Viitorul, septembrie 1912 (Anul 6, nr. 1640-1669)

1912-09-19 / nr. 1658

/t X r ► < bami ABONAMENTE In țară...............un an 18 Lei...................șease luni 9 Lei In străinătate . . un an 30 Lei...............șease luni 18 Lei Abonamentele încep la 1 .1­15 ale fie­cărei luni PENTRU PREOȚI SI INVATATORI PREȚUL ABONAMENTULUI PE JUMĂTATE REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI—STRADA ACADEMIEI 17­ BUCUREȘTI REDACȚIA: TELEFON 1347 A01MI*fetiuri A: TELEFON 22/39 MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ANUNCIURI COMERCIALE Linia corp 7 pe o coloană în pagina III .......................50 bani Linia corp 7 pe o coloană în pagina IV ........................30 bani Inserții și reclame pagina III linia............................. 2 lei A SE ADRESA LA ADMINISTRAȚIA SI LA AGENȚIA EMIL MELBERT kan* Conservatorii si Magistratura «Epoca» răspunzi­rii articolului din «La Roumania» întitulat O so­­mațiune susține că guvernul și par­tidul conservator nu a insultat magistratura ca instituție ci că s’au mulțumit să critice numai per­sonal pe doi magistrați cari au judecat în procesul tramvaelor. Afirmarea oficiosului guverna­mental este un neadevăr îndrăz­neț. Guvernul conservator a insul­tat și insultă magistratura ca in­stituție. Ce înseamnă fraza d-lui Carp rostită încă din toamna anului trecut «că nu admite ca pe el să-l judece magistrați de la tribunal» decit a insulta magistratura ? Ce a fost desesizarea justiției, prin votarea legei tramvaelor, de­cit consacrarea solemnă a acestei declarațiuni printr’un act public și social? Ca urmare practică a acelorași simțiminte, guvernul înainte de fie­care înfățișare a amenințat prin presa lui pe magistrații cari ur­mau să judece în procesul tram­vaelor cu pedepsirea lor discipli­nară și la nevoe chiar cu suspen­darea inamovibilităței, iar după pronunțarea sentinței sistematic a insultat succesiv, în mod nedemn și trivial, pe toți judecătorii cari își făcuseră datoria. Nu este e­­xact, cum afirmă «Epoca», că gu­vernul s’a mărginit să critice pe d-nii Bagdat și Sh­ina. Aceiași soartă au avut-o individual și în corpore magistrații dela secția II a trib. Ilfov, cei de la trib­ de co­merț, consilierii dela Curtea de a­­pel, cei de la secția I și cei de la secția III de la Curtea de casație, toți cei, într’un cuvînt, cari n’au voit să consființească în contra conștiinței lor, nedreptățile și ca­lomniile guvernului Carp. Dacă azi insultele conservatori­lor se concentrează asupra d-lui Bagdat , fiindcă prin pozițiunea sa de prim-președinte a celei mai înalte din instanțele noastre ju­decătorești, d-sa simbolizează mai bine de­cit ori­cine justiția ță­rii pe care partidul conservator și-a luat misiunea anarhică de a o terfeli. Inspiratorii comunicatului din «Epoca» se înșeală amarnic dacă își inchipuesc că vor reuși prin perfidii și ipocrizii ca cele ce le-au strecurat prin presa lor, să amă­gească opinia publică. Toată lumea știe că în nesoco­tința lor vinovată și pătimașe așa zișii conservatori urmăresc în mod sistematic discreditarea uneia din cele mai înalte instituțiuni a ță­­rei, ale unei instituțiuni la întă­rirea căreia au lucrat generațiuni întregi și fără de respectarea că­reia nu poate fi viață constituțio­nală nici ordine în stat. DESFACEREA ALIMENTELOR Am publicat zilele trecute o ju­dicioasă scrisoare a d-lui Vintilă Bratianu, in care fostul primar al Capitalei pune in evidență încă o greșală făptuită de actuala admi­nistrație comunală. Chestiunea e destul de însem­nată pentru ca să revenim asupra ei. Este vorba de schimbarea des­­tinațiunei naturale și folositoare a subsolului hazei centrale. In loc ca acest subsol să se transfor­me într’un vast depozit frigorifer, în care­ să se păstreze diferitele produse alimentare necesare co­merțului cu toptanul, el va