Viitorul, decembrie 1919 (Anul 13, nr. 3536-3564)

1919-12-08 / nr. 3542

► nr mstitutul României vm și clauzele de robire Semnarea clauzelor de robie poli­tică și economică ale tratatului cu Austria, ar însemna o înfrângere cu mult mai gravă decât chiar o înfrân­gere militară. înfrângerile morale sunt neasemănat mai dezastruoase decât cele materiale, fiindcă prin consecințele lo­r, sunt iremediabile. Semnarea condițiilor pe care ni le im­pune prin violentă și amenințare Consiliul suprem, însemnează scă­derea autorității Statului Român atât în lăuntru cât și în afară, fiind ast­fel redus la neputință atât în apăra­rea drepturilor sale, cât și în stabi­lirea raporturilor de egalitate și reci­procitate din punct de vedere inter­național. Admițând ipoteza îscălirei, însem­nează că recunoaștem singuri nepu­tința de a ne mai impune punctul de vedere chiar în cele mai echitabile chestiuni, precum și suprimarea drep­tului nostru de a ne face ascultați. E firească întrebarea : de­ ce are nevoe mai ales Statul Român după acest război ? De o situație morală care să-i înlesnească traiul atât in­tern cât și peste hotare. Prestigiul câștigat prin Mărășești, prin Pesta, prin politica de la 1913 și până astăzi, prin hotărîrile sănătoase luate din proprie inițiativă și puse în execuție cu chibzuință și înțelepciune, — acest prestigiu nu poate suferi nici o știr­bire în urma victoriei. Politica noas­tră cuminte s’a manifestat­­ neîntre­rupt de la iulie 1914, când am știut să rezistăm presiune! Austro-Germani­­lor de a ne alipi la războiul lor de dominațiune, apoi în cei doi ani de neutralitate, în care am avut să lup­tăm contra tuturor influențelor inter­ne sau externe de a ne azvârli fără socoteală în cataclismul mondial, — și în sfârșit, aceiași politică a trium­fat la 4 August 1910, când ni s’a recu­noscut printr’un tratat semnat de a­­liați, drepturile noastre naționale, etnografice și diplomatice. Puterea de rezistență a neamului s’a putut verifica chiar in ceasurile­­­e cum­pănă ale retragerei, in refacerea ar­matei, în alcătuirea digului de la Si­ret și Trotuș, în biruințele dela Oituz și Mărășești, unde deși părăsiți și trădați de aliatul apropiat, am știut să dobândim singuri biruința. Nu e im­ite să mai amintim că ar­mistițiul cu Germania a fost înche­iat cu consimțământul aliaților și că, dacă azi aceștia se fac că uită, pacea de la București a fost socotită atunci de aliați, nu ca o dezerțiune, ci ca o suspendare a actumei noastre mili­tare, de­oarece ni s’a recunoscut la vreme cazul de forță majoră pen­tru o pace care de altminteri n’a a­­vut o clipă ființă legală. Cu toate intrigile făcute neîntre­rupt dela August 1918 și până la Ia­nuarie 1919 când s’a deschis Confe­rința Păcii, România a fost totuși chemată în mod egal la Conferință și nimeni — în afară de unii oameni politici români — n’a îndrăznit să de­clare inexistent tratatul de la 4 Au­gust 191­6. Acest prestigiu se datorește numai cumințeniei politicei noastre, a re­zistenței și vitejiei poporului care n’a șovăit nici în sacrificiu, nici în cre­dință. Tratatul dela 4 August 1916 Fam dobândit după doi ani de sfor­țări pentru recunoașterea și consfin­țirea drepturilor noastre, iar la Pes­ta am ajuns prin noi înșine, în­potri­va voinței celor mari. Ce ni se cere astăzi ? Să ne știr­bim acest prestigiu dobândit cu cel mai viteaz sânge, să ne nimicim sin­guri capitalul moral acumulat cu a­­­tâtea jertfe și eroism. Se cere Româ­niei victorioase să iscălească robi­rea ei, să se supue unui regim de control perpetuu și continuu din par­tea celor mari, precum și din partea oricărui alt stat — printre care și dușmanii