagina III . . . .40 bani Idem corp 7 pe o coloană In pagina IV . . . .30 bani Inserții si reclame pag. III linia..................................... 3 lei A se adresa la administrație și la agenția EMIL MELBRRT Popularitatea d-nului Carp Epoca a avut o inspirație ne­norocită. Vrînd, probabil, să fie plăcut d-lui Carp, confratele ju­nimist a declarat că șeful de azi al partidului conservator e «cel mai popular om politic din România». Un confrate liberal într-un ar­ticol de o ironie pe care Epoca o suportă cu foarte mare greu­tate, a arătat că cel dintîi care trebue să fie supărat de această afirmare e însuși d. Carp. Șeful junimiștilor a avut în adevăr, in totdeauna, în lunga sa viață politică, o aversiune pe care n’o ascundea de loc, față de ceea ce toți înțelegem sub de­numirea de popularitate. In a­­devăr, un bărbat politic de ta­lia d-lui P. P. Carp nu are ne­voie de aprobarea mulțimei a­­nonime pentru a-și impune concepțiile. Politica sa a fost în­totdeauna caracterizată prin aceea că a fost pur personală, elaborată în afară, ba uneori împotriva partidului său. Și disprețul pe care d-l P. P. Carp l’a arătat întotdeauna cor­pului electoral, e concretizat într’o cunoscută întîmplare din viața politică a d-sale. Era pe vremea unor alegeri generale. D-1 Carp fusese ales într’un ju­deț din Moldova, la Vaslui, și se pare. Prefectul județului, om de școală veche, care nu cunoștea părerile d-lui Carp asupra ale­gătorului român, i-a organizat, in seara alegerei, o manifestație «de simpatie» la club, cu ma­­salale și urale,—tot după școala veche. Aclamat de mulțimea alegă­torilor, d. P. P. Carp a bine­voit să apară în sfîrșit în bal­con. Cu gestu­l familiar, și-a a­­ranjat puțin monoclul, apoi, întorcându-se spre prefectul ju­dețului, care stătea alături de d-sa pe balcon, i-a zis tare, ca să audă... mulțimea : — Iți mulțumesc domnule prefect, că mai ales în județul d-tale... își poate ori­ cine închipui ce impresie au produs asupra a­­legătorilor cuvintele acestea, al căror rost l’a înțeles mulțimea, ori­cît era de anonimă. Acesta e d. Carp, așa a fost o viață întreagă, așa l’am cu­noscut și așa îl cunoaștem. ...Și nu s­’a schimbat d. Carp 1 /­»o îr­f­inilTl QVQPa trp. cută a eșit in fruntea mulțimei pe calea Victoriei după o întru­nire publică, nu poate fi consi­derat de­cît ca un capriciu. Pe ce se întemeează clar E­­poca, atunci cînd susține că șe­ful junimiștilor e cel mai po­pular bărbat politic al nostru? Negreșit, un mijloc de judecată în această privință sunt și ale­gerile. Or, alegerile n’au fost nici o dată partea tare a d-lui Carp. Alegerile din ultimii ani n’au făcut excepție. Și fiind că Epoca afirmă astă­zi că «nni­­mele majorităței alegătorilor se îndreaptă către d. Carp»—e lo­cul să adăugăm­­ păcat că votu­rile aceleiași majorități se în­dreaptă... în altă parte. Știți cum explică ziarul ju­nimist repetatele și stăruitoarele insuccese ale partidului de sub șefia d-lui Carp ? Prin lipsă de... noroc! Partidul junimisto-can­­tacuzinist a avut, adică, neno­rocul să nu aibă organizații des­tul de puternice, în toate ju­dețele unde s’au ivit vacanțe parlamentare în ultimii trei ani. E pentru prima oară, cre­dem, cînd un partid politic invoacă pentru sine, ca ar­gument în descărcare, neno­rocul. Politica nu e lotărie, nu e o acțiune supusă hazar­dului, și­­ tocmai argumentul acesta arată mai bine de­cît ori­ce, slăbiciunea partidului care se mîndrește a fi condus de cel mai popular bărbat poli­tic al țărei. Nu.