Viitorul, decembrie 1919 (Anul 13, nr. 3536-3564)
1919-12-08 / nr. 3542
► nr mstitutul României vm și clauzele de robire Semnarea clauzelor de robie politică și economică ale tratatului cu Austria, ar însemna o înfrângere cu mult mai gravă decât chiar o înfrângere militară. înfrângerile morale sunt neasemănat mai dezastruoase decât cele materiale, fiindcă prin consecințele lor, sunt iremediabile. Semnarea condițiilor pe care ni le impune prin violentă și amenințare Consiliul suprem, însemnează scăderea autorității Statului Român atât în lăuntru cât și în afară, fiind astfel redus la neputință atât în apărarea drepturilor sale, cât și în stabilirea raporturilor de egalitate și reciprocitate din punct de vedere internațional. Admițând ipoteza îscălirei, însemnează că recunoaștem singuri neputința de a ne mai impune punctul de vedere chiar în cele mai echitabile chestiuni, precum și suprimarea dreptului nostru de a ne face ascultați. E firească întrebarea : de ce are nevoe mai ales Statul Român după acest război ? De o situație morală care să-i înlesnească traiul atât intern cât și peste hotare. Prestigiul câștigat prin Mărășești, prin Pesta, prin politica de la 1913 și până astăzi, prin hotărîrile sănătoase luate din proprie inițiativă și puse în execuție cu chibzuință și înțelepciune, — acest prestigiu nu poate suferi nici o știrbire în urma victoriei. Politica noastră cuminte s’a manifestat neîntrerupt de la iulie 1914, când am știut să rezistăm presiune! Austro-Germanilor de a ne alipi la războiul lor de dominațiune, apoi în cei doi ani de neutralitate, în care am avut să luptăm contra tuturor influențelor interne sau externe de a ne azvârli fără socoteală în cataclismul mondial, — și în sfârșit, aceiași politică a triumfat la 4 August 1910, când ni s’a recunoscut printr’un tratat semnat de aliați, drepturile noastre naționale, etnografice și diplomatice. Puterea de rezistență a neamului s’a putut verifica chiar in ceasurilee cumpănă ale retragerei, in refacerea armatei, în alcătuirea digului de la Siret și Trotuș, în biruințele dela Oituz și Mărășești, unde deși părăsiți și trădați de aliatul apropiat, am știut să dobândim singuri biruința. Nu e imite să mai amintim că armistițiul cu Germania a fost încheiat cu consimțământul aliaților și că, dacă azi aceștia se fac că uită, pacea de la București a fost socotită atunci de aliați, nu ca o dezerțiune, ci ca o suspendare a actumei noastre militare, deoarece ni s’a recunoscut la vreme cazul de forță majoră pentru o pace care de altminteri n’a avut o clipă ființă legală. Cu toate intrigile făcute neîntrerupt dela August 1918 și până la Ianuarie 1919 când s’a deschis Conferința Păcii, România a fost totuși chemată în mod egal la Conferință și nimeni — în afară de unii oameni politici români — n’a îndrăznit să declare inexistent tratatul de la 4 August 1916. Acest prestigiu se datorește numai cumințeniei politicei noastre, a rezistenței și vitejiei poporului care n’a șovăit nici în sacrificiu, nici în credință. Tratatul dela 4 August 1916 Fam dobândit după doi ani de sforțări pentru recunoașterea și consfințirea drepturilor noastre, iar la Pesta am ajuns prin noi înșine, înpotriva voinței celor mari. Ce ni se cere astăzi ? Să ne știrbim acest prestigiu dobândit cu cel mai viteaz sânge, să ne nimicim singuri capitalul moral acumulat cu atâtea jertfe și eroism. Se cere României victorioase să iscălească robirea ei, să se supue unui regim de control perpetuu și continuu din partea celor mari, precum și din partea oricărui alt stat — printre care și dușmanii de est — care se vor putea amesteca în viața noastră internă, în administrația, cultura și economia noastră națională. Să nu pierdem din vedere, că odată tratatul iscălit, orice membru din Liga Națiunilor deci și Germania, Austro-Ungaria, Turcia, Bulgaria sau Rusia — are dreptul să ia, potrivit clauzelor speciale, apărarea ttturor cetățenilor români din minoritate, să anticipeze chiar asupra intențiilor Statului român și să-i tragă la judecată în fața Consiliului Ligei Națiunilor — un fel