fi transformat intr’unul sau mai mul­te restaurante populare. Suma de peste o sută de mii de lei cu­ va costa această transformare, a și fost votată de consiliul comunal. Ea va fi acoperită tot din neno­rocitul împrumut de 30 milioane, căruia în fie­care zi i se găsește o nouă destinațiune, călcîndu-se ast­fel legea comptabilitatei pu­blice care prescrie că un împru­mut nu poate fi întrebuințat de cît conform legei care Fa aprobat. Dar acestea sunt nimicuri pe lîngă marile greșeli ce le face ad­ministrația d-lui Dobrescu. Se vorbește atât de mult despre problema ieftenirei traiului și mi­jloacele prin cari s’ar putea ob­ține o scădere a prețului artico­lelor de prima necesitate. Este in afară de orice îndoială, după cum a spus d-l Vintilă Bră­­tianu, că unul din cele mai te­meinice mijloace de ieftenire a produselor alimentare, este, pe lîngă o bună organizare a tran­sporturilor și vinzărei, și putința depozitarei și păstrărei alimente­lor supuse mai toate, prin na­tura lor, unei stricăciuni repezi. Acest lucru Fa înțeles trecuta administrație comunala. Prin con­struirea frigoriferului de la abator s’a făcut un început. In proectul acestei administrații era, se știe, construirea a patru noi hale de desfacere a alimentelor, in cartie­rele mai populate ca: Grivița, Dealul Spirei, Dudești și Obor, iar hala centrală trebuia să rămînă numai pentru aprovizionarea «en gros» a orașului. Pe de altă parte, se și întocmi­seră proectele pentru o mai lesni­cioasă și mai ieftină transportare a produselor alimentare, halele mari să fie legate, ca și abatorul, cu calea ferată, ast­fel­­ în­cît va­goanele să cosească chiar la ni­velul sub­solului. Era desigur o economie enormă de la acest ca­pitol al transportului, care scum­pește atît de mult mărfurile. Aceste două serii de măsuri, a­­sigurarea putinței de a se creea rezerve și stocuri însemnate de alimente și ușurarea transportu­lui, trebuiau să fie apoi complec­tate printr-o solidă organizare a vînzării. Schimbarea sistemului primitiv de astă­zi, cînd se pot produce urcări absolut nejusti­­ficate, era indicată. O vinzare ci­vilizată nu se poate realiza de­cît printro bursă a pieței, pusă sub supravegherea și controlul unor comisari oficiali. In loc să urmeze programul în­ceput de fosta administrație, pri­măria actuală, incapabilă de a face o bună și modernă gospodărie o­­rășenească, sacrifică totul, dînd subsolului halelor o destinație a­­tît de nepotrivită. Nu de mult s’a ținut în apus un congres al frigului, în care s’au învederat progresele științi­fice făcute in această ramură de activitate. Toate concluziunile oa­menilor de știință și ale econo­miștilor au fost unanime: frigul. Întrebuințat la păstrarea alimen­telor, nu­­ e numai un agent care contribue la o incaparabil mai bună igienă alimentară, dar asi­gură, prin putința aprovizionări­lor mai mari, o stabilitate de pre­țuri, și împiedică urcările brusce, incontestabil că prin întrebuin­țarea pe o scară tot mai întinsă a frigului artificial, se poate ob­ține nu numai o îmbunătățire, ci și o ieftinire a traiului. De altfel lucrurile acestea nu sunt noi. In orașele mari ale a­­pusului, toate halele, aleatoriile, etc. sunt înzestrate cu aparate moderne frigorifere. In Statele­ Unite, cu ajutorul va­goanelor frigorifere, se consumă fructe din California și Florida, în orașele din Nord-Vestul țării; la Londra se consumă, cu prețuri mici și în stare bună, banane din Jamaica, lămii din Antile și carne din Argentina. Cele mai delicate alimente, cari s’ar deteriora și s’ar descompune, sunt astfel conservate un timp îndelungat. Prețurile mici cu cari se pot vinde sunt explicabile prin faptul că se pot face aprovizionări cît de mari. Cit de departe suntem de a­­ceste progrese. Nimeni nu cere imposibilul, dar e aci vorba de o chestiune de gospodărie