Viitorul, ianuarie 1920 (Anul 14, nr. 3568-3584)

1920-01-15 / nr. 3576

f 0 „anumită B­iblioteca Universităței din Iași &Ht. "Ill zJ~ itteni Misiit SOCIALISMUL AIUREA BELGIENI - CarasisryS natea! a) sociali filop 2§MgaLt^».»i§^at »M £ tesurier? centate asegeri - Ultimele alegeri din toate­­ a. . n’au fost pentru socialiști o ca de mândrie, deoarece aproape p j­­tindeni ei au fost înfrânți, mai ales din cauza conturului prea bolșevist al programului pe care și-l fixase anume pentru aceste alegeri. La a­­ceastă regulă generală este și o ex­cepție, care cu toate excepțiile con­firmă regula. E vorba de Belgia unde socialiștii au văzut dintr’o dată numărul lor dublat de la 40 la 70. Succesul socialiștilor belgieni Este interesant de­ a cunoaște se­cretul acestui succes și mai ales mo­tivele cari l-au determinat, motive care nu sunt desigur aceleași cari au provocat înfrângerea socialiști­lor din celelalte țări. Explicata : o dă d. Louis Piérard care a făcut co­respondentului belgian al lui „La Vietőire“ o expunere complectă a si­tuației politice din Belgia. D. Louis Piérard, el însuși ales so­cialist, dă ca motiv al succesului so­cialiștilor belgieni, intr­oducerea su­f­fragiului universal pur și simplu.] Or acest sufragiu funcționează în Franța de mai multe decenii și el n’a împiedecat dezastrul socialiști­lor, cu tendințe bolșeviste în alege­rile din 16 Npontime. Instalarea su­fragiului universal nu poate expli­ca decât în parte victoria socialiști­, îori belgieni­i dezbateri regi­strat ani­i dea­rândul în „ «’buna parlament­ară"* și la „Central­a unde redacta darea de seamă apat­­ică. El cunoaște deci caisa, și ce­l o mișcă în ea, ca și toate secretele :i. Um asemenea­ bărbat este în mă­sură a cunoaște mai bine ca oricine situația politici în general și în special acela a partidului al cărui membru este. Comstaturile sale vor lămuri definitiv o chestiune care a fost prezintată­­ așa de des sub o lu­mină falsă. După afirmațiunile au­torizate ale d-lui Piérard nu va mai putea veni nimeni să susție că suc­cesul partidului socialist belgian s’ar datori adorați unei fervente a idealurilor roșii, a asiaticilor și i­­conoclaștri­or moderni Lenin- Trotzky. AM& al doi­spre­zecerea N­o. 3570 ABONAMEF REDACȚIA un an un S­ăl*­iții 60 Le 10 t „ „ ,VIITOBTTLi K) Lei i0 Lei STRADA ED6ARȘ QUINET No. (Vis-â-vis de Hotel CaES®- ■ U. Telefoanele: l 'A. ADMINISTRAȚIA p, STRADA ACADEMIEI Nc. 17 pc£U%_ șt Administrației £9/2? 3/11 ta* ANÜNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administrația ziarului, str. Academiei 17 și la toate Agențiile de publicitate Faptul că oamenii politici pot lua . Astăzi atitudine împotriva presei, și Ș ® se pot aduce învinuiri acestei p>>­ți în stat în aplauzele Parlamentu­lui, este desigur simptomatic și în­dreptățește cu prisosință revolta o­­piniei publice împotriva organelor care au pretenția s’o influențeze și s’o conducă. O logică elementară te face să scănuești că trebue să fie ceva pu­tred în presa noastră. Toată suflar­ea românească este astăzi preocupată de două chestiuni­­ vitale, întâi grija unității naționale și a apărării față de atacurile din afa­ră, un punct asupra căruia nu există nici un decaprd în­­osebitele cercuri sau straturi sociale. •— și al doilea, grija pentru ordinea internă și­­ pen­tru asigurarea formei de­­ guvernă­mânt. Atât Parlament, conducă­to­rii, cât și poporul, sunt cu t­oții adânc pătrunși de cele două primejdii, iar opinia publică având deplină cunoș­tință de pericolul exceselor