de est — care se vor putea amesteca în viața noastră internă, în administrația, cultura și economia noastră națională. Să nu pierdem din vedere, că odată tratatul iscălit, ori­ce membru din Liga Națiunilor deci și Germania, Austro-Ungaria, Turcia, Bulgaria sau Rusia — are dreptul să ia, potrivit clauzelor speciale, apăra­rea ttturor cetățenilor români din­ minoritate, să anticipeze chiar asupra intențiilor Statului român și să-i tra­gă la judecată în fața Consiliului Li­­gei Națiunilor — un fel de Consiliu Suprem și acesta. Dacă am iscăli am suferi o înfrân­gere în prestigiul Statului nostru, cu mult mai grea și mai primejdioasă pentru situația lui internă și externă­, decât chiar cea mai cumplită înfrân­gere militară. In afară, România nu se va mai putea mișca decât în limi­tele tratatului de robie ce va iscăli și care va da ori­când prilejul ca să i se stingherească la fiecare pas ini­țiativa și mișcările. înfrângerea pres­tigiului va avea consecințe practice imediate, scăzând puterea politică a statului român, ori­cât de mare ar fi puterea sa militară. A iscăli un astfel de tratat este în același timp a recunoaște condițio­narea independenței noastre, câști­gată pe câmpul de onoare la Plevna si Grivița.­rob­ei actuale. Ce autori­tate n­ ai poate avea­ in apărarea drepturilor sale, un stat care recu­noaște, după 42 de ani de trai neatâr­nat, că așteaptă de azi înainte „de la bunăvoința din afară, drepturile sale de stat de sine stătător“. Dar chiar în cuprinsul tratatului sunt recunoașteri care sunt primej­dioase față de calomniile și campa­niile care s’au dus împotriva Româ­niei. Amestecul din afară este justi­ficat prin campania de intrigi și min­ciuni, după care poporul român ar fi „barbar“, „intolerant“ și că s’ar fi dedat la „programuri“ — și permi­țând această imixtiune., însemnează că recunoaștem drept adevărate campaniile și calomniile care ar pu­tea-o îndreptăți, precum și justi­ficarea intervenției din afară pen­tru a se garanta minorităților un trai normal în țara românească. Oricine își poate închipui ce trai ne-am asigura sub aceste auspicii, nu numai în tendințele de acaparare economică, dar și în supremația po­litică pe care unele state mari vor să și-o stabilească în aceste regiuni, precum și eventualele încercări de imixtiune care ar sluji scopuri domi­natoare, la care va trebui să ne aș­teptăm din partea Rusiei când a­­ceasta se va reînchega. Dar­­ avem nevoe de o autoritate neștirbită față de toți vecinii noștri — din care și dușmanii de ori care de­sigur vor căuta pe toate căile să recapete teri­toriile pierdute în războiul european. Să ne gândim la Bulgari, la rJnguri, precum și la vecinii de miazăzi cu care avem încă litigii teritoriale, la Sârbi. Admițând ipoteza semnărei tratatului, adică ipoteza în care Ro­mânia ar­e și învinsă în lupta pentru neatârnare și suveranitate,­­ ne pu­tem da seamă cum ar­­ spori nădejdile și în ce direcție s’ar îndrepta năzuin­țele vecinilor noștri de la miază­noapte sau miază-zi. Tot ceea ce am dobândit prin victorie și prin politica noastră statornică s’ar pierde ca o nălucire în vânt. Dar in­ situația de închegare inter­nă în care se află statul­­ român, nu are mai puțin nevoe de prestigiu în­­lăuntru, pentru a putea să-și îndepli­nească în pace consolidarea. Dacă luăm în considerație cât de puțin so­lidară s’a arătat acum în urmă popu­lația evreiască numeroasă, față de apărarea intereselor țării, ne putem da seamă ce poate va deschide drep­tul de imixtiune celorlalte populații din minoritate care vor fi astfel im­posibil de solidarizat, și care prin­­tr o explicabilă tendință centrifugală, vor aspira