de Consiliu Suprem și acesta. Dacă am iscăli am suferi o înfrângere în prestigiul Statului nostru, cu mult mai grea și mai primejdioasă pentru situația lui internă și externă, decât chiar cea mai cumplită înfrângere militară. In afară, România nu se va mai putea mișca decât în limitele tratatului de robie ce va iscăli și care va da oricând prilejul ca să i se stingherească la fiecare pas inițiativa și mișcările. înfrângerea prestigiului va avea consecințe practice imediate, scăzând puterea politică a statului român, oricât de mare ar fi puterea sa militară. A iscăli un astfel de tratat este în același timp a recunoaște condiționarea independenței noastre, câștigată pe câmpul de onoare la Plevna si Grivița.robei actuale. Ce autoritate n ai poate avea in apărarea drepturilor sale, un stat care recunoaște, după 42 de ani de trai neatârnat, că așteaptă de azi înainte „de la bunăvoința din afară, drepturile sale de stat de sine stătător“. Dar chiar în cuprinsul tratatului sunt recunoașteri care sunt primejdioase față de calomniile și campaniile care s’au dus împotriva României. Amestecul din afară este justificat prin campania de intrigi și minciuni, după care poporul român ar fi „barbar“, „intolerant“ și că s’ar fi dedat la „programuri“ — și permițând această imixtiune., însemnează că recunoaștem drept adevărate campaniile și calomniile care ar putea-o îndreptăți, precum și justificarea intervenției din afară pentru a se garanta minorităților un trai normal în țara românească. Oricine își poate închipui ce trai ne-am asigura sub aceste auspicii, nu numai în tendințele de acaparare economică, dar și în supremația politică pe care unele state mari vor să și-o stabilească în aceste regiuni, precum și eventualele încercări de imixtiune care ar sluji scopuri dominatoare, la care va trebui să ne așteptăm din partea Rusiei când aceasta se va reînchega. Dar avem nevoe de o autoritate neștirbită față de toți vecinii noștri — din care și dușmanii de ori care desigur vor căuta pe toate căile să recapete teritoriile pierdute în războiul european. Să ne gândim la Bulgari, la rJnguri, precum și la vecinii de miazăzi cu care avem încă litigii teritoriale, la Sârbi. Admițând ipoteza semnărei tratatului, adică ipoteza în care România are și învinsă în lupta pentru neatârnare și suveranitate, ne putem da seamă cum ar spori nădejdile și în ce direcție s’ar îndrepta năzuințele vecinilor noștri de la miazănoapte sau miază-zi. Tot ceea ce am dobândit prin victorie și prin politica noastră statornică s’ar pierde ca o nălucire în vânt. Dar in situația de închegare internă în care se află statul român, nu are mai puțin nevoe de prestigiu înlăuntru, pentru a putea să-și îndeplinească în pace consolidarea. Dacă luăm în considerație cât de puțin solidară s’a arătat acum în urmă populația evreiască numeroasă, față de apărarea intereselor țării, ne putem da seamă ce poate va deschide dreptul de imixtiune celorlalte populații din minoritate care vor fi astfel imposibil de solidarizat, și care printr o explicabilă tendință centrifugală, vor aspira veșnic, peste hotare, dând naștere la nenumărate răzbunări și conflicte. Viața internă în România Mare va fi analoagă cu regimul sub care se afla Turcia înaintea războiului european. Se știe ce consecințe funeste a avut pentru imperiul Semi-lunei și asupra dezagregării lui, regimul tutelei din afară început sub Țarul Petru cel Mare și care a continuat până în secolul al XIX-lea când chiar jandarmeria turcească era sub controlul extern sau mai bine zis sub mai multe controluri, după zone și regiuni. Statul român, admițând dreptul de imixtiune, se expune la o acțiune de disolvare analoagă, a cărei primejdie e incalculabilă. Semnând clauzele de la Saint-Germain, însemnează să distrugem printr’o singură iscălitură nu numai independența și suveranitatea țării, dar însăși roadele și jertfele uriașe ale acestui război care ne-a dus la unitatea națională. Noi care am intrat ca popor liber în război ca să dezrobim, după biruință și dezrobire suntem amenințați de robie. Este desigur o