bolșevi­ce, ia o vădită atitudine în contra lor, manifestând pe fiecare zi o solidari­tate tot mai puternică. Revolta po­porului în contra oricăror încercări anarhice s’a manifestat în toate ță­rile din Europa și așa se explică strălucitul i­iezule­­ț pentru siguranța internă, pe cărți dat alegerilo­­rin Franța. Această reacțiune se observă nu numai în straturile capitaliste sau în rândurile intelectualilor, dar chiar în massele populare de la sate și orașe, cari alcătuesc majoritatea neamului și care nu ar admite în ruptul capu­lui ca să li se primejduiască pâinea cea de toate zilele pentru a face pe gustul agenților lui Lenin și Bela Kun- . "sinele se vede acestor încercări anarhice­ crimina­le ? Dintr’o „anumită“ presă scrisă în limba română, dar nu românească. Nu­­ putem crede că Adevărul, izbân­da, Dimineața, Avântul sau Mântui­rea ar avea pretenția să se creadă presă românească. Poate că dintre organele­­ suspecte pomenite mai sus, acel care are linia de conduită mai clară e Mântuirea, a cărei firmă este pe fată antinațională și care se adre­sează unei categorii "Speciale de ci­titori și anume acelora dintre evrei cari vor să­ fie și români și sioniști" totodată, cu alte cuvinte să împace capra cu­ varza după șmecheria le­gei Delbrück, făcută de nemți pen­tru a înlesni dubla cetățenie, adică spionajul și uneltirea. Mântuirea are pentru noi acest avantaj, de a con­stitui o primejdie mărturisită și deci mai u­șor de înlăturat. Celelalte­­ patru ziare însă Adevă­rul, Avântul, Izbânda și Dimineața, pitulate sub un camuflaj lesne de ri­sipit, vor să­ fie ziare pentru marele public, ale tuturor straturilor și ale tuturor neamurilor, au pretenția să formeze opinia publică, să trezească și să alimenteze curente,­­ într'un cuvânt să ia parte activă la viața noastră națională. Opinia publică știe însă lămurit cine se ascunde în dosul acestor or­gane vrăjmașe ființei noastre etnice. Acestea slujindu-se din când în când de­ oameni politici din țară cărora le satisfac anumite ambiții sau interese, s­unt de fapt în solda scopurilor străi­ne și în serviciul finanței­­ internațio­nale. Iată pen­tru ce opinia publică ro­mânească se revoltă și înfierează a­­ceste organe care sunt un mijloc de propagandă străină și o armă a a­­narhiei.­­ Dacă publicul din vech­iul regat, o­­bișnuit ,cu presa revoltei și cu co­­­rupția ziarelor, de când cu subven­ționarea Adevărului de către socie­tatea I. C. A., se arată impasibil față­­ de această destrăbălare, frații noștri din noile provincii care au înțeles presa numai ca apostolat și ca armă de luptă pentru idealul național, nu se pot deprinde cu violențele și ca­lomniile acestei „anumite“ prese și de aceea revolta Lor e mult mai ma­re decât a noastră. Iată cum se explică faptul că as­tăzi • p­oate lua cu succes atitudi­ne în pintra , preseî și în aplauzele Parlamentului, se pot formula acu­zări grele și justificate. Astăzi când se reînoesc atâtea a­­șezăminte și când se formulează noua Constituție a României Mari, găsim că e destul de îndreptățită problema asanării presei, reorgani­zarea ei, tărmurirea libertanajului și garantarea celei mai solide libertăți printr’o lege severă, dar dreaptă, mai ales oglindirea Zi CU Zi D. N. Tonga este foarte supărat că s'a datî voie în a­cest an să ei nou le vicleimul. Drea voeste să se știe că parfem­entul e înrobik și că nu t­re­­bu­o redeschis prin mijloace indi­recte ! _Tonii.se­­ miră de ce d. Mehedinți ist3'.