Viitorul, septembrie 1913 (Anul 7, nr. 1998-2027)

1913-09-19 / nr. 2016

J,7 r Anul al Ifd, 8040 sm ÄH60Ss bani ABONAMENTE In țară ............... un an 18 Lei ................ șease luni 9 Lei In străinătate__ un an 30 Lei................ șease luni 18 Lei Abonamentele Încep la 1 .115 ale a cărei luni REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI-STRADA ACADEMICI 17—BUCUREȘTI REDACȚIA: TELEFON 13/47 ADMINISTRAȚIA: TELEFON 22/33 MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ANUNCIURI COMERCIALE Joi 49 Septembrie 1943 Linia corp 7 pe o coloană în pagina IV .................... 30 bani Inserți și reclame pagina III linia ............................. 2 Lei 5 Linia corp 7 pe o coloană în pagina III ............... 50 bani bani Din frumusețile Hanilor ROMANEASCA Joși BISERICA SF. ION DE PE LACUL OCHRIDA DAMACI DNA DIN FRUMUSEȚI SI BALCANILOR: — OCHRIDA - ASTAZI TEATRUL RĂZBOIULUI AIBANO-SÎRB Susi BSERICA REFORMELE MRTICULUI LIBERAL —o Rie trînis nouă la sate și In orașe— Enunțarea programului de reforme ale partidului j <îif H) 11 ?íi-liberal, sub propria semnătură a d-lui Ion I. C. Brătianu, a provocat în presa de toate nuanțele o lungă și largă diseuțiune. Potrivit unui vechi obicei din bună parte a presei noastre, nu numai o discuțiune de principiu care se face în jurul reformelor acestora. Se intră în amănunțimi deși enunțarea reformelor s’a făcut numai pricipial, fără ca cei cari le discută să aibă o indicațiune autorizată asupra economiei fiecăreia dintre reforme în parte. Se face prin urmare discusiune și se trag concluziuni nu din analiza economiei reformelor anunțate, ci din intențiunile pe care unii și alții socot să le întrevadă sau să le ghicească între rîndurile programului principial, publicat sub semnătura șefului partidului nationalliberal. O asemenea discuțiune e în chip firesc cel puțin prematură, pînâ cînd se va anunța oficial economia reformelor, despre carte, Ion I. C. Brătianu a vorbit de altfel și în discursul rostit la Bacău înainte de mobilizare. In discuțiunea aceasta se insistă, însă, mai mult asupra exproprierei, anunțată de șeful partidului liberal ca o desăvîrșire a reformelor agrare, sub forma unei intervențiuni a Statului, cu drept de expropiere, unde va fi nevoe. Acei cari văd în aceasta o noutate acum introdusă în programul de reforme al partidului liberal, săvîrșese o greșală politică și o săvîrșise probabil dintr’o lipsă momentană de memorie, pe care consultarea programului de reforme agrare de la 1907 ar putea să le-a împrospăteze. Creșterea sub această formă a proprietăței țărănești acolo unde va fi nevoe, făcea parte și din programul agrar de la 1907, program care acum urmează să fie desăvîrșit în aplicarea lui practică, fiindcă acum împrejurările din lăuntru ale țarei sunt de natură să îngădue, fără a păcătui față de țară, o revizuire a Constituțiunei. E un fapt care trebue să fie la înțelegerea tuturor, intervențiunea în acest fel a Statului ca să se ajungă la creșterea proprietăței țărănești,, nu se poate face decit printr’o revizuire a pactului fundamental, care stă la baza organizațiunei noastre de Stat. Or, după revoltele agrare de la 1907, revizuirea Constituției ar fi fost o crimă cu care s’ar fi păcătuit față de țară. De aceia reformele agrare s’au înfăptuit atunci numai în partea lor mai urgentă, dînd țărănimei un început de reforme agrare, a căror întregire nu se poate înlătura, fără ca cei ce conduc această țară să nu’și asume gravele răspunderi ale consecințelor la cari experiența trecutului ne învață că am putea ajunge. Dar dacă în împrejurările de la 1907 revizuirea Constituției era o imposibilitate, după războiul din 1913 s’ar păcătui și mai vinovat față de țară, dacă nu s’ar desăvîrși reformele agrare, printr’o revizuire care să lărgească