monstruozitate morală incompatibilă din toate și multiplele puncte de vedere. Se știe că în Germania a fost instituită o comisiune de anchetă parlamentară asupra răspunderilor ce incumbă oamenilor politici germani atât pentru dezlănțuirea războiului cât și pentru încăpățânarea de a-i fi dus până la extrem fără a se fi oprit o clipă asupra posibilitătei ce s’a oferit cândva, și’n special în 1915, de a încheia pacea. Această comisiune și-a început activitatea încă din luna octombrie, sub prezidenția deputatului națioinal german Vermuth. . La prima ședință a comisiunei au fost chemați spre anchetare Bermann Hollweg, fost cancelar, Hellferich fost vice-cancelar și Bernsdorff, fost ministru. In această ședință s’a luat în discuțiune și rolul pe care l’a jucat România în marele război. Se va vedea mai la vale cât preț au pus aliații pe interventiunea noastră în război și cum dintr’odată perspectivele s’au însemnat în momentul intrării noastre efective la luptă. Propunerea de pace Președintelui Wilson După ce președintele a deschis ședința, deputatul Sinsheimer și-a prezentat raportul. El a declarat, între altele că comisiunea a avut la dispozițiunea sa toate documentele secrete ale ministerului de externe. Dosarele Statului major, ale ministerului de rizboi și ale statului major al marinei, vor fi studiate ulterior. . Punctul principal al acțiunei de pace a lui Wilson era rugămintea de a comunica condițiunile noastre concrete de pace. Răspunsul secretarului de stat Zimmermann nu făcu totuși nici o aluziune la acest lucru. Simultan puterile neutre comunicaseră că era de așteptat un apel, și că era timpul să fie luată în serios acțiunea lui Wilson în favoarea păcei. Acest demers oficial al unei puteri neutre a fost cunoscut la Berlin, la 18 Decembrie. Răspunsul secretarului de stat Zimmermann a fost dat la 26 Decembrie : el nu cădea urmare cererei de a se indica condițuunile concrete de pace. Ne va trebui să stabilim ce condițiuni de pace concrete erau la baza acțiunii noastre de pace din 12 Decembrie. Contele Bernstorff a făcut mai multe încercări pentru a obține, confidențial cel puțin condițiunile de pace ale guvernului german. Secretarul de Stat îl rugă, la 7 Ianuarie, să trateze în mod dilatoriu chestiunea condițiunilor de pace, după care, la 9 Ianuarie, fu hotărît războiul submarin „âou france“. .După raportul d-lui Sinsheimer, răspunzând Bernstorff, a spus între altele că Wilson a făcut la începutul lui August, adică la începutul războiului, prima intervenție în favoarea păcei, încercare pe care a repetat-o în Septembrie, dar care nu izbuti deoarece Londra nu dădu nici un răspuns. Bypăjing'as' ia RoiBânS&l Fn risfooă După intrarea României în război, colonelul House c comunică lui Bernstorff că orice mediațiune de pace era de atunci înainte imposibilă „deoarece Antanta dobândise certitudinea absolută a eforiei și ca atare va opune un fiu , de neprimire d-lui Wilson“. .Reese în evidență din aceste declaratiimi că în momentul când urmau tratativele de pace, faptul că România și-a articat în balanța războiului sabia sa vitejească, norii cari întunecau ,cerul «victoriei »pentru aliati se împrăști și orice posibilitate de mediatiune exclusă. Intrarea României în răspoi însemna o garanție mai multei victoriei. DOCUME$fe^ RĂZBOIULUI Contributiunea Roiflilei la victoria aliaților Piapi Suteriye CT sia ^©mâniei furt^b^itaS media i Antanta dobândise certify di* fisea őbs © 9yff§ a ^kt‡r‡i ; noteT " ■ in facta luptă Pitlagora — care reducea totul la legea fundamentală a armoniei — așa că zgomotul ce îl produc astele în mișcarea lor trebue să fie imens. Hi t face nebăgat de seamă, pentru că ne-am obișnuit cu el. Ca și zgomotul rotațiilor în văzduh adiatrelor, marile pericole trec aproape neobservate și nesimțite. Și cât de înifți sunt vrășmașii mortei. . j „ | j 1 . 