Viitorul, noiembrie 1924 (Anul 17, nr. 4998-5023)

1924-11-26 / nr. 5019

2 LEE EX. în ŢARA 4 LEE etr. îr­5lîfirrtflf ABONAMENTE IN ŢARA I în streinătate Un an---------— EDO lei I Un an-------------1200 iel Şase­­luni-------- 250 »I Şase luni-------- 600 › Trei ---------125 »I Trei »----------- 300 » REDACŢIA ADMINISTRAŢIA BUCUREŞT­I STR. EDO­ARD QUINET No. 2 || STRADA ACADEMIEI No. 17 Telefoanele: Direcţia 31/33, Redactia si Administraţia 19/23 si 3/11 Miercuri 26 Moembrie 1924 M­INCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului lotr Academie 17 şi la toate Agenţiile de publicitate Manuscriptele republicate se distrug2 LEI EX. In TARA 4 LEI.ex. cu­ strei­onul Opera consol­darei GUVERNUL a funcţionarii Spre normalizarea salariilor Odată cu întocmirea bugetului pe anul 1925 politice bugetară a d-lui ministru de finanţe trece într’o nouă etapă de aplicaţiune. Această politică bugetară a fost de la început fixată în ca­drul unui program de necesităţi şi de norme — program care s’a aplicat cu stăruinţa cea mai vi­gilentă şi cu cea mai metodică punctualitate. Acest program a fost dominat, în primul rând, de necesitatea asigurărei creditului ţarei în străinătate. Pentru ajungerea a­­cestui rot a fost nevoe să se aran­jeze chestiunea datoriilor exter­ne, care au fost in întregime con­solidate, înscriindu-se pentru pri­ma oară după război, în bugetul ordinar al statului plata cupoa­nelor şi a anuităţilor acestor da­torii. Acest prim punct de program realizat prin bugetele anterioare noul buget se preocupă de a doua problemă mare şi urgentă, aceia a situaţiunei funcţionarilor şi pensionarilor publici. Problema funcţionarilor se pre­zintă sub un îndoit aspect : acel al salarizărei şi acel al organiză­rei serviciilor publice, în scopul de a se asigura o mai rodnică funcţionare a acestor servicii şi de a se creia funcţionarilor o si­­tuaţiune corespunzătoare cu rolul şi răspunderea lor în stat. In ceea ce priveşte salarizarea sub guvernul actual, s’a acordat funcţionarilor şi pensionarilor sporurile îngăduite de situaţiunea generală financiară a statului. A fost, de­sigur, până acum o pe­rioadă de jertfă, în care statul a trebuit să facă faţă unor necesi­tăţi ce nu puteau suferi întâr­ziere. De astă dată problema îmbu­­nătăţirei situaţiunei materiale a funcţionarilor şi pensionarilor, intră în faza în care va trebui să primească o Soluţiune inte­grală. Dacă în intervalul în care a trebuit să consolidăm situaţiunea financiară — cum a spus însuşi­­ Vintilă Brătianu — a fost ne­­voc să cerem slujbaşilor Statului răbdare, astăzi când stăm pe un teren sigur, trebue să ne­ îngri­jim de situaţiunea materială a funcţionarilor nu numai pentru restabilirea dreptăţei, dar fiind­că este o necesitate de stat ca re­organizarea serviciilor publice să se facă odată cu repunerea în plin a funcţionărei aparatului admi­nistrativ. # Opera de normalizare a sala­riilor slujbaşilor Statului începe p­rin bugetul nou care acordă im­portantul spor de două miliarde pentru îmbunătăţirea situaţiunei materiale a funcţionarilor şi pen­sionarilor publici Aceasta este caracteristica fun­damentală a noului buget. Cu acest spor se face primul pas hotărât spre normalizarea sa­lariilor funcţionarilor publici. _ Normalizarea salariilor însă nu pune şi necesitatea reorganizări venerai© a serviciilor publice, căci nimai pe temeiul unei asemenea reorganizări, se poate ajunge la o bună adaptare a serviciilor şi la o echitabilă armonizare a sa­lariilor. In direcţiunea acestei reorga­nizări lucrările comisiunilor mix­te