­Epoca a comis o... nedi­­băcie cînd a acordat d-lui Carp nimbul popularitaței. Dacă ține cu ori­ce preț să-și laude șeful, ziarul junimist are un material destul de bogat în celelalte e­­minente și numeroase calități de bărbat­­ de stat ale d-lui P. P. Carp. Dar popularitatea să o lase pe seama altora... STROFE COTIDIENE Fatal! Asasinarea deputatului re­publican Bombarda—Bombar­darea Palatului regal... (Re­voluția din Portugalia). Asasinarea lui Bombarda Era fatal Să aducă bombardarea Palatului regal... CRIDIM. Lui Costin dela Doljlul Te-arăți voinic cum nu sunt mulți. Ești foarte gras din fire. Dar cum se face că mai toți Te iau mereu... subțire? __________________LC. P. Statuia lui Cuza-Vodă Donația M. S. Regelui Comitetul de inițiativă pen­tru ridicarea statue­i lui Cuza- Vodă mai avea nevoie de o sumă însemnată pentru achita­rea complectă a acestei opere. D. Gr. Ghica-Deleni, preșe­dintele comitetului, a primit, împreună cu suma de 20.000 lei, următoarea scrisoare din partea d-lui general adjutant Leon Mavrocordat, mareșalul Palatului: CASA M. S. REGELUI București 20 Sept. 1910 * Domnule Președinte,­e Bl. S. Regele dorind a se asocia la frumoasa lui Mo­nument In amintirea lui Alexandru Ion I., neui­tatul Domnitor al Prin­cipatelor Române, a bine­voit a mi da ordin să va remit suma de 20.000 de lei. «Primiți, vă rog, d­e Președinte, Încredința­­rea distinsei mele con­­siderațiuni». General-adj. Mavrocordat D. Ghica-Deleni a declarat că donațiunea făcută de M. S. Regele este suficientă pentru plata tuturor cheltuelelor ce mai sint de făcut pină la așe­zarea statuei, care va costa­ în total suma­ de 105 mii lei. In acelaș timp, președintele comitetului de inițiativă a decla­rat că nu va aștepta serbările ju­bilare ale Universităței din Iași, ci monumentul va fi cît de cu­­rînd așezat și inaugurat pe piața oferită de primărie în acest scop. DIN LUMEA TEATRALĂT Teatrul Național din Craiova - DE VORBA CU D-L AL. OLTEANU -Deschiderea stagiunei.—Ce se va face la t­eatrul din Craiova. — Personalul artistic și repertoriul Noua lege a teatrelor pare că va avea o influență hotărîtoare și îm­bucurătoare, în acelaș timp, asupra mișcării teatrale de la noi. Vechea lege, care lăsase teatrele subvenționate să lîncezească într’o stare care era dăunătoare și insti­tuții și mișcărei culturale, nu mai putea să dăinuiască. Teatrele aveau nevoe de o preme­­neală complectă pentru a-și putea reînprospăta puterea creatoare de cultură și această necesitate a fost împlinită prin noua lege a teatrelor. Cu deosebire noua lege, este bine venită mai cu seamă pentru teatrele naționale din Iași și Craiova. ★ Ca director al Teatrului Național din Craiova a fost numit d. Al. G. Olteanu, un vechi ziarist și publi­cist, care s-a­­ ocupat foarte mult, și încă de multă vreme de mișcarea teatrală de la noi. Alegerea d-lui ministru al ins­­trucțiunei, Spiru C. Haret, în per­soana domnului Olteanu a fost cum nu se poate mai fericită, căci tre­bue să mărturisim că cu greu s’ar fi găsit o altă persoană căreia să i se încredințeze conducerea Teatru­lui Național craiovean, întru­cît d. Olteanu fiind din localitate, cunoaște și gusturile și rafineriile publicului Craiovean așa că va putea îndrepta teatrul pe cărarea pe care trebue să urmeze. Zilele trecute întîlnind întâmplă­tor, prin