1. •Mor atâția conteni înainte de-a fi i’ ‘ f cât erau sortită prin organismul lor să trăiască, tiSrt pricina accidentelor de tot felul; mor de epidemii de ciumă, de holeră, variolă; mor do silii S necăutat.Face ravagii alcoolismul. Uneori se mănâncă prea mult, și guta se apropia, alteori se mări âaxiă prea puțin și anemia,, doboară. Se moare din pricina războaielor și din pricina epidemiilor ce ele se produc. Fixau tematicul îl cunoaștem. Dar nici o ««norocire nu smulge mai multe vieți, decât tuberculosa. Ea estie marea, secerătoare de vieți, asupra pericolului căreia trecem, cum simțul auzului nu percept, vorba Mii Pitagora, sgomotul probabil spăimântător de mare al astrelor ce se rostogolesc în spațiu. Doctorul S. Jimescu este unul din aceia cari și-a pus și mintea și inima, și întreaga lui energie pentru a atrage instenția taliilor asupra marelui, supra imensului pericol al taberei,'fose'. O broșură nouă, în care sunt concentrate toate 'sunt rolele scrise de acest om în intorviurl cauzei și pentru combaterea tuberculozei,trebue să fie considerată ca una din acele lucrări ce fac’ratmuri noi în mișcarea socială a trei țări. Și ce poate fi mai elocvent, ce poate fi mai puternic pentru înțelegerea pericolului tuberculozei decât următoarea constatare a drobii Irimescu: „De la naștere până la vârsta de »epe ani, iminusa majoritate a populației orașelor X peste 95 la sută — ajunge să fie contaminată de tuberculosă“. Poate fi, drei, ceva mai des actualitate și mai urgent decât lupta contra tuberculosefi preconizată de doctorul-apostol ? Petronius hjfl figgjj, un politică criminală Ziarul „Universul“ cu No. 18 din 5 Decembrie c. publică sub titlul „Politica criminală“, un articol în care atacă politica unui partid, arătând că din cauza intransigenței sale, această politică a ajuns la un punct mort. ■ __ Nu știu dacă articolul din „Universul“este scris cu sinceritate, sau ca să servească un anumit partid. . Dacă un partid înainte de a intra în războiul ia măsurile cuvenite de a încheia o convențiune, semnată de Antantițti, și anume de către: Anglia, Franța, Italia și Fania recunoscându-i tot ceea ce cere, și nu cerea decât ceea ce era drept și sfânt al său, recunoscăndu-i și dreptul de a lua parte la desbaterile Consiliului suprem. Dacă după terminarea războiului, Consiliul suprem nu ține seamă de semnăturile puse pe angajamentele luate dar mai mri admite dreptul de a lua parte la desbateri. Dacă pe lângă că nu ține seamă de angajamentele luate, îți mai adaogă și alte obligațiuni, ca minorități, transit și chestiuni economice, făcându-te ca din țară independentă ce erai înainte de a intra în război, să devii țară supusă și la ordinele altora, cred că e logic ca acel partid să nu primească semnarea unei asemenea păci. Răul însă nu residă aci, el trebue căutat în altă parte și el vine de acolo că persoane politice opuse, cari nu urmăreau atât interesul țarei, ci mai mult distrugerea partidului advers, pe când se aflau în străinătate au făcut concesiuni de teritorii, de minorități, de ordin economic și în acest caz Consiliul suprem se întreabă: Cum se pot admite aceste condițiuni de un partid opus, iar de partidul celalt nul și pentru ca convențiunea încheiată de acel partid să poată fi anihilată, tot partidul din opoziție a găsit cuvântul „Caducitatea convențiunei“. Au mai găsit încă că America intrând în război ulterior convențiunei, ea nu mai are valoare. Și pe aceste argumente, ca să zice juridice, se căznesc a demonstra că lumina poate fi înlocuită cu întunericul. Politica acestora din urmă, poate fi numită criminală, iar aceea a partidului care se bazează pe convențiunea semnată, pe logică și dreptate, nu poate fi decât politica simțului curat românesc, sau politica națională și dacă toți Românii ar fi fost la acelaș diapazon, susținând cu tărie drcpt rila consfințite prin convențiune, nu se ajungea la politica criminală, preconizată de ziarul „Universul“, în mod pătimaș. Unul din public zi eu ,Neamul românesc“ ca și celelalte ziare naționaliste, „izbânda“, „A’devărul“ etc. dau ca ultim argument al politicei dn robie a țarei că „suntem goi și fără lemne, și nu vom putea nici să ne îmbrăcăm, nici să ne încălzim iarna asta“. Dacă în Moldova pribegiei noastre s’ar fi spus că treime să ne plecăm Capul pentru că n’avam ghete— cum