veșnic, peste hotare, dând naștere la nenumărate răzbunări și conflicte. Viața internă în România Mare va fi analoagă cu regimul sub care se afla Turcia înaintea războiului european. Se știe ce consecințe fu­neste a avut pentru imperiul Semi-­lunei și asupra dezagregării lui, regi­mul tutelei din afară început sub Ța­rul Petru cel Mare și care a conti­nuat până în secolul al XIX-lea când chiar jandarmeria turcească era sub controlul extern sau mai bine zis sub mai multe controluri, după zone și regiuni. Statul român, admițând dreptul de imixtiune, se expune la o acțiune de disolvare analoagă, a cărei primejdie e incalculabilă. Semnând clauzele de la Saint-Germain, însemnează să dis­trugem printr’o singură iscălitură nu numai independența și suveranitatea țării, dar însăși roadele și jertfele u­­riașe ale acestui război­ care ne-a dus la unitatea națională. Noi care am intrat ca popor liber în război ca să dezrobim, după biruință și dezro­bire suntem amenințați de robie. Este desigur o monstruozitate mo­rală incompatibilă din toate și mul­tiplele puncte de vedere. Se știe că în Germania a fost insti­tuită o comisiune de anchetă parla­­me­ntară asupra răspunderilor ce in­cumbă oamenilor politici germani a­­tât pentru dezlănțuirea războiului cât și pentru încăpățânarea de a-i fi dus până la extrem fără a se fi oprit o clipă asupra posibilitătei ce s’a ofe­rit cândva, și’n special în 1915, de a încheia pacea. Această comisiune și-a început ac­tivitatea încă din luna octombrie, sub prezidenția deputatului națioinal­ ger­­man Vermuth. . La prima ședință a comisiunei au fost chemați spre anchetare Bermann Hollweg, fost cancelar, Hellferich fost vice-cancelar și Bernsdo­rff, fost mi­­­nistru. In această ședință s’a luat în dis­­cuțiune și rolul pe care l’a jucat Ro­mânia în marele război. Se va vedea mai la vale cât preț au pus aliații pe interventiunea noastră în război și cum dintr’odată perspectivele s’au­ însem­nat în momentul intrării noas­tre efective la luptă. Propunerea de pace Președintelui Wilson După ce președintele a deschis șe­dința, deputatul Sinsheimer și-a pre­zentat raportul. El a declarat, între altele că comi­­siunea a avut la dispozițiunea sa toate documentele secrete ale mi­nisterului de externe. Dosarele Sta­tului major, ale ministerului de rizboi și ale statului major al marinei, vor fi studiate ulterior. . Punctul principal al acțiunei de pace a lui Wilson era rugămintea de a comunica condițiunile noastre con­crete de pace. Răspunsul secretaru­lui de stat Zimmermann nu făcu to­tuși nici o aluziune la acest lucru. Si­multan puterile­­ neutre c­omunicase­­ră că era de așteptat un apel, și că era timpul să fie luată în serios ac­țiunea lui Wilson în favoarea­­ păcei. Acest demers oficial al unei puteri neutre a fost cunoscut la Berlin, la 18 Decembrie. Răspunsul secretarului de stat Zimmermann a fost dat la 26 De­cembrie : el nu cădea urmare cere­­rei de a se indica condițuunile con­crete de pace. Ne va trebui să stabi­lim ce condițiuni de pace concrete erau la baza acțiunii noastre de pace din 12 Decembrie. Contele Bernstorff a făcut mai multe încercări pentru a obține, confidențial cel puțin condi­­țiunile de pace ale guvernului ger­man. Secretarul de Stat îl rugă, la 7 Ianuarie, să trateze în mod dilatoriu chestiunea condițiunilor de pace, du­pă care, la 9 Ianuarie, fu hotărît răz­boiul submarin „â­ou france“. .După raportul d-lu­i Sinsheimer, răspunzând Bernstorff, a spus între altele că Wilson a făcut la începu­tul lui August, adică la începutul răz­boiului, prima intervenție în favoa­rea păcei, încercare pe care a repe­­tat-o în Septembrie, dar care