Viitorul, septembrie 1912 (Anul 6, nr. 1640-1669)
1912-09-19 / nr. 1658
/t X r ► < bami ABONAMENTE In țară...............un an 18 Lei...................șease luni 9 Lei In străinătate . . un an 30 Lei...............șease luni 18 Lei Abonamentele încep la 1 .115 ale fiecărei luni PENTRU PREOȚI SI INVATATORI PREȚUL ABONAMENTULUI PE JUMĂTATE REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI—STRADA ACADEMIEI 17 BUCUREȘTI REDACȚIA: TELEFON 1347 A01MI*fetiuri A: TELEFON 22/39 MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ANUNCIURI COMERCIALE Linia corp 7 pe o coloană în pagina III .......................50 bani Linia corp 7 pe o coloană în pagina IV ........................30 bani Inserții și reclame pagina III linia............................. 2 lei A SE ADRESA LA ADMINISTRAȚIA SI LA AGENȚIA EMIL MELBERT kan* Conservatorii si Magistratura «Epoca» răspunzirii articolului din «La Roumania» întitulat O somațiune susține că guvernul și partidul conservator nu a insultat magistratura ca instituție ci că s’au mulțumit să critice numai personal pe doi magistrați cari au judecat în procesul tramvaelor. Afirmarea oficiosului guvernamental este un neadevăr îndrăzneț. Guvernul conservator a insultat și insultă magistratura ca instituție. Ce înseamnă fraza d-lui Carp rostită încă din toamna anului trecut «că nu admite ca pe el să-l judece magistrați de la tribunal» decit a insulta magistratura ? Ce a fost desesizarea justiției, prin votarea legei tramvaelor, decit consacrarea solemnă a acestei declarațiuni printr’un act public și social? Ca urmare practică a acelorași simțiminte, guvernul înainte de fiecare înfățișare a amenințat prin presa lui pe magistrații cari urmau să judece în procesul tramvaelor cu pedepsirea lor disciplinară și la nevoe chiar cu suspendarea inamovibilităței, iar după pronunțarea sentinței sistematic a insultat succesiv, în mod nedemn și trivial, pe toți judecătorii cari își făcuseră datoria. Nu este exact, cum afirmă «Epoca», că guvernul s’a mărginit să critice pe d-nii Bagdat și Shina. Aceiași soartă au avut-o individual și în corpore magistrații dela secția II a trib. Ilfov, cei de la trib de comerț, consilierii dela Curtea de apel, cei de la secția I și cei de la secția III de la Curtea de casație, toți cei, într’un cuvînt, cari n’au voit să consființească în contra conștiinței lor, nedreptățile și calomniile guvernului Carp. Dacă azi insultele conservatorilor se concentrează asupra d-lui Bagdat , fiindcă prin pozițiunea sa de prim-președinte a celei mai înalte din instanțele noastre judecătorești, d-sa simbolizează mai bine decit oricine justiția țării pe care partidul conservator și-a luat misiunea anarhică de a o terfeli. Inspiratorii comunicatului din «Epoca» se înșeală amarnic dacă își inchipuesc că vor reuși prin perfidii și ipocrizii ca cele ce le-au strecurat prin presa lor, să amăgească opinia publică. Toată lumea știe că în nesocotința lor vinovată și pătimașe așa zișii conservatori urmăresc în mod sistematic discreditarea uneia din cele mai înalte instituțiuni a țărei, ale unei instituțiuni la întărirea căreia au lucrat generațiuni întregi și fără de respectarea căreia nu poate fi viață constituțională nici ordine în stat. DESFACEREA ALIMENTELOR Am publicat zilele trecute o judicioasă scrisoare a d-lui Vintilă Bratianu, in care fostul primar al Capitalei pune in evidență încă o greșală făptuită de actuala administrație comunală. Chestiunea e destul de însemnată pentru ca să revenim asupra ei. Este vorba de schimbarea destinațiunei naturale și folositoare a subsolului hazei centrale. In loc ca acest subsol să se transforme într’un vast depozit frigorifer, în care să se păstreze diferitele produse alimentare necesare comerțului cu toptanul, el