Viitorul, septembrie 1911 (Anul 5, nr. 1302-1315)

1911-09-26 / nr. 1312

ANUL AL PATRULEA—Na 1312- 2­5 bani ABONAMENTE In țară............................un an 18 lei .... . șease luni 9 lei In străinătate .... un an 30 lei...................șease luni 18 lei Abonamentele incep la 1 și 15 ale fiecărei luni —PENTRU PREOȚI SI INVATATORI PREȚUL ABONAMENTULUI PE JUMĂTATE— —“ REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA STRADA ACADEMIEI. 17. — BUCUREȘTI REDACȚIA: TELEFON 13/47 ADMINISTRAȚIA­: TELEFON 22/39 RM­NGIURI COMERCIALE A SE ADRESA LA ADMINISTRAȚIE SI LA AGENȚIA EMIL MELBERT5 Linia corp 7 pe o coloană în pagina III.................................50 bani Linia corp 7 pe o coloană în pagina IV.................................30 bani Inserții și reclame pagina III linia................................................9 lei B1EPTEMBRIE 1811 bani Majpilli Tratativele de reconciliare între cele două fracțiuni con­servatoare, au fost întrerupte în mod definitiv, tocmai în momentul cînd guvernamen­talii erau mai siguri de­cît or cînd de reușita lor. Or, aceasta ce înseamnă ? Că amicii d-lui Carp, cărora li se ascunde pe cît este cu putință situația șubredă a gu­vernului, au remas aceiași naivi incorigibili, veșnic stre­ini de anume posibilități poli­tice. Și cu toate acestea, situația guvernului Carp e foarte lim­pede. Edificiul se clatină din partea ministerului de interne, și orice om de bun simț își poate da seama, fără a fi ne­­voe ca pentru aceasta să ceară prealabila autorizație a șefului. In momentul de față, d-nul Carp se găsește la una din răs­crucile cele mai periculoase ale drumului pe care a apucat, în mînă cu baedecker-ul «asană­­rei morale». Tot așa de încurcat ca și șe­ful se găsește și d-l Marghilo­man]— organizatorul cruciadei carpiste care în seara chemării la putere a partidului­­ conser­vator, declara că a pipăit în­deajuns pulsul țârei și că nu mai are altce­va de adăugat, de­cît îndemnul, înainte!... După nouă luni de zile însă, entusiasmul a scăzut iar im­­puizabilele provizii ale parti­­­­dului au cam început să fie căutate cu luminarea. Guvernul nu mai poate merge înainte, or cîte noi proecte de lege s’ar anunța și or cîte fe­riciri ne mai gustate încă de poporul român s’ar promite. De­și înconjurat de opt mi­niștri,­ hotărîți cu toții să lupte pentru înfăptuirea visului co­tidian, d-l Carp se simte astăzi mai singur de­cît or cînd, în­crederea pe care o avusese pînă mai eri în diferiții frun­tași ai partidului său, începe să­ dispară iar necesitatea unor oameni noi începe să se afirme din zi în zi tot mai mult. Aceasta fiind situația, d-l Carp trebuia să se adreseze numai decît cui­va care i-ar fi putut împrospăta forțele și repara prestigiul moral avariat încă din timpul alegerilor ge­nerale. La cine s’ar fi putut însă a­­­­dresa? Bine­înțeles că numai la d-1 Take Ionescu, la șeful celei­­l­alte ramuri conservatoare—ra­mura democratică, pe care d-l Marghiloman de­și o compa­rase la Cameră cu vreascurile uscate ale unei păduri în tă­­ere, astăzi era găsită totuși plină de seră și mai ales plină de noi speranțe pentru restul actualei legislaturi. Să nu se creadă dar că ul­tima atitudine a d-lui Carp, după cum s’a încercat a fi in­terpretată de guvernamentali, constitue un gest de mărini­mie față de d. Take Ionescu. Nu. Gestul d-lui Carp nu-i alt­ceva de­cît gestul natural pe care-l face ori­ce naufra­giat la vederea barcei de sal­vare. S’a întîmplat însă ca salva­rea să nu fie posibilă. " Tratativele de reîntregire a " unui partid politic au fost chiar din primele zile coborîte la nivelul unei meschine toc­meli de persoane. S’au lăsat de-oparte principiile în nu­mele cărora se făcuse ruptura și s’a discutat în schimb locu­rile­ oferite în minister, în par­lament și in diferite alte trepte administrative. Vă puteți clar