Viitorul, septembrie 1910 (Anul 4, nr. 989-1011)
1910-09-26 / nr. 1008
ANUL AL PATRULEA.—No. 1008-1 bani ABONAMENTE In țari.........................un an 18 lei . . . șase luni 9 lei In străinătate . . . un an 30 lei . . . șase luni 18 lei Abonamentele Încep la 1 și 15 ale fiecărei luni. Pentru preoți și Învățători prețul abonamentului pe jumătate REDACȚIA SI ADMINISTRAȚIA No. 17, STRADA ACADEMIEI No. 17. — BUCUREȘTI REDACȚIA : TELEFON 13/47. - ADMINISTRAȚIA : TELEFON 22/M InüNCiüRi COMERCIALE Linia corp 7 pe o coloană In pagina III . . . .40 bani Idem corp 7 pe o coloană In pagina IV . . . .30 bani Inserții si reclame pag. III linia..................................... 3 lei A se adresa la administrație și la agenția EMIL MELBRRT Popularitatea d-nului Carp Epoca a avut o inspirație nenorocită. Vrînd, probabil, să fie plăcut d-lui Carp, confratele junimist a declarat că șeful de azi al partidului conservator e «cel mai popular om politic din România». Un confrate liberal într-un articol de o ironie pe care Epoca o suportă cu foarte mare greutate, a arătat că cel dintîi care trebue să fie supărat de această afirmare e însuși d. Carp. Șeful junimiștilor a avut în adevăr, in totdeauna, în lunga sa viață politică, o aversiune pe care n’o ascundea de loc, față de ceea ce toți înțelegem sub denumirea de popularitate. In adevăr, un bărbat politic de talia d-lui P. P. Carp nu are nevoie de aprobarea mulțimei anonime pentru a-și impune concepțiile. Politica sa a fost întotdeauna caracterizată prin aceea că a fost pur personală, elaborată în afară, ba uneori împotriva partidului său. Și disprețul pe care d-l P. P. Carp l’a arătat întotdeauna corpului electoral, e concretizat într’o cunoscută întîmplare din viața politică a d-sale. Era pe vremea unor alegeri generale. D-1 Carp fusese ales într’un județ din Moldova, la Vaslui, și se pare. Prefectul județului, om de școală veche, care nu cunoștea părerile d-lui Carp asupra alegătorului român, i-a organizat, in seara alegerei, o manifestație «de simpatie» la club, cu masalale și urale,—tot după școala veche. Aclamat de mulțimea alegătorilor, d. P. P. Carp a binevoit să apară în sfîrșit în balcon. Cu gestul familiar, și-a aranjat puțin monoclul, apoi, întorcându-se spre prefectul județului, care stătea alături de d-sa pe balcon, i-a zis tare, ca să audă... mulțimea : — Iți mulțumesc domnule prefect, că mai ales în județul d-tale... își poate ori cine închipui ce impresie au produs asupra alegătorilor cuvintele acestea, al căror rost l’a înțeles mulțimea, oricît era de anonimă. Acesta e d. Carp, așa a fost o viață întreagă, așa l’am cunoscut și așa îl cunoaștem. ...Și nu s’a schimbat d. Carp 1 /»o îrfinilTl QVQPa trp. cută a eșit in fruntea mulțimei pe calea Victoriei după o întrunire publică, nu poate fi considerat decît ca un capriciu. Pe ce se întemeează clar Epoca, atunci cînd susține că șeful junimiștilor e cel mai popular bărbat politic al nostru? Negreșit, un mijloc de judecată în această privință sunt și alegerile. Or, alegerile n’au fost nici o dată partea tare a d-lui Carp. Alegerile din ultimii ani n’au făcut excepție. Și fiind că Epoca afirmă astăzi că «nnimele majorităței alegătorilor se îndreaptă către d. Carp»—e locul să adăugăm păcat că voturile aceleiași majorități se îndreaptă... în altă parte. Știți cum explică ziarul junimist repetatele și stăruitoarele insuccese ale partidului de sub șefia