va fi transformat intr’unul sau mai multe restaurante populare. Suma de peste o sută de mii de lei cu va costa această transformare, a și fost votată de consiliul comunal. Ea va fi acoperită tot din nenorocitul împrumut de 30 milioane, căruia în fiecare zi i se găsește o nouă destinațiune, călcîndu-se astfel legea comptabilitatei publice care prescrie că un împrumut nu poate fi întrebuințat de cît conform legei care Fa aprobat. Dar acestea sunt nimicuri pe lîngă marile greșeli ce le face administrația d-lui Dobrescu. Se vorbește atât de mult despre problema ieftenirei traiului și mijloacele prin cari s’ar putea obține o scădere a prețului articolelor de prima necesitate. Este in afară de orice îndoială, după cum a spus d-l Vintilă Brătianu, că unul din cele mai temeinice mijloace de ieftenire a produselor alimentare, este, pe lîngă o bună organizare a transporturilor și vinzărei, și putința depozitarei și păstrărei alimentelor supuse mai toate, prin natura lor, unei stricăciuni repezi. Acest lucru Fa înțeles trecuta administrație comunala. Prin construirea frigoriferului de la abator s’a făcut un început. In proectul acestei administrații era, se știe, construirea a patru noi hale de desfacere a alimentelor, in cartierele mai populate ca: Grivița, Dealul Spirei, Dudești și Obor, iar hala centrală trebuia să rămînă numai pentru aprovizionarea «en gros» a orașului. Pe de altă parte, se și întocmiseră proectele pentru o mai lesnicioasă și mai ieftină transportare a produselor alimentare, halele mari să fie legate, ca și abatorul, cu calea ferată, astfel încît vagoanele să cosească chiar la nivelul subsolului. Era desigur o economie enormă de la acest capitol al transportului, care scumpește atît de mult mărfurile. Aceste două serii de măsuri, asigurarea putinței de a se creea rezerve și stocuri însemnate de alimente și ușurarea transportului, trebuiau să fie apoi complectate printr-o solidă organizare a vînzării. Schimbarea sistemului primitiv de astăzi, cînd se pot produce urcări absolut nejustificate, era indicată. O vinzare civilizată nu se poate realiza decît printro bursă a pieței, pusă sub supravegherea și controlul unor comisari oficiali. In loc să urmeze programul început de fosta administrație, primăria actuală, incapabilă de a face o bună și modernă gospodărie orășenească, sacrifică totul, dînd subsolului halelor o destinație atît de nepotrivită. Nu de mult s’a ținut în apus un congres al frigului, în care s’au învederat progresele științifice făcute in această ramură de activitate. Toate concluziunile oamenilor de știință și ale economiștilor au fost unanime: frigul. Întrebuințat la păstrarea alimentelor, nu e numai un agent care contribue la o incaparabil mai bună igienă alimentară, dar asigură, prin putința aprovizionărilor mai mari, o stabilitate de prețuri, și împiedică urcările brusce, incontestabil că prin întrebuințarea pe o scară tot mai întinsă a frigului artificial, se poate obține nu numai o îmbunătățire, ci și o ieftinire a traiului. De altfel lucrurile acestea nu sunt noi. In orașele mari ale apusului, toate halele, aleatoriile, etc. sunt înzestrate cu aparate moderne frigorifere. In Statele Unite, cu ajutorul vagoanelor frigorifere, se consumă fructe din California și Florida, în orașele din Nord-Vestul țării; la Londra se consumă, cu prețuri mici și în stare bună, banane din Jamaica, lămii din Antile și carne din Argentina. Cele mai delicate alimente, cari s’ar deteriora și s’ar descompune, sunt astfel conservate un timp îndelungat. Prețurile mici cu cari se pot vinde sunt explicabile prin faptul că se pot face aprovizionări cît de mari. Cit de departe suntem de aceste progrese. Nimeni nu cere imposibilul, dar e aci vorba de o chestiune de gospodărie