n’aveam cu adevărat atunci — nu ajungeam la Mărășești și la Mîlrești. Va recunoaște și istoricul N. Iorgia, că un neam nu-și câștigă drepturile lui la viață, prin astfel de considerațiuni negustorești! * Declarațiile prințului regent al Serbiei cu privire la semnarea păcei se termină cu înțeleptele cuvinte că „suntem convinși de marea răspundere față de poporul nostru, a semnărei tratatului“. Să reflecteze la această răspundere a ei cari văd în actul semnărei păcei, o formalitate oarecare: o formalitate care face din o țară liberă, una robită! tgmyxrși kAi au eBșwmmm up jwmmmmmmtm. O carte de mare actualitate și totuși cu caracter de document, care va servi minunat de bine pe istoricii vremurilor de azi, și ai situațiunei României, este acea datorită d-lui Mircea Djuvara, cu titlul: „Trebue oara să semnăm tratatul cu Austria?“. E de ajuns să schițăm cuprinsul ei pentru a ne da seamă de însemnătatea ei pentru cunoașterea în straturi cât mai largi a mărci chestiuni externe. Clatóssl© ecsnpiRlce si ps,es © enansisi ©rată 1 18 © 1 0. Miroșa Djuvara ne dă întâiu textul și înțelesul articolului 60 din tractatul cu Austria, din care reese „cum Mârâie Puteri cer ca România să primească dinainte drept bune toate măsurile pe care numai ele vor crede de cuviință să le iii pentru a ocroti la noi pe cei ce se deosibesc a pe marea, mulțime a Romînilor și a creștinilor, adică pe evrei, Unguri, Săcui, Germani, Ucraineni, Ruși, Sîrbi, Bulgari“. In al doilea rând acelaș articol impune ca „toate mărfurile din străinătate să nu poată trece pe la noi decât numai așa cum vor vroi Marile Puteri și nici nu vom mai putea cumpăra nimic din străinătate, nici vinde nimic ori tinde în străinătate decât numai cu voia Marilor Puteri“. Citim mai departe, apoi, explicarea clară a celor mai însemnate articole din tratatul special, și ne oprim cu un sentiment de mâhnire pe care orice inimă românească îl va înțelege asupra următoarelor cuvinte din „Preambulul“, tratatului special: ,-Avînd în vedere că, in tractatul de la Berlin, independența Regatului României nu a fost recunoscută decât sub rezerva unor anumite condițiuni . Că, de altă parte, Principalele Puteri Aliate Și asociate doresc a recunoaște fără condițiuni independența Regatului României, atât asupra teritoriilor sate celor vechi cât și asupra nouilor sale teritorii“ Se piine Sn dSscutie Ináé După războiul jertfelor nenumărate, Aliații pun din nou în discuțiune tratatul din Berlin, și fac să depindă independența țărei, care exista înainte de intrarea noastră în război, alături de Aliați, de anumite condițiuni pe cari ei ni le impun! O durere și o jicnire mai mare națională este oare posibilă ? Chestiunea Foarte interesante și lămuritoare pentru înțelegerea problemelor la ordinea zilei sunt capitolele asupra minorităților, din care reținem ca pentru viitorime următorul articol impus de Aliați: „Art. 11.— Orbii nu vor fi ținuți a face, nici un act care ar fi o călcare a Sabatului, lor, și nu vor fi loviți de nici o decădere dacă nu vor merge în fața Tribuneleor ori a îndeplini actele egale în ziua Sămbtei“. „România arată gîtului său de a nu face sau lăsa a se face alegeri, fie generale, fie locale într’o zi de Sâmbătă: nici o înscriere electorală nu va trebui făcută Sâmbătă“. Robirea Esencenică Pentru a înțelege robirea noastră economică, impusă de tratatul cu Austria e de ajuns să cităm următorul articol: JArt. 11.— România se leagă a mi încheia nici un tractat, convenție sau înțelegere și a nu lua nici o măsură, care ar împiedica-o de a fi părtașe la mica Convențiune GeneralII, care ar putea fi încheiată sub auspiciile Ligei Națiunilor în vedeea unui tratament echitabil pentru comerțul celorlalte State în scurgerea unui timp de cinci ani, începând acta punerea în putere a tractatului de față“. Analizând aceste clauze d. Mircea Djuvara, ne arată pericolul creiat prin ocrotirea minorităților, care ar avea de acum incolo o tendință centrifugă față de statul nostru: „Nu e cu putință ca cetățenii care vor avea necontenit ochii ațintiți spre Statele streine de