d-lui Carp ? Prin lipsă de... noroc! Partidul junimisto-cantacuzinist a avut, adică, nenorocul să nu aibă organizații destul de puternice, în toate județele unde s’au ivit vacanțe parlamentare în ultimii trei ani. E pentru prima oară, credem, cînd un partid politic invoacă pentru sine, ca argument în descărcare, nenorocul. Politica nu e lotărie, nu e o acțiune supusă hazardului, și tocmai argumentul acesta arată mai bine decît orice, slăbiciunea partidului care se mîndrește a fi condus de cel mai popular bărbat politic al țărei. Nu.Epoca a comis o... nedibăcie cînd a acordat d-lui Carp nimbul popularitaței. Dacă ține cu orice preț să-și laude șeful, ziarul junimist are un material destul de bogat în celelalte eminente și numeroase calități de bărbat de stat ale d-lui P. P. Carp. Dar popularitatea să o lase pe seama altora... STROFE COTIDIENE Fatal! Asasinarea deputatului republican Bombarda—Bombardarea Palatului regal... (Revoluția din Portugalia). Asasinarea lui Bombarda Era fatal Să aducă bombardarea Palatului regal... CRIDIM. Lui Costin dela Doljlul Te-arăți voinic cum nu sunt mulți. Ești foarte gras din fire. Dar cum se face că mai toți Te iau mereu... subțire? __________________LC. P. Statuia lui Cuza-Vodă Donația M. S. Regelui Comitetul de inițiativă pentru ridicarea statuei lui Cuza- Vodă mai avea nevoie de o sumă însemnată pentru achitarea complectă a acestei opere. D. Gr. Ghica-Deleni, președintele comitetului, a primit, împreună cu suma de 20.000 lei, următoarea scrisoare din partea d-lui general adjutant Leon Mavrocordat, mareșalul Palatului: CASA M. S. REGELUI București 20 Sept. 1910 * Domnule Președinte,e Bl. S. Regele dorind a se asocia la frumoasa lui Monument In amintirea lui Alexandru Ion I., neuitatul Domnitor al Principatelor Române, a binevoit a mi da ordin să va remit suma de 20.000 de lei. «Primiți, vă rog, de Președinte, Încredințarea distinsei mele considerațiuni». General-adj. Mavrocordat D. Ghica-Deleni a declarat că donațiunea făcută de M. S. Regele este suficientă pentru plata tuturor cheltuelelor ce mai sint de făcut pină la așezarea statuei, care va costa în total suma de 105 mii lei. In acelaș timp, președintele comitetului de inițiativă a declarat că nu va aștepta serbările jubilare ale Universităței din Iași, ci monumentul va fi cît de curînd așezat și inaugurat pe piața oferită de primărie în acest scop. DIN LUMEA TEATRALĂT Teatrul Național din Craiova - DE VORBA CU D-L AL. OLTEANU -Deschiderea stagiunei.—Ce se va face la teatrul din Craiova. — Personalul artistic și repertoriul Noua lege a teatrelor pare că va avea o influență hotărîtoare și îmbucurătoare, în acelaș timp, asupra mișcării teatrale de la noi. Vechea lege, care lăsase teatrele subvenționate să lîncezească într’o stare care era dăunătoare și instituții și mișcărei culturale, nu mai putea să dăinuiască. Teatrele aveau nevoe de o premeneală complectă pentru a-și putea reînprospăta puterea creatoare de cultură și această necesitate a fost împlinită prin noua lege a teatrelor. Cu deosebire noua lege, este bine venită mai cu seamă pentru teatrele naționale din Iași și Craiova. ★ Ca director al Teatrului Național din Craiova a fost numit d. Al. G. Olteanu, un vechi ziarist și publicist, care s-a ocupat foarte mult, și încă de multă vreme de mișcarea teatrală de la noi. Alegerea d-lui ministru al instrucțiunei, Spiru C. Haret, în persoana domnului Olteanu