orășenească, în care se putea face ceva, cu puține sacrificii materiale, dar cu mai multă pricepere a interesului publicului consumator. Găsim insă și aici aceiași concepție primitivă și condamnabilă. In loc de un lucru nu numai util ci indispensabil bunului mere al pieței noastre de alimente, se înființează cîrciumi populare,ca și cum cele existente n’ar fi de ajuns! Și, în acest nobil scop, se cheltuesc sute de mii de lei din împrumut! Cu pagube pentru comună, viitoarea administrație comunală va fi silită să renunțe la cheltuelile ce se fac azi în mod atât de nechibzuit, și să asigure pieței de alimente o aprovizionare și o conservare mai în raport cu cerințele vieței moderne. D. Vintilă Brătianu a atras atențiunea asupra greșelii ce se face. Ne îndoim însă că cei de la primărie vor renunța la «ideile» lor, astfel că, odată, mai mult, interesele orășenești vor fi sacrificate ambiției și nepriceperei unor administratori incapabili. DIN ALTE ȚARI FEUEILE ZIARISTE Ilustrația reprezintă : Cesare Festa, directorul revistei italiene în care va apare în curînd un articol asupra „scriitorilor romîni“, datorit d-nei Zoe Gibea Tomellini, corespondenta noastră în Italia, care se vede fotografiată alături de directorul revistei. Urmează apoi Flavia Steno, ziarista și romanciera de care se vorbește in articolul de mai jos; —și Costa corespondentul ziarului „Corriere de la Sera“. lin proct judecat CU CINE SE VA SOLIDARIZA D. MATEI CANTACUZINO Presa guvernamentală a confirmat știrea că d. Matei Cantacuzino va pleda din partea primăriei Capitalei, în procesul tramvaelor comunale. Trebue să se știe însă—și acest lucru credem că-l știe și fruntașul conservatoreșan —că procesul tramvaelor este de mult terminat și tranșat definitiv. Deci nu mai poate fi vorba de procesul dintre primărie și S. T. B. ci ,cu totul de o altă chestiune, care se rezumă in următoarele trei puncte: 1) Legea anticonstituțională a d-lui Al. Marghiloman; 2) Interesele străine reprezentate prin consorțiul Allard-Marghiloman . Campania de calomnii contra magistraturei. Acestea sunt punctele pentru susținerea cărora va trebui să pledeze d-l Matei Cantacuzino. Figurind un proces din partea Primăriei Capitalei, d-sa va fi obligat să apere legea anticonstituțională a fostului ministru de interne, să apere interesele străinilor, împotriva Intereselor țărei, și să-și însușească toate calomniile și toate infamiile debitate împotriva magistraturei și justiției țărei. Așteptăm clar pledoaria d-lui Matei Cantacuzino și o așteptăm fiind că orice ar spune d-sa, va rămlne totuși bine stabilit că, participind la proces, se solidarizează cu întreaga acțiune a d-lui Marghiloman în afacerea tramvaelor. Rămîne să se vadă, in același timp, dacă d. Matei Cantacuzino va putea fi încintat de tovărășia d-lor N. Fleva, Miile și a tuturor anardiștilor, cărora nu le-a mai rămas nimic de pierdut. îiot. Fără Adul.. Dintre toți cei cari și-au închinat viața lor frumosului, nici unul nu are o menire mai tristă decît actorul. Arta lui e arta momentului, și a actualităței, pentru că mijloacele prin cari trezește in alții fiorul estetic se reduc la propria lui persoană. Poetul, compozitorul muzical, sculptorul, pictorul, arhitectul, realisează visul lor artistic, concepțiunile lor în forme concrete și plastice care rămîn să emoționeze perpetuu. După mii de ani, imaginele și figurile poetice isvorîte din jocul fecund al ființei unui Horatius ne impresionează și pe noi; și după scurgerea secolelor, concepția lui Fidias, viziunea superioară a lui Michel Angelo, ne emoționează ca și în momentul în care s'a produs pentru prima oară. Dar ce-a mai rămas din arta lui Talma, din măestria d-nei Rachel, ce va rămîne cînd neîmblînzita Ursită va tăia firul vieței din grandiosul