dreptul de intervențiune al Statului în opera imperios necesară de sporire a proprietăței țărănești acolo unde va fi nevoe. Războiul de la 1913 s’a făcut cu țărani și față de această populațiune de milioane statul are obligațiunea, în schimbul jertfelor făcute, să desăvîrșească reformele agrare, însoțind împlinirea pe de a întregul a programului agrar de la 1907 cu reforma electorală. Se vor găsi oameni politici cari să conteste înțelepciunea și necesitatea reformelor anunțate . Consecințele rezistenței conservatorilor de la 1864, rezistență care a provocat lovitura de stat, este o experiență asupra învățămintelor căreia socotim oportun se reîmprospătăm aducerea aminte a unora. In ce privește partidul naționalliberal, ne socotim autorizați să afirmăm că traducerea în fapt a reformelor anunțate de către șeful partidului, va marca începutul viitoarei guvernări și va fi pe de-a întregul opera partidului acestuia, hotărît să asigure astfel generațiilor viitoare o Romînie cu adevărat nouă și la sate și la orașe. --------------------oxo------------------- HOTE 3 fisc?er...$f director! Francezii sunt preocupați de o chestiune care la noi se rezolvă cu o ușurință deosebită; ei sunt preocupați de nevoita schimbare a directorului comediei Franceze, d. Claretie. Această retragere a „administratorului“ casei lui Molière, după cei 28 de ani de neîntreruptă funcționare, ia proporțiile unui eveniment, pe cînd la noi, printre mulți subcomisari înlocuiți odată cu schimbarea unui guvern, demisiunea directorului Teatrului național, trece ca o scrisoare la cutia poștei... Popoarele tinere sunt mai svelte și mai expeditive decât cele vechi, unde tradiția culturei de multe ori pune piedică.... politicianismului acaparat. Nu e vorba e și o oarecare deosebire între d-nul Alex. Davila și d. J. Claretie, așa că procedările mai repezi sunt justificate la noi. Dar să lăsăm cea ce e jos și să ne ridicăm mai sus , deci să revenim la administratorul comediei franceze. D. J. Claretie se retrage, și retragerea sa este unanim regretată, deoarece el a știut să fie cel mai co tact dintre administratori și această calitate este de-o importanță capitală într-o societate de susceptibili, cum sunt artiștii de la Paris și din toată lumea. Claretie este unul din cei mai adînci cunoscători ai vieței anecdotice, și ai teatrului francez. El este simbolul viu al tradiției teatrului francez, și fineța stilului său, acea sare atică pe care academicianul a împrumutat-o seninilor antici, îl impunea în casa lui Molière. Dar el se retrage și plecarea lui face pe toată lumea artistică să-l regrete, așa cum s’a regretat de exemplu la noi revenirea în fruntea teatrului a d-lui Davila. [s 11.) ..bi Petronius ■ —■----------------OXO-— strj—f ■ NOMURE, ci luptă energică Fruntașii Romînilor de peste munți sunt hotărîți să înceapă o luptă aprigă Din ce în ce se dovedește mai bine cât de lipsite de temeiu erau svonurile privitoare la o apropiere romîno-maghiară, al cărei făuritor ar fi fost să fie contele Tisza. Partidul național român a dat la timp un comunicat prin „Românul“ — pe care l’a reprodus de altfel presa întreagă. Se deslușea în acest comunicat că nici vorbă nu putea să fie de „împăcare“ între oligarhia maghiară și partidul național român, care-și păstra astfel întreaga lui libertate de acțiune. Și într’adevăr, această libertate s’a manifestat în mod viguros la primul prilej, care s’a întîmplat să fie sesiunea consiliului județean din Arad, sau, cum se zice pe dincolo, „congregația comitatului Aradului“ — un mic parlament și el, în care se desbat chestiunile cari interesează comitatul. De remarcat este că în acest mic parlament reprezentanții romînilor au luat obiceiul de a-și ține discursurile în limba romînă, fapt care desigur nu e pe placul reprezentanțului