a fost cum nu se poate mai fericită, căci trebue să mărturisim că cu greu s’ar fi găsit o altă persoană căreia să i se încredințeze conducerea Teatrului Național craiovean, întrucît d. Olteanu fiind din localitate, cunoaște și gusturile și rafineriile publicului Craiovean așa că va putea îndrepta teatrul pe cărarea pe care trebue să urmeze. Zilele trecute întîlnind întâmplător, prin Capitală, pe d. Olteanu, cațt’ asupra planului său de activitate. La întrebările mele, d. Olteanu, cu amabilitatea ce-l caracteriză, s’a grăbit să-mi spună următoarele : — «Recunosc că am o grea misiune de îndeplinit, cunoscută fiind apatia și desinteresarea de pînă acum a publicului craiovean pentru teatru. Sper însă că cu oarecare muncă și abnegație să provoc oare un riveniment în spiritele publicului spectator din Craiova. Imi dau perfect de bine seama de ceva să zică teatrul și despre rolul său social, căci întotdeauna am considerat teatru ca o instituție în care, pe lîngă graiul romînesc, să se cultive sufletul, să se înalțe moralul și publicul, după ce a plecat de la spectacol, să nu uite ce a auzit și ce a văzut, să nu i se șteargă impresiile odată cu cea din urmă cădere a cortinei, ci din contra, în urmă chiar, să-și pună mintea la contribuție, pentru a ieși din dilema în care adeseori îi pune felul dezlegărei ce se dă atîtor chestiuni sociale aduse pe scenă, scrutîndu-și de multe ori conștiința și servindu-i în viață—ca exemple de urmat— învățăturile și povețele puse de marii autori dramatici—adine cercetători și luminați cunoscători ai atîtor probleme sociale—în gura unor artiști cărți și talentați. Condus de aceste principii,—continuă d. Olteanu foarte entuziasmat,— am reușit să combin utilul cu frumosul, morala cu gluma, școala cu distracția și sper să dau publicului craiovean hrana sufletească ce-i trebue. Pentru aceasta am întocmit un repertoriu care cred că va corespunde necesităților. Alături de repertoriul francez, bogat prin varietatea și finețea lui, figurează repertoriul german, sobru și filosofic; alături de cel spaniol, al urei și iubitei, stă cu multă putere cel italian, în care poezia și visarea par c’ar fi niște realități in viața unui popor, apoi repertoriul rusesc—dovada celui mai înalt altruism—năzuind veșnic la realizarea unor idealuri încătușate și cel romînesc în sfîrșit, atît de frumos și de simțit, căci el ne vorbește în curajul nostru grai, învățîndu-ne să cunoaștem trecutul, preparîndu-ne astfel pentru frumosul și gloriosul viitor al zilei de mîine. Ca personal artistic, pe lîngă cel al teatrului, am reușit să angajez pe d-nele Aristița Romanescu, Alice Sturdza, d. C. Mărculescu ș. a. De asemenea am mai reușit să aranjez și cîteva representații cu trupa de operetă a d-lui Grigoriu. Pentru Duminici am organizat m-a 'pskricel' fără'Mv mw!'nTMn Sper că avînd un asemenea program de activitate, pe care nu l’am hotărît destul de bine, să fac ceva pentru teatrul național din Craiova. Nu-mi mai rămîne decit să fac un călduros apel către concetățenii mei Craioveni să mă ajute în opera ce mi-am propus să întreprind». ¥ După cum se poate vedea din declarațiile directorului Teatrului din Craiova, putem spera că și această instituțiune se va ridica la nivelul la care trebue să fie. Noi din parte-ne nu-i urăm d-lui Olteanu de cît sper la muncă și reușită în ceea ce și-a propus să întreprindă. ____________________FEST _ Fațada Teatrului Național