orășe­nească, în care se putea face ceva, cu puține sacrificii materiale, dar cu mai multă pricepere a intere­sului publicului consumator. Găsim insă și aici aceiași con­cepție primitivă și condamnabilă. In loc de un lucru nu numai u­­til ci indispensabil bunului mere al pieței noastre de alimente, se înființează cîrciumi populare,­ca și cum cele existente n’ar fi de ajuns! Și, în acest nobil scop, se cheltuesc sute de mii de lei din împrumut! Cu pagube pentru comună, vi­itoarea administrație comunală va fi silită să renunțe la cheltuelile ce se fac azi în­ mod atât de ne­chibzuit, și să asigure pieței de alimente o aprovizionare și o con­servare mai în raport cu cerințe­le vieței moderne. D. Vintilă Brătianu a atras a­­tențiunea asupra greșelii ce se face. Ne îndoim însă că cei de la primărie vor renunța la «ideile» lor, astfel că, odată, mai mult, in­teresele orășenești vor fi sacrifi­cate ambiției și nepriceperei unor administratori incapabili. DIN ALTE ȚARI FEUEILE ZIARISTE Ilustrația reprezintă : Cesare Festa, directorul revistei italiene în care va apare în curînd un articol asupra „scriitorilor romîni“, datorit d-nei Zoe Gi­bea Tomellini, corespondenta noastră în Italia, care se vede fotografiată ală­turi de directorul revistei. Urmează apoi Flavia Steno, ziarista și romanciera de care se vorbește in articolul de mai jos; —și Costa corespondentul ziarului „Corriere de la Sera“. lin proct judecat CU CINE SE VA SOLIDA­RIZA D. MATEI CANTA­­CUZINO Presa guvernamentală a confirmat știrea că d. Matei Cantacuzino va pleda din partea primăriei Capitalei, în pro­cesul tramvaelor comunale. Trebue să se știe însă—și acest lucru credem că-l știe și fruntașul conservator­eșan —că procesul tramvaelor este de mult terminat și tranșat definitiv. Deci nu mai poate fi vorba de pro­cesul dintre primărie și S. T. B. ci ,cu totul de o altă chestiune, care se re­zumă in următoarele trei puncte: 1) Legea anticonstituțională a d-lui Al. Marghiloman; 2) Interesele străine reprezentate prin consorțiul Allard-Marghiloman . Campania de calomnii contra magis­­traturei. Acestea sunt punctele pentru susține­rea cărora va trebui să pledeze d-l Matei Cantacuzino. Figurind un proces din partea Primăriei Capitalei, d-sa va fi obligat să apere legea anticonstitu­țională a fostului ministru de interne, să apere interesele străinilor, împotriva Intereselor țărei, și să-și însușească toate calomniile și toate infamiile de­bitate împotriva magistraturei și justi­ției țărei. Așteptăm clar pledoaria d-lui Matei Cantacuzino și o așteptăm fiind că ori­ce ar spune d-sa, va rămlne totuși bine stabilit că, participind la proces, se so­lidarizează cu întreaga acțiune a d-lui Marghiloman în afacerea tramvaelor. Rămîne să se vadă, in același timp, dacă d. Matei Cantacuzino va putea fi încintat de tovărășia d-lor N. Fleva, Miile și a tuturor anardiștilor, cărora nu le-a mai rămas nimic de pierdut. îiot. Fără Adul.. Dintre toți cei cari și-au închinat viața lor frumosului, nici unul nu are o menire mai tristă de­cît actorul. Arta lui e arta momentului, și­ a actualităței, pentru că mijloacele prin cari trezește in alții fiorul estetic se reduc la propria lui persoană. Poetul, compozitorul muzical, sculpto­rul, pictorul, arhitectul, realisează vi­sul lor artistic, concepțiunile lor în forme concrete și plastice care rămîn să emoționeze perpetuu. După mii de ani, imaginele și figurile poetice isvorîte din jocul fecund al ființei unui Horatius ne impresionează și pe noi; și după scurgerea secolelor, concepția lui Fidias, viziunea superioară a lui Michel An­gelo, ne emoționează ca și în momentul în care s'a produs pentru prima oară. Dar ce-a mai rămas din arta lui Talma, din măestria d-nei Rachel, ce va ră­mîne cînd neîmblînzita Ursită va tăia firul vieței din grandiosul talent al