nu iz­buti de­oarece Londra nu dădu nici un răspuns. Bypăjin­g'as' ia RoiBânS&l Fn risfooă După intrarea României în război, colonelul House c comunică lui Bern­­storff că orice m­ediațiune de pace era de atunci în­­ainte imposibilă „de­oarece Antanta dobândise certitudi­nea absolută a­­ eforiei și ca atare va opune un fiu , de neprimire d-lui Wilson“. .Reese în evid­ență din aceste de­­claratiimi că în momentul când ur­mau tratativele­­ de pace, faptul că România și-a art­icat în balanța răz­boiului sabia sa vitejească, norii cari întunecau ,cerul «victoriei »pentru a­­liati se împrășt­i și orice posibilitate de m­ediatiune­­ exclusă. Intrarea României în răs­poi însemna o ga­ranție mai multei victoriei. DOCUME$fe^ RĂZBOIULUI Contributiunea Roiflilei la victoria aliaților Piapi Suteriye CT sia ^©mâniei fu­rt^b^itaS media i Antanta dobândise certify di* fisea őbs © 9yff§ a ^kt‡r­‡i ; noteT " ■ in facta luptă Pitlagora — care reducea totul la legea fundamentală a armoniei — așa că zgom­­otul ce îl produc as­tele în­­ mișcarea lor tr­ebue să fie imens. Hi t face nebăgat de sea­mă, pen­tru că ne-am­ obișnuit cu el. Ca și zgomotul rotațiilor în văz­duh a­diatrelor, marile pericole trec apro­ape neobservate și nesim­țite. Și cât de înifți sunt vrășmașii mortei. . j „ | j­ 1­­ . 1. •­­Mor atâția conteni înainte de-a fi i’ ‘ f cât erau sortită prin organismul lor să trăiască, tiSrt pricina­­ accidentelor de tot felul; mor de epidemii de ciu­mă, de holeră, variolă; mor do si­lii­ S necăutat.­­Face ravagii alcoolis­mul. Uneori se mănâncă prea mult, și guta se apropia, alte­ori se mă­ri âaxiă prea puțin și anemia,, doboa­ră. Se moare din pricina războaie­lor și din pricina epidemiil­or ce ele se produc. Fixau tematicul îl cu­noaștem. Da­r ni­ci o ««norocire nu smulge mai multe vieți, decât tuberculosa. Ea estie marea, secerătoare de vieți, asupra pericolului căreia trecem, cum simțul auzului nu percept, vor­ba Mii Pi­tagora, sgomotul probabil spăimânt­ător de mare al astrelor ce se rostogolesc în­­ spațiu. Doctorul S. Ji­mescu este unul din­­ aceia cari și-a pus și mintea și inima, și întreaga lui energie pen­tru a atrage instenția taliilor­­ asu­pra marelui, su­­pra imensului pe­ricol al ta­berei,'fose'. O broșură nouă, în care sunt con­­cen­trate toate 'sunt rolele scrise de acest om în intorviurl cauzei și pen­tru combaterea tu­berculozei,­trebue să fie considerată ca una din acele lucrări ce fac­­’ratmuri no­­i în miș­carea socială a t­rei țări. Și ce poa­te fi mai elocvent, ce p­oate fi mai puternic pentru înțelegerea­ perico­lului tuberculozei decât următoarea constatare a drobii Irimescu: „De la naștere până la vârsta de »epe ani, iminusa majoritate a popu­lației orașelor­­ X peste 95 l­a sută — ajunge să fie contaminată de tuber­­culosă“. Poate fi, drei, ceva mai de­s actua­litate și mai urgent decât lupta con­tra tubercu­losefi preconizată de doc­­torul-apostol ? Petronius hjfl figgjj, un politică criminală Ziarul „Universul“ cu No. 18 din 5 Decembrie c. publică sub titlul „Po­litica criminală“, un articol în care atacă politica unui partid, arătând că din cauza intransigenței sale, a­­ceastă politică a ajuns la un punct mort. ■ __ Nu știu dacă articolul din „Uni­versul“­este scris cu sinceritate, sau ca să servească un anumit partid. . Dacă un partid înainte de a intra în războiul ia măsurile cuvenite de a încheia o convențiune, semnată de Antantițti, și anume de către: Anglia, Franța, Italia și Fania re­­cunoscându-i tot ceea ce cere, și nu cerea decât ceea ce era drept și sfânt al său, recunoscăndu-i și dreptul de a lua parte la desbaterile Consiliului suprem. Dacă