talent al Saharei ? Oricît ar fi de recompensați bănește și moralicește în cursul vieței unii actori, nu vor putea niciodată să aibă o răsplată care să egaleze mulțumirea artiștilor cari știu că producțiile minței lor rămîn perpetue, și că sunt legate de peritoarea lor persoană. Și aceste reflecțiuni ne-au fost, sugerate de jocul minunat al d-lui Tony Bulandra, care a reușit să ne redea un Ștefăniță, ciudat nevropat, isteric, crud, la limita între nebunie și sănătate, așa cum îl interpretase marele Liciu... Liciu? Ce-a mai rămas din arta lui, dacă un alt tovarăș de glorie îi joacă rolul său? Și cei cari n-au avut norocul să-l vadă pe marele artist, cum le vom putea spune prin cuvinte cine a fost Liciu în Lephat, în Moise din „Lipitori“, în atîtea alte roluri cari ar fi ridicat la un renume mondial pe un artist, dacă el n'ar fi fost român ? Desigur pentru a face pe altul să simtă arta celui ce a fost Liciu, ar trebui să fim un alt—Liciu,—lucru greu ! —, iar dacă am reuși, printre aceasta chiar memoria lui Liciu ar fi micșorată. Ciudate complexități sufletești, și adinci dureri ne evocă perderea unui mare actor. Petronius DIN LITERATURA ITALIANA Flaula Steno ziaristă și romancieră Soria Petronius intr’una din foarte interesantele ’i Note relativ la niște cursuri de vară în Spania, că noi cunoaștem prea mult literatura franceză și prea puțin celelalte literaturi streine, și avea mare trepte. Vorbesc bine-ințeles de gronl publicului cititor și nu de cei cîțiva rafinați și bibliofili cari n'au o cultură unilaterală. De exemplu: Cui sunt la noi cei cari cunosc literatura italiană... contimporană? Citim pe D'Annunzio fiindcă e tradus în franțuzește și aflăm că a existat .țn Pascoli in ziua morții lui. Fără îndoială că una din cauzele care împiedică pe Romîni să citească italienește este necunoașterea sau cunoașterea insuficientă a limbii spre a putea citi in original romanele unui Foggazzaro, Verga, Capuana, Rovetta, Ociani sau nuvelele lui Oratti, Givinnini, Pirandello, Moretti, Di Giacomo, versurile unui Graf, Colantti, Marradi, Orsini, Stepchetti, Bartacchi, Gozzano, Pastonohi, etc. Câci dacă au murit poeți ca Pascoli și Carducci, scriitori ca De Acnicis Vissallo sau Giacosa, geniul italian pierzînd astfel de coloși nu s’a îndoliat spre a-și plînge morții iluștri în etern, ci trecînd torța inspirației din mină în mîna n’au lăsat-o să se stingă, și sute de talente—din a căror înflorire Viitorul va alege ce e demn de păstrare—se întrec in a mînui sublim limbă a armoniei. Și țara leagăn al civilizației latine, țara care a avut pe Dante și Petrarca, pe Tasso și Ariosto, are și azi poeți și prozatori demni de luare aminti. Femeile mai cu seamă, țintuite cum au fost pînă acum de felul educației quasi-medievale, dau de gîndit scriitorilor prin avîntul, forța, originalitatea scrierilor lor. Amintim doar pe cele foarte cunoscute, nume ilustre ca acelea ale Matildei Serao, Ada Negri, Neera, Annie Vivanti, Grazia Deredda, Gemma Ferrugio Teresah, Clarice Tartufari, Maria Pascolato, Dora Melegari, Ed da Gianelli, Amalia Guglielminetti... pot sta alături de cele ale celor mai trîmbițate scriitoare franceze . Diferența între acelea și acestea e că steliencele își caută de lucru, tăcute și retrase, necăutînd reclama, nedîndu-și portretele în reviste, nevrînd zgomot și laude deșarte, nealergînd după traducători nedînd serate și dineuri amicilor literați... Scriu și publică fără francassa cum s'ar zice toba mare ! Și e neîndoios că singur talentul lor căci cum ziceam e greu să vezi în vre-o revistă italienească, cum vezi în «Femina» bunioară, portretul poetei X în castelul ei de la Y, ori al romanțierei V, dîndu-se în leagăn în villa ei de la Z totdeauna prea frumoase, totdeauna profil perdu la masa