din Craiova. — D. A. G. Olteanu MAXIME SI CUGETĂRI Proclamarea adevărului este misiunea cea mai nobilă, cu condiție să nu fie exploatată în serviciul unui interes. ADINA GR. OSANESCU IN CHESTIA PETROLULUI O SCRISOARE d-lui VINTILĂ BRĂTIANU Primim următoarea scrisoare din partea d-lui Vintilă Brătianu: București, 24 Sept. Domnule Director. In numărul dela 24 Septembrie, ziarul Epoca vorbește într-un articol întitulat «Liberalii și petrolul», despre un proiect elaborat la Carlsbad de d-nii Dem. Protopopescu, C. Alimănișteanu și mine, despre remiterea acestui proiect unui grup de bancheri germani, despre comunicarea unui memoriu către guvernul german, și despre aprecierea pe care acest guvern ar fi făcut-o asupra acestui memoriu. Mai am nevoe să spun că toate aceste știri sunt, de la început pînă la sfîrșit, de domeniul fanteziei, afară de concluzia Epocei, după care chestiunea petroluluieste scumpă unor anumite cercuri liberale». Socotesc că o chestiune care interesează combustibilul întregei noastre industrii, un produs de care dispun un număr mic de țări privilegiate in lume, trebue să preocupe cu drept cuvînt nu numai pe oamenii politici, ci pe orice bun Romin. Primiți, etc. VINTILA BRATIANU Din poeziile lui N. Volenti A VIEȚII FĂPTUIREA vieții făptuire In gînd se întocmește, Căci omul cel de chinuri Bătut cade-un vînt rău Un rai de fericire In minte ,și făurește Și ce-a perdut din brațe Cuprinde 'n dorul său. SE LAȘA Se lasă a umbrelor ceară întreaga făptură ascunzînd. Ear vălul pe atteda față își pune iubita rîzînd; Și trece prin noapte, grăbită De-un gînd fericit ispitită, Că nimeni nu știe că vine La mine ! Suflețelul lui X Handice »Amurgul de singe al dinastiei portugheze n’a uimit pe nimeni. Evenimentele revoluționare din Lisabona se așteptau cu siguranță. Juvenilul prinț Manuel, tinerelul rege, a urcat treptele tronului parcă că le-ar fi urcat pe alezavistie, intrigi otrăvite. «Iată sinistrul tărim, pe care se înălțase făr’de veste bietul Manuel cu suflețelul cutremurat de durere. Era cu neputință să facă rânduială în astfel de condițiuni vulcanice. Catastrofa avea să izbucnească un chip fatal. Regimul de teroare a dus la catastrofa asasinărei regelui și moștenitorului său. «Alegerile generale, cari s’au făcut de curînd, au sporit și ele materialul explosibil în țară. Guvernul a combătut pe republicani cu toate mijloacele corupției și teroarei. Republicanii s’au apărat cu toate mijloacele agitației pe față și ale organizărei secrete». Citatele acestea sunt luate din ultimul număr al «Minervei», din acelaș articol, in care se amintește de vorbele lui Goethe: •Nu mai scapi ușor de duhurile, a căror putere ai chemat-o». Vai, tot Goethe a scris și versurile. Hans Sachs war ein Schuh Macher und... Schreiber dazu înființarea unei societăți pentru protecția stilului romînesc se impune. DR. GIUSEPPE. CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE APRINZĂTORILE DE TIGIRI Istoricul aprinzătorilor.—Contestarea invenției lui Auer Măsura luată de Regie.