Saha­­rei ? Ori­cît ar fi de recompensați bănește și moralicește în cursul vieței unii ac­tori, nu vor putea nici­odată să aibă o răsplată care să egaleze mulțumirea artiș­tilor cari știu că producțiile minței lor rămîn perpetue, și că sunt legate de peritoarea lor persoană. Și aceste reflecțiuni ne-au fost, su­­­gerate de jocul minunat al d-lui Tony Bulandra, care a reușit să ne redea un Ștefăniță, ciudat nevropat, isteric, crud, la limita între nebunie și sănătate, așa cum îl interpretase marele Liciu... Liciu? Ce-a mai rămas din arta lui, dacă un alt tovarăș de glorie îi joacă rolul său? Și cei cari n-au avut norocul să-l vadă pe marele artist, cum le vom pu­tea spune prin cuvinte cine a fost Li­ciu în Lephat, în Moise din „Lipitori“, în atîtea alte roluri cari ar fi ridicat la un renume mondial pe­ un artist, dacă el n'ar fi fost român ? Desigur pentru a face pe altul să simtă arta celui­ ce a fost Liciu, ar tre­bui să fim un alt—Liciu,—lucru greu ! —, iar dacă am reuși, printre aceasta chiar memoria lui Liciu ar fi micșorată. Ciudate complexități sufletești, și a­­dinci dureri ne evocă perderea unui mare actor. Petronius DIN LITERATURA ITALIANA Flaula Steno ziaristă și romancieră Soria Petronius intr’una din foarte interesantele ’i Note relativ la niște cursuri de vară în Spania, că noi cunoaștem prea mult literatura fran­ceză și prea puțin celelalte literaturi streine, și avea mare trepte. Vor­besc bine-ințeles de gronl publicu­lui cititor și nu de cei cîțiva rafinați și bibliofili cari n'au o cultură uni­laterală. De exemplu: Cu­i sunt la noi cei cari cunosc literatura itali­ană... contimporană? Citim pe D'An­nunzio fiind­că e tradus în franțu­zește și aflăm că a existat .ț­n Pasco­li in ziua morții lui. Fără îndoială că u­na din cauzele care împiedică pe Romîni să citească italienește este necunoașterea sau cunoașterea insu­ficientă a limbii spre a putea citi in original romanele unui Foggazzaro, Verga, Capuana, Rovetta, Ociani sau nuvelele lui Oratti, Givinnini, Piran­dello, Moretti, Di Giacomo, versurile unui Graf, Colantti, Marradi, Orsini, Stepchetti, Bartacchi, Gozzano, Pas­­tonohi, etc. Câci dacă au murit poeți ca Pas­­coli și Carducci, scriitori ca De A­­cnicis Vissallo sau Giacosa, geniul italian pierzînd astfel de coloși nu s’a îndoliat spre a-și plînge morții iluștri în etern, ci trecînd torța ins­pirației din mină în m­îna n’au lăsat-o să se stingă, și sute de talente—din a căror înflorire Viitorul va alege ce e demn de păstrare—se întrec in a mînui sublim limbă a armoniei. Și țara leagăn al civilizației latine, țara care a avut pe Dante și Petrarca, pe Tasso și Ariosto, are și azi poeți și prozatori demni de luare aminti. Femeile mai cu seamă, țintuite cum au fost pînă acum de felul edu­cației quasi-medievale, dau de gîndit scriitorilor prin avîntul, forța, origi­nalitatea scrierilor lor. Amintim doar pe cele foarte cu­noscute, nume ilustre ca acelea ale Matildei Serao, Ada Negri, Neera, Annie Vivanti, Grazia Deredda, Gem­ma Ferrugio Teresah, Clarice Tar­­tufari, Maria Pascolato, Dora Mele­­gari, Ed da Gianelli, Amalia Gugliel­­m­inetti... pot sta alături de cele ale celor mai trîmbițate scriitoare fran­ceze . Diferența între acelea și aces­tea e că steliencele își caută de lu­cru, tăcute și retrase, necăutînd re­clama, nedîndu-și portretele în re­viste, nevrînd zgomot și laude de­șarte, nealergînd după traducători nedînd serate și dineuri amicilor li­terați... Scriu și publică fără fran­­cassa cum s'ar zice toba mare ! Și e neîndoios că singur talentul lor­­ căci cum ziceam e greu să vezi în vre-o revistă italienească, cum vezi în «Fe­­mina» bunioară, portretul poetei X în castelul ei de la Y, ori al roman­­țierei V, dîndu-se în leagăn în villa ei de la Z totdeauna prea frumoase, totdeauna profil perdu la masa