Capitală, pe d. Olteanu, caț­t’ asupra planului său de activi­tate. La întrebările mele, d. Olteanu, cu amabilitatea ce-l caracteriză, s’a grăbit să-mi spună următoarele : — «Recunosc că am o grea mi­siune de îndeplinit, cunoscută fiind apatia și desinteresarea de pînă acum a publicului craiovean pentru teatru. Sper însă că cu oare­care muncă și abnegație să provoc oare un riveni­­ment în spiritele publicului spectator din Craiova. Imi dau perfect de bine seama de ce­va să zică teatrul și despre ro­lul său social, căci în­tot­deauna am considerat teatru ca o instituție în care, pe lîngă graiul romînesc, să se cultive sufletul, să se înalțe moralul și publicul, după ce a ple­cat de la spectacol, să nu uite ce a auzit și ce a văzut, să nu i se șteargă impresiile odată cu cea din urmă cădere a cortinei, ci din contra, în urmă chiar, să-și pună mintea la contribuție, pentru a ieși din dilema în care adeseori îi pune felul dez­­legărei ce se dă atîtor chestiuni so­ciale aduse pe scenă, scrutîndu-și de multe ori conștiința și servindu-i în viață—ca exemple de urmat— învățăturile și povețele puse de marii autori dramatici—adine cercetători și luminați cunoscători ai atîtor pro­bleme sociale—în gura unor artiști cărți și talentați. Condus de aceste principii,—con­tinuă d. Olteanu foarte entuzias­mat,— am reușit să combin utilul cu frumosul, morala cu gluma, școala cu distracția și sper să dau publi­cului craiovean hrana sufletească ce-i trebue. Pentru aceasta am întocmit un re­pertoriu care cred că va corespunde necesităților. Alături de repertoriul francez, bo­gat prin varietatea și finețea lui, figurează repertoriul german, sobru și filosofic; alături de cel spaniol, al urei și iubitei, stă cu multă pu­tere cel italian, în care poezia și visarea par c’ar fi niște realități in viața unui popor, apoi repertoriul rusesc—dovada celui mai înalt alt­ruism—năzuind veșnic la realizarea unor idealuri încătușate și cel romî­nesc în sfîrșit, atît de frumos și de simțit, căci el ne vorbește în curajul nostru grai, învățîndu-ne să cunoaș­tem trecutul, preparîndu-ne ast­fel pentru frumosul și gloriosul viitor al zilei de mîine. Ca personal artistic, pe lîngă cel al teatrului, am reușit să angajez pe d-nele Aristița Romanescu, Alice Sturdza, d. C. Mărculescu ș. a. De asemenea am mai reuși­t să a­­ranjez și cîte­va representații cu trupa de operetă a d-lui Grigoriu. Pentru Duminici am organizat m-a 'pskricel' fără'Mv­ mw!'nTMn Sper că avînd un asemenea pro­gram de activitate, pe care nu l’am hotărît destul de bine, să fac ceva pentru teatrul național din Craiova. Nu-mi mai rămîne de­cit să fac un călduros apel către concetățenii mei Craioveni să mă ajute în opera ce mi-am propus să întreprind». ¥ După cum se poate vedea din de­clarațiile directorului Teatrului din Craiova, putem spera că și această instituțiune se va ridica la nivelul la care trebue să fie. Noi din parte-ne nu-i urăm d-lui Olteanu de cît sper la muncă și reu­șită în ceea ce și-a propus să între­prindă. ____________________FEST _ Fațada Teatrului Național din Craiova. — D. A. G. Olteanu MAXIME SI CUGETĂRI Proclamarea adevărului este misiu­nea cea mai nobilă, cu condiție să nu fie exploatată în serviciul unui interes. ADINA GR. OSANESCU IN CHESTIA PETROLULUI O SCRISOARE d-lui VINTILĂ BRĂTIANU Primim următoarea scrisoare din partea d-lui Vintilă Brătianu: București, 24 Sept. Domnule