Viitorul, iunie 1925 (Anul 18, nr. 5170-5194)

1925-06-11 / nr. 5178

­ Continuarea in pag. 2­ a Basarabia in Halipa si Basarabia domnului Iorga de AL. CAZABAN Ca să mă poată convinge că, sub jugul rusesc, Basarabia era mai fericită ca azi, un democrat de-al domnului Iorga, mi-a dat un sfat: — Dacă vrei să ştii cum trăiau basarabenii sub Ruşi, apoi, te rog, să citeşti „Basarabia“ d-lui Ior­­ga... Ai să vezi, îndată, câtă drep­tate are Pan Haripa când afirmă că era mai bine de trăit — în Ba­sarabia — sub Ruşi decât sub Ro­mâni. Am şi alergat la un anticar . In magherniţele acestor vânzători de cultură prăfuită, se înmormântea­ză de obiceiu — cu filele netăiate — monumentala operă istorică şi literară a scriitorului N. Iorga. Democrat ca toţi anticarii... ro­mâni, anticarul la care am nime­rit, mă primi foarte grăbit cu o clipeală enervantă a ploapelor mâncate de blefarită... democrată. — Aveţi „Basarabia“ de Iorga ! — îl luai de la uşă. — Basarabia ?... Da, am... Şi deşi bătrân şi greoi, negusto­rul de vechituri se căţără, destul de repede, pe o scară şubredă ca s’ajungă la cel din urmă raft. De acolo de sus, — după ce co­trobăi între cărţile prăfuite, — îmi întinse un volum f­ără copertă : — Poftim Basarabia de Nistor... E cea mai căutată.­­— Știu... Da, eu ți-am cerut Ba­sarabia­ de Iorga... — De Iorga ?... Foarte bine... S’o caut... După o scurtă cotrobărie, îmi întinse o altă carte... — Iată că am găsit Basarabia doctorului Cazacu... Asta e mai bună decât chiar a lui Nistor... Cazacu, el este chiar din Basara­bia... — O fi... Nu zic... Da mie îmi trebuie Basarabia lui Iorga. Anticarul se scărpină, oare­cum îngândurat, după ureche : — Iorga !... Iorga !... Ţi-o dau și pe a domnului Iorga!... Parcă ce, eu nu vreau să-l vând pe Iorga ? Și cu o mână lungă și înfrigu­rată se puse de răscoli atâtea cărți, încât toată magherniția se umplu de un nor de colb atât de des, că mă sili să tuşesc. II auzii, deodată, strigând, înve­selit: —■ Poate că vrei Basarabia de Zamfir Alăsore ?... — Nu, domnule ! — De ce nu ? Basarabia asta a lui Zamfir Arbore e cea mai bună... Mai bună chiar decât a lui Cazacu, și chiar decât a lui domnu Iorga... — Poate să fie domnule!... Dar dumneata, nu înțelegi că-mi tre­buie cea scrisă de Iorga­­... Ridicând din umeri plictisit, se dete jos de pe scară : — Eu, în locul dumitale, ași lua Basarabia luii Arbore... E o lu­crare foarte serioasă... Tocm­ai pentru că-i serioasă, nu­mi trebuie... Eu nu citesc lucruri serioase...! Dacă n’a­­ Basarabia lui Iorga, mă duc în altă parte... — Stai domnule !... Ce pleci așa de­­repede?.. Dacă îți trebue nu­mai­decât Basarabia domnului Iorga, ți-o aduc numai­decât... Și eşi grăbit din prăvălie... N’a zăbovit mult şi, în sfârşit, mi-a adus cartea dorită. Volumul era nou-nouţ, şi n’avea decât patru pagini tăiate. Mi-a plăcut titlul: „Neamul românesc în Basarabia“. Chiar din tramvai, am început să răsfoiesc opera domnului Ior­ga, scrisă în anul 1905. Cu deosebire de celelalte lucrări istorice ale domnului Iorga, acea­stă carte nu­­este alcătuită din­­tr’o adunătură de date și docu­mente scoase din hrisoavele ve­chi ale Arhivei Statului. E poves­tirea unei călătorii, întreprinsă de savantul nostru, în Basarabia de înainte de războiu. Cu stilul său limpede ca apele Prutului tulburate de o ploaie torenţială, domnul N. Iorga, după ce ne arată câte greutăţi a avut de învins ca să treacă graniţa ru­sească, începe să înşire, — cu a­­mănunte de reporter conştiincios — tot ce a văzut în lunga şi in­structiva sa călătorie. In căutarea neamului românesc prin meleagurile basarabene, pro­fesorul nostru a cutreerat acest ţinut, când în tren când în căruţă, când în trăsură când în teleguţă. Drumul spre Hotin, domnul Ior­ga l-a făcut într’o brişcă cu doi cai „slăbănogi“ pe care-i „mâna ca vântul“ un vizitiu evreu sau, cum îi zice istoricul nostru, jidan, întâiul popas, distinsul călător l’a făcut într’un târguşor evreiesc cum ar fi deopildă, Zguriţa. Des­pre acest târguşor, evreiesc, iată ce scrie d. Iorga : „E aşa de murdar, cum nici nu se poate închipui. Aceste tărăbi, aceste spelunci, oameni în zdren­ţe cari zac prin toate părţile, va­cile slobode, porci cari scurmă prin lături, toate aceste mă coboa­ră cu o sută de ani în urmă, în vremile de ciumă, de holeră, de năvălire şi stoarcere“ (pag. 11.) Când a ajuns d. Iorga la Hotin era intr’o Sâmbătă, întâmplarea asta se vede că l-a contrariat pe călător, căci d-sa se exprimă: „Ne-a venit greu ca să străba­tem jidănimea gătită de sabâş“. După vizitarea Hotinului, dom­nul Iorga a luat drumul spre Bălţi. Bălţi este oraşul natal al poetului deputat Ion Buzdugan, despre care istoricul nostru a de­clarat — în Cameră — că s’a­ mândri majoritatea să aibe un singur membru al ei care să fie înzestrat cu talentul poetului dela Bălţi.