după terminarea războiului, Consiliul suprem nu ține seamă de semnăturile puse pe angajamentele luate dar mai mri admite dreptul de a lua parte la desbateri. Dacă pe lângă că nu ține seamă de angajamente­le­ luate, îți mai adaogă și alte obligați­uni, ca minorități, transit și chestiuni economice, fă­­cându-te ca din țară independentă ce erai înainte de a intra în război, să devii țară supusă și la ordinele altora, cred că e logic ca acel partid să nu primească semnarea unei a­­semenea­ păci. Răul însă­ nu residă aci, el trebue căutat în altă parte și el vine de a­­colo că persoane politice opuse, cari nu urmăreau­ atât interesul țarei, ci mai mult distruger­ea partidului ad­vers, pe când se aflau în străinătate au făcut concesiuni de teritorii, de minorități, de ordin economic și în acest caz Consiliul suprem se în­treabă: Cum se pot admite aceste condițiuni de un partid opus, iar de partidul celalt nul și pentru ca convențiunea înche­iată de acel partid să poată fi anihi­lată, tot partidul din opoziție a gă­sit cuvântul „Caducitatea conven­­țiunei“. Au mai găsit încă că America in­trând în război ulterior convențiu­­nei, ea nu mai are valoare. Și pe aceste argumente, ca să zice juridice, se căznesc a demonstra că­­ lumina poate fi înlocuită cu întune­ricul. Politica acestora din urmă, poate fi numită criminală, iar aceea a partidului care se bazează pe con­­vențiunea semnată, pe logică și dreptate, nu poate fi decât politica­­ simțului curat românesc, sau politica națională și dacă­ toți Românii ar fi fost la acelaș diapazon, susținând cu tărie drcpt­ rila consfințite prin convențiune, nu se ajungea la poli­tica criminală, preconizată de ziarul „Universul“, în mod pătimaș. Unul din public zi eu ,Neamul românesc“ ca și celelalte ziare naționaliste, „izbânda“, „A­­’devărul“ etc. dau ca ultim­­ argu­ment al politicei dn robie a țarei că „suntem goi și fără lemne, și nu vom putea nici să ne îmbrăcăm, nici să ne încălzim iarna asta“. Dacă în Moldova pribegiei noa­stre s’ar­ fi spus că treime să ne ple­căm Capul pentru c­ă n’avam ghete— cum n’aveam cu adevărat atunci — nu ajungeam la Mărășești și la Mîlrești. Va recunoaște și istoricul N. Ior­­gia, că un neam nu-și câștigă drep­turile lui la viață, prin astfel de considerațiuni negustorești! * Declarațiile prințului regent al Serbiei cu privire la semnarea pă­­cei se termină cu înțeleptele cuvinte că „suntem convinși de marea răs­pundere față de poporul nostru, a semnărei tratatului“. Să reflecteze la această răspun­dere a ei cari văd în act­ul semnărei păcei, o formalitate oarecare: o for­malitate care face din o țară liberă, una robită! tgmyxrși kAi au eBșwmm­m up jw­mmmmmmtm. O carte de mare actualitate și to­tuși cu caracter de document, care va servi minunat de bine pe istoricii vremurilor de azi, și ai situațiunei României, este acea datorită d-lui Mircea Djuvara, cu titlul: „Trebue oara să semnăm tratatul cu Austria?“. E de ajuns să schițăm cuprinsul ei pentru a ne da seamă de însemnăta­tea ei pentru cunoașterea în straturi cât mai largi a mărci chestiuni ex­terne. Clatóssl© ecsnpiRlce si ps,es © en­a­nsisi ©rată 1 18 © 1­ 0. Mi­roșa Djuvara ne dă întâiu textul și înțelesul­­ articolului 60 din tractatul cu Austria, din care reese „cum Mârâie Puteri cer ca România să primească dinainte drept bune toate măsurile pe care numai ele vor crede de cuviință să le iii pen­tru a ocroti la noi pe cei ce se deo­­sibesc a pe marea, mulțime a Romîni­­lor și a creștinilor, adică pe evrei, Unguri, Săcui, Germani, Ucraineni, Ruși, Sîrbi, Bulgari“. In al doilea rând acelaș articol im­­pune ca „toate mărfurile din străină­tate