de lucru, într’un decor de feerie...) Singur talentul lor zic învinge neîncrederea sau îndoiala publicului și răutatea sau părtinirea criticilor. Una din femeile scriitoare a cărei operă— după mulți — merită o specială analiză, este Flavia Steno. Romancieră și ziaristă (singura femee in Italia după Matilda Serno , care e redactoare efectivă a marelui ziar Secolo XIX din Genova) corespondentă a multor și importante ziare, autoare a cîtorva volume de nuvele, reformatoare norocoasă a romanelor de apendice, critic pasionat de artă, dînsa este considerată ca o personalitate aparte. «Flavia Steno» este pseudonimul fericit al Ameliei Osta Cottini. Născută la Lugano a consacrat într-un roman: «In țară liberi» frumusețea orașului elvețian unde și-a petrecut copilăria.S-a laureat apoi în litere la Zürich continuindu-și cercetările literare la Milano și Genova, unde abia măritată cunoscuta Arnaldo Vassallo, nemuritorul Grielul,director pe atunci al ziarului Secolo. Simțindu-se atrasă de gazetărie, începu să scrie. Primul ei articol fu un triumf. Da atunci sunt 14 ani și n’a fost eveniment, n’a fost întimplare, n’a fost bucurie sau doliu național, n'a fost scriitor sau artist pe cari Flavia Steae să nu se fi descris, comentat, ilustrat, blamat sau exaltat cu haina i fecundă, justă, inspirată. Dotată cu un spirit critic din cele mai subtile și cu un patrimoniu intelectual demn de invidiat, Flavia Stene e solicitată să-și dea părerea dar e și temută căci, în materie de artă, nu transige. Cu o ironie fină și elegantă, cu o inexorabilă logică, e dărîmat orice altar fals și nimicește orice pretendent la sacra misiune da a servi musele, care n'ar fi un ales. Distinsa scriitoare e mai întîi de toate ziarist, ziarist in cel mai larg înțeles al cuvîntului, pasionată de arta gazetăriei care—cum zicea Jean Carrère—va râmîne o caracterizare a secolului nostru, care nu mai are vremea sa citească cărți, ci vrea istorisirea precisă, detaliată, trăită a evenimentelor, capabilă să treacă de la articolul de fond cel mai ingrat ca argument la cronica de reporter a ultimei sinucideri sau drame pasionale. Și cu un stil colorit și plin de imagini, cu o profundă viziune a vieței, Flavia Steno scrie romane pe cari nu le poți lăsa din mină pînă nu le sfirșești, așa de bine știe să-ți lege interesul și sufletul de durerile sau bucuriile creaturilor ei! In redacția unui mare ziar, viața curge impetuos, fără vaduri, fără obstacole, și vâzînd sforile cari regulează jocul atîtor păpuși de pe scena lumei, scrisoarea a înțeles rostul multor minciuni iar romanele ei au cîștigat in sinceritate! Era nouă, Ultimul vis, Așa e viața sunt crîmpee de vieți trăite în cari autoarea—femeie foarte femeie—proclamă drepturile atotputernice ale amorului. Urma lacrămilor. Intre pământ și cer, Balonul fantomă sunt încercări foarte reușite ce romane de apendice, scrise cu intenția de a ridica gustul publicului învățat cu «Mina moartei» sau «Cadavrul din trăsură», cu «Măștile de cloroform» și cu «Cheile fermecate» ! Flavia Steno ține cînd și cînd este o conferință sau ia cuvîntul în vre-o adunare femenistă—deși ea înțelege doar înălțarea demnității femeii prin cultură — sau prezidează cu multă grație vre-o serbare a presei. Și cei mulți, o cunosc puțin. Cei cari au însă ca mine norocul s’o cunoască bine sau s’o aibă la masă odată pe an—e o sălbatică Steno!