--î rț -atât de Toaste dragostie pentru, țărânăști, D­ atoă ei și-tar aduce amin­te de faptul că d. Mehel­simți a fost teologul de minister al d-l­ui Garoifli­­de, co] cu robia țăranilor, atunci am în­țeleg­e perfect de bine dragostea de azi a­­ lui Maheldfinți, a acelui om care a fost atât de bun tovarăș al d-lui Al. Marghiloman în opera­ lui națională ! *■ „Neamul românesc“ priblic­ă o cu­getare, care o «socotim sip ui­îtoare pentru directorul acestui ziar: „O­­mnul care refuză să privească ches­tia din punctul de vedere al adver­sarului, e un om necinstit“. D. C. Mik­e are următoarele cu­vi­nte amabile despre noul ministru de interjie: „D-rul Lupu a intrat în guvern ca un adevărat lup, ca să sfâșie și să facă să dispară tot ce-i rău și rău­făcător. Dacă îi se ia toate însuși­rile sale personale, atunci lupul este schimbat în câine de curte, și la a­­ceastă schimbare nu cred să aspire ministrul de interne. Intre lupul în libertate și lupul din captivitatea menageriei este o diferență colosală. Cei dîntâia își caută hrana și, grație ghiarelor și dinților săi, o găsește. Cel de al doi­lea, așteaptă cu răbdare să-i aducă îmblânzitorul hrana zilnică a ro­biei“. Iar d. Const. J Bacalbașa, în „Ade­vărul“ spune un Ios: "„Domnul ministru de interne ac­tual și-a inaugurat intrarea în func­țiune aplanând, printre alte greve, și pe acea a birjarilor. Nu e nimic maii ușor decât să aplanezi o grevă admițând toate cererile greviștilor“. D. dr. Lupu anei ocazia să repete: „Ferește-m­ă Doamne de prieteni, că de vrăjmași mă apăr singur!“ Caracterul național al partidului socialist gerșian Sporirea efectivelor sindicaliste în timpul războiului nu poate nici ea explica suficient o asemenea vic­torie cu adevărat extraordinară. Trebue să fie cauze cu mul mai a­­dânci și deputatul belgian le atri­­bue în primul rând caracterului pro­fund patriot și național al socialis­mului belgian. Nici­odată, spune d. Piérard, partidul muncitoresc bel­gian n’a pierdut noțiunea datoriei și a apărărei naționale. Eroarea""­pen­­tru bolșevism și dezordine este notată în massele populare belgiene. Socialismul belgian este realist. Vin­decat de orice metafizică revoluțio­­nar­ă, de orice verbalism, partidul socialist belgian aspiră mai cu sea­mă la cuceriri pozitive și trainice. Dovada acestora s’a făcut odată mai mult și în mod formal la con­gresul socialist ce­ a urmat după a­­legeri și în care s’a discutat ches­­ti­unea participării la guvern. Par­ticiparea a fost votată la acest con­gres cu 1400 voturi contra abia, 1­10 voturi, reprezentând minoritatea ,b­olșevizantă“ a cetățeanului Jac­­ginote. Un bun cunoscător al situației Apela care vorbește așa nu este un parlamentar nou-nouț dispus a vedea toate în i8 oz, ci un obișnuit a­l reprezentațiunei naționale, a căror NOTE Triviatisarei uMelor Sărbătorile Crâcni­nul­ui au dat ră­gaz și celor mai ocupați oameni ai zilelor obișnuite să-iși aducă aminte de zilele copiilăriei pentru totdeauna pierdute.­­ Și înch­izând ochii finii amin­ti­ri­­lor se deapănă ca pe un fuior de tens. Iată grija bn­ând ca a doua zi să­­ arvem, copii, ^ ra,rir.e nciarutre po­mul de Crac?­A^c«'ne era priarura im­­p­resia ide­aliă ș i ochilor noștri can­­diaj.; iată masa mare a fam­ilieii reu­nite cu bunătăți, cu vinn vechiu și cu naivele uitări de trai îndelungat al tiuțulor acel­o­ri­a ;ani de atât de mult sunt aci Ima în pământ. Dar peeaee eare și m­ai mult în re­lief lin vremurile apruse e n­oaptea ajunului de Crăciun cu colindele ve­sele — pa­tronista când veselia nu fugi­se încă niici căminurile noastrlre, ca x­ând rndicile la venirea viftorului»— cu cântecite vechi, cu urările sim­patice, apoi „Stiaua“ și „Vredeismul“ care ne scule noaptea din somnul cel mai dulce, pentru ca în sune­tul ascuțit al fJiuerului, să vedem teminogiu­l lui Irod, eu Paiața sg’o­­r bie cu „mutul“ îndrăzneț și­­ păpu­șarul glumeț !