la care așteaptă ocrotire, să se unească cu interesele statului în care trăesc. Înlăuntru, Statul Român nu va mai putea avea zile de odihnă; și în loc să fie împăciuitori mulți din ei vor aștepta cu nerăbdare prilejurile să ne caute pricină de ceartă. Pe de altă parte, și aceasta este încă mai primejdios, Statele streine, or de câte ori vor avea interes nu vor vroi să ne facă vreun rău, se vor putea amesteca în treburile noastre lăuntrice fie aducând neînțelegere între cetățenii țărei noastre fie schimbând de adreptul măsurile pe cari, împins de nevoi, va trebui să le ia, poate, guvernul nostru. Ca, să ne dăm seama bine de ce grea e primejdia care ne amenință astfel în toată propășirea noastră, n'avem decât să aducem aminte că aproape toate faptele mari pentru neamul românesc ale înaintașilor noștri în tot cursul veacului din urmă au fost făcute împotriva voinței hotărîte fie numai a unora din Marile Puteri, fie a tuturora împreună, cu lupte și după jertfe grele: astfel, ca să nu vorbim de prea mulie, este unirea principatelor dela 1850, întemeierea dinastiei, războiul din 187$ așezarea neatârnărei noastre desăvârșite și apoi a regatului, și așa mai departe. A ne supune în zonni voinței streinilor și a le da, arme așa de grele ca cele care ni se cer astăzi împotriva noastră, este a opri desigur propășirea mai departe a neamului nostru pe viitor“, ieșita cu dreptul ..... în studiul acesta găsim apoi în mod luminos expusă concepția cu totul contrară spiritului democratic ce a domnit la Conferința Păcei. E de ajiuns de altfel a spune că președintele Wilson a afirmat precis că singură forța va menține pacea în lume pe când tocmai restul războiului contra Germaniei, a fost ca forța să fie înlocuită prin drept. Iată cuvintele președintelui Wilson: „Eu am nădejdea, că vom ajunge— acesta e scopul nostru —la o lucrare împreună prietenoasă de bună voe pe singurul temei 11 cu putință. Acest te mciu, trebue să-] spunem: numai de acolo de unde vine forța va fi ținută pacea; în forța singură stă garanția supremă a acestei păci“. Se va urmări apoi cu cel mai mare interes capitolele asupra tratatului de Alianță dela 4 .August 1916, articolul 60 din tratatul de pace cu Austria, tratatul special privitor la minorități, și în fine expunerea ședințelor plenare ale Conferinței din zilele de 29 și 30 Mai 1919, după notele stenografice. Este de ajuns credem aceasta expunere pentru a înțelege insemnătatea studiului ce d. Mircea Djuvara i-a scris MARILE CHESTII ALE ZILEI ternarei gătit tn Austria si nimit «ii Bin studiul d-lui Mircea Djuvara bsrhk —ooxvoo Finanța naționala si llnnnto internaționala de VICTOR SlWiSCU Suntem în plină epocă de transformări, de pregătiri, de organizări. Cine nu are astăzi un plan de reformă ? Cine nu găsește astăzi totul de criticat și de îndreptat, cine nu preconizează metode noi, oameni noi, lucruri noi! Ce s’a făcut ân tara aceasta, vreme de peste o jumătate de secol, cu străduințe și jertfe, care poate echivalează zelul actualilor novatori, este socotit ca fără valoare, urmând ca totul să se refacă șî să se modifice, după concepțiile noi, ale celor mai noi personagii, ce au apărut la suprafața unei vieți politice noi într’o țară înnoită. Ce poate reprezenta acest curent, căci fără îndoială ne găsim în fața unui curent ? Are el baza solidă, de la care se poate aștepta cai adevărat o operă reală și mai ales viabilă? Ar fi poate greu să se dea un răspuns. Ne mulțumim deocamdată numai cu o constatare. Ceea ce este precis, ceea ce se poate dovedi cu fapte reale, ceea ce nu poate scăpa unui observator obiectiv și liniștit, este că ne aflăm în fața unui decor, pe cât de atrăgător, pe atât de mincinos, și s’ar putea spune chiar foarte primejdios. Realitatea este cu totul alta, decât cea bănuită de marele public, care neavând toate elementele de judecată la îndemână., și lăsându-se informat numai din anumite izvoare, este aplecat a socoti aparenta cel mai primejdioasă, drept o realitate plină de adevăr. In multe direcțiuni se poate face o astfel de constatare. Nicăeri nu se poate evidenția