închipui care ar fi fost impresia în opinia publică, cînd împăcarea s’ar fi făcut pe această temă tot a­­tit de puțin morală ca de alt­fel întreaga activitate poli­tică a celor ce se intitulează scutierii «asanărei morale» ca și personajul lui Corneille, d-l Take Ionescu ar fi fost în drept să exclame : .....Je nai mérité Ni t’i mu­it d’honnetti, ni Mite indignité ! iată pentru ce împăcarea n’a­r Lputut i realizată și pentru ce în momentul de față ea este considerată aproape ca impo­sibilă. Lipsit de concursul d-lui Ta­ke Ionescu, care va fi soarta guvernului Carp, mai ales a­­cum cînd toamna se apropie și, odată cu ea, marile eveni­mente politice încep să se con­tureze la orizont ? Dacă d-l Carp ar fi fost de­stul de abil și ar fi reușit să mascheze oare­cum cauzele care-i dictau reconciliarea cu d-l Take Ionescu, guvernul său și-ar mai fi putut încă salva aparențele. Astăzi însă cînd toată lumea știe că propunerile de împă­care au pornit din lagărul gu­vernamental și că reîntregirea partidului conservator nu s’a putut face fiind-că ar fi trebuit în cazul acesta să se renunțe de o parte la anume amoruri proprii iar de alta, să se pe­ricliteze anume interese vitale, guvernul d-lui Carp nu mai are pe viitor nici o chemare și cu atît mai mult nu se mai poate bizui nici pe speranța îngăduirei care i-a fost acordată mai mult decât a meritat-o. — ¥— ZATBACURI Nu­ i adevărat! Se zice că Pantelimon nu e un crimi­nal, fiind­că n’a omorît pe nimeni. Inexact ! A omorît pe cine­va Pante­­limon. A omorît pe... publicistul Cocea. S’a epuizat Epoca anunță cu bucurie că prima e­­diție din cartea de geografie a d-lui Za­­harescu s’a epuizat." Cum nu era să se epuizeze dacă a scos-o din uz chiar autorul de rușinea năzbîtiilor cuprinse în ea? Farm­entism Epoca enumără ast­fel activitățile d-lui C. C. Arion spre a dovedi că ministrul instrucțiunei nu este un farm­ente: „Dar trecușul de la procesul sinodal! Dar operațiile de la ministerul in­strucției?...“ Auziți și încercați să nu vă scrim­­bați de rîs ! Un oficios care mărturi­sește că activitatea unui ministru se re­duce la un... «trecuș» și la niște sus­pecte... „operații“. _______________Aghiuță LIPSA DE PUDOARE In mai multe rînduri ne am ocupat de modul cum a înțeles primarul din Constanța să dea în întreprindere unui cunoscut aventurier, exploatarea cazi­­nului comunal din Constanța. De la deschiderea cazinului, aproape zi cu zi am arătat tot ce s’a petrecut în localul pe care aventurierul Heitz îl transformase într’o locândă murdară, într’un locaș de pierzare și desfrîu. Din toată afacerea de la Constanța însă, nu Heitz este vinovat. Acest ne­norocit aventurier și a practicat mese­ria lui pe care nu mai putea s'o prac­tice în Franța și Belgia de unde fu­sese izgonit. Marii vinovați sunt capii administrației din Constanța, cari au patronat și au ajutat pe aventurier în opera lui de jefuire. Intr'adevăr, primarul din Constanța nu numai că a dat „peșcheș“ întregul cazin pe mîna lui Hertz, aproape de­geaba, dar și-a luat și sarcina să procure și victime, acestui periculos aventurier. Primarul și prefectul de Constanța au înființat un club, așa zisul „Cerc Privat“ de la Cazin, sub auspiciile căruia se organizau jocurile de «ba­cara» și «chemia de fer», club care nu avea alt scop, de­cît să atragă victime în cursa lui Heitz. D-nii Că­­nănău și Pariano, primarul și prefec­tul de Constanța, atît și-au pierdut simțul realității, în­cît au primit să figureze în comitetul acelui „Cerc Privat“. Dacă d-nii Cănănău și Pariano ar fi fost niște simplii particulari, nu am fi avut nimic de zis asupra prezenței­­ lor în comitetul „Cercului“, cum n’avem nimic de zis contra celorlalte persoane cari compun comitetul. Ca simplu particular, e liber fie­care să facă ce vrea și cum crede, e chestie de vederi. D-nii Cănănău și Pariano însă, nu