puterei centrale, a „fișpanului“ — întotdeauna ungur. Atît d. Șt. C. Popp, energicul deputat român, cit și avocatul Justin Marsion, au rostit în această adunare cuvîntări energice, în cari s’au desmintit svonurile de împăcare intite romîni și guvernul Tisza. Și nu numai că tratativele cari s’au urmat o elipă n’au dat nici un rezultat, dar modul cum au fost concepute de Tisza, au compromis orice încercare de împăcare între romîni și maghiari, pe viitor, — a zis d. St. Popp. D. Marșien a pus în evidență scandaloasele și revoltătoarele abuzuri cari se petrec, din îndemnul administrației, la alegerile județene maghiare, arătînd în mod clar și precis, că ele pot da naștere la o adevărată revoluție a elementului romînesc despuiat de dreptul cel mai elementar dar și cel mai sfînt: dreptul de vot, dreptul de a alege pe reprezentanții săi firești. Aceste două discursuri, cari au produs o adevărată consternare în cercurile ungurești, arată cam în ce spirit se va tine adunarea din Budapesta a comitetului executiv al partidului national romîn, în care se va hotărî precis atitudinea parlamentarilor romîni fată de guvernul Tisza A. MIR. ------------------xx----------------- DI ECOURI ujardin Beaumetz, fostul subsecretar de stat la bele-arte, unde mult timp a condus în parte destinele artei în Franța, a murit. Defunctul era o personalitate bine cunoscută în cercurile intelectuale și politice. n Bruxelles, se află o casă pe Bulevardul Aspach, a cărui balcon e susținut de 4 admirabile cariatide. Ele sunt opera marelui Rodin, de pe vremea când era simplu cioplitor de piatră. n locul decedatului istoric și om politic Emile Olivier, se crede că va fi ales în Academia franceză, marele filosof Bergson. Pentru trimestrul în curs, Academia a ales președinte pe I. Riehepin și cancelar pe Denys Cochin, ■:—:—■ O -------——; \ Celibatul la artist CASATORIA NU SE ÎMPACĂ CU INDEPENDENȚA ARTISTULUI Raportul dintre artă și căsătorie fără să fi făcut obiectul vreunui studiu savant și academic, a fost totuși de multe ori discutat în artă, pe teatru, și în articole literare. Căsătoria, această „temelie a societătei“ cum comoda întrebuințare a clișeelor pregătite o definește, — este privită de uni, estetica puțin prielnică vocațiunei de artist, căci orice fiu al muzelor pare că trebue să fie un boem, și un recalcitrant față de convențiile sociale. Trăind într’o lume cu totul deosebită de cea terestră, jertfindu-se unui ideal artistul pare că trebue să fie o individualitate separată, care să-și conserve propria sa fire într’o splendidă isolare. Intre morala burghezului cuminte, morala domnului Pécuchet și morala domnului Buvard, și acea independentă de cugetare ce ne place să o vedem la un artist pare că pentru totdeauna s’a pus o barieră de netrecut. Căsătoria aduce cu ea mica vulgaritate a vieței, și grija menajului — cu meschina preocupare a bursei zilnice de legume! — pare că numai printr’o ironie a soartei s’ar alipi de un poet. Și cei ce printr-un spirit de armonie estetică, nu admit căsătoria pentru artiști — fluturi ce-și ard aripile de timpuriu în dorul lor de lumină — citează și exemplele clasice ale nepotrivirei dintre artă și căsătorie. Cit a suferit sărmanul Moliére de la „dulcea“ lui tovarășe, nu ar putea spune decit Sokrates, care a avut să îndure de la Mesera lui, chinurile pe care desigur nu le merita acela care a dat lui Platon teoria poetizată de discipol! Pentru ca o femee să fie bună soție de artist, ar trebui să ducă jertfa propriei ei ființe pînă la o abnegare desăvîrșită, cea ce rare femei noi, să o facă. Și BU trebue neglijat faptul că artiștii sunt ființe irascibile, schimbăcioase, pline deci, și deci prin definiție răi bărbați. O rimă care nu vine la vreme, un subiect ce nu vrea s ii se arate în lumină din umbra în