care s’au ocupat de organiza­rea fiecărui departament sunt a­­proape terminate şi în curând o­­pera de reorganizare a servicii­lor publice va putea fi desăvâr­şită. Odată realizată această operă, armonizarea şi normalizarea sa­lariilor se vor putea face pe te­melii solide şi definitive, asigu­­rându-se astfel o mai rodnică funcţionare a serviciilor publice şi o mai bună situaţiune materia­lă a slujbaşilor statului. Aceste rezultate îmbucurătoare nu se datoresc de­cât politicei fi­nanciare înţelepte a actualului gu­vern, care a dat intr au interval atât­­de scurt patru miliarde ju­­mătate pentru funcţionari şi care astăzi se găseşte în putinţă ele a păşi la soluţionarea integrală a problemei funcţionarilor. Când alţii duceau o politică de demagogie şi de aţâţare a func­ţionarilor, actualul ministru de inflanţe, înfăptuind consolidarea financiară generală a Statului, a­sigura rezolvirea complectă a pro­blemei funcţionarilor şi făcea po­sibilă îmbunătăţirea situaţiunei lor materiale. Este un exemplu mai mult ce­­ oferă înţelepciunea politicei fi­nanciare și onestitatea politică a guvernului de astăzi, a cărui ac­tivitate stăruitoare și ordonată dă roadele cele mai strălucite. NOTE J­AURES la Panthéon Rămăşiţele pământeşti ale marelui vorbitor ce-a fost Jaurès au primit suprema consacrare oficială şi apo­­teosa postumă a nemurirei, prin trans­ferul lor in cavoul Pantheonului. Edi­ficiul pe al cărui frontespiciu stau cu­vintele: „Aux grands hommes la pa­trie reconnaissante“, va primi încă unul sub arcadele ce susţin panourile lui buvis de Chavannes. Iar în vii­toarele ediţii ale Baedecker-ului, că­lători grăbiţi anglo-saxoni vor ceti repede că şi numele Jaurés este în­scris în Pantheonul, tutulor geniilor, tuturor spiritelor ce au ilustrat Fran­ţa şi spiritul ei. Rolul lui Jaurès în politica france­ză, ceea ce a făcut ca in jurul lui să se acumuleze când atâta ură, când a­­tâta iubire, de ce până mai ori nu­mele lui era făcut cu precauţie şi azi Franţa, prin reprezentanţii cei mai înalţi ai oficialităţei, îl sărbătoreşte, acestea sunt o sumă de chestiuni ce privesc vicisitudinele, variaţiile, in­consecvenţele sau ciudăţeniile vieţei publice franceze. Ca atare nu această variaţie de comentarii în jurul unui om ne interesează, cât faptul care ră­mâne permanent şi anume că Jaurès, indiferent de orice opinie politică, a fost unul din cele mai ilustre exem­plare al oratoriei. In ţara lui Bossuet şi a lui Mirabeau, şi acolo unde vorbi­rea corectă, elegantă, plină de imagini şi de suavităţi este aproape moneda curentă a oamenilor chiar fără o cul­tură excepţională, a fi un cutremură­tor de suflete, un artist al verbului într­ aripat şi un componist al frazei incisive, lapidare, calde sau olimpiene, după necesităţile momentului, — aşa cum ştia să caute şi să încânte Jau­rés, era cu adevărat o minune. Şi Jau­rés ştia să mişte masselle, precum ştia să atragă pe academiciani, prin fru­museţea oratoriei sale. Să notăm că ceea ce dă o savoare deosebită vorbirei sale, şi­ o consisten­ţă clasică cuvântărilor este că Jaurés era un filosof, adică un cap obişnuit de mult cu dialectica, cu jocul acela subtil al gândurilor ce se aşează lu­minos în creerul luminat pentru a produce convingerea. Jaurés debutase în viaţă cu un studiu, în care filosofia Kantiană este vecina lui de inspiraţie. El scrisese Despre realitatea lumei sensibile“, şi dacă studiul său nu în­cepe o cale nouă metafisică, dovedeş­te pe cetăţeanul nobilei Sorbonne, şi pe cărturarul care filtrează gândurile altora prin prisma propriei