figurau în comitetul „Cercu­lui“ ca simpli particulari, ci ca pri­mar și ca prefect al județului. A­­cești două domni și-au împrumutat au­toritatea morală a slujbelor ce ocupă pentru a da o aureolă întreprinderei murdare a aventurierului Heitz. Primarul și prefectul de Constanța nu au ezitat un singur moment să și pună serviciile lor la dispoziția aven­turierului antreprenor al localurilor rău famate din „Place Pigalle“ și «Rue de Clichy» de la Paris. Asta, se numește lipsi de pudoare. MANEVRELE REGALE Artileria in marș După aprecierea tuturor cunoscătorilor, ținuta trupelor noastre la manevre a fost exce­lentă. Cu deosebire a fost apreciată și admirată ținuta artileriei noastre de cîmp, înzestrată cu noile tunuri cu tragere repede. RECAPITULARE ISTORICA — Ion Brătianu și darea în judecată a mi­­niștrilor conservatori — Fiind-că Epoca și-a permis să afir­me, fără să-și dea osteneala de-a con­trola, că partidul liberal n’a fost ca­pabil de solidaritate națională în mo­mentele grele prin cari a trecut țara noastră în ultimele decenii ale veacu­lui trecut, și fiind­ că oficiosul guver­namental își întemeiază această afir­mație pe faptul dârei în judecată a foștilor mininiștri conservatori abuzivi la 1876, vom face noi acestui con­frate serviciul unei recapitulațiuni is­torice a evenimentelor despre cari este vorba. Guvernul lui Lascăr Catargiu să­­vîrșise atîtea ilegalități și călcări de libertate atît de flagrante, în­cît la 1876 țara întreagă era indignată de chipul cum reacționarismul conserva­torilor înțelesese să realizeze visurile de libertate ale bărbaților cari condu­seseră revoluția de la 1848, făcuseră Unirea și stabiliseră domnia străină. Ecoul acestei indignări s’a făcut în­suși marele democrat C. A. Roseti. El a propus darea în judecată a foș­tilor miniștri conservatori. Iar Senatul a admis această propunere într’un ne­potolit avînt de indignare. Prin ur­mare, Senatul a luat inițiativa acelui proces, iar nu guvernul. Și a luat a­­ceastă inițiativă înainte de a se ști că între Turcia și Rusia va fi un răz­boi la care vom participa și noi. Mai mult, guvernul nu numai că n'are nici o răspundere în ceea­ ce privește deschiderea acelui proces, dar el chiar a luptat din răsputeri ca să potolească furia reprezentanților națiunei. Ion Brătianu personal a combătut atunci cu cea mai de pe urmă ener­gie pe chiar partizanii săi, pentru a scoate pe cît mai mulți din foștii mi­niștri de sub acuzarea senatului. Co­lecția discursurilor parlamentare ro­stite de acest mare bărbat e martoră ca să spuie ori­cînd sforțările sincere pe cari Ion Brătianu le-a făcut în a­­cest scop. Așa de pildă, în ședința de la 19 Martie 1876, răspunzind mai multor discursuri, Ion Brătianu spunea : «De aceea eu cred că și această Cameră, care a avut timp să dobîn­­dească simțul politic, acum după ce a funcționat timp de nouă luni, va înțelege că numai ast­fel va face un act care să o recomande în opinia publică, cînd acuzarea ei va fi bine fondată și va ști a distinge gradul de culpabilitate a fiecărei din per­soanele ce acuză. De ce veți lăsa mai puțini miniștri de trăire îna­intea curți de casațiune, de aceea vă veți recomanda mai mult în opi­­niunea publică și veți face ca și a­­cuzarea să aibă un efect mai mare, fiindcă nu ați trimite înaintea curții de casațiune de­cît pe acei în pri­vința cărora nu ați putut face alt­fel, și pe toți ceilalți i-ați dat la o parte; aceasta cred că ar dovedi din partea d-voastră un simțimînt de împăciuire și de liniștire, și cred că nici odată nu a fost nevoie de mai multă înfrățire și de liniștire a spiritelor de­cît acum. Ar fi dat să faceți un act politic și național uitînd ori­ce resimțiminte ale d-voa­stră, uitînd chiar acea solidaritate morală și convingerile acelea in­time de care ne vorbea­m. Fleva. Aci, d-lor, nu sunteți jurați; sun­teți