—Pacostea interpretărilor Regia Monopolurilor Statului a luat de curînd o măsură care a supărat pe mulți. In urma unui ordin al ei, agenții de urmărire au confiscat de prin prăvălii aprinzătorile de țigări și sunt pe cale să pedepsească și pe particulari cari se vor mai servi de ele. Această împrejurare ne dă prilejul să arătăm în cîteva rînduri ce sunt aceste aprinzători. Vom vorbi numai despre scăpărătorile care sunt un fel de amnar de modă veche și nu ne vom ocupa despre aprinzătorile cu alcol metilic care se sprijină pe un principiu diferit. Amnarele, se știe, scapără cînd sunt frecate de o bucată de cremene cu un anumit meșteșug, pe care de altfel îl învață ori și cine după cîteva încercări. In timpul frecărei se deslipesc din amnar părticele foarte mici de fer și foarte calde din cauza căldurei produse prin frecare. Scînteile acestea de fer sunt în stare să aprindă o bucată de iască sau un fitil anumit; ele nu pot aprinde spirtul sau benzina. Scăpărătorile cele noui, atît cele simple numai cu fitil, cît și cele ceva mai complicate cu benzină, și automatice, au fost introduse în comerț de Auer, renumitul și îmbogățitul inventator al sitelor cari au revoluționat luminatul cu gaz. Sitele Auer se fabrică cu material scos din nisipul de monazit despre care am scris cîndva, în Voința Națională, o cronică științifică. După ce se scoate din acest nisip metalul toriu întrebuințat la fabricarea sitelor, rămîne în materialul prelucrat un amestec de cer și alte corpuri asemănătoare lui. Aceste rămășiți nu au avut multă vreme nici o întrebuințare. Fabricanții nu le armeau însă gîndindu-se că odată și odată vor fi și ele de un oarecare folos. Se știa de mult că metalul cer și altele la fel cu el, scapără ca și ierul. Se încercaseră mulți să prepare în mare aceste metale și să le întrebuințeze la instrumente de aprins. Auer a luat două brevete cu privire la această problemă: într’unul arată cum se poate fabrica metalul cer din rămășițele amintite, și într’altul cum se poate amesteca acest metal cu ferul sau alte metale grele pentru a forma aliajul pe care el le numește metal-pyrofor. Amintim în treacăt că acest nume nu e tocmai potrivit deoarece vorba pirofor e întrebuințată în chimie pentru corpurile cari se aprind singure în aer. Metalul pirofor a lui Auer produce lesne scîntei fierbinți prin scăpărare. La această însușire s’a gîndit Auer cînd a luat cele două brevete. Doi ani de zile n’a avut însă nici un cîștig, fiindcă nu găsise un mijloc practic pentru întrebuințarea metalului. Un Vienez Richard Cohn avînd în mînă o bucățică din acest metal a avut ideia să idee i-a folosit lui Auer, care a vindut atunci cu șase sute de mii de mărci brevetele sale societății înființate anume cu acest scop în Colonia, Pyrophor-Modell - Gesellschaft. ★ îndată după aceasta au apărut pe piață scăpărătoarele cu metal pirofor. Nu vom descrie aici formele diferite și nenumărate ale acestor scăpărători. Vom aminti numai că în cele mai simple, și poate cele mai practice, bucățica de metal e frecată cu o bucățică de oțel, și că în altele se apasă numai de o piedică care deschide un capac ce produce frecarea și prin urmare se înteție în mod automatic; în acest din urmă, în loc de fitil se aprind vapori de benzină produși din benzina înbibată într-un rezervoriu anumit. Aceste aprinzători au fost primite de public cu multă bucurie; ele sunt, ce-i drept, destul de practice mai ales în aer liber, unde chibriturile se cam sting. Pînă aici totul merge bine. Cetitorul își poate da seama ce importanță mare poate lua uneori o observație așa de simplă ca aceea că metalul cer produce scîntei prin frecare. De aici încolo începe partea tragică. O vorbă veche spune că nu-i nimic nou sub soare. Această vorbă a luat înțelesul următor cu privire la descoperirea lui Auer. S’a găsit prin