Director. In numărul dela 24 Septembrie, ziarul Epoca vorbește într-un articol întitulat «Liberalii și petrolul», des­pre un proiect elaborat la Carlsbad de d-nii Dem. Protopopescu, C. Ali­­mănișteanu și mine, despre remite­rea acestui proiect unui grup de ban­cheri germani, despre comunicarea unui memoriu către guvernul ger­man, și despre aprecierea pe care a­­cest guvern ar fi făcut-o asupra a­­cestui memoriu. Mai am nevoe să spun că toate a­­ceste știri sunt, de la început pînă la sfîrșit, de domeniul fanteziei, a­­fară de concluzia Epocei, după care chestiunea petrolului­­este scumpă unor anumite cercuri liberale». Socotesc că o chestiune care inte­resează combustibilul­­ întregei noas­tre industrii, un produs de care dis­pun un număr mic de țări privile­giate in lume, trebue să preocupe cu drept cuvînt nu numai pe oamenii politici, ci pe ori­ce bun Romin. Primiți, etc. VINTILA BRATIANU Din poeziile lui N. Volenti A VIEȚII FĂPTUIRE­A vieții făptuire In gînd se întocmește, Căci omul cel de chinuri Bătut ca­de-un vînt rău Un rai de fericire In minte ,și făurește Și ce-a perdut din brațe Cuprinde 'n dorul său. SE LAȘA Se lasă a umbrelor ceară întreaga făptură ascunzînd. Ear vălul pe atteda față își pune iubita rîzînd; Și trece prin noapte, grăbită De-un gînd fericit ispitită, Că nimeni nu știe că vine La mine ! Suflețelul lui X Hand­ice »Amurgul de singe al dinastiei portu­gheze n’a uimit pe nimeni. Evenimen­tele revoluționare din Lisabona se aș­teptau cu siguranță. Juvenilul prinț Ma­nuel, tinerelul rege, a urcat treptele tronului parcă că le-ar fi urcat pe ale­zavistie, intrigi otrăvite. «Iată sinistrul tărim, pe care se înăl­țase făr’de veste bietul Manuel cu sufle­țelul cutremurat de durere. Era cu ne­putință să facă rânduială în astfel de condițiuni vulcanice. Catastrofa avea să izbucnească un chip fatal. Regimul de teroare a dus la catastrofa asasinărei regelui și moștenitorului său. «Alegerile generale, cari s’au făcut de curînd, au sporit și ele materialul explosibil în țară. Guvernul a combătut pe republicani cu toate mijloacele co­rupției și teroarei. Republicanii s’au a­­părat cu toate mijloacele agitației pe față și ale organizărei secrete». Citatele acestea sunt luate din ultimul număr al «Minervei», din acelaș articol, in care se amintește de vorbele lui Goethe: •Nu mai scapi ușor de duhurile, a căror putere ai chemat-o». Vai, tot Goethe a scris și versurile. Hans Sachs war ein Schuh Macher und... Schreiber dazu înființarea unei societăți pentru pro­tecția stilului romînesc se impune. DR. GIUSEPPE. CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE APRINZĂTORILE DE TIGIRI Istoricul aprinzătorilor.—Contestarea invenției lui Auer Măsura luată de Regie.—Pacostea interpretărilor Regia Monopolurilor Statului a luat de curînd o măsură care a supărat pe mulți. In urma unui ordin al ei, agenții de urmărire au confiscat de prin prăvălii aprinzătorile de ți­gări și sunt pe cale să pedepsească și pe particulari cari se vor mai servi de ele. Această împrejurare ne dă prilejul să arătăm în cîteva rînduri ce sunt aceste aprinzători. Vom vorbi numai despre scăpărătorile care sunt un fel de amnar de modă veche și nu ne vom ocupa despre aprinzăto­rile cu alcol metilic care se sprijină pe un principiu diferit. Amnarele, se știe, scapără cînd sunt frecate de o bucată de cremene cu un anumit meșteșug, pe care de altfel îl