lui perso­nalităţi. Socialist sau nu, — apărător sau nu al lui Dreyffus, — ceea ce rămâne pen­tru cultura franceză e marele talent al oratorului filosof, erudit şi poet. Şi credem că acestor calităţi se da­­toreşte deschiderea Templului Pan­theonului rămăşiţelor materiale ale vorbitorului înflăcărat. PETRONIUS ---t-a-ft»"»'---­ D. Louis Dausset publică la tri­buna liberă din ziarul :^’Informa­tion“ un judicios şi interesant arti­col referitor la politica franceză faţă de Statele­ Unite:­­— Franţa acum când situaţia politicei inter­ne din America s’a clarificat, va trebui să înceapă o acţiune diplo­matică solidă, peste ocean — în­cepe d. Dausset. Vechile simpatii americane trebuesc redeşteptate, ne­înţelegerile produse de campaniile germanofile, trebuesc clarificate şi înlăturate. Ambasadorul american şi sincerul amic al Franţei, a trebuit nu de mult, la New-York, să ia cuvântul la un mare banchet pentru a apă­ra cu tărie Franţa de calomnia mi­­litoralismului de care s’au slujit ad­versarii ei cu prisosinţă. Acuzatiuni afc&iside 'ii mu«ifli'jwuit um iBSguratsBan Pentru lămurirea opiniei publice americane cât şi vastele cercuri politice serviciile dela Ouai d’Or­say, ar trebui să inunde America întreagă cu foi volante broşuri şi mesagii radiografice cari să ros­nească până şi în cele mai înde­părtate colţuri ale statelor ameri­cane. Când toţi cetăţenii americani vor fi bine informaţi, atunci ei cari plătesc doar 15 la sută pe veniturile lor, pe când impozitele franceze sunt de 45 la sută, — când vor şti ei că bugetul militar francez actual este abia mai mare cu un miliard trei aur, anterior războiului se vor convinge de absurditatea acuzaţii­lor aduse Franţei. Auriri în Ilmeri,a Dar şi alte interese vor face pe amenca şi să se ocupe şi mai di­­rect de afacerile din Franţa. Bogă­ţia lor rare este extraordinară, este pentru ei o cauză de nelinişte serioasă, căci poate fi dintr’odată producătoarea unei crize fără pre­cedent; ei dispun de prea mult­­ aur. In decursul războiului şi pe urmă aurul s’a adunat în America sub toate formele. Bancherii şi capitaliştii din New- York Chicago şi Washington au atâtea rezerve şi credite în aur în­cât nu le mai pot utiliza în inte­riorul ţărei­ Camera de Comerţ din New-York a evaluat la cinci mi­liarde dolari, suma anuală de ve­nituri ce nu mai poate fi utilizată. O simplă necesitate de echilibru vital ar impune americanilor să utilizeze surplusul lor pentru aju­torarea Europei. Politica izolării Dar acest lucru a şi fost pro­ec­tat de preşedintele Coolidge — adaugă d. Dausset. In diferitele rânduri a declarat în public şi a dat alegăto­rilor săni consiliul formal să expor­te o parte din capitalurile lor în Europa unde se găsesc plasamente favorabile. Partidul republican Insă stărue mereu în Statele­ Unite pentru ideia izolărei. Dar când au fost şi sunt încă reprezentanţi oficiali americani în comisiunea ere despăgubiri. Când au fost trimeşi delegaţi la Confe­rinţa din Londra şi observatori la Geneva, când au prezidat elabora­rea programului experţilor se poate spune că America se dezinteresea­ză de Europa? Chestiunea datoriilor In­­teraliate face pe ame­­e de afacerile cum a spus­ o în altă ideie de solidaritate, o datorie de umanitate. Niciodată n’au fost condiţiuni mai prielnice decâit astăzi, pentru o cooperare a Franţei cu America. Dar pentru a ţine chestiunea pe baze solide — denchide ziaristul francez — problem­a datoriilor in­teraliate trebue lichidată fără în­târziere. Nu trebue lăsat ca Ame­rica să creadă mereu că Franţa ar fi refuzând