cărți și prin reviste lucrări nenumărate ale multor chimiști din care se vede că ideile lui Auer erau cunoscute și mai înainte de el. Drepturile lui de a avea monopolul fabricărei de metal pirotor au fost atacate, îi s-au făcut procese de nulitatea brevetelor și unul din acestea a și fost anulat. Ii mai rămîne lui Auer să se adreseze curței de Casațe Germane, dar dușmanii lui sunt încredințați că această autoritate îi va anula și celălalt brevet. Ca urmare a acestor încurcături este faptul că avem astăzi cinci fabrici în Germania și două în Viena pentru fabricarea scăpărătorilor cu metal pirofor. Aceste fabrici s’au sindicat la un loc pentru a dicta prețul produselor lor ; una din ele pare a fi fost cea mai șireată, scăpărătorile ei fiind cele mai căutate. Trebue să mai spunem că pînă acum au fost propuse nu mai puțin de 300 de feluri de scăpărători.¥ [UNK] Să ne fie îngăduit, pentru a termina, să mai adăugăm cîteva cuvinte cu privire la măsura luată de regie. După cît se pare, această măsură se sprijină numai pe o interpretare a unui articol oarecare și nu pe un articol care să vorbească anume de scăpărători. Aici e, se pare, greșeala măsuri luate. Prin interpretare se poate ajunge ce-i drept la orice încheere și se pot găsi destule dovezi pentru susținerea acestei încheeri. Rămîne să se știe dacă e bine să ne folosim de interpretări și să ne punem astfel în calea progresului. Oricît de mare ar fi concurența pe care aceste scăpărători ar face-o chibriturilor ea nu poate fi un cuvînt sănătos pentru confiscarea care a fost ordonată. Această confiscare e și mai puțin întemeiată cînd ne gîndim că scăpărătorile acestea nu sînt așa de practice și că prin urmare nu aduc cine știe ce pagubă mare chibriturilor regiei. Putem da și noi o argumentare prin care să ajungem la încheierea contrară că aceste scăpărători aduc folos regiei. Și iată cum. Cine cumpără sau primește în dar o scăpărătoare de aceastea cade oarecum în doaga copiilor. El caută mereu să o tot aprindă și fumează astfel mai multe țigări în timpul în care ar fi fumat numai una. Și tot așa cel ce are o scăpărătoare se îndeamnă să fumeze țigări și pe drum cînd bate vîntul, cînd n’ar putea să aprindă chibritul și cînd prin urmare s’ar lăsa de fumat, țările voia da un exemplu cu totul caracteristic dar și foarte trist pentru apucăturile oamenilor de la vamă. Adusesem, acum cîțiva ani, pentru laboratorul de Chimie neorganică a facultății de științe mai multe vase în care se păstrează aerul lichid. Aceste vase sunt argintate. In legea vămilor nu se pomenește nimic despre ele, înaltul și mult priceputul taxator a făcut atunci o interpretare. El mi-a taxat aceste vase de sticlă drept Argint-Christofie. Am căutat să protestez contra acestei taxări nedrepte, dar am fost repede pus la sezon cu vorba foarte scurtă: «dacă-ți place». Se înțelege că în fața acestei argumentări așa de întemeiate n’am mai zis nimic și cînd cu aceeași ocazie acelaș înalt și mult priceput taxator mi-a taxat niște păhărele de cositor drept vase de Alpaca. Dar exemple de acestea am o sumedenie în dosarul Laboratorului și odată și odată le vomu publica și eu spre a se vedea din ele cît de nedrept este sistemul interpretărilor. G. G. LONGINESCU. * NUVELA ««VIITORULUI» 3 SCOALA PROFESIONALA „ARCHIEREUL GHERASIM“ Cu toată tulburarea ce o pricinuise în atîtea suflete, scrisoarea citită de directoare pe trepte, nu avu nici o urmare. Ii