învață ori și cine după cî­teva încercări. In timpul frecărei se deslipesc din amnar părticele foarte mici de fer și foarte calde din cauza căldurei produse prin frecare. Scîn­­teile acestea de fer sunt în stare să aprindă o bucată de iască sau un fitil anumit; ele nu pot aprinde spir­tul sau benzina. Scăpărătorile cele noui, atît cele simple numai cu fitil, cît și cele ceva mai complicate cu benzină, și automatice, au fost intro­duse în comerț de Auer, renumitul și îmbogățitul inventator al sitelor cari au revoluționat luminatul cu gaz. Sitele Auer se fabrică cu ma­terial scos din nisipul de monazit despre care am scris cîndva, în Voința Națională, o cronică știin­țifică. După ce se scoate din acest nisip metalul toriu întrebuințat la fabri­carea sitelor, rămîne în materialul prelucrat un amestec de cer și alte corpuri asemănătoare lui. Aceste rămășiți nu au avut multă vreme nici o întrebuințare. Fabri­canții nu le arm­eau însă gîndin­­du-se că odată și odată vor fi și ele de un oarecare folos. Se știa de mult că metalul cer și altele la fel cu el, scapără ca și ierul. Se încercaseră mulți să prepar­e în mare aceste me­tale și să le întrebuințeze la instru­mente de aprins. Auer a luat două bre­vete cu privire la această problemă: într’unul arată cum se poate fabrica metalul cer din rămășițele amintite, și într’altul cum se poate amesteca acest metal cu ferul sau alte metale grele pentru a forma aliajul pe care el le numește metal-pyrofor. Amin­tim în treacăt că acest nume nu e tocmai potrivit de­oare­ce vorba pirofor e întrebuințată în chimie pentru corpurile cari se aprind sin­gure în aer. Metalul pirofor a lui Auer produce lesne scîntei fierbinți prin scăpărare. La această însușire s’a gîndit Auer cînd a luat cele două brevete. Doi ani de zile n’a avut însă nici un cîștig, fiind­că nu gă­sise un mijloc practic pentru între­buințarea metalului. Un Vienez Ri­chard Cohn avînd în mînă o bucă­țică din acest metal a avut ideia să idee i-a folosit lui Auer, care a vin­dut atunci cu ș­ase sute de mii de mărci brevetele sale societății înfiin­țate anume cu acest scop în Colonia, Pyrophor-Modell - Gesellschaft. ★ îndată după aceasta au apărut pe piață scăpărătoarele cu metal pirofor. Nu vom descrie aici formele diferite și nenumărate ale acestor scăpără­tori. Vom aminti numai că în cele mai simple, și poate cele mai prac­tice, bucățica de metal e frecată cu o bucățică de oțel, și că în altele se apasă numai de o piedică care deschide un capac ce produce fre­carea și prin urmare se înteție în mod automatic; în acest din urmă, în loc de fitil se aprind vapori de benzină produși din benzina înbi­­bată într-un rezervoriu anumit. A­­ceste aprinzători au fost primite de public cu multă bucurie; ele sunt, ce-i drept, destul de practice mai ales în aer liber, unde chibriturile se cam sting. Pînă aici totul merge bine. Ceti­torul își poate da seama ce impor­tanță mare poate lua une­ori o ob­servație așa de simplă ca aceea că metalul cer produce scîntei prin frecare. De aici încolo începe partea tra­gică. O vorbă veche spune că nu-i nimic nou sub soare. Această vorbă a luat înțelesul următor cu privire la descoperirea lui Auer. S’a găsit prin cărți și prin reviste lucrări ne­numărate ale multor chimiști din care se vede că ideile lui Auer erau cunoscute și mai înainte de el. Drepturile lui de a avea monopo­lul fabricărei de metal pirotor au fost