oameni politici cari exersează un drept în folosul țărei. Eu vă rog să scoateți pe acești trei foști miniștri, și să scoateți cu amendamentul care motivează ex­cluderea lor; căci atunci are să fie pentru dînșii o satisfacțiune complectă și actul d-voastră va fi un adevărat act politic. Astăzi nu sunteți chemați să grațiați; numai atunci sunteți chemați să grațiați cînd ar fi osîndiți; astăzi nu gra­țiați, astăzi îi scoateți de sub a­­cuzațiune și nu puteți să-i scoateți de sub acuzațiune de­ciz zicînd că nu sunt vinovați. Astăzi nu puteți grația și nici nu sunteți acum un drept să dați un asemenea vot". Iar în ședința de la 20 Martie, răspunzind d-lui Fleva, care cerea pedepsirea vinovaților, Ion Brătianu zicea: «I. G. Brătianu: Ai zis de două, trei ori, cuvîntul de răzbu­nare, și cînd pronunți acest cuvînt la adresa unor oameni cari, deși acuzați, nu sunt încă privați de exercițiul drepturilor lor politice, și uzează astăzi, cum îi vedeți, de aceste drepturi cu alt­a energie, cum ți închipuești d­a­că această Adunare ar putea cădea în greșeală de a primi moțiunea d-tale V Adop­tarea acelei moțiuni nu ar proba alta de­cît că partidul național, ne­­simțindu-se în stare de a primi lupta pe tărîmul pe care adversarii săi o pun, e silit să alerge la acele mij­loace extreme de persecuțiuni și răzbunare ? «D-lor, onorabilul d. Fleva a vor­bit de privilegiul ce s’ar crea pen­tru acești acuzați, de favoarea ex­cepțională ce li s’ar acorda. Nu este însă nimic din acestea, nici favoare, nici privilegii. Aș înțelege dacă acești acuzați ar fi denunțați ca periculoși astăzi pentru societa­tea noastră. Atunci, ca măsură de ordine publică, pentru siguranța Statului, să vină onor. d. Fleva și să ceară această derogare dela prin­cipiile liberale de care trebue să sa conducă această Cameră ; căci adevăratul principiu logic și natural trebue să fie libertatea absolută a omului, și numai atunci cînd omul devine periculos societățe s­au să în­­lăturezi acest principiu și să se ia măsuri în contra acelui individ. Dar oare aceasta este situațiunea în care ne aflăm noi ? Oare voiți să faceți a crede țara, a crede Eu­ropa că acești oameni sunt o putere în țară, și că în fața unui pericol să venim și să luăm măsuri contra ori­cărui individ periculos societă­ței, cu alte cuvinte să venim și să facem contrariu principiului de li­bertate. (Aplause)». Dacă astfel stau lucrurile, e de mirat cum d-nii Gh. Gr. Cantacu­­zino și Th. Rosetti, cari au scăpat de proces numai mulțumită energi­cei intervenții a lui Ion Brătianu, permite azi ziarelor conserv­atoare să publice atîtea insinuațiuni min­cinoase în sarcina unui guvern de a cărui bună­voință d-lor s’au folo­sit cei dintîi. Dar din partea conservatorilor nu ne putem aștepta nici la lealitate, nici la recunoștință._________ BIETUL CORECTOR... Știți cum ia *Epoca t> apărarea d-lui Zaharescu — autorul geo­grafiei în care Republica Portu­galiei are forma de guvernămînt monarhic-constituțional ? Ascultați : «Corectorul geografiei de clasa I-a secundară a d-lui Zaharescu, a uitat a introduce în corpul descrierei Por­tugaliei, rectificarea ce se făcuse la titlu, și care consta din schimbarea vorbei regal în republică». Așa­dar rectificarea textului din cărțile didactice, se face, de către corector, nu de către autor. Sărman corector, condamnat a nu citi nici­odată ziarele coti­­diane și a-și pierde timpul re­­vizuind cărțile iscălite de d. Za­harescu !... Rugăm pe d. C. C. Arion să bine-voiascâ a lua notă de inte­resantele destăinuiri ale :,Epocei‘l și a impune, pe viitor, corectori­lor de cărți didactice, dacă nu­ altceva cel puțin tipărirea numelui lor alături de acela al autorilor. 