de lucru, într’un decor de feerie...) Singur talentul lor zic învinge ne­­încrederea sau­­ îndoiala publicului și răutatea sau părtinirea criticilor. Una din femeile scriitoare a cărei operă— după mulți — merită o spe­cială analiză, este Flavia Steno. Romancieră și ziaristă (singura femee in Italia după Matilda Serno , care e redactoare efectivă a marelui ziar Secolo XIX din Genova) corespon­dentă a multor și importante ziare, autoare a cîtor­va volume de nuvele, reformatoare norocoasă a romanelor de apendice, critic pasionat de artă, dînsa este considerată ca o perso­nalitate aparte. «Flavia Steno» este pseudonimul fericit al Ameliei Osta Cottini. Născută la Lugano a consa­crat într-un roman: «In țară liberi» frumusețea orașului elvețian unde și-a petrecut copilăria.S-a laureat apoi în litere la Zürich continuin­­du-și cercetările literare la Milano și Genova, unde abia măritată cu­­noscu­ta Arnaldo Vassallo, nemuri­torul Grielul,director pe atunci al ziarului Secolo. Sim­țindu-se atrasă de gazetărie, începu să scrie. Pri­mul ei articol fu un triumf. Da atunci sunt 14 ani și n’a fost eveniment, n’a fost întimplare, n’a fost bucurie sau doliu național, n'a fost scriitor sau artist pe cari Flavia Steae să nu se fi descris, comentat, ilustrat, blamat sau exaltat cu haina­ i fecundă, justă, inspirată. Dotată cu un spirit critic din cele mai subtile și cu un patrimoniu in­telectual demn de invidiat, Flavia Stene e solicitată să-și dea părerea dar e și temută căci, în materie de artă, nu transige. Cu o ironie fină și elegantă, cu o inexorabilă logică, e dărîmat ori­ce altar fals și nimicește ori­ce preten­dent la sacra misiune da a servi mu­­sele, care n'ar fi un ales. Distinsa scriitoare e mai întîi de toate ziarist, ziarist in cel mai larg înțeles al cu­­vîntului, pasionată de arta gazetăriei care—cum zicea Jean Carrère—va râmîne o caracterizare a secolului nostru, care nu mai are vremea sa citească cărți, ci vrea istorisirea pre­cisă, detaliată, trăită a evenimentelor, capabilă să treacă de la articolul de fond cel mai ingrat ca argument la cronica de reporter a ultimei sinu­cideri sau drame pasionale. Și cu un stil colorit și plin de i­­magini, cu o profundă viziune a vie­­ței, Flavia Steno scrie romane pe cari nu le poți lăsa din mină pînă nu le sfirșești, așa de bine știe să-ți lege interesul și sufletul de durerile sau bucuriile creaturilor ei! In redacția unui mare ziar, viața curge impetuos, fără vaduri, fără obstacole, și vâ­­zînd sforile cari regulează jocul atîtor păpuși de pe scena lumei, scri­­soarea a înțeles rostul multor min­ciuni iar romanele ei au cîștigat in sinceritate! Era nouă, Ultimul vis, Așa e viața sunt crîmpee de vieți trăite în cari autoarea—femeie foarte femeie—proclamă drepturile a­tot­puternice ale amorului. Urma lacră­­milor. Intre pământ și cer, Balonul fantomă sunt încercări foarte reușite c­e romane de apendice, scrise cu in­tenția de a ridica gustul publicului învățat cu «Mina moartei» sau «Cada­vrul din trăsură», cu «Măștile de clo­roform» și cu «Cheile fermecate» ! Flavia Steno ține cînd și cînd este o conferință sau ia cuvîntul în vre-o adunare femenistă—deși ea înțelege doar înălțarea demnității femeii prin cultură — sau prezidează cu multă grație vre-o serbare a presei. Și cei mulți, o cunosc puțin. Cei cari au însă ca mine norocul s’o cunoască bine sau s’o aibă la masă odată pe an—e o sălbatică Steno!