să-şi plătească partea ei. Ea din potrivă doreşte să facă faţă acelor obligaţiuni în măsura posibilităţei la care a fost redusă prin falimentul voit al Germaniei Vib­rafiCPrea­murilor americane Odată capitalul redus, după stabi­lirea studiată, şi după un morato­riu determinat în comun acord, cu anuităţi fixate pe termene lungi plăţile vor fi efectuate cu stricteţă şi capitalurile americane puse In valoare vor contribui la desvoltarea avuţiilor franceze ceea ce va fi ne­greşit spre folosul tuturor. -------------■- ■ Două mari naţiuni RELAŢIILE diltre Franţa şi Statele-u­nite­ ­­Campaniile t­ermanole şi chestiunea datoriilor interul­ate au menți­nut o politică de izolare între cele doua republici Oaspeţii Române UN BUN PRIETEN al ţârii noastre Fost ministru iar acum director al biuroului muncii de pe lângă Societatea Naţiunilor care va sosi in curând în Bucureşti unde este aşteptat cu multă admiraţie şi sim­patie. D-l ALBERT THOMAS ZI CU ZI —x—­ Ziarul „îndreptarea” care a fost monitorul administraţiei d-lui ge­neral Văleanu la comunicaţii, se alarmează de chipul cum sunt azi administrate Căile ferate. Mari sunt şi minunile uitărei la unii oameni ! » Ziarul „Adevărul” ne informea­ză că Rusia cheltueşte prea mult cu înarmările. Se vede că din cau­sa aceasta nu rămân destui bani „comisarilor poporului“, din cari unii au fost colaboratori acestui ziar, cum e cazul d-şoarei Arbore! * Ziarele dau o informaţie că d. Matei Cantacuzino a trimes o scri­soare cât se poate de afectuoasă d-lui Cuza, după ce înainte îl de­­saprobase cu energie în senatul universitar. Aflăm că scrisoarea d-lui Matei­ Cantacuzino are un Post-Scriptum prin care declară ca nule și nea­venite tot ceea ce d-sa afirmase în cuprinsul ei. În modul acesta, ma­rele om de convingeri, carte e d. Matei Cantacuzino, a rămas con­secvent strălucitei sale logice po­litice ! discutal la MESAGIU Discuţia la mesagiu a fost «tt numai prilejul binevenit al recapi­tulărei marilor opere săvârşite de actualul regim, într-un timp de guvernare atât de scurt, dar şi a­­cel al afirmărei necontestatei su­periorităţi a majorităţilor, faţă de mult pretenţioasa opoziţie. Din dezbaterile parlamentare ale acestei seziuni rezultă neîndoios că majorităţile parlamentului ac­tual sunt micii deasupra turbulen­telor demente ale opoziţiei, atât din punct de vedere moral, cât şi din acel al capacităţii politice. Oratorii majorităţii au dat tribu­nei Parlamentului strălucirea pe care numai altădată, în România „oligarhică o atinsese. Au vorbit cu tact şi competinţă, au susţinut cu tărie un program a cărui neş­tirbită aplicare, constitue una din garanţiile de viitor ale României. In sfârşit, când au acuzat, au zdro­bit pe adversari sub dovezile a­­duse. De aici porneşte ura nestăpânită a opoziţiei contra acestor majori­tăţi, cari reprezintă ţara adevărată, poporul românesc doritor de ordi­ne şi progres. De aici calomnia „urnelor violate“ şi aceea a „lipsei de autoritate morală“ care, venind din partea unor elemente ca doc­torul Lupu şi d. Mihalache este de un ridicol vădit. Autoritatea morală a actualelor majorităţi este reflectată de imen­sa operă ce au înfăptuit-o. Modul cum au răspuns încrederea corpu­lui electoral se poate constata din roadele acestei opere. Iată de ce majorităţile actualelor­­ Adunări sunt deasupra micilor ca­lomnii şi pot vorbi ţărei de la tri­buna parlamentului cu glasul pu­ternic al acelora cari au conştiinţa datoriei împlinite. Discuţia la Mesagiu care se a­­propie de sfârşit, a lăsat această impresie în opinia publică. O