­­Ș’au dimis toate, cum un vechiu ein­te« bătrân­­ese -s« prăpădește cu toa­tă m­elan­colia lui Barbu Lăuta­ru, ca­re nu poiarte face ca e © carie e vechiu să disipară. Totuși ascu­ltâiwl pol­iti­dele din a­­ce­l an, și cîntecete de sleia, am ră­­mas idhxreros impresionați­. Destul căi „polecii“ vieneze au înlocuit la sate „bătutele“ și „stamba” orășenească, iu­ fie lucrate de ,mână; ntepi dori ca piefr­enurile de cîntece lăutărești la modă să ia sul­stitu­ie vechilor cî­n­­tece patru­alibiale. E o sfidare a bunului guslt, o im­pietate fată­ de trecut, o trivialisara a vechei, noaisti^e tra­d­i­ții com­i­ce, contra căreia nu numai toți oame­nii cari pricep valoarea tra­d­ițiilor trebuie să reacțio­veze, ciar­ autori­tă­­ți­le cu forța ce le stă la îndemână ar trebui să intervină energic- Mod-a varo și ea, limite este ca ea să nu jic­nească tradițiile, bunul gust și bunul simt­ Petronius O EXPLICAȚIE NECESARA Ziarele vorbesc cu­ insistentă des­pre iminenta­­ lemm'lime a d-lui Bon­ Pescu, ministrul industriei și comer­­­­țu­lui, și partizanul „granițelor eco­nomice“ înăuntrul tarei... Nu șihn dacii a. Bunlescu s’a ima­ tărât în sfârșit să-și consacre exclu­siv competința la realidrea refor­mei agrare în Ardeal, după cum se afirmă. Știm însă că unele măsuri lvM­e în timpul din urmă la depar­tamentul pe care-l conduce, ar avea nevoie de câte­va lămuriri pentru opinia publică nedumerită. Astfel, o informație cu caracter oficios m­iMioqu­l în ziare spune că s'a­­ vordjit o autorizațiune de ex­port pentru un număr de 3000 va­­goane petrol brut,­ la Fiume. Faptul e surprinzător. In adevăr, lumea nu înțelege cum se face că atunci când păcura e un combusti­bil așa de necesar industriei și căi­lor noastre ferate, și trebuie deci să rămână în țară unde domnește o a­­devărată criză’ de combustibil, — s’a putut acord­a un asemenea permis? In ches­tiunea­ exportului produse­lor petrolifere, toate guvernele a­­doptaseră o normă de care nu s'au depărtat, și care era conformă cu interesele noastre economice. Era vorba ca rafinarea ticului sa se facă în latră, și, dacă, pentru anu­mite avantagii, se exportă această bogăție, exportul să nu se fa­că de­cât sub formă de subproduse. Ar fi interesant deci ca guvernul să dea explcațiuni asupra acestui export, și asupra avantaaiilor spe­ciale pe cari le-a obținut desigur, pentru ca să renunțe la­­ un princi­piu atât de sănătos ca cel expus mai sus. E de sperat că dorința legitimă a celor cari urmăresc deaproape apă­rarea intereselor noastre econo­mice va fi împlinită, și explicațiile la cari opinia publică are dreptul, nu se vor lăsa așteptate. I O L ECOURI țară care nu sufere de lipsă de hâr­tie este de­sigur Anglia, unde numă­rul de anul nou al lui «Times» apă­rut în formatul obișnuit al gazetelor de la noi conținea 24 pagini, afară de supli­mentul literar care număra singur vre-o... 12 pagini a Londra s’a vândut de sărbătorile Crăciunului o șuviță de păr de-a lui Napoleon și una a lui Nelson. Una a fost plătită cu 20 livre, cealaltă cu 19 livre. Onitorul Oficial din Madagascar «Jour­nal oficiel du Madagascar» anunță în numărul din urmă că la Saint- André de la Réunion, s-a închiriat prin licitație publică un imobil cu