care rătăcește, o ciselare care a stricat armonia unei fraze sau o eepresiune vie și plastică ce nu vrea să vină la chemarea literatului, face pe mulți din muncitori să-și prinze nervozitatea asupra soției care nu poate înțelege aceste offres du style de care vorbea Flaubert. Se vede că aceste considerațiuni sprijinite pe tradiționalismul unei nepotriviri dintre căsătorie și artă, a dictat conducătorilor Academiei de belle-arte din Paris regulamentul care nu permite pensionarilor din Villa Medicis să fie căsătoriți. Frumos este că pentru a fi găzduit la Villa Medicis din Roma artistul trebue să aibă 30 de ani și acolo e obligat să stea trei ani! Cei ce dețin puterea în Franța socotesc astfel celibatul ca necesitate artistică, și că poate ei merg pînă acolo în cât să ceară castitatea monahală artiștilor... Oricum căsătoria, se pare că are în artă un adversar redutabil. De păcat, însă, că în vremurile acestea de natalitate , tont prin isolarea artistului trebue să cedeze datoriei bunului cetățean,' '' t -----------——XX------------------ Anarhie supernamentul. MODUL CUI SE APUCA LEGEA REPAUSULUI DĂ LOC LA ANARHIE. Ziarele au publicat amănunte asupra scenelor de dezordine întîmplate la Ploești, în jurul aplicărei legei repaosului duminical. Și scenele acestea nu sunt o excepție, simt regulă generală. In adevăr, modul cum se aplică legea repausului ,dă naștere la o adevărată anarhie, de la un capăt la altul al cărei. Zilele trecute, un număr de comercianți din Ploești au dat un banchet în onoarea unui deputat takist, care, la șampanie, a anunțat participanților că a obținut de la ministrul industriei și comerțului promisiunea că legea repausului duminical să nu se aplice la Ploești ! Bine-înțeles, aceasta declarație a fost primită cu entuziasm de comercianții cari de mult luptă pentru desființarea repausului duminical. Nu știm dacă un adevăr deputatul takist a obținut acea declarație de la miniștrii industriei. Știm însă că funcționarii comerciali se agită, că legea în adevăr nu se respectă la Ploești, că comercianții din București cer și ei să nu li se aplice legea, — într’un cuvînt anarhie complectă ! Dacă în adevăr d. Xenopol crede că legea »ai dăi rezultate bune, de ce n’a modificat-o ? De ce se dă acest spectacol «emipi auzit ca o lege votată și sancționată să fie aplicată pe orașe, iar în unele să nu fie deloc aplicată ? își dau seamă cei cari procedează cu atîta condamnabila ușurință că fac opera cea mai antisocială și primejdioasă, simt&jinp anarhia și nesupunerea la legi? E timpul suprem că această interminabilă chestie a aplicărei unei legi, — care nici nu s’ar putea ivi în altă țară, să înceteze, și autoritățile să reintre în ordine și legalitate. ’ , Lucru de care lumea europeană trebue să se teamă față de conflictul grav dintre Albania și Serbia este ca el să nu rămînă localizat, și ca puterile să se amestece. Pînă acuma, însă, se pare că puterile europene se tem de această intervenție care nu ar face decit să adaoge la tensiunea care numai utilă nu poate fi din această parte a Europei. Iar dacă Intervenția puterilor se va face — și noi nu ne gîndim decît la o intervenție diplomatică — ea nu are sau mai bine zis, nu ar trebui să aibă decit acest caracter: să silească pe Albania a se menține în frontierele indicate de către conferința de la Londra. Serbia în manifestările ei față de marile puteri, a cerut numai respectarea acelor granițe de la sud, cari au fost indicate de către însăși marile puteri. Oare dintre puteri ar putea să împedice Serbia de a-și menține granițele față de invasiunea albaneză, cînd aceste granițe nu ea le-a fixat ci însăși areepagul european de la Londra. Grijar pe care ziarul ministerului de externe din Austria, „Fremdenblatt’ o pune de a desminți aserțiunea că ofițerii austriaci