chestiune de cea mai mare im­portanţă, despre care d. inginer inspector general Gh. Popescu a binevoit a ne da câteva amănunte foarte preţioase, este aceea privi­toare la organizarea porturilor noa­stre fluviale şi maritime. „In toate timpurile, a început d-sa, prosperitatea economică a unei ţări a fost precedată sau a coincidat cu desvoltarea căilor de comunicaţie terestre şi mai ales navigabile. Şi spre a ilustra această afirma­­ţiune, uL director general al Credi­tului Industrial ne-a arătat cu ci­fre prosperitatea Germaniei graţie traficului din porturile sale mari­time. Traficul din porturile germane Sporirea repede şi constantă a flotei germane, unită cu îmbunătă­ţirile aduse în porturi au dat naş­tere la o creştere formidabilă a tra­ficului comercial, aşa că, cu toate rănile războiului, această ţară mer­ge cu paşi repezi spre recucerirea economică mondială. Astfel prin transformarea portu­rilor militare Kiel şi Wilhelmsha­ven, în portur comerciale, traficul s’a ridicat la 500.000 tone anual la intrare şi tot atât la ieşire, pentru cel dintâi şi la 433 000 tone în 1923 pentru celălalt. Portul Stettin a servit la un trafic de 3.820 000 tone iar traficul din porturile Lübeck și Koenisberg a crescut cu 12 la sută față de cei dinainte de război. Marile portun Hamburg al Bre­men au întrecut în trafic pe cel dinainte de război cu 8—11 la sută. Astfel traficul în Hamburg s-a ri­dicat în 1923 la 15.344.000 tone iar la Bremen la 581. 000 tone. In primul semestru al anului 1924 Rotterdam înregistrează un trafic de 6.984.142 tone cu 4758 va­se şi Hamburg 7.516.880 tone cu 4 722 vase. Aceste cifre arată progresul enorm al traficului importurilor germane. Faţă de o asemenea ex­­tensiune a traficului, cheiurile, an­trepozitele, etc. nu mai ajung şi de aceea sunt afectate sume impor­tante pentru lucrări. Numărul com­paniilor de navigaţie care înainte de război era de 90, acum aproape s-a dublat. Creşterea enormă a traficului por­turilor germane ne dă o imagine a prosperităţei acestei ţări. Această prosperitate se datoreşte în mare parte iniţiativei particulare, diferi­telor societăţi, care conduc şi ad­ministrează porturile Situaţia nortur­or noastre Venind la situaţiunea porturilor noastre fluviale şi maritime de in­giner Popescu spune că acum când se proiectează comercializarea so­cietăţilor de navigaţie ale Statului, nu trebue să scăpăm din vedere că paralel cu îmbunătăţirea şi sporirea materialului fluvial, pentru trans­porturi, alte reforme urgente sunt necesare. Intre acestea, organizarea porturilor pe baze comerciale nu mai poate suferi nici o întârziere. Dela 1866 până azi adică în 50 ani, Statul prin mijloacele pe cari le-a pus la îndemâna techni­ciani­lor, a construit în lungul Dunărei locuri de acortare, șosele de acces, linii ferate, câteva adăposturi etc. A construit un singur port mari­tim, Constanţa, şi a întreprins lu­crări de înbunătăţiri pe şenalul navigabil între Brăila şi T. Severin. Porturile noastre atât fluviale cât şi maritime sunt cu totul lipsite de utilaje­­moderne pentru înlesnirea şi ieftenirea operaţiunilor comer­ciale. Din această cauză încărcările şi descărcările mărfurilor se fac în mare parte în mod primitiv cu spinarea. Acest fel de manipulaţiune scum­peşte considerabil marfa şi întârzie operaţiunile vaselor. In afară de instalaţi­unile Docu­­rilor din Brăila şi Galaţi, devenite insuficiente şi a celor două magazii cu silozuri de la Constanţa, porturile noastre sunt lipsite de utilagiul absolut necesar, care se găseşte în toate porturile moderne. Pentru