—pot apre­cia gingășia și farmecul, erudiția nici de cum pusă in vază care transpiră din ori­ce conversație,—căci e o cau­­sense neîntrecută,—soliditatea vederi­­i­lor ei în ori­ce chestiune. Ochii mari, verzi, cu irizări de metal, rîsul ar­gin­tiu, vocea gravă,atingînd uneori sonorități stranii cari conving și pe cel mai înverșunat adversar al prin­cipiilor ei, memorie fenomenală, sin­­cerita, pînă la cruzime in simpatii ca și în antipatii, mare prietenă a Romîniei de cînd ne cunoaște din traducerile alia buona pe cari i le­­ au în patru ochi din nuvelele scriito­rilor noștri,—așa e Flavia Stene care mi-a promis un roman de ambient romînesc după ce va vizita bine-în­­țeles Romînia. Și cred că nu numai prometere e nobil... Zoe Gi­bea Tomellini. Anarhiștii se înțeles DUIOASA ARMONIE DIN­TRE D-L C. MILLE ȘI GU­VERNAMENTALI Una din nenumăratele dovezi des­pre spiritul de anarhie ce bîntue în partidul conservator, este de­sigur și atacarea justiției și a magistraturei. Este simptomatică, in această pri­vință, duioasa armonie de vederi ce există între d-l C. Miile și guverna­mentali. Directorul Adevărului aplaudă cu amîndouă mîinile campania de de­nigrare­ și de scoborîre a prestigiu­lui magistraturei, opera anarhică cu care se îndeletnicește presa oficioasă a partidului conservator de un an și jumătate, de cînd a început procesul tramvaelor. Și o spune fără înconjur acest a­­narhist declarat: aplaudă și aprobă slăbirea instituției justiției, se bucură de efectele pe cari le-ar avea această campanie, după cum s'ar bucura dacă tot ce este instituție fundamentală în stat, tot ce e organizație și așezămint, parlament, armată, etc., s'ar zgudui din temelii. Iată unde a ajuns guvernul conser­vator cu politica sa anarhică, la su­prema injurie și înjosire, aceea de a fi aprobat și aplaudat de omul care tar bucura în ziua cînd statul român ar fi complect dezorganizat. Această duioasă armonie învederează mai mult de­cît ori­ce argument rătă­cirea regimului de azi. Un partid conservator, care prin însăși esența lui e dator să apere și să conserve instituțiunile fundamen­tale ale Statului, să dea mina ca a­­narhiștii și descreerații, să fie lăudat și adulat pentru opera sa de distru­gere și de dezagregare a organizației Statului, — iată spectacolul edifica­tor pe care ni-l oferă regimul de a­­stăzi. Este o scoborîre la care nici ad­versarii cei mai nemiloși ai partidu­lui conservator nu au putut-o con­cepe. Tripourile guvernului CONSORȚIUL MARQAY­­GRIGOȚA A STORS PÎNĂ ACUM PESTE ȘAPTE MI­LIOANE LEI Am arătat deunăzi la ce sumă res­pectabilă s’a ridicat beneficiul net al anteprizei cazinourilor din Sinaia și Con­stanța : 1.700.000 lei, din cari un milion la Sinaia și restul la Constanța. In a­­ceastă sumă de 1.700.000 nu intră chel­tuelile anteprizei, ca plata personalului, costul instalațiilor și diferite alte chel­­tueli mai mult sau mai puțin oculte. In total, suma jefuită de cele două tripouri din buzunarele publicului tre­bue să fie de cel puțin trei milioane lei. Nu trebue să uităm că cea mai mare parte din cele trei milioane a fost stoar­să din buzunarele oamenilor cu mijloace restrînse, atrași de mirajul unui cîștig închipuit. Căci la cele două tripouri nu s’au dus să joace oameni bogați sau cu averi mari, nici străini milionari după cum susțineau ziarele guvernului și protectorii tripotorilor, că vor fi atrași de faima cazinourilor din Sinaia și Con­stanța. Aceste tripouri au fost alimen­tate tot cu bani romînești și în special din punga populațiunei cu resurse mo­deste. Tripourile guvernului au sters însă din punga țărei mai mult decât trei mi­lioane lei. Consorțiul Mârșay-Griguță Cantacuzino au jefuit nu numai pe cei cari au alimentat jocurile de hazard, ci avutul public și chiar pe proprii acțio­nari ai societăței pentru înfrumusețarea Sinaiei. In adevăr, am arătat la timp, fără să fi fost dezmințiți, că s’a jefuit avutul Eforiei spitalelor civile, că lucrările și mobilierul de la cazinoul și otelul din Sinaia au costat societatea mult mai mult decât valorau în realitate. Am do­vedit că consorțiul Griguța-Marșay-Gen­­ore, a luat lucrările cazinoului și otelu­lui pe patru milioane și jumătate și apoi le-a trecut inginerului Vasilescu