—pot aprecia gingășia și farmecul, erudiția nici de cum pusă in vază care transpiră din orice conversație,—căci e o causense neîntrecută,—soliditatea vederiilor ei în orice chestiune. Ochii mari, verzi, cu irizări de metal, rîsul argintiu, vocea gravă,atingînd uneori sonorități stranii cari conving și pe cel mai înverșunat adversar al principiilor ei, memorie fenomenală, sincerita, pînă la cruzime in simpatii ca și în antipatii, mare prietenă a Romîniei de cînd ne cunoaște din traducerile alia buona pe cari i le au în patru ochi din nuvelele scriitorilor noștri,—așa e Flavia Stene care mi-a promis un roman de ambient romînesc după ce va vizita bine-înțeles Romînia. Și cred că nu numai prometere e nobil... Zoe Gibea Tomellini. Anarhiștii se înțeles DUIOASA ARMONIE DINTRE D-L C. MILLE ȘI GUVERNAMENTALI Una din nenumăratele dovezi despre spiritul de anarhie ce bîntue în partidul conservator, este desigur și atacarea justiției și a magistraturei. Este simptomatică, in această privință, duioasa armonie de vederi ce există între d-l C. Miile și guvernamentali. Directorul Adevărului aplaudă cu amîndouă mîinile campania de denigrare și de scoborîre a prestigiului magistraturei, opera anarhică cu care se îndeletnicește presa oficioasă a partidului conservator de un an și jumătate, de cînd a început procesul tramvaelor. Și o spune fără înconjur acest anarhist declarat: aplaudă și aprobă slăbirea instituției justiției, se bucură de efectele pe cari le-ar avea această campanie, după cum s'ar bucura dacă tot ce este instituție fundamentală în stat, tot ce e organizație și așezămint, parlament, armată, etc., s'ar zgudui din temelii. Iată unde a ajuns guvernul conservator cu politica sa anarhică, la suprema injurie și înjosire, aceea de a fi aprobat și aplaudat de omul care tar bucura în ziua cînd statul român ar fi complect dezorganizat. Această duioasă armonie învederează mai mult decît orice argument rătăcirea regimului de azi. Un partid conservator, care prin însăși esența lui e dator să apere și să conserve instituțiunile fundamentale ale Statului, să dea mina ca anarhiștii și descreerații, să fie lăudat și adulat pentru opera sa de distrugere și de dezagregare a organizației Statului, — iată spectacolul edificator pe care ni-l oferă regimul de astăzi. Este o scoborîre la care nici adversarii cei mai nemiloși ai partidului conservator nu au putut-o concepe. Tripourile guvernului CONSORȚIUL MARQAYGRIGOȚA A STORS PÎNĂ ACUM PESTE ȘAPTE MILIOANE LEI Am arătat deunăzi la ce sumă respectabilă s’a ridicat beneficiul net al anteprizei cazinourilor din Sinaia și Constanța : 1.700.000 lei, din cari un milion la Sinaia și restul la Constanța. In această sumă de 1.700.000 nu intră cheltuelile anteprizei, ca plata personalului, costul instalațiilor și diferite alte cheltueli mai mult sau mai puțin oculte. In total, suma jefuită de cele două tripouri din buzunarele publicului trebue să fie de cel puțin trei milioane lei. Nu trebue să uităm că cea mai mare parte din cele trei milioane a fost stoarsă din buzunarele oamenilor cu mijloace restrînse, atrași de mirajul unui cîștig închipuit. Căci la cele două tripouri nu s’au dus să joace oameni bogați sau cu averi mari, nici străini milionari după cum susțineau ziarele guvernului și protectorii tripotorilor, că vor fi atrași de faima cazinourilor din Sinaia și Constanța. Aceste tripouri au fost alimentate tot cu bani romînești și în special din punga populațiunei cu resurse modeste. Tripourile guvernului au sters însă din punga țărei mai mult decât trei milioane lei. Consorțiul Mârșay-Griguță Cantacuzino au jefuit nu numai pe cei cari au alimentat jocurile de hazard, ci avutul public și chiar pe proprii acționari ai societăței pentru înfrumusețarea Sinaiei. In adevăr, am arătat la timp, fără să fi fost dezmințiți, că s’a jefuit avutul Eforiei spitalelor civile, că lucrările și mobilierul de la cazinoul și otelul din Sinaia au costat societatea mult mai mult decât valorau în realitate. Am dovedit că consorțiul Griguța-Marșay-Genore, a luat lucrările cazinoului și otelului pe patru milioane și jumătate și apoi le-a trecut inginerului Vasilescu