ca cineva să-şi facă o idee de costul excesiv al acestui fel de manipulare primitivă, incărcatul şi descărcatul unei tone de mărfuri, la Constanta, costă tot atât cât na­­vlul de la Constanta la Roterdam. Schimbarea actualei orga­nizaţii întrebarea este însă prin ce mij­loace să putem ajunge săi ne uti­lăm şi să ne modernizăm porturile să completăm construcţiunile noui, în fine să punem în stare de a co­respunde nevoilor ţarei. Statul este nevoit să reducă din ce in ce resursele necesare acestor desvoltări, având alte trebuinţe mai urgente de îndeplinit, sau când acordă câte­­odată unele fonduri, aceste nu sunt suficiente, astfel în­cât ne vor trebui alţi 50 ani pentru a executa ceea ce s’a executat până acum şi atunci tot nu vom avea ceea ce ne trebuie. Schimbarea organizaţiunei actua­le trebuie deci să se efectueze pe alte baze. Bazele cele mai raţionale după care socotim că ar trebui să ne con­ducem, ar fi aplicarea următoare­lor principii: Construcţiunile şi instalaţiunile din porturi vor fi pe cât posibil după tipuri similare, evitându-se întrebuinţarea sistemelor variate şi complicate. Modul de administraţiune şi con­­diţiunile de exploatare comercială, prezentând deosebiri notabile nu numai între porturile diferitelor re­giuni, dar între porturile chiar si­tuate pe un acelas fluviu, vor varia după nevoile econo­pice regionale și după felul porturilor. Dreptul de a face constructiuni la marginea apelor navigabile poate să-l aibe și organizatiunile specia­le; exercitarea acestui drept însă, trebuie să fie subordonat unei au­torizări spre a permite astfel Statu­lui să intervină în mod eficace şi preventiv în vederea asigurărei exe­­cuţiunei măsurilor generale sau particulare permise în interesul si­­guranţei publice. Drepturile Statului Un port nu trebuie considerat ca un loc de acostare mai mult sau mai puţin adânc şi adăpostit în care un bastiment poate să pătrun­dă şi să stea în siguranţă şi în care are posibilitatea materială să-şi efectueze operaţiunile; el este un Ioc desemnat de Stat pentru a ser­vi operaţiunilor comerciale şi mai Consinusrea în pag. 2-a Căile de comunicaţii, PORTURILE FLUVIALE ŞI MARITIME - C­re­area de zone libere şi antrepozite­— „Organizarea porturilor pa baze comer­ciale nu mai poate suferi nici o Întârziere“ - - Spune tf. ing. Gio. Popescu - Director gen. al Cred­itului Industrial Continuarea în pag. 2­ a Ce biste­ ar fi de de AIL­ Se spărsese întrunirea ţărănistă de la Cinema­ Imperial. încălziţi de cuvântările pline de făgăduinţe ispititoare, cetăţe­nii se împrăştiau, vorbind tare şi gesticulând violent, pe uliţele strâmpte ale trugului, de altfel liniştit, de pe malul Bord­ei. La întrunirea de la Cinema Im­­perial, unde tribunii ţărăniştilor au hotărât dărâmarea Oligarhiei, au fost chiar şi­ câteva delegaţii din satele mai apropiate. In ceata delegaţilor, apoi se aflau şi cei doi cumetri: Moş-Tudor Giamporoiu şi Neculai ăl­­că, cu revolverul la coapsă şi cu Enei, amândoi din Comuna Ipate­le — un sat cam deochiat, unde numărul braconierilor şi al hoţi­lor de cai, întrece pe acel al oa­menilor de ispravă. Cei do­i cumetri, cât au tre­­cut prin oraş, apoi au tot umblat cu ochii plecaţi, pentru că lor nu le cam vine la îndemână, ba chiar se simţesc şi stingheriţi, oarecum, când trebuie să treacă sub privirea aspră a gardiştilor, a acestor slujbaşi supărători pe cari î i vezi mereu înfipţi la răs­­pântea străzilor, încinşi cu tesa, fluerul la gură, gata să dea taţig­­nalul“. Da cu nu au eşit pe bariera Bă­lanului, au mai prins inimă. Vor­bele