atacate, îi s-au făcut procese de nulitatea brevetelor și unul din acestea a și fost anulat. Ii mai rămîne lui Auer să se a­­dreseze curței de Casaț­e Germane, dar dușmanii lui sunt încredințați că această autoritate îi va anula și celălalt brevet. Ca urmare a acestor încurcături este faptul că avem astăzi cinci fa­brici în Germania și două în Viena pentru fabricarea scăpărătorilor cu metal pirofor. Aceste fabrici s’au sindicat la un loc pentru a dicta prețul produselor lor ; una din ele pare a fi fost cea mai șireată, scă­părătorile ei fiind cele mai căutate. Trebue să mai spunem că pînă acum au fost propuse nu mai puțin de 300 de feluri de scăpărători.­­¥ [UNK] Să ne fie îngăduit, pentru a ter­mina, să mai adăugăm cîte­va cu­vinte cu privire la măsura luată de regie. După cît se pare, această mă­sură se sprijină numai pe o inter­pretare a unui articol oare­care și nu pe un articol care să vorbească anume de scăpărători. Aici e, se pare, greșeala măsuri luate. Prin interpretare se poate a­­junge ce-i drept la orice încheere și se pot găsi destule dovezi pentru susținerea acestei încheeri. Rămîne să se știe dacă e bine să ne folosim de interpretări și să ne punem ast­fel în calea progresului. Oricît de mare ar fi concurența pe care aceste scăpărători ar face-o chi­briturilor ea nu poate fi un cuvînt sănătos pentru confiscarea care a fost ordonată. Această confiscare e și mai puțin întemeiată cînd ne gîn­­dim că scăpărătorile acestea nu sînt așa de practice și că prin urmare nu aduc cine știe ce pagubă mare chibriturilor regiei. Putem da și noi o argumentare prin care să ajungem la încheierea contrară că aceste scăpărători aduc folos regiei. Și iată cum. Cine cumpără sau primește în dar o scăpărătoare de aceastea cade oare­cum în doaga copiilor. El caută mereu să o tot a­­prindă și fumează ast­fel mai multe țigări în timpul în care ar fi fumat numai una. Și tot așa cel ce are o scăpără­toare se îndeamnă să fumeze țigări și pe drum cînd bate vîntul, cînd n’ar putea să aprindă chibritul și cînd prin urmare s’ar lăsa de fumat, țările voia da un exemplu cu totul caracteristic dar și foarte trist pen­tru apucăturile oamenilor de la va­mă. Adusesem, acum cîți­va ani, pentru laboratorul de Chimie neor­ganică a facultății de științe mai multe vase în care se păstrează ae­rul lichid. Aceste vase sunt argintate. In le­gea vămilor nu se pomenește nimic despre ele, înaltul și mult pricepu­tul taxator a făcut atunci o inter­pretare. El mi-a taxat aceste vase de sti­clă drept Ar­gint-Christo­fie. Am cău­tat să protestez contra acestei taxări nedrepte, dar am fost repede pus la sezon cu vorba foarte scurtă: «dacă-ți place». Se înțelege că în fața acestei ar­gumentări așa de întemeiate n’am mai zis nimic și cînd cu aceeași o­­cazie acelaș înalt și mult priceput taxator mi-a taxat niște păhărele de cositor drept vase de Alpaca. Dar exemple de acestea am o sumede­nie în dosarul Laboratorului și o­­dată și­ odată le vomu publica și eu spre a se vedea din ele cît de ne­drept este sistemul interpretărilor. G. G. LONGINESCU. * NUVELA ««VIITORULUI» 3 SCOALA PROFESIONALA „ARCHIEREUL GHERASIM“ Cu toată tulburarea ce o prici­nuise în atîtea suflete, scrisoarea citită de directoare pe trepte, nu avu nici o urmare. Ii fusese tri­­measă pe semne, de un colportor, de vr’un negustor, fusese vr’un a­­nunț. Fetele se așteptară la o per­cheziție în dulapurile lor