0 impertinentă Cititorii noștri știu că nu intră în obiceiul nos­tru să fim violenți. De a­­stă­ dată este însă vorba de o faptă atît de gravă, în­cît nici un termen nu e destul de violent spre a o veșteji. E proverbială libertatea nețărmurită de care se bucură străinii în țara noastră. De multe ori ei abuzează peste ori­ce mă­sură de această libertate și răspund cu insulte și calomnii la ospitalitatea pe care le-o dăm. In acest caz, se află un oare­care Tábori Kornél, publicist maghiar, care e­­ditează în Capitală un ziar scris în limba ungară, «Ro­mániai Hirlap». Acest individ și-a permis — cu o îndrăzneală ui­mitoare,—sa publice sub semnătură, în revista ilu­strată Képes Hét din Buda­pesta, cu data de 1 Oc­tombrie 1911, un articol plin de injurii și de insul­te la adresa Familiei noa­stre Regale. Se articulează în acest articol calomnii atît de jos­nice și atît de murdare, în­cît, pentru respectul citi­torilor noștri, nici nu le putem măcar aminti. E ceva de neînchipuit ca în capitala Regatului, sub ochii autorităților noastre, un individ de asemenea speță, să-și continue liniș­tit infama lui îndeletnicire, fără ca nimeni să-i ceară socoteală de murdăriile pe cari le aruncă asupra Fa­miliei noastre Regale! Suntem siguri că faptele pe cari le semnalăm sunt necunoscute autorităților noastre, căci alt­fel nu ne putem închipui cum acest individ n’a fost aruncat peste graniță în 24 de ore. Cerem cu stăruință să se facă o anchetă amănunțită și severă asupra tuturor publicațiilor în limba ma­ghiară, cari apar în Capi­tală, precum și asupra edi­torilor lor, de cele mai a­­deseori oameni fără nici un căpătîi. Situația de azi e intole­rabilă. Pe cînd ziarele noastre, cuviincioase și cinstite, sunt oprite la gra­nița Ungariei, pamfletarii maghiari își exercită chiar în capitala noastră infama lor meserie­, Autoritățile să-și facă datoria. Vom reveni. Neutralitatea Rusiei Petersburg 24 Sep. Un ukaz a fost publicat azi dimineață în care se declară că Rusia e neu­tră în conflictul actual italo-turc. CRONICA TEATRALA TEATRUL NAȚIONAL: Prieteni din copilărie 4 acte de Fulda TEATRUL MODERN: Samson, piesă în 4 acte, de H. Bernstein de P. LOGUSTEANU Prima comedie reprezentată la Teatrul Național n'a fost tocmai de natură să arate în lumină defavora­bilă însușirile dramei vechi a lui Scurtescu, reprezentată cu prilejul deschidere/ stagiunea Teatrului Na­țional. Din potrivă chiar. Prieteni din copilărie este o lucrare drama­tică a cărei reprezentare a dovedit, celor ce sunt amatori de asemenea documente, că și în literaturile străi­ne se pot găsi piese slabe, piese in­ferioare unora din piesele romî­­nești. Dacă acesta este scopul pe care direcția teatrelor l-a urmărit repre­­zentînd Prieteni din copilărie, atunci trebue să recunoaștem că ținta a fost deplin atunci și că însă­și re­prezentarea acestei piese constitue un act considerabil de încurajare a literaturei dramatice originale. De altfel, mijlocul cel mai sigur de a crea curente puternice de simpatie pentru producția dramaturgilor ro­­mîni este să se reprezinte piese străine cît mai puțin interesante și cit mai slabe din punct de vedere teh­nic.­ De aceea, aprobăm fără nici o re­zervă alegerea piesei Prieteni din copilărie. Regretăm numai că, deși a trecut o săptămână de la premiera ei, tot nu ne-am putut lămuri încă asupra esenței lucrărei­ lui Fulda. Ce este Prieteni din copilărie ? Dramă ? Nu. Prea s’a rîs mult la ea ca să fie dramă. (Și știm că publicul no­stru obișnuește să rîdă numai la dramele romînești ; pe cele străine le respectă de teamă să nu calce... tratatele internaționale). Comedie ? Nu. Satiră de moravuri ? Nu. Far­să? Nu. Piesă psih­ologică ? Nu. Atunci ce este ? Mărturisim sincer , nu suntem în stare să stabilim ge­nul acestei lucrări. Să ne fie îngăduit, prin urmare, să încercăm cel puțin să o definim. Prieteni din copilărie este o înjghe­bare dramatică în patru acte din care cel puțin unul (actul al II-lea) este de prisos, care are o jumătate de act