toate depen­dințele sale cu prețul anual de «un franc» pe termen de patru­zeci de ani. imobilul va fi transformat în hotel. O chirie anuală de un franc, iată ce ar putea ispiti pe mulți locuitori fără adă­post de la noi, să riște un voiaj în Ma­dagascar. stin­gerea unui nou Președinte al Repu­­­­­­blicei franceze în locul d­lui Poin­care. Pronosticurile presei franceze sunt foarte rezervate, totuși «Echo de Paris» se ha­zardează a declara ales de pe acum pe d Clemenceau cu 780 voturi cel puțin. Zia­rul își bazează afirmațiunea sa pe faptul că actualul prim-ministru francez n’a po­sedat nici­odată în lunga sa carieră poli­tică «atâta stăpânire de sine, delicatețe și mlădiere unite cu atâta istețime și adân­cime». AMERICA ȘI CONFERINȚA PACEI ROLUL PREȘEDINTELUI (01L1011 In CO11FERIHTH -Destăinuirile d-­oí finite Chrrsasine— r­P-l Clearenesan n’a fost bine.Informat asu­pra puterilor ce i ® avea președintele Wilson din partea poporului american D-l André Chéradame scrie în »De­mocrație Nouvelle“ sub titlul „Pro­be că pericolul­­ Wilson putea fi în­lăturat“ un articol­ în care arata că <J. Clemenceau fiind inexact informat asupra situațiunei americane, nu a putut provoca o înțelegere și o coo­perare între d. Wilson și membrii reprezentativi ai opiniunei dominan­te din Senatul american cu privire la hotărârile pe care urma să le ia Con­ferința de Pace. D-l Tardieu, căruia d. Cheradame îi atribue calitatea de a fi fost infor­matorul d-lui Clemenceau, ar fi tre­buit să fie președintelui Conferinței ed Pace, — spune articolul urmă­torul limbaj : „D-l Wilson vind la Paris contra­riu voinței opiniunei americane care i-a arătat că vrea să-l­­ vadă rămâ­nând la Washington. Dacă d. Wilson a trecut peste acea­stă voință, acea­sta se datorește faptului că, sustras la Paris de sub influențele ce se exer­citau asupră-i la, Washington putea face să triumfe ideile sa­le personale asupra păcei și’n special Societatea Națiunilor. Ori aceste conceptiuni personale ale d-lui Wilson au fost dezavuate de poporul american care în alegerile generale dela 6 Noem­­brie s’a pronunțat categoric pentru o „predare necondiționată“ a Germa­niei. De multă vreme, senatorii ma­­jorită­tei republicane din Senat au de­clarat că nu vor ratifica un tratat conținând un pact al Societatea Na­țiunilor considerat contrariu doctri­nei lui Monroe. fi trebuit să convoace Senatul ame­rican în sesiune extraordinară spre a lua înțelegere prealabilă asupra propunerilor esențiale pe care ar fi vrut apoi să le adopte Conferința. Poporul și Senatul american nu s-ar fi putut formaliza pentru o cerere în acord cu dorința acestora. Fapte doveditoare Si d. Cheradame, citează urmă­toarele fapte care stabilesc că s’ar fi putut rezista d-lui Wilson : 1) „In afacerea Fiume, intervenția d-lui Wilson contra guvernului ita­lian depășind marginile raționale, a­­mericanii au fost atât de satisfăcuți văzând rezistența contra autocratis­mului acestuia încât oprin­urrea ame­ricană a susținut pe Italieni contra președintelui, deși acesta din urmă avea dreptate din punctul de vedere tehnic. 