să nu poată trece pe la noi de­cât numai așa cum vor vroi Marile Puteri și nici nu vom mai putea cum­păra nimic din străinătate, nici vin­de nimic ori tinde în străinătate de­cât numai cu voia Marilor Puteri“. Citim mai departe, apoi, explicarea clară a celor mai însemnate articole din tratatul special, și ne oprim cu un sentiment de mâhnire pe­ care orice inimă românească îl va înțele­ge asupra următoarelor cuvinte din „Preambulul“, tratatului special: ,-Avînd în vedere că, in tractatul de la Berlin, independența Regatului României nu a fost recunoscută decât sub rezerva unor anumite condiți­uni . Că, de altă parte, Principalele Pu­teri Aliate Și asociate doresc a re­cunoaște fără condițiuni indepen­dența Regatului României, atât asu­pra teritoriilor sate celor vechi cât și asupra nouilor sale teritorii“ Se piine Sn dSscutie Ináé După războiul jertfelor nenumăra­te, Aliații pun din nou în discuțiune tratatul din Berlin, și fac să depindă independența țărei, care exista înain­te de intrarea noastră în război, ală­turi de Aliați, de anumite condițiuni pe cari ei ni le impun! O durere și o jicnire mai mare națională este oare posibilă ? Chestiunea Foarte interesante și lămuritoare pentru înțelegerea problemelor la or­dinea zilei sunt capitolele asupra mi­norităților, din care reținem ca pen­tru viitorime următorul articol impus de Aliați: „Art. 11.— Orb­ii nu vor fi ținuți a face, nici un act care ar fi o căl­care a Sabatului, lor, și nu vor fi lo­viți de nici o decădere dacă nu vor merge în fața Tribunele­or ori a în­deplini actele egale în ziua Sămb­tei“. „România arată gîtului său de a nu face sau lăsa a se face alegeri, fie generale, fie locale într’o zi de Sâmbătă: nici o înscriere electorală nu va trebui făcută Sâmbătă“. Robirea Esencenică Pentru a înțelege robirea noastră economică, impusă de tratatul cu Austria e de ajuns să cităm următo­rul articol: JArt. 11.— România se leagă a mi încheia nici un tractat, convenție sau înțelegere și a nu lua nici o mă­sură, care ar împiedica-o de a fi părtașe la m­ica Convențiune Genera­­lII, care ar putea fi încheiată sub auspiciile Ligei Națiunilor în vede­­ea unui tratament echitabil pentru com­er­țul celorlalte State în scurge­rea unui timp de cinci ani, înce­pând acta punerea în putere a trac­tatului de față“. Analizând aceste clauze d. Mircea Djuvara, ne arată pericolul creiat prin ocrotirea minorităților, care ar avea de acum in­colo o tendință centrifugă față de statul nostru: „Nu e cu putință ca cetățenii care vor avea necontenit ochii ațintiți spre Statele streine de la care așteap­tă ocrotire, să se unească cu intere­sele statului în care trăesc. Înlăuntru, Statul Român nu va mai putea avea zile de odihnă; și în­ loc să­ fie împăciuitori mulți din ei vor aștepta cu nerăbdare prilej­urile să ne caute pricină de ceartă. Pe de altă parte, și aceasta este în­­­că mai primejdios, Statele streine, or de câte ori vor avea interes nu vor vroi să ne facă vre­un rău, se vor putea amesteca în treburile noa­stre lăuntrice fie aducând neînțele­gere între cetățenii țărei noastre fie schimbând de adreptul măsurile pe cari, împins de nevoi, va trebui să le ia, poate, guvernul nostru. Ca, să ne dăm seama bine de c­e grea e primejdia care ne amenință astfel în toată propășirea noastră, n'avem decât să aducem aminte că aproape toate faptele mari pentru neamul românesc ale înaintașilor noștri în tot cursul veacului din ur­mă a­u fost făcute împotriva voinței hotărî­te fie numai a­ unora din Ma­rile Puteri, fie a tuturora împreună, cu lupte și după jertfe grele: astfel, ca să nu vorbim de prea mulie, este unirea principatelor