irezistibil de comic prin si­tuație (jumătatea a doua a actului al III-lea), care (deși cuprinde mul­te scene obositoare în actual al doi­lea și jumătatea întîia a actului al treilea) provoacă totuși multă ilari­tate, cu toate că este cu desăvîrșire lipsită de ori­ce vorbă de spirit ; și în care d. N. Soreanu are o crea­­țiune admirabilă. Bine­înțeles, nu putem imputa lu­­crării lui Fulda creațiunea superi­oară făcută de acest distins artist, după cum nu putem imputa nici di­­recțiunei Teatrului Național repre­zentarea acelei piese. Credem însă că Teatrul Național, cînd li se adresează repertoriilor străi­ne, trebue să aleagă lucrări de va­loare artistică incontestabilă sau cu caracter etern omenesc, sau opere in cari se oglindesc sufletul special al unui popor, năzuințele unei mari clase sociale, o categorie de mora­vuri. Nimic din toate acestea nu le găsim în Prieteni din copilărie. Această piesă e lipsită, din punct de vedere teh­nic, de-o acțiune strînsă, bogată în invențiune, spiri­tuală ca dialog, din punct de ve­dere al conținutului, de tipuri ca­racteristice. Nici tipuri, nici analiză psihologică, nici un înțeles satiric sau moral nu întîlnim în Prieteni din copilărie. Atunci ce cuprinde această piesă? O idee, o idee banală, dacă vreți, în jurul căreia se’nvîrtesc patru băr­bați aproape la fel și trei femei ale căror suflete se deosibesc numai prin... toalete. Ideea este aceasta: prietenii cînd se însoară trebue să renunțe la prietenie de­oare­ce căs­nicia și prietenia sunt două noțiuni sociale cari se exclud. Deci morala. Cine vrea să aibă prieteni nu trebue să se însoare, cine ține să se’nsoa­­re nu poate să aibă prieteni. Con­cluzie înălțătoare, mai ales cînd ea este proclamată pe scena unui tea­tru oficial și cu autoritatea unor ar­tiști ca Soreanu, Brezeanu, Tonea­­nu, Maria Ciucurescu, etc! E destul, cred, să cităm aceste nume, ca să înțeleagă toată lumea că interpretarea a fost superioară piesei. La complectarea ansamblului au contribuit mult și d Al. Miha­­lescu (care a jucat cu multă vervă și fantazie comică pe tînărul Wal­demar), d-rele Mihăilescu (care a interpretat cu căldură pe stenografa Dora Lentz, singurul personaj în care se afirmă un neisprăvit înce­put de viață reală și care, dacă ar fi fost desvoltat, ar fi putut da pie­sei cîte­va mișcătoare clipe de ana­liză sufletească), Ee. Zimniceanu, și d-na Siniver. Odată cu deschiderea stagiunei «Companiei Davila» se redeschide o veche chestiune: libertinajul și amo­ralitatea pe scenă. Desigur că d. Davila, în calitate de director al unei întreprinderi teatrale particulare, nu este ținut să aibă nici un ideal social și mo­ral. Singura datoria a directorilor de categoria d-sale este să aibă un ideal artistic,—și de sigur că d. Da­vila are unul clar întrevăzut,—și să caute să-l realizeze pe chipul cel mai rentabil. Cu toate acestea, sunt margini peste cari nu se poate trece. Nu scrim aceste rînduri pentru a con­vinge pe d. Davila. D-sa face parte din acea specie de oameni cari pre­feră să rămînă fără niște artiști de valoarea d-nelor L. Sturza, M. Giur­­gea și a d-nilor Bulandra, Mano­­lescu, etc., decît să primească a fi convinși ca procedează greșit. Dar chestiunea care ne preocupă nu atîrnă numai de-o sin­gură compe­­tință. Și de aceea stăruim. Repre­zentarea în public a pieselor amo­rale, în cari se arată în lumină sim­patică tipurile cele mai perverse, lip­site de ori­ce simț al demnităței o­­menești, în care abundă povestirile scabroase și expresiile pornografice constitue atentate la morala publicii. Și aceste atentate n'ar trebui to­lerate. Dacă un librar, o firmă onestă, de primul rang, — ca și d-l Davila de altfel, — ar expune într’o vitrină de pe calea Victoriei un tablou care ar reprezenta o orgie într-un cabinet separat, cu femei desbrăcate, trîntita pe jos, înconjurate de