răzvrătitoare ale tribunilor ţărănişti le răsunau în urechi ca un cântec de îmbărbătare, făcân­­du-i să păşească mai ţanţoş, mai apăsat. Cu cât se depărtau de oraş, cu atât se simţeau mai stă­pâni, mai îndrăzneţi. Mai aveau de călcat o bună bu­cată de drum până la Ipatele, iar soarele şi lunecase peste creasta branişte­ de mesteacăn­ de pe mo­şia Luncanilor. Ca să mai scurte­ze din drum, cei doui cumetri o luară deadreptul peste o arătură cu brazdele d’abia întoarse. Când să răsufle mai uşuraţi că au ajuns la şoseaua naţională, bine pietruită, Neculai al Enei se opri deodată: — Ia mai stai, bâtule, că ne în­tâlnim cu dracii în față — Cu cine, mă? — Cu Năstase... — Jandarmul? — Păi... Care altu? — Ei şi! — făcu nepăsător al Enei — că doar nu ne întoarcem de la vânătoare, cu epurii în traistă... — E drept că nu... Da tot mai bine să nu mai dăm ochii cu el... Te pomeneşti că ne întreabă de permis. Apoi, sărind şanţul şoselei, se­­îndreptă spre un prival mai ferit şi-l îndemnă şi pe al Enei să facă­­la fel. Cum erau obosiţi de drum, se tolăniră îndată pe privalul îm­brăcat în ierburi uscate. Bătrâ­nul scăpără din amnar, își aprin­se luleaua și oftă din adânc: — Afurisit jandarm și Nastase!. Cât p’aci să mă prindă, acu săp­tămâna?.. Era să-i cad în mână... Mă luasem după niște scârnăvii de potârnichi... Cum am dat un foc, m’am și pomenit cu tâlharul de Năstase pe dâmb... Noroc că l-am văzut la timp, de mă putui piti în niște cătini.... De răul lui, n’o să mai putem trage un foc... Da Niculai al Enei nu se arătă deloc îngrijorat... Dimpotrivă. Ba chiar căută să-l îmbărbăteze pe bătrân: — N’avea nicio grijă!.. Tragem noi cu pușca fără de grijă... Crezi că mult mai stă Nastase pe la noi?.. Scăpăm noi de el în curând. — Adecă e vorba să-l jpermute? — Ce să-l permute!.. II dă afa­ră... O să-i dea pe toți afa­ră... De acu înainte, picior de jandarm n’o să mai vedem prin sate... — Dece mă? — se miră bătrânul. — Păi tu n’ai fost azi la întru­nire?.. N’ai auzit, moşule, ce spu­nea boierul cel oacheş şi cam şpanchiu! — Ce spunea mă? —­ Se vede că n’ai auzit!.. Păi nu spunea că jandarmul ie o pa­­coste pe capul ţăranului?.. Că ei, de îndată ce o veni la putere, apoi ’i desfiinţează... — Pă cine, mă? — Pe jandarmi... Pe toţi îi dă afară!.. Nu mai rămâne unul!.. Moș­ Tudor Geampareiu își scoa­se căciula din cap și o trânti în pământ: — Să se ducă dracului de jan­darm!.. Ce" ne trebuie nouă stă­pâni pe cap!.. Auzi, să nu te lase să vânezi pe unde îți place!.. — O să vânezi, de acu, unde vrei!.. — Și fără permis? — se bucură bătrânul ca un copil. — Atunci, prindem şi peşti din­ iazul ciocoiu­lui?.. Auzi lege!.. Să se înmulţeas­că peştii ca să-i mănânce boerii!.. ! Şi aşa, băiete. Nici picior de jan­­dam­!.. Tii, da şti­ că o să se bu­cure alde Buza tu... Să vezi că nu­­ mai rămâne găină prin coteţele­­ oamenilor!.. Bine că n’am eu oră­tănii!.. Păi dacă nu’i jandarm, pu­­tem trage cu puşca şi în sat... Şi să mai poftească atunci găinile popii să-mi râcâie prin curte!.. ‘I le împuşc pe de­ a rândul... Că de mult n‘am mâncat eu ciorbă de cocoş... popesc!... Numai de ar veni ţărăniştii la putere... că de nu vin, apoi rău de noi... — Vin... N’avea grijă — îl încu­raja al Enei — Nu­mai să le dăm votu!... Atâta tot!... Și am scăpat de pacostea jandarmului!.. — Le dau... Cum să nu li dau! Jandarmul trecuse de mult spre sat, și cei două cumetri, tot nu se îndurau să se scoale, așa se întin­seseră la vorbă și la sfat. Numai când îi împresură noap­tea,, își amintiră că au casă în satul Ipatele.

Next