dela 1850, înte­meierea dinastiei, războiul din 187$ așezarea neatârnărei noastre desă­vârșite și apoi a regatului, și așa mai departe. A ne supune în zonni voin­ței streinilor și a le da, arme așa de grele ca cele care ni se cer astăzi împotriva noastră, este a opri de­si­gur propășirea mai departe a nea­mului nostru pe viitor“, ieșita cu dreptul ..... în studiul acesta găsim apoi în mod luminos expusă concepția cu tot­ul contrară spiritului democratic ce a domnit la Conferința Păcei. E de a­­jiuns de altfel a spune că președintele Wilson a afirmat precis că singură forța va menține pacea în lume pe când tocmai restul războiului contra Germaniei, a fost ca forța să fie în­locuită prin drept. Iată cuvintele președintelui Wilson: „Eu am nădejdea, că vom ajunge—­ acesta e scopul nostru —la o lucrare împreună prietenoasă de bună voe pe singurul temei 11 cu putință. Acest te­ mciu, trebue să-] spunem: numai de acolo de unde vine forța va fi ți­nută pacea; în forța singură stă ga­ranția supremă a acestei păci“. Se va urmări apoi cu cel mai ma­re interes capitolele asupra tratatului de Alianță dela 4 .August 1916, arti­colul 60 din tratatul de pace cu Aus­tria, tratatul special privitor la mi­norități, și în fine expunerea ședin­țelor plenare­­ ale Conferinței din zi­lele de 29 și 30 Mai 1919, după note­le steno­grafice. Este de ajuns credem aceasta ex­punere pentru a înțelege inse­mnăta­­tea studiului ce d. Mircea Djuvara i-a scris MARILE CHESTII ALE ZILEI ternarei gătit tn Austria si ni­mit «ii Bin studiul d-lui Mircea Djuvara bsrhk ­—ooxvoo­ Finanța naționala si llnnnto internaționala de VICTOR SlWiSCU Suntem în plină epocă de trans­formări, de­ pregătiri, de organizări. Cine nu are astăzi un plan de refor­mă ? Cine nu găsește astăzi totul de criticat și de îndreptat, cine nu pre­conizează metode noi, oameni noi, lu­cruri noi! Ce s’a făcut ân tara a­­ceasta, vreme de peste o jumătate de secol, cu străduințe și jertfe, care poate echivalează zelul actualilor no­vatori, este socotit ca fără valoare, urmând ca totul să se refacă șî să se modifice, după concepțiile noi, ale celor mai noi personagii, ce au apă­rut la suprafața unei vieți politice noi într’o țară înnoită. Ce poate re­prezenta acest curent, căci fără în­doială ne găsim­ în fa­ța unui curent ? Are el baza solidă, de la care se poate aștepta cai adevărat o operă reală și mai ales viabilă? Ar fi poate greu să se dea un răspuns. Ne mulțumim deocamdată numai cu o­ constatare. Ceea ce este precis, c­­eea ce se poate dovedi cu fapte reale, ceea ce nu poate scăpa unu­i observator obiectiv și li­niștit, este că ne aflăm în fața unui decor, pe cât de atrăgător, pe atât de mincinos, și s’ar putea spune chiar foarte primejdios. Realitatea este cu totul alta, decât cea bănuită de ma­rele public, care nea­vând toate ele­mentele de judecată la îndemână., și lăsându-se informat numai din a­nu­mite izvoare, este aplecat a socoti a­­parenta cel mai primejdioasă, drept o realitate plină de adevăr. In multe direcțiuni se poate face o astfel d­e constatare. Nicăeri nu se poate evidenția mai complect, ca pe terenul financiar. Anul 1919 reprezintă fără îndoială o dată epocală pentru piața noastră financiară. Nici când, modesta și mai ales tânăra noastră finanță—să-i spu­nem „la haute finance“ — n’a înre­gistrat transformări și pregătiri de intensitatea celor ce au avut loc în cursul anului ce­ stă să se sfârșească. Din avalanșa de­ operații și combina­ții apărute pe spiată, se distinge însă, cu o claritate , nu poate scăpa nici unei mnitați cercetătoare, de asemenea a două curente,­ bine precizate, tin­zând la rezultate diametral opuse, ori­câtă sforțare se face de a se ascunde prăpastia ce le desparte. Este vorba de curentul finanței nationale pus faț ă in față cu acela al finanței inter­naționale. Se p poate contesta, prezen­ta acestor două curente? Este sau mi adevărat că pii­a noastră financiară este astăzi tere­nul pe care se anga­! i.