bărbați cari, fiind excitați de aceste atitudini pro­­vocătoare, se dedau ei însuși la acte... foarte omenești,—de­sigur că poliția ar interveni și ar confisca acest ta­blou ofensător. Și bine ar face. Cu toate acestea, pe scena Teatru­lui Davila, o femee — căreia un per­sonaj din piesă îi zice «tîrfă» — po­vestește o asemenea scenă, cu toate amănuntele ei. In expresiile cele mai plastice și în fața unui public nu­meros compus și din oameni cari nu sunt depravați,­ dar nimeni nu in­tervine. E dureros. Recunoaștem că d. Da­vila are o deosebită pricepere artis­tică și un interesant talent de artist dramatic. Nu putem să nu regretăm însă cînd vedem în ce direcție pri­mejdioasă își folosește aceste aptitu­dini. Tot folosul real pe care teatrul romînesc l-a înfăptuit din punct de vedere teh­nic, mulțumită d-lui Da­vila, e șters, e covârșit de paguba morală provocată de preferința pa care d-sa o dă pieselor de depravare a simțurilor de onestitate morală. Teatrul căruia d. Davila îi arată o simpatie atât de îngrijitoare a fost și este combatut încă chiar în Franța, țara lui de origină. Cronicari tea­trali conștienți, în frunte cu emi­nentul critic dramatic de la «Le Temps», d-1 Adolphe Brisson, au dus o campanie înverșunată contra spi­ritului modern din teatrul lui Bern­stein, Bataille (unele piese numai) Sacha Guitry, etc. etc. Cu atît mai mult nu trebue să tolerăm noi, ceea ce indignează chiar pe Francezi. Nu avem încă nici­ experiența mo­rală, nici civilizația Franței ca să ne putem îngădui luxai de a fi mai cinici chiar de­cît ea. De­ aceea, ori­cine ar fi acela care caută să introducă în gustul publi­cului nostru preferința pentru tea­trul amoral și pornografic, trebue combătut cu­ atît mai energic, cu cît mai de valoare sunt mijloacele artistice de cari el se folosește. Prin asemenea piese se imprimă conști­inței publice o primejdioasă pre­dispoziție spre cinism și se crează o mentalitate care, în special la po­poarele ce n’au ajuns încă la ma­turitate, cum suntem noi, poate pro­duce rezultatele cele mai nefericite. Din această categorie de piese face parte Samson, cea mai brutală, cea mai violent de amorală din toate brutalitățile și trivialitățile, atît de meșteșugit dramatizate, ale lui Bernstein. Anarhică din punct de vedere moral, jicnitoare în ceea ce privește concepția, legenda mo­dernizată a uriașului biblic cuprinde numai personaje depravate, lipsite de ori­ce simț de cinste și demni­tate omenească, scăldate însă într’o consternantă lumină de simpatie, pe care nici o rezervă n’o întunecă. Samson este un financiar necins­tit care, cînd află că nevasta îl în­șeală, ca să și răzbune pe înșelător, dă o lovitură de bursă prin care se ruinează și el, ruinează și pe prie­tenul neleal, întocmai ca Samson din vechime, Brac­art saudue, "cu bra­țele lui atletice stîlpii templului, pînă ce templul întreg se nărue, acope­rind sub dărîmături cadavrele duș­manilor lui și propriul său cadavru. Acesta este înțelesul filosofic al piesei. Iar în jurul acestei idei în­tîlnim: o mamă care în tinerețe a fost o depravată și care și iubește băiatul tocmai fiind­că este foarte stricat; un tată care este un im­becil și care și-a vîndut fiica,—ex­presia este chiar a fetei lui,— unui financiar veros pentru a-și putea în­treține rangul de marchiz decavat; un financiar veros; un tînăr care este amantul nevestei financiarului care l-a îmbogățit după ce­ a fost iu­bitul tuturor femeilor bogate; o fe­mee de lumea mare foarte bogată care este amanta tutulor celor ce o doresc și care totuși suspină după o căsătorie legală, o fiică ce nu-și iu­bește bărbatul și care-și motivează depravarea cu depravările din tine­rețe ale mamei ei. Și pe toate aceste personaje átte­rni le iubește ea pe niște podoabe ale ficei. Desigur că pe scenă trebue să apară toate­ categoriile de oameni.

Next