2) Lloyd George, în înțelegere cu d- Clemen­ceai, s’au înțeles și cu par­tidul republican al Statelor­ Unite a­­supra acceptării unor rezerve asu­pra tratatului de pace și’n special a­­supra celora relative la Societatea Națiunilor. Aceasta însemnează că d-l Cle­­menceau ia astăzi în­­clegere cu se­natorii americani, adică face astăzi ceea ce ar fi trebuit să facă cu mullt mai înainte. Și aceasta fiindcă nu, a fost suficient informat. Ce regresă mta la­­ ante­­rință Președintele Wilson " Trebue să se știe că d-l Wilson nu vine la Paris ca plenipotențiar ale cărui angajamente vor fi ratificate. D-sa nu este la Paris decât unul din cele două elemente americane între care trebue să existe acord pentru a avea siguranță că tratatul va fi ra­tificat. In adevăr, articolul III din Con­­stituțiunea americană prevede că „președintele va avea­­puterea, în urma avizului și consimțământului Senatului, de a încheia tratate, când aceste tratate întrunesc majoritatea a două treimi din senatorii prezenți“. Deci, — Scrie -d-l Cheradame, — aci se vorbește și de avizul și de consimțământul Senatului. €@ a? fi sa d. C8.res ©ri«ea» De partea sa, d-l Clemenceau ar fi trebuit să răspundă d-lui Wilson: „In practică sunt în imposibilitate să iau îm­ consMerație aic­i propunerile dv. înainte ca dv. să fi realizat îm­preună cu Senatul american, organi­zarea pe care ați voi-o dar care să’mi fi dat cel puțin quasi-certitu­­dinea că Senatul dv. va ratifica ho­tărârile Conferinței. Nu cer decât sa lucrez cordial cu dv. și cu Senatul american, prin intermediul dv., deoa­rece dv. și Senatul american consti­tuiți cele două autorități americane ai care Constituțiunea dv. îmi im­pune obligațiunea a mă pune deza­cord“. .Desigur, — scrie d. Cherindtaine,­­­­d. Wilson s’ar fi supărat însă s’ar fi găsit în condițiuni cari nu i-ar fi per­mis să găsească sprijinul opiniunei publice americane. Și atunci, d-sa ar facă joi 15 Ianuarie 1920 Doua politici este netăgăduit că una din cau­zele deprecierei valutei naționale es­te și inflațiunea monetară provocată între altele $3 de necesitățile unei omisiuni forțate la care Banca Na­­­țională a fost silită prin acordarea de împrumuturi Statului. In această ordine de idei Banca Națională, deși a recunoscut în tot timpul necesităea de a ajuta Statul pe cale de împrumut pentru îndes­tularea nevoilor lui, s­atisfăcându-i cererile de împrumut, a cerut con­tinuu guvernelor ca să apeleze la credituul public și să evite astfel de a spori în mod nemăsurat cu sute de milioane numărul biletelor în circu­laț­ie. Ziarele puse la remorca unor in­terese străine nu încetează însă a aduce critici Băncei­ Naționale, că nu se pretează la cerințele guvernu­lui de nouă împrumuturi. Ele ar face mai bine ca să ia informațiuni în această pr­ivință și­ de ceea ce se pe­trece de exemplu în Franța, unde se critică politica guvernului, care în loc să apeleze l­a creditul public, gă­sește mai comod de a­­ se împru­muta la Banca Națională a Franței, con­tribuind astfel la scăderea­ cursului schimb­ului francului în străinătate. Socotim și noi că politica cea sănă­toasă, care ar contribui la îmbună­tățirea situației fiduciare­­ a Statului și în consecință a emisului schimbu­lui valutei naționale, este tocmai po­litica contrară politicei de împrumu­turi a guvernului la Banca Națio­­nalâ. Săptămâna teatrală Un secol de la înființarea teatrului românesc 1819 -131S. — Cea d’întâia scenă și sali de teatru în timpul domniei lui Carangea­ ¥odă.