cu rufe și cărți. Toate erau îngrijate, pentru că nu se putea ști dacă în lipsa u­­nei mari vinovății, directoarea nu va găsi altele mai mici, cărora le va da o importanță mare și după care să urmeze pedepse și dojeniri. Perchezițiile erau în­totdeauna ur­mate de mustrări, de constrîngerea libertăței,—atâta cîtă o aveau bietele fetei—de disprețul apăsător al direc­toarei și de un zel îndoit din partea profesoarelor și a pedagoagelor. In asemenea vremuri se înmulțeau pîrî­­toarele și îndărătnicele. După destăinuirile lui Voicu Mar­gareta, Eleonora simți că în pieptul ei, parcă mai boltit acuma, crește drept, puternic și roditor, pomul în­­­crederei in sine. Laudele aduse ei fără să le cumpere cu vre’o silință, cu vre’o lingușire, de o absolventă, o­înoi cu desăvîrșire. Simți de atunci că sînt frumoase gîndurile ei și se văzu prețuită de toate privirile. Ii era recunoscătoare și-o iubea adînc pe Margareta pentru darul ce i-l fă­cuse. Deschise vorba despre ea cu cîteva interne și, nemulțumită de părerea unora din ele, vorbi cu a­­prindere despre caracterul nease­mănat de frumos al lui Voicu Mar­gareta. Zile cenușii și nopți fără sfîrșit spuneau că iarna și’a proclamat stă­­pînirea. Dimineața, pînă și în dor­mitorul plin de respirațiile calde, dintr’un somn început la orele nouă seara, străbătea frigul atmosferei de afară. In curînd chiuituri de vînt sălbatic, vesel parcă de asprimea bătăei lui, treceau pe deasupra casei. In vreme de­ o lună Eleonora citise toate scrisorile Margaretei, se con­vinsese că Ionel acela nu era o în­chipuire și că iubea pe prietena ei. Frigurile de la început ale dobîndi­­rei dintr’odată a Încrederei în sine, îi trecuseră, lipsite de hrană zilnică. Rămăsese în mintea ei credința în­­tîietății dar în stare rece, aproape nemișcată. Aceleași erau toate: școala profesoarele, elevele, lucrul și rumoa­rea. Seară cu seară, Eleonora simți crescîndu-i dorul de alt mediu, de întîmplări, de libertate. Visa, dorea nelămurit, lîncezea, își rupea sin­gură pînza vaporoasă a visărilor, ca să sburde printre tovarășele ei. Dar îi pierise vioiciunea. Odinioară, cum nu se oprește mult fluturele pe o floare, așa nu sta ea într’un grup de­cît durata a zece vorbe și­ a unui hohot de rîs și sbura în altul. De altfel cînd s’ar fi descoperit că o strînsă prietenie leagă pe două eleve, ar fi fost depărtate una de alta pe cît ar fi fost cu putință. De ce? nu se știa deslușit de către eleve. Se spunea în trână că într’un azil și într’un pension­ internat, legătu­rilor de prietenie dintre două fete le urmaseră fapte rușinoase. Intre alte măsuri externele școalei profe­sionale Arhiereul Gherasim erau o­­prite să aibă o prietenie prea vă­dită pentru interne. Ar fi fost bă­nuite că le poartă corespondența. Așezată în orele de lucru între Voicu Margareta și Mateescu Ana, cu ele sta mai des de vorbă Eleo­nora. Ele erau mai vîrstnice decît ea, erau absolvente și orfane , copile de soarta cărora trebuia să îngri­­jască internatul, prin înputernicita lui, prin directoare. Domnișoara Can­­cio, subdirectoarea, fusese și ea crescută de internat, de la înființa­rea lui și, neputîndu-se mărita, adică negăsindu-se cine s’o ceară, rămă­sese în școală, întîi ca pedagogă, apoi maestra și­ ajunsese subdirec­toare. Eleonora începuse să se gîn­­dească la viitor. Avea să îngrijească de el mama ei, avea s’o mărite. Aș­tepta să isprăvească fiică-sa