s’ar găsi printre Albanezi, este o dovadă de via dorință pe care o are monarhia austro-ungară de a fi socotită ca străină de agitațiile acestea albano-jerbe. Desigur puterile ar face cel mai cuminte lucru lăsînd că răsboiul să se localizeze. Altfel focul din Balcani poate produce mari și ireparabile dezastre. CAPITOLUL ATROCITAȚILOR Acest capitol e permanent în istoria balcanică. Nici odată opinia europeană nu a fost mai mult solicitată de protestările contra atrocităților de cit în momentul cînd Balcanii se agită. Acuma e rîndul albanezilor. Apelul pe care ei îl publică și îl trimit marilor cancelarii europene tinde să demonstre că și actualul război are drept cauză suferințele și sălbătăciile îndurate de Albanezi. Caracteristic e următorul pasagiu din acest apel: „In Albania de sud sute din frații noștri lîncezesc în închisorile grecești. In Albania de nord Sîrbii continuă operațiunile lor de desvastare. Masacrele de familii întregi sunt la ordinea zilei. Aceste acte neumane au disperat pe albanezi. Ne mai avînd nimic de perdut, frații noștrii nenorociți au avut recurs la ultimul mijloc care le mai rămînea, aceia de ași vinde scump viețile de a rasbuna onoarea familiilor lor“. Pămîntul balcanic va deveni un tărîm al durerei, și al atrocităților de tot felul. DEMISIA D-LUI DE HOETZENDORF. Corespondentul din Viena al ziarului ,Le Temps“ comunică: Șeful statului major austriac generalul Conrad de Hoetzendorf a acordat un interview ziarului Kronen Zeitung în care desminte că el a demisionat din cauza unei neînțelegeri cu contele Berchtold. El a declarat că consideră pe ministrul de afaceri străine ca un perfect gentilom cu care n’a avut nici o înțelegre. Dar cu contele Aerenthal el declară că stă foarte rău. Dar demisia o explică astfel: Cei bătrîni trebue să facă loc tinerilor: „Numai papa și suveranii stau toată viața la putere“. Wiener Algemeine Zeitung crede că retragerea șefului statului major se datorește măsurilor militare prea severe luate la granița italiană cea ce a făcut pe Italia săl protesteze. ANGLIA ȘI CONFLICTUL BALCANIC. Cercurile engleze se preocupă de noul conflict turco-grec. In mediile diplomatice există temei 11 că Turcii, încurajați de succesul lor cu Adriamimolul, să nu se arate iistransigenti in ce privește insulele. Se notează importante concentrări de trupe în Asia minoră, în vecinătatea insulei Chio. Și ar fi de asemeni încurajați de atitudinea Italiei care ar face presiuni la cabinetul din Atena. BULETIN ZILNIC Situația internațională — FAPTE ȘI COMENTARII — CÎND UNA CÎND ALTA tenența“ cu botine „Le Temps“, ne-a adus vestea că, pe pendula ceasului care bate orele pentru vizitatorii adunați în sala Ministerului de Justiție, s’a găsit scris: „Eu, Jean Blanchet, la 22 August 1792, am văzut pe Danton profanînd emblema regalitătei, rupînd crinul care împodobea sfera pendulei“. Cînd am citit aceste rînduri, ghidul mi-a sburat spre cabinetul d-lui Mișu Cantacuzino. Mi-am adus aminte de un ceas mare, prins pe peretele din fața biroului d-lui Ministru, cu o pendulă care se leagănă a lene de ani de zile. Mi-am mai adus aminte de spusele ușierului de la cabinetul Ministrului, că „pendula se strică foarte des“ și că „un ceasornicar care seamănă mult cu d. Marghiloman, vine s’o repare“. Un prieten devotat al d-lui Maiorescu, mi-a lămurit acest mister. Pendula d-lui Mișu Cantacuzino, este cu bocluc. Ceasul este pus acolo în perete, de d. Maiorescu, după ce clubul conservator, a pronunțat „ostracismul“, contra lui C. C. Petrache, exilîndu-l în pustnicia de la Tibănești. De cite ori d. Mișu Cantacuzino profanează legile,... — să nu credeți că vreau să fac aluzie și la bunele moravuri, — pendula încremenește. Ceasornicarul așteaptă la ușe. Cine credeți că este? D. Alexandru Marghiloman, travestit