numai cu trei milioane. Deci numai din acea­stă operație consorțiul s’a ales cu un I cîștig de un milion și jumătate. Dacă adunăm toate acestea, împreună cu beneficiul net de la jocurile de ha­zard, rezultă că­­ consorțiul tripourilor I a sters pînă acum peste șapte milioane. »Romania Films“ Că agonia Criticei e universală, acea­­sta se știe. De atâta amar de vreme, critica a terorizat autorii, a înșelat a­­des publicul, a făcut profeții în trecut în cit și-a pierdut creditul chiar pe lin­gă cetitorul tîmpit, idolatrul lucruri­lor tipărite. Critica își avea rost mai cu seamă a­­tunci cînd lumea era împărțită in două : artistul și tot ce nu era artist. Intre a­­cestea două omeniri s’a furișat critica, misită a aspirațiilor publicului pe lin­gă artă, tal­mace a realizărei visiunei artiștilor pe lingă profani. Fără îndo­ială au fost și critici îndrumători de artă mari preoți cari arătînd artiștilor și publicului drumul ce trebuia apucat pe vremurile de crize sufletești ale omenirei tulburate. Dar acești puțini erau ei în­săși artiștii gîndului. Cu răspindirea culturei, cu nimicirea distanțelor, cu pătrunderea frumosului în paturile adinei prin învățătură, prin muzee, prin industrializarea operilor de artă și deci prin vulgarizarea lor, mai ales prin literatura dramatică, publicul veni în atingere permanentă cu operele de artă. Azi emoția artistică îi e tot atît de in­dispensabilă ca și bucata de piine. Dar odată familiarizată cu arca, conști­ința amorfa a mulțimei se cristaliza, se formulă în chip mai hotărît pină ce in­dividul deveni propriu său critic fa­ț de opera artistică. Arta ne mai fiind privilegiu aristo­cratic, iar apropierea templelor de măes­­trie ne mai fiind oprită mulțimei, Pri­ceperea Artei și Gustul ca și învăță­­mântul ca și politica se democratizară. Și atunci traducătorul priceperei „anticul“ deveni un părăsit vorbăreț, adea mincinos și foarte rar interesant. Democrația a ucis critica. Aci bine­înțeles „critica“ trebue luată în înțeles de monopol, de pretenții de specializare. Și mai drept ar fi de spus că demo­crația a ucis nu critica ei criticul, pe profesionist. Azi ca cineva să fie critic interesant trebue să fie un om cinstit— măcar din punctul de vedere artistic — să fie cult și mai ales să aibă ce lipse­ște mai tuturor, acel nimic care deose­bește pe omul tare de cel slab; spiritul de generalizare care exteriorizat prin scris este și el o formă a puterei crea­toare. Cel înzestrat cu acel dar, va găsi în un fapt divers un simptom social, o ca­racteristică în timp și spațiu, o notă, un ton, o colorație, un semn sigur al unei anumite stări sufletești. In cele trei ore cît ține o piesă de teatru sau în cele cinci minute de piro­nire a ochilor asupra unui tablou sau a unei statui, criticul să-mi analizeze emoții pe cari zeu­l profan le simt vije­lie în mine fără să le pot găsi formula, fără să le pot prinde cauza. Să stabi­lească el relația dintre lutul meu și vop­seaua sau marmura care răscolește pa­tima în mine. Ei să-mi spue de ce acel fapt divers : piesă, ulei sau piatră, vi­­siuni de o clipă, sunt vecinice fiindcă sunt frumosul. Firește că publicul devenit prea pre­tențios față de critici, cerîndu-le mai mult decit pot da, bieții critici sunt cam strimtorați. Cei mai timizi sau cei mai șireți au părăsit terenul acum năvălit de bunul simț al publicului ingrat și s-au dus să-și exercite meseria prin re­giunile încă necriticate, croindu-și drum printre cojile peliculare ale filmelor, cre­­ind și ei o nouă formă de critică: cri­tica cinematografelor. Și astfel, de la un timp, prin mai fie­ce ziar cetim nu zic coloane ci despi­­cături în care se face critică cinemato­grafică după calapodul cu care se fă­cea și critică dramatică. E o industrie începătoare care merită să fie îmbărbă­tată. Cred—ce zic sper— ca în curînd să avem în această materie un scump ma­estru sau măcar un șef de școală. Vom ceti că în presa cutare d-șoara Filotti­re linie estetică desăvîrșită, că Marioara Voiculescu are un temperament diabo­lic, că Tina Barbu e una din rarele noastre £•*.