fusese trimeasă pe semne, de un colportor, de vr’un negustor, fusese vr’un anunț. Fetele se așteptară la o percheziție în dulapurile lor cu rufe și cărți. Toate erau îngrijate, pentru că nu se putea ști dacă în lipsa unei mari vinovății, directoarea nu va găsi altele mai mici, cărora le va da o importanță mare și după care să urmeze pedepse și dojeniri. Perchezițiile erau întotdeauna urmate de mustrări, de constrîngerea libertăței,—atâta cîtă o aveau bietele fetei—de disprețul apăsător al directoarei și de un zel îndoit din partea profesoarelor și a pedagoagelor. In asemenea vremuri se înmulțeau pîrîtoarele și îndărătnicele. După destăinuirile lui Voicu Margareta, Eleonora simți că în pieptul ei, parcă mai boltit acuma, crește drept, puternic și roditor, pomul încrederei in sine. Laudele aduse ei fără să le cumpere cu vre’o silință, cu vre’o lingușire, de o absolventă, oînoi cu desăvîrșire. Simți de atunci că sînt frumoase gîndurile ei și se văzu prețuită de toate privirile. Ii era recunoscătoare și-o iubea adînc pe Margareta pentru darul ce i-l făcuse. Deschise vorba despre ea cu cîteva interne și, nemulțumită de părerea unora din ele, vorbi cu aprindere despre caracterul neasemănat de frumos al lui Voicu Margareta. Zile cenușii și nopți fără sfîrșit spuneau că iarna și’a proclamat stăpînirea. Dimineața, pînă și în dormitorul plin de respirațiile calde, dintr’un somn început la orele nouă seara, străbătea frigul atmosferei de afară. In curînd chiuituri de vînt sălbatic, vesel parcă de asprimea bătăei lui, treceau pe deasupra casei. In vreme de o lună Eleonora citise toate scrisorile Margaretei, se convinsese că Ionel acela nu era o închipuire și că iubea pe prietena ei. Frigurile de la început ale dobîndirei dintr’odată a Încrederei în sine, îi trecuseră, lipsite de hrană zilnică. Rămăsese în mintea ei credința întîietății dar în stare rece, aproape nemișcată. Aceleași erau toate: școala profesoarele, elevele, lucrul și rumoarea. Seară cu seară, Eleonora simți crescîndu-i dorul de alt mediu, de întîmplări, de libertate. Visa, dorea nelămurit, lîncezea, își rupea singură pînza vaporoasă a visărilor, ca să sburde printre tovarășele ei. Dar îi pierise vioiciunea. Odinioară, cum nu se oprește mult fluturele pe o floare, așa nu sta ea într’un grup decît durata a zece vorbe și a unui hohot de rîs și sbura în altul. De altfel cînd s’ar fi descoperit că o strînsă prietenie leagă pe două eleve, ar fi fost depărtate una de alta pe cît ar fi fost cu putință. De ce? nu se știa deslușit de către eleve. Se spunea în trână că într’un azil și într’un pension internat, legăturilor de prietenie dintre două fete le urmaseră fapte rușinoase. Intre alte măsuri externele școalei profesionale Arhiereul Gherasim erau oprite să aibă o prietenie prea vădită pentru interne. Ar fi fost bănuite că le poartă corespondența. Așezată în orele de lucru între Voicu Margareta și Mateescu Ana, cu ele sta mai des de vorbă Eleonora. Ele erau mai vîrstnice decît ea, erau absolvente și orfane , copile de soarta cărora trebuia să îngrijască internatul, prin înputernicita lui, prin directoare. Domnișoara Cancio, subdirectoarea, fusese și ea crescută de internat, de la înființarea lui și, neputîndu-se mărita, adică negăsindu-se cine s’o ceară, rămăsese în școală, întîi ca pedagogă, apoi maestra și ajunsese subdirectoare. Eleonora începuse să se gîndească la viitor. Avea să îngrijească