școala, și-apoi ? Oricît de vag i se înfățișa viitorul, Eleonora înțelegea înfiorată că el nu’i altceva decît măritișul, un bărbat. Iar mulțumirea acestui măritiș, oare alta putea să fie decît frumusețea bărbatului acela, purta­rea aleasă și dragostea lui pentru ea! Sărac nu se putea să fie! Fată mare se mira că nu-l întîlnise încă în vacanțele ei. Se’ntreba de unde ar putea să-l facă să răsară, să’l scoată ca dintr’un garderob, pe tî­­nărul spilcuit și zîmbitor care să’i placă și s’o placă. Cîte odată ima­gina unui domn tînăr, cu haine ne­gre, cu pălăria tare în mînă, ivin­­du-se dintr’un dulap, o tăcea să rîdă singură, pe’nfundate. Bărbaților pe care’i cunoștea nu le-ar fi putut pune pe buze vorbele de dragoste înflăcărată ce știa din poezii și din romane că se spun iubitei. Și iată că Voicu Margareta fusese hărăzită fericirei! A bea venită din provincie, poate rău îmbrăcată ca pe-acolo, un țînc de fetiță, găsise pe cine­va care s’o urmărească și care fără s’o mai vadă de-aproape, fără să’i fi vorbit vre­odată, de șapte ani de zile îi scria necontenit! Povești! De unde știa el că Margareta nu'i o tîmpită, nu’i o bîlbăită? Să’i ia dracul de tineri nebuni, — cine poate să’i cu­noască? Intr’un fel îi descrie lumea și iată că se’ntîmplă să fie și cîte unul ca’n visele cele mai frumoase. Il chema Ionel Protopopescu. Poate că nu era frumos. Nu’i plăcea ni­meni și de-aceia rămînea credincios... Totuși, ce statornicie ! Dar ea, Eleo­nora, nu era tot atît de chipeșe, de mlădioasă ca Margareta ? și mult mai inteligentă? Ea citea, judeca. N’o cunoșteau de­cît tovarășele ei, — ce folos ? Nu fusese prin baluri, prin grădini... Calea Victoriei îi trecu pe sub ochii mișunînd de lume. Cînd va fi liberă îi va scoate și ei întîm­­plarea un bărbat în cale. Mai erau cîte­va zile pină la vacanța de iarnă, ■l Aleea trecuse vacanța Crăciunului, abia se’ntorsese dornică de atmos­fera încărcată a școalei și Eleonora iar simțea nostalgia casei părintești. Cînd căuta să-și lămurească dorul și să vadă ce anume merita să fie jin­duit, nu găsea nimic. Viața ei de-a­­casă era tot atît de searbădă și nu răspundea nici odată nici uneia din curiozitățile și năzuințele tinereței ei. I se făcuse dor acasă de Voicu Margareta, ca de un roman nesfîr­­șit și ale cărui personagii te intere­sează, din a treia zi de vacanță. Si­­monidi, cea mai protejată dintre in­terne, liberă de cîte ori voia, po­vestea fel de fel de năzdrăvănii de prin lume și desena bine mutre de bărbați cu ciocuri, cu mustăți răsu­cite, cu părul creț. Avea și școala atracțiile ei, din depărtare. Și totuși după cîteva zile fetele uitau pustiul de acasă, înce­peau să o dorească în constrîngerea hotărîtă a zidurilor și a profesoare­lor și ’și dădeau seama că tot de-a­­colo trebuia să pornească într’o zi schimbarea vieței lor. De curînd, ceva neobișnuit făcea subiectul de vorbă al internelor. Ma­­teescu Ana se amorezase de subdi­rectoare. Dragostea asta izbucnise pe neaș­teptate, și numai directoarea nu o a­­flase, din toată lumea școalei. Ma­­teescu Ana, fată de optsprezece ani, scria iubitului ei, sub­ directoarea, scrisori lungi, ,mai ude de lacri de­cît de cerneală, bolnăvicios de pă­timașe, pe care însă nu avea cura­­giul să i le trimeată și le închidea, plîngînd, în dulăpiorul ei. Sta prin coridorul rece, înfiorat de ger, zgri­bulită, așteptînd s-o vadă o clipă trecînd. (Va urma). V. DEMETRIUS.

Next