numai cu trei milioane. Deci numai din această operație consorțiul s’a ales cu un I cîștig de un milion și jumătate. Dacă adunăm toate acestea, împreună cu beneficiul net de la jocurile de hazard, rezultă că consorțiul tripourilor I a sters pînă acum peste șapte milioane. »Romania Films“ Că agonia Criticei e universală, aceasta se știe. De atâta amar de vreme, critica a terorizat autorii, a înșelat ades publicul, a făcut profeții în trecut în cit și-a pierdut creditul chiar pe lingă cetitorul tîmpit, idolatrul lucrurilor tipărite. Critica își avea rost mai cu seamă atunci cînd lumea era împărțită in două : artistul și tot ce nu era artist. Intre acestea două omeniri s’a furișat critica, misită a aspirațiilor publicului pe lingă artă, talmace a realizărei visiunei artiștilor pe lingă profani. Fără îndoială au fost și critici îndrumători de artă mari preoți cari arătînd artiștilor și publicului drumul ce trebuia apucat pe vremurile de crize sufletești ale omenirei tulburate. Dar acești puțini erau ei însăși artiștii gîndului. Cu răspindirea culturei, cu nimicirea distanțelor, cu pătrunderea frumosului în paturile adinei prin învățătură, prin muzee, prin industrializarea operilor de artă și deci prin vulgarizarea lor, mai ales prin literatura dramatică, publicul veni în atingere permanentă cu operele de artă. Azi emoția artistică îi e tot atît de indispensabilă ca și bucata de piine. Dar odată familiarizată cu arca, conștiința amorfa a mulțimei se cristaliza, se formulă în chip mai hotărît pină ce individul deveni propriu său critic faț de opera artistică. Arta ne mai fiind privilegiu aristocratic, iar apropierea templelor de măestrie ne mai fiind oprită mulțimei, Priceperea Artei și Gustul ca și învățământul ca și politica se democratizară. Și atunci traducătorul priceperei „anticul“ deveni un părăsit vorbăreț, adea mincinos și foarte rar interesant. Democrația a ucis critica. Aci bineînțeles „critica“ trebue luată în înțeles de monopol, de pretenții de specializare. Și mai drept ar fi de spus că democrația a ucis nu critica ei criticul, pe profesionist. Azi ca cineva să fie critic interesant trebue să fie un om cinstit— măcar din punctul de vedere artistic — să fie cult și mai ales să aibă ce lipsește mai tuturor, acel nimic care deosebește pe omul tare de cel slab; spiritul de generalizare care exteriorizat prin scris este și el o formă a puterei creatoare. Cel înzestrat cu acel dar, va găsi în un fapt divers un simptom social, o caracteristică în timp și spațiu, o notă, un ton, o colorație, un semn sigur al unei anumite stări sufletești. In cele trei ore cît ține o piesă de teatru sau în cele cinci minute de pironire a ochilor asupra unui tablou sau a unei statui, criticul să-mi analizeze emoții pe cari zeul profan le simt vijelie în mine fără să le pot găsi formula, fără să le pot prinde cauza. Să stabilească el relația dintre lutul meu și vopseaua sau marmura care răscolește patima în mine. Ei să-mi spue de ce acel fapt divers : piesă, ulei sau piatră, visiuni de o clipă, sunt vecinice fiindcă sunt frumosul. Firește că publicul devenit prea pretențios față de critici, cerîndu-le mai mult decit pot da, bieții critici sunt cam strimtorați. Cei mai timizi sau cei mai șireți au părăsit terenul acum năvălit de bunul simț al publicului ingrat și s-au dus să-și exercite meseria prin regiunile încă necriticate, croindu-și drum printre cojile peliculare ale filmelor, creind și ei o nouă formă de critică: critica cinematografelor. Și astfel, de la un timp, prin mai fiece ziar cetim nu zic coloane ci despicături în care se face critică cinematografică după calapodul cu care se făcea și critică dramatică. E o industrie începătoare care merită să fie îmbărbătată. Cred—ce zic sper— ca în curînd să avem în această materie un scump maestru sau măcar un șef de școală. Vom ceti că în presa cutare d-șoara Filottire linie estetică desăvîrșită, că Marioara Voiculescu are un temperament diabolic, că Tina Barbu e una din rarele noastre £•*.