în hainele unuia din jocheii d-sale. Delicat, ca și cum ar fi vorba de obligațiunile băncei Agricole“, pătrunde în cabinetul d-lui Mișu Cantacuzino, — Sodoma și Gomora modernă, — coboară ceasul, și sub pretext că-l repară, înseamnă pe pendulă, profanarea săvîrșită de Ministru. Povestea se repetă aproape la fiecare 10 minute, căci d. Mișu Cantacuzino nepricepîndu-se nici „la tăerea cupoanelor“, nici la „făurire de legi“, face ce se pricepe și ce-i dictează Pascal Toncescu, profanează legile. De clte ori, Ministrul Cantacuzino, amenință guvernul cu „deslipirea blocului Cantacuzinist, d. Maiorescu grav, ca în timpul cînd merge la brat cu d. Dissescu, îi arată pendula. D. Cantacuzino, după ce consultă pe Pascal Toncescu și Nicu Lahovary, anunță în „Conservatorul“, organul tot așa de cunoscut ca și Pascal Toncescu de colegiul al 111- lea dela Tecuci, că „blocul Cantacuzinist este solidar cu, guvernul". Pendula de la Ministerul nostru de justiție își are deci cîntecul ei. E cu bocluc!... -oxo— i.i. — O POLEMICA Răspunsul prof. Stanislas Cibosk! la acazul Milg d-lui l. Rstüieanu Primim din partea d-lui profesor Stanislas Ciboski, de la „Academia comercială“, următoarea scrisoare: Sunt cîteva zile de cînd „Viitorul“ a publicat, la locul de onoare, cu titluri și subtitluri în litere mari, doua articole prin care un d. Răducanu, — sub aparenta că critică numirile de profesori la Aacademia de înalte studii comerciale și industriale, — se năpustește asupra mea, cu o serie de calomnii și de vorbe grosolane ca: politician, plagiator, etc. Nu eram în țară cînd apăreau articolele. Le găsesc acum. Mai întîi să-mi daui voie a mă mira, domnule Director, că ziarul „Viitorul“, între conducătorii căruia sunt mulți cari mă cunosc, să fi primit și publicat la locul de onoare, niște astfel de necuviinți la adresa mea, mai cu seamă atunci cînd autorul lor mărturisește, în textul articolelor, că lucrase ca paraponiști pentru că nu-i dase, și lui, catedra după care alergase. Am dreptul la o satisfacție deplină , vă rog deci să dați răspunsului meu, acelaș loc pe care l’ați dat acuzațiunilor și insultelor ce mi s’au adresat. Pentru cei ce mă cunosc, n’aș aea nevoe să mă apăr. Pentru cei ce cunosc pe d. Răducanu, nici atîta. Dar printre numeroșii cititori ai „Viitorului“ sunt oameni cari nu ne cunosc. Pentru aceștia sunt nevoit să restabilesc adevărul și să pun la locul lui pe necuviinciosul parapodisit. Am fost numit profesor de statistică la Academia de înalte studii comerciale și industriale, conform cu legea, adică după recomandarea unanimă a Consiliului administrativ al Academiei, compus din persoane stimate de țara întreagă, prezidat de d. dr. C. Istrati. Nici nu s’a mai prezintat alt concurent, pecît știu. Și nici nu se puteau prezintă, fiindcă, — am curajul s’o declar — nu era nimeni mai calificat decit mine să ocupe această catedră. Sunt singurul român care poate dovedi o lungă pregătire pedagogică în predarea statisticei, deoarece predau de unsprezece ani, la școala superioară de științe de stat din București, unicul curs special de statistică ce se face în țară. Și certificatul liberal de cei competenți declară că l’am predat „dovedindu-se un profesor distins“. De asemeni sunt singurul român care a publicat un tractat complect despre știința statistică , iar lucrarea mea, apărută acum 3 ani (nu de ocazie) a fost apreciată în mod elogios de criticii competinți. Mă mărginesc a releva că d. Negulescu, profesor universitar și fost profesor de statistică, într-o lungă recenziune ce a publicat în revista Dreptul, o găsește: „o lucrare remarcabilă, scrisă cu un adevărat talent didactic, într’o limbă clară și elegantă, care a îmbogățit considerabil știința statistică în Romînia“. Iată motivele pentru care am fost numit profesor. Dar