de el mama ei, avea s’o mărite. Aștepta să isprăvească fiică-sa școala, și-apoi ? Oricît de vag i se înfățișa viitorul, Eleonora înțelegea înfiorată că el nu’i altceva decît măritișul, un bărbat. Iar mulțumirea acestui măritiș, oare alta putea să fie decît frumusețea bărbatului acela, purtarea aleasă și dragostea lui pentru ea! Sărac nu se putea să fie! Fată mare se mira că nu-l întîlnise încă în vacanțele ei. Se’ntreba de unde ar putea să-l facă să răsară, să’l scoată ca dintr’un garderob, pe tînărul spilcuit și zîmbitor care să’i placă și s’o placă. Cîte odată imagina unui domn tînăr, cu haine negre, cu pălăria tare în mînă, ivindu-se dintr’un dulap, o tăcea să rîdă singură, pe’nfundate. Bărbaților pe care’i cunoștea nu le-ar fi putut pune pe buze vorbele de dragoste înflăcărată ce știa din poezii și din romane că se spun iubitei. Și iată că Voicu Margareta fusese hărăzită fericirei! A bea venită din provincie, poate rău îmbrăcată ca pe-acolo, un țînc de fetiță, găsise pe cineva care s’o urmărească și care fără s’o mai vadă de-aproape, fără să’i fi vorbit vreodată, de șapte ani de zile îi scria necontenit! Povești! De unde știa el că Margareta nu'i o tîmpită, nu’i o bîlbăită? Să’i ia dracul de tineri nebuni, — cine poate să’i cunoască? Intr’un fel îi descrie lumea și iată că se’ntîmplă să fie și cîte unul ca’n visele cele mai frumoase. Il chema Ionel Protopopescu. Poate că nu era frumos. Nu’i plăcea nimeni și de-aceia rămînea credincios... Totuși, ce statornicie ! Dar ea, Eleonora, nu era tot atît de chipeșe, de mlădioasă ca Margareta ? și mult mai inteligentă? Ea citea, judeca. N’o cunoșteau decît tovarășele ei, — ce folos ? Nu fusese prin baluri, prin grădini... Calea Victoriei îi trecu pe sub ochii mișunînd de lume. Cînd va fi liberă îi va scoate și ei întîmplarea un bărbat în cale. Mai erau cîteva zile pină la vacanța de iarnă, ■l Aleea trecuse vacanța Crăciunului, abia se’ntorsese dornică de atmosfera încărcată a școalei și Eleonora iar simțea nostalgia casei părintești. Cînd căuta să-și lămurească dorul și să vadă ce anume merita să fie jinduit, nu găsea nimic. Viața ei de-acasă era tot atît de searbădă și nu răspundea nici odată nici uneia din curiozitățile și năzuințele tinereței ei. I se făcuse dor acasă de Voicu Margareta, ca de un roman nesfîrșit și ale cărui personagii te interesează, din a treia zi de vacanță. Simonidi, cea mai protejată dintre interne, liberă de cîte ori voia, povestea fel de fel de năzdrăvănii de prin lume și desena bine mutre de bărbați cu ciocuri, cu mustăți răsucite, cu părul creț. Avea și școala atracțiile ei, din depărtare. Și totuși după cîteva zile fetele uitau pustiul de acasă, începeau să o dorească în constrîngerea hotărîtă a zidurilor și a profesoarelor și ’și dădeau seama că tot de-acolo trebuia să pornească într’o zi schimbarea vieței lor. De curînd, ceva neobișnuit făcea subiectul de vorbă al internelor. Mateescu Ana se amorezase de subdirectoare. Dragostea asta izbucnise pe neașteptate, și numai directoarea nu o aflase, din toată lumea școalei. Mateescu Ana, fată de optsprezece ani, scria iubitului ei, sub directoarea, scrisori lungi, ,mai ude de lacri decît de cerneală, bolnăvicios de pătimașe, pe care însă nu avea curagiul să i le trimeată și le închidea, plîngînd, în dulăpiorul ei. Sta prin coridorul rece, înfiorat de ger, zgribulită, așteptînd s-o vadă o clipă trecînd. (Va urma). V. DEMETRIUS.