«..ocizor care are ixiai uruite coarde la arcul ei pe cinci d. Nottara a fost cam teatral în rolul lui Osman Pașa și d. Demecriade paui palid în rolul lui Vodă Carol. Despre vocea actorilor crudă nu se va zice nimic. Cum am însă vanitățile mele, nu vreau ca alții să mi-o ia înainte. Vreau să fiu cel dinții critic cinematografic în Romînia. Și cinematografia fiind o artă, e firesc să aibă oriticii ei. Nefiind invitat la repetiția generală și nici la premieră, îmi fac abia acum debutul la acest nou gen de critică. Voi începe cu faimosul film : „Războiul Independenței“. Străinii cari nu ne cunosc firea, ușurate că pînă ce dăm cu capul de prag, vor avea o proastă idee despre armata romina dacă o vor judeca dupa cinematograf. In războiul independenței spectatorul român se emoționează fiindcă vede figuri cunoscute, devenite legendare, scumpe lui și mai ales fiindcă in acele scene vede ce nu este in ele ci în el, vede ce știe el că a fost: eroism, jertfe, virtuți războinice trezite in rasa. Dar unde este opera emotivă in acele atacuri caraghioase, in acele șarje leneșe fără avint și fără gust ? Și dacă soldații și ofițerii merg la asalt fără nici o convingere uitîndu-se îndărăt la aparatul fotografii, nimic mai cortigios decit bravii noștri morți cari o iau la fugă, rostogolinduse de frică să nu fie călcați de caii șarjînd ca la manej sau ca la școala de escadron. Valea plingerei, care ar fi putut impresiona tot atit de puternic ca faimoasa priza a lui Verașaghin, a fost ridiculizată prin cîțiva soldați cari se tăvăleau ca apucați de holeră. Actorii cari au organizat spectacolul, obișnuiți cu efecte individuale și cu mamia să joace, n’au priceput că sunt cazuri și aci era unul, cînd cel mai cumplit efect îl dă muțirea, nemișcarea, religiozitatea in fața morței. Și fiindcă vorbesc despre acest film, să spun publicului ceva prea puțin cunoscut. Cu toții știm „pe drumul de costișe“. Și iarăși toți credem că aceasta e o născocire a lui Vasile Alexandri și că scena s’a petrecut la Vaslui. Adevărul e altul. In un cerc de prieteni, d-l Lupu Costache, care deși boer băștinaș fusese în timpul războiului polițai la Hîrlad, unul din rarii bătrîni din acele vremuri, spunea că scena se petrecuse la Bîrsad în fața grădinei publice. Flăcăul rănit mergea spre casă. Rușii treceau spre Dunăre descurajați. Un maior vede pe pieptul romanului decorația Sf. Gheorghe căpătată la un atac al Plevnei. Dădu ordin ca trupele să prezinte armele modestului erou a cărui prezență în acele zile de descurajare era înfățișarea vie a războinicului învingător. Seara d. Costache povesti aceasta lui Alexandru, care făcu din acest amănunt o nemurire. Dacă „Războiul Independenței“ nu ne dă emoția artistică așteptată, apoi, „Manevrele Sanitare“ sunt revoltătoare. Rar am văzut maimuțărie mai odioasă ca acest film. Soldații merg în desordine, ofițerii părăsesc trupa ca să pozeze în fața aparatului dînd displăcută impresie a unor ghigherli necuviincioși. Răniții, jucați de a mingea, transportați în niște cotiuge trase de mîrțoage, varsînd prin arături, atîtea scene așa de penibile și de ridicule încît publicul a bufnit de rîs. O șleahtă de negri nu ar fi manevrat altfel. Cu durere trebue să spun că doamnele de la Crucea Roșie nu au priceput ce displăcere putea să ne producă o nenorocită stăruință în a poza în tovărășia persoanelor cari cătau printre răniți sandvișuri, prăjituri și șampanie ! Astfel ne descriu rușii scenele Crucii Roșii din Mandciuria. E drept că aci erau manevre, dar mane-