de ce n’a fost numit și d. Răducanu . Nu mă privește. Eu nici nu-l cunosc personal. N știu atîta că mi-a fost secretar în comisiunea în care lucram, împreună cu alții, la proectul de lege al Academiei. Mi s’a povestit că acest d. Răducanu a fost controlor la băncile sătești, și că astăzi este undeva funcționar comercial, după ce pe vremuri, părăsind liceul fără să-l isprăvească, s’a dus să vîneze în Germania una din acele diplome „bon pour l’Orient“ care se... obțin între două trenuri, în voiajele de plăcere. Cu această diplomă înarmat, el își făcu o reclamă deșănțată, și cu îndrăzneala inconștientă a semidoctului se vîră pretutindeni, căutînd să prostească lumea. Mai știu că este un plagiator îndrăzneț (Vezi „Ordinea“ No. . .) care a împins nevrednicia pînă a recita la Ateneu, sub formă de conferință, un articol din slevue hebdomadaire. Acest fapt și explică psihologia d-sale, deoarece, pe lingă paraponiseală, are încă interesul de a face să se uite păcatul făptuit, operînd ca pickpocketul care, după ce a șterg un portofel, se face că aleargă după un bot închipuit, strigînd: pune-ți mina pe el ! Un lucru mi se pare curios. Ii văd semnînd docent universitar. Știu că după legislațiunea noastră școlară, nu poate fi docent decit un titrat, iar titlurile străine nu sunt admise decît acelor cari au absolvit cursul secundar. Trebue să fie la mijloc o fraudă. Mă voi sili s’o descoper. Dat fiind omul, fapta trebui să-i semene. Mai întîi, atac laș, pe cînd eu lipseam din țară. Pe urmă, un fals ! Intr’adevăr, D. Răducanu are îndrăzneala — după ce înjură pe ministrul la care s’a milogit pînă acuma — să reproducă o (șase) crîmpee de fraze din lucrarea mea Statistica Generală, să se alăture de alte 6 crîmpee dintr’o carte a italianului R. Benini, și să pretindă că le-am tradus din cartea lui Benini, „fără, bine-înțeles, să citez pe autor“. Faptul d-lui Răducanu este pur și simplu un fals intenționat să prezint, d-le Director, volumul meu, în care veți vedea că primul autor citat de mine ca bibliografie, și mai înainte chiar de a începe textul, este: B. Benini, Principii di: Statistica metodologica, Torino 1906. Cum trebue calificat un individ care îndrăznește să comită un astfel de fals, numai ca să poată scrie o calomnie ? Este bine înțeles că n’am inventat eu statistica. Orice autor se folosește de lucrările predecesorilor săi, cu simpla obligație de a-i cita — deși în manualele de școală, cum e cartea mea, nici atîta nu este obiceiul de a se face. Numai un absolut ignorant în ale statisticei poat crede că se poate scrie un manual de statistică — sau de orice altă știință — fără a repeta definițiunile admise, expresiunile consacrate, exemplele clasice. Am dovedit așadar că acuzatiunea de plagiat se bazează pe un fals incalificabil. Aș putea să mă opresc aici și să arunc condeiul cu dispreț pentru calomniator. Dar ca să arăt și celor mai neștiutori, cită rea credință sau cită ignoranță dovedește cel ce procedează ca d. Răducanu, voi dovedi absurditatea procedeului, punînd pe două coloane fraze din lucrarea mea, cu fraze din lucrare posterioară, scrisă în limba franceză, de către d. Armand Julin, profesorul de statistică de la institutul superior comercial din Anvers. (Precis du cours de statistique generale et applique, Bruxelles, 1912). Ea, la pag. 153 ...pozițiunea unui punct se determină pe un plan, referind acest punct la elementele presupuse fixe pe acel plan... In sistemul Cartezian f al lui Descartes elementele fixe ale planului, la care referim punctul sunt două linii drepte X X ••• Julin, pag. 84 La position d’un point dans un plan se determine en rap portant ce point â des elements supposées fixes dans ce plan mérne. Dans le Systeme imaginé par Deecartes, les élementt fixes sont deut» droit es dönt i'utM XX...