— H £ CUBH : întâia lucrare teatrală jucată în lim­ba română la bucurești In anul 1819. Relu­area HICUAEI în 1919. Spiritul românesc nu s’a putut ri­­­dica spre lumina apuseană, în t­re­­c­utu­l său îndepărtat, decât după dom­nia Fanarioților, adică atunci, când jugul a fost scuturat și ochii deschiși spre o nouă propășire de libertate și cultură. Căci dacă timp îndelungat, Rom­ânul vasal diferiți­lor cotropitori, a răbdat amestecul și vorbirea altor limbi și nu cea ma­ternă, darcă­ forțat de împrejurări, el a delectat numai cu cântările vic­­leiniului și irozilor, a venit o zi când fi sunat deșteptarea lui naționala și limba românească, a rostit pentru prima oară în cuvântul ei latin, o­­pera lui Euripide­ Hecuba, sub ul­timul domnitor fanariot. Era deci în anul­ 1819, în timpul­­ domniei lui Alexandru Vodă Șuțu, după cronici­le lui N. Filimon, când pentru prima oară s'a jucat în lim­ba românească aceas­ă tragedie, în traducerea lui A. Nanescu, care ju­ca și unul din roluri. Interesant este că rolul, Hecubei a fost interpretat de Ion Heliade Ra­dul­escu, care făcea totd­eodată și pe su­fletul. Dimitri­e C. Ollănescu — în comu­nicările sale către Academia Româ­nă, (1896-1897), călăuzit de hrisoa­vele primei noastre culturi naționa­le – vorbește despre solemnitatea acestei zile, și despre poetul Ioan Vă­cărescu care a făcut un prolog în versuri, intitulat „Saturn“ salu­tând evenimentul acesta prin vorbe cu tâlc deosebit: „V’am dat teatru, vi-l păziți „Ca un lăcaș de muse „Cu el curând veți fi vestiți, „Prin vești departe duse. „Iu el năravuri îndreptați, „Dați ascuțiri la minte. „Podoabe limbii voastre dați „Cu românești cuvinte! Un prolog pe lângă zeul Saturn reprezentat mitologic ținând în mâini o clepsidră (ceasornic de ni­sip) și o seceră, mai figura și zeița Dreptății „Aistreia“, cu un corn al îmbelșugării în mână „din care se revarsă, toate fericirile asupra bine­voitorilor patriotă români“. După reprezentarea Hecubei se mai jucă „Avanii“ de Moli­ère tra­dus de Hermtel­ius, prietenul lui Ghe­­org­he Lazăr, precum și alte come­dii în traducție românească. Tot în anul 1819, se înființa pri­mul comitet de teatru, printr’un pi­­tac domnesc alcătuit în luna Noem­­brie, de către Alexandru Vodă Șu­­țu. Pitacul a fost scrie în limba greacă și a parvenit Academiei Ro­mâne, prin­ donațiunea profesoru­lui V. A. Ureche^ lui D. C. Ollănes­cu. Astfel a fost ales ca Efor al Teatrelor, marele spătar și boer Ia­­covachi Rizo, prin voința domnea«­­’Că •,jid­. Alexandru N. Suțu Voevod din mila lui Dumnezeu“ apoi „Prea cinstite și prea de bun neam al Nostru boer și Mare Spă­tar Iacovachi Rizo, al Nostru prea iubit! Așezarea de teatre publice, după multele cercetări și conside­rări­­ politice, s-a constatat că e lucru foarte folositor pentru nație, căci teatrul izbutește să înlăture faptele rele. Reprezentarea dramelor s-a do­vedit că este școala bunelor năra­vuri, cu a­tât mai ageră și puter­nică, cu cât au­­­ în vedere înlătura­rea relelor și triumful virtuții, a­­rătându-ne c- o să alegem dintre vițiu și virtute Școlarul unei ase­menea școale nu­ numai aude, dar și vede că ochii sili aceea ce trebue să zică și să facă și în sfârșit se con­vinge sau mai­­ bine se silește să mărturisească să este mai cuviin­ci­o­s să cadă omul cu cinste...“ etc. Iar mai la vale: „Astfel este rea­,­­rus, când alegerea dramelor se fa­ce cu îngrijire.­­ El împlinește în a­­devăr neajunsurile legii, care sin­­g­ur nu poate îi alătura orice făptuire rea, nici poate singură, face de­săvârșire, educațiune omului. Când însă e rău făcută alegerea pieselor, ele aduc vătămate legilor, devin școală de rele năravuri și de strică­ciune, ele pângăresc năravurile ce­tățenilor. „Așa­dar, fiindőlf se poate întâmpla ca sa pătrundă, vreodată în teatrul din Bucure.Ci învățături dăună­toare, din lipsa unui Efor caire să privegheze și ..să controleze alegerea pieselor. Noi, după datoria noastră domnească având bunăvoință, te numim pe D - ti, prin