«..ocizor care are ixiai uruite coar­de la arcul ei pe cinci d. Nottara a fost cam teatral în rolul lui Osman Pașa și d. Dem­ecriade paui palid în rolul lui Vodă Carol. Despre vocea actorilor crud­­ă nu se va zice nimic. Cum am însă vanitățile mele, nu vreau ca alții să mi-o ia înainte. Vreau să fiu cel dinții critic cinematografic în Romînia. Și cinematografia fiind o artă, e firesc să aibă oriticii ei. Nefiind invitat la re­petiția generală și nici la premieră, îmi fac abia acum debutul la acest nou gen de critică. Voi începe cu faimosul film : „Răz­boiul Independenței“. Străinii cari nu ne cunosc firea, ușurate că pînă ce dăm cu capul de prag, vor avea o proastă idee despre armata romina dacă o vor judeca dupa cinematograf. In războiul independenței spectatorul român se emoționează fiindcă vede figuri cunoscute, devenite legendare, scumpe lui și mai ales fiindcă in acele scene vede ce nu este in ele ci în el, vede ce știe el că a fost: eroism, jertfe, vir­tuți războinice trezite in rasa. Dar unde este opera emotivă in acele atacuri cara­ghioase, in acele șarje leneșe fără avint și fără gust ? Și dacă soldații și ofițerii merg la asalt fără nici o convingere ui­­tîndu-se îndărăt la aparatul fotografii, nimic mai cortigios decit bravii noștri morți cari o iau la fugă, rostogolindu­­se de frică să nu fie călcați de caii șarjînd ca la manej sau ca la școala de escadron. Valea plingerei, care ar fi putut impresiona tot atit de puternic ca faimoasa priza a lui Verașaghin, a fost ridiculizată prin cîți­va soldați cari se tăvăleau ca apucați de holeră. Ac­torii cari au organizat spectacolul, o­­bișnuiți cu efecte individuale și cu ma­mia să joace, n’au priceput că sunt ca­zuri și aci era unul, cînd cel mai cum­plit efect îl dă muțirea, nemișcarea, religiozitatea in fața morței. Și fiind­că vorbesc despre acest film, să spun publicului ceva prea puțin cu­noscut. Cu toții știm „pe drumul de costișe“. Și iarăși toți credem că aceasta e o născocire a lui Vasile Alexandri și că scena s’a petrecut la Vaslui. Adevărul e altul. In un cerc de prieteni, d-l Lupu Cos­­tache, care deși boer băștinaș fusese în timpul războiului polițai la Hîrlad, unul din rarii bătrîni din acele vremuri, spu­nea că scena se petrecuse la Bîrsad în fața grădinei publice. Flăcăul rănit mer­gea spre casă. Rușii treceau spre Du­năre descurajați. Un maior vede pe piep­tul romanul­ui decorația Sf. Gheorghe căpătată la un atac al Plevnei. Dădu ordin ca trupele să prezinte armele mo­destului erou a cărui prezență în acele zile de descurajare era înfățișarea vie a războinicului învingător. Seara d. Cos­­tache povesti aceasta lui Alexandru, care făcu din acest amănunt o nemu­rire. Dacă „Războiul Independenței“ nu ne dă emoția artistică așteptată, apoi, „Ma­nevrele Sanitare“ sunt revoltătoare. Rar am văzut maimuțărie mai odioasă ca acest film. Soldații merg în desordine, ofițerii părăsesc trupa ca să pozeze în fața aparatului dînd displăcută im­presie a unor ghigherli necuviincioși. Răniții, jucați de a mingea, transportați în niște cotiuge trase de mîrțoage, var­­sînd prin arături, atîtea scene așa de penibile și de ridicule în­cît publicul a bufnit de rîs. O șleahtă de negri nu ar fi manevrat alt­fel. Cu durere trebue să spun că doamnele de la Crucea Roșie nu au priceput ce displăcere putea să ne producă o nenorocită stăruință în a poza în tovărășia persoanelor cari cătau printre răniți sandvișuri, prăjituri și șampanie ! Ast­fel ne descriu rușii sce­nele Crucii Roșii din Mandciuria. E drept că aci erau manevre, dar mane-

Next