mai complect, ca pe terenul financiar. Anul 1919 reprezintă fără îndoială o dată epocală pentru piața noastră financiară. Nici când, modesta și mai ales tânăra noastră finanță—să-i spunem „la haute finance“ — n’a înregistrat transformări și pregătiri de intensitatea celor ce au avut loc în cursul anului ce stă să se sfârșească. Din avalanșa de operații și combinații apărute pe spiată, se distinge însă, cu o claritate , nu poate scăpa nici unei mnitați cercetătoare, de asemenea a două curente, bine precizate, tinzând la rezultate diametral opuse, oricâtă sforțare se face de a se ascunde prăpastia ce le desparte. Este vorba de curentul finanței nationale pus faț ă in față cu acela al finanței internaționale. Se p poate contesta, prezenta acestor două curente? Este sau mi adevărat că piia noastră financiară este astăzi terenul pe care se anga! i...ă o luptă țronunțată, înverșunat Ui, hotărâtoare sire finanța care înțelese a-și rădăcinile ci numai pe pământul românesc și finanța care nu alege izvoarele de alimentare, numai mijloace de luptă să aibă? Evident da, și nu credem să se poată contesta acest fapt. Ce urmăresc cele două curente financiare? însăși denumirea lor lămurește îndeajuns, dar o precizare mai mult, încă nu poate fi de prisos. Finanța națională înțelege, că în cuprinsul unei economii naționale, fericit complectată prin marele act politic al Unirei tuturor provinciilor românești, să ia asupra ei, greaua sarcină, destul de îndelungată și de bogată în tot felul de piedici, de a pune în valoare bogățiile solului și subsolului nostru, prin puterea capituluii intern, prin energia brațelor noastre, și prin prudența și chibzuință inteligențelor, ce ni le oferă poporul nostru românesc. După experiența apropiată a unei invazii străine, sunt tem în dreptul nostru necontestat a ne sili din răsputeri atirade către țelul urmărit de energia financiară românească. In fața acestui curent, destul de limpede în manifestările lui se ridică și se afirmă tot mai mult curentul !,profivn c al finanței Internațional"«,carc, în interesul unei cauze nrmări turiste, urmărește cu strâvnă, ca o ‘ perseverență și prin ajutorul unor mijloace, nici odată mărturisite, dar întotdeauna aceleași, de a stăpâni economia națională românească, în așa fel, încât mâine să poată spune, a mea este țara aceasta. Va veni în curând prilejul să precizăm mai mult aceea ce astăzi numai indicăm. Se va cunoaște odată tot ce s’a pus în mișcare, pentru a se asigura o izbândă, care nu poate bucura decât pe aceia, care nu sunt capabili să slujească o idee și judecă o situație, numai cu mâinile vârîte în buzunarele pline. Astăzi evenimentele se desfășoară cu atâta repeziciune în fața marelui public, încă putința de discernământ, este fără îndoială mult micșorată. Când însă lucrurile vor intra în mod firesc ioc făgașul normal, când provizoratul de astăzi, — absolut firesc epocii de tranziție în care ne găsim — va fi înlocuit cu normative pentru durată mai îndelungată, de abia atunci poate se va evidenția și acelora, cari astăzi se lasă amăgiți, dacă finanța națională sau cea internațională, este cea îndreptățită să obțină victoria în lupta ce s’a angajat. Nu resfirma mărturisi adi, că forțele de care dispune banul internațonal sunt infinit- superioare celor de care dispune banul nostru românesc. Este evident că față de onestitatea metodelor de lucru, întrebuințate de finanța internă românească, duplicitatea și machiavolizmul finanței internaționale sunt cu mult superioare Lipsa unui solidarizat financiar românesc este desigur una din cauzele pentru care izbânda finanțe internaționale este mai ușoară. Intră însă între primele datorii ale oricărui cetățean cuminte și prudent, a urmări cu toată agerimea cele două curente, care astăzi sunt angajate într’o luptă inegală, și a da banul lui, cinstit și curat, acelui curent, prin care să se poată mândri și el, că a contribuit la afirmarea unei finanțe, singura îndreptățită a lua în mâna ei, organizarea unei economii nationale întregite. VICTOR SLAVESCU 30/XL 919. * ... —~——«gffXXZ?'? ji