acest pitac a­l Nostru și poruncim să chemi în­­v­ainitea D-t-ate >pe epistatul german al melodramei, comed­kd și al trage­diei germane și pe întreprinzătorul asociațîunii grecești dramatice și, fercându-te ,cunoscut în £ j iar­tarea _ie­­toriei, sa le vestești, că, oricâte drame vor fi defăimă­o­aire religiei, statului și moralei o­bștei, actele vor fi oprite a sie juca pe teatrul Bucu­reștilor și pe la bâlciuri, iar celelalte tem­e sunt permise pentru folosirea și petrecerea cetățenilor. „Direcțiunile de­ teatre respective sunt datoare a da la eforie cunoș­tință prealabilă de spectacolele ce au a­șa, ca să fie acestea controlate în timp util. .­lAști să faci și să fii sănătos. 1819, Ncembrie în 8­­ ti­le“. (Sigiliul domnesc). Marele Logofăt procitor. Pitacul acesta scris în limba gh­e­­r­cească și alcătuit de ultimul­ domni­tor FaparioC înaintea Zaverei, este primul act de deșteptare națională pe terenul cultural, și el ,vine în­nădite vestitor al Domniilor Pă­mântene care reîncep în Muntenia prin Banul Grigore Ghica, iar în Moldova prin Logofătul Ioniță Sturdza (1821). Așa­dar­ prima re­prezentație de teatru românesc, co­respunde unei­ epoci de reînviere, lu­minate de figurile lui Ion Heliade Rădulescu, Gheorgh­e Lazăr și Ioan Văcărescu. Este natural ca vorbind de pri­mul spectarcol românesc al teatrului­­ din București, să ne interesăm și de ceea ce i-a premers acestui eve­niment. Se știe că la curțile domnești se dedeau­­ reprezentațiuni de teatru ale așa-n­agilor S­oitarii — care în­jghebau oarecare fapte pentru a pu­tea batjobori pe cei neplăcuți ori duș­man­i domn­itorului. Prin 1798, în timpul domniei lui Han­gerli- Vodă, o trapă de pehli­vani și comedieni francezi au dat câteva spectacole cu învoirea dom­nească, prin diferite orașe. După felul m­anifest­ărei lor, gimnastică, mimică și cântări, se vede imediat, cum erau prețuiți și asta o indică ■ însuși numele de, pehlivani, cu care erau prezentați, d­e Vodă, diferite­lor autorități­ (za,biți). In v­remea lui Car­ag­ea Vold­ă, se intr­odrge pr­im­a- panoramă ins tă­lată într’o șandrama de scinduiri în fundul curților Banului Man­l­­ache Brânelorastnu (pe strada Academiei de astăzi). E­xișuri de înțeles cu succes a avut acest teatru optic, care arăt la rând pe rând diferite or­așe aprisene sau încoronări de regi. Au trecut luni de zile, pentru tea;­să pealtă pătirande și gloata, acolo unde catescile boe­­rești se tipxeau lan­ți, în fiece zi. Prima M­ărire însă de teatru, ple­că dela curtea Domnească, unde Domnița Bate, fata cea mică a M Voi­lă Garagea, se ocupa vîrios, sub l cuvînt de petrecere, de aceia cs noi numim reprezin­tație­ Astfel se ridică prima scenă, în­truna din ea merite paletel­ui dom­nesc, se făcură dec­oruri de hârtie și costume de pînze, și Domnite Ralu, trestea singură, reprezentațiile tea­'­ti­n anul 1817, s’au jucat în limba greacă „Moartea Miei lui Bretea" de Voltaire, „Dafmis și Oro“ și „O­­reste“ de A­fieri. Încurajată de acest început și ea mare iubitoare d­e joc Doamna Rafia se gândi la o sala specii da de spec­­tacolei și clădi astfel chiar în ace­iași iarnă o sală de teatru, la Ciș­meaua ieșit azi Calea Victoriei 91, care arse pe la 1825 și a cărora mine au mai dăinuit încă până la 1849. (D. C. Olănescu). Așa­dar în 1817 s’a ri­­idlicat prima scena într un palat dom­nesc, iar în 1818 primul teatru pu­blic în Podul Mog­oșoaiei. Astfel se înjghebară ede dis nîât,« spectacole teatrale, cu trupa lui Gherghy, din Viena, adusă ansa» * Urmarea în pag. I-a

Next