­.­­.ă o luptă ț­ronunțată, înverșuna­­t Ui, hotărâtoare si­re finanța care în­ț­­elese a-și rădăcinile ci numai­ pe pământul românesc și­ finanța ca­re­­ nu alege izvoarele de alimentare, numai mijloace de luptă să aibă? Evi­dent da, și nu credem să se poată contesta acest fapt. Ce urmăresc cele două curente fi­nanciare? însăși denumirea lor lămurește în­deajuns, dar o precizare mai mult, încă nu poate fi de prisos. Finanța națională înțelege, că în cuprinsul unei economii naționale, fericit complectată prin marele act politic al Unirei tuturor provinciilor românești, să ia asupra ei, greaua sarcină, destul de îndelungată și de­­ bogată în tot felul de piedici, de a pu­­­­ne în valoare bogățiile solului și sub­­solului nostru, prin puterea capitulu­­­­ii intern, prin energia brațelor noas­­­­tre, și prin prudența și chibzuință in­­­­teligențelor, ce ni le oferă poporul­­ nostru românesc. După experiența a­­­­propiată a unei invazii străine, sun­­t tem în dreptul nostru necontestat a­­ ne sili din răsputeri a­tirade către țe­lul urmărit de energia financiară ro­­­­mânească.­­ In fața acestui curent, destul de limpede în manifestările lui se ridică și se afirmă tot mai mult curentul !,profivn­ c al finanței Internațional"«,­­carc, în interesul unei cauze nrmăr­­i turis­te, urmărește cu st­râvnă, ca o ‘ perseverență și prin ajutorul unor mijloace, nici odată mărturisite, dar în­totdeauna aceleași, de a stăpâni e­­conomia națională românească, în așa fel, în­cât mâine să poată spune, a mea este țara aceasta. Va veni în curând prilejul să pre­ci­zăm mai mult aceea ce astăzi numai indicăm. Se va cunoaște odată tot ce s’a pus în mișcare, pentru a se asi­gura o izbândă, care nu­­ poate bucu­ra decât pe aceia, care nu sunt capa­bili să slujească o idee și judecă o si­tuație, numai cu mâinile vârîte în bu­zunarele pline. Astăzi evenimentele se desfășoară cu atâta repeziciune în fața marelui public, încă putința de discernământ, este fără îndoială mult micșorată. Când însă lucrurile vor intra în mod firesc ioc făgașul normal, când provizoratul de astăzi, — ab­solut firesc epocii de tranziție în ca­re ne găsim — va fi înlocuit cu nor­mative pentru durată mai îndelunga­tă, de abia atunci poate se va evi­denția și acelora, cari astăzi se lasă amăgiți, da­că finanța națională sau cea in­ternaționa­lă, este cea îndreptă­țită să obțină victoria în lupta ce s’a angajat. Nu re­sfirm­a mărturisi adi, că for­țele de care dispune banul internațo­­nal­­ sunt infinit- superioare celor de care dispune banul nostru românesc. Este evident că față de onestitatea metodelor de lucru, întrebuințate de finanța internă românească, duplici­tatea și machiavolizmul finanței in­ternaționale sunt cu mult superioare Lipsa unui solidarizat financiar româ­nesc este desigur una din cauzele pentru care izbânda finanțe­ interna­ționale este mai ușoară. Intră însă între primele datorii ale oricărui ce­tățean cuminte și prudent, a urmări cu toată agerimea cele două curente, care astăzi sunt angajate într’o lup­tă inegală, și a da banul lui, cinstit și curat, acelui curent, prin care să se poată mândri și el, că a contribuit la afirmarea unei finanțe, singura în­dreptățită a lua în mâna ei, organi­zarea unei economii nationale între­gite. VICTOR SLAVESCU 30/XL 919. * ... —~——­­«gffXXZ?'? ­ji

Next