­­ . . Drumul dela Hotin la Bălţi, d. Iorga l-a făcut tot în trăsură. Şi ca posteritatea să afle ce­ fel de oameni erau birjarii cari l-au purtat pe drumurile Basarabiei, d. Iorga nu scapă un singur pri­lej fără să-i prezinte cetitorului: „Cel cie trăsura e fireşte evreu. Unul mare, ataş, soios, cu caftan. Vorbeşte şi el ruseşte — nemţeşte nu — şi ceva moldoveneşte“. Deşi d. Iorga nu pomeneşte ni­mic de casa unde s’a născut ilus­trul poet basarabean, ne dă amă­nunte destul de interesante despre locuitorii „mâncători de rogoz“. Unele sunt atât de interesante, în­cât găsim nimerit să nu le mai reproducem. De la Bălți, d. Iorga pleacă la Soroca, cetatea ideală care a ofe­rit d-lui Stere, cele 35.000 de voturi româneşti. Din însemnările cele mai inte­resante ale domnului Iorga cităm: „Un istadic cu perciuni şi călul răpănos, plecă cu noi spre cetate, întâi străbatem şi ad­jidovimea— nu se poate mai ticăloasă — un vuet, un plânset, un strigăt, o pu­toare eşind printre dărâmături ca nişte peşteri de fiară“. Cu batista la nas, d. Iorga plea­că grăbit dintre Sorocenii sorociţi să ajungă după război alegătorii lui Stere, — şi se îndreaptă spre Chişinău. Şi acum poftiţi ce a vă­zut — drumeţul nostru — la Chi­şinău : „Văd norul de lăcuste evreeşti aruncate asupra oamenilor cu min­tea nepregătită pentru răfueli şi socoteli prea multe. îmi amintesc de vornicul evreu, de medicul e­­vreu, de moaşa, de avocatul n­e­­evrei“. Ne­având dela cine culege infor­­maţiuni despre elementul româ­nesc din Chişinău, d. Iorga stă de vorbă cu noul său birjar, căci: „Din gura lui iese însă pe jido­­veşte, spuse care te fac să-l în­trebi“. Şi iată ce află istoricul nostru din gura birjarului jidov : „Asta ieste sfârşitul lumii... A­­tunci se vor omorî oamenii unul pe altuL Zice la noi, la cartea lui Befer că vor fi zile rele pentru e­­vrei: îi vor omorî şi va curge sânge mult... Şi atunci va fi sfâr­şitul lumii. Şi tot ce zice în car­tea lui Sefer, e adevărat. Oi! Oi! Iar savantul nostru cutremurat de groază, observă pe birjar: „Perciunii slăbănogi tremură în vântul rece al sării“. Tot cu acest prilej, d. Iorga no­tează : „La evrei caii sunt păcătoşi, pe când­ la Ruşi sunt mari, graşi, plini de foc şi avânt. Istaricul rus nu-i croieşte jidoveşte, cu biciul“. Cu aceste impresiuni, domnul Iorga adoarme liniştit, în casa u­­nui gospodar român care nu i-a putut oferi decât ceai şi scrumbii. Dar, vai spre dimineaţă, când dor­­mia mai bine . aî opt’Spre­ zecetea Ro. 5178 4 PAGINI 2 LEI EX. in TARA 4 LEI ex. in sfrefrsfDfe ABONAME NtE IN ȚARA în străinătate Un en —------— 500 lei I Un an---------------1200 iei Sase luni------— 250 • | Șase luni----------- 600 » Trei --------------125 * | Trei --------------- 300 t REDACȚIA ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI STR. EDGARD QUINET No. 2 || STRADA ACADEMIEI No. II Telefoandei Direcţia 31.13: Redacţia «­ Administrat!« 19/23 «1­3/11 ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului M1 Academie 17 şi la toate Agenţiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrui2LEI EX. in ŢARA 4 LEI ex. în streinotoft SCRISORI DIN PARIS Tendinţele de masculinizare toaletei feminine — Pieptănătura „a la Nanon“ Schimbarea pieptănăturei n’a fost numai o furie trecătoare, după cum se credea. Ea a fost, ceia ce e mai rău, urmată de ne­numărate transformări, care mai de care mai disgraţioasă, menite să ridice femeii ultimele farmece. Astăzi, pentru cine nu e in curent cu noile cerinţe ale modei feme­ieşti, este foarte greu să deose­bească un bărbat de o femeie. Au mai rămas tocurile partofilor, şi încă fei acelea, devin drepte, de forma pur americană, aş­a ca o femeie, văzută de departe, pe la spate, cu părul „â la Ninon“ sau ceia ce e cu adevărat disgratios, „â la garconne“, cu pardesiul re­dingota, cu pălăria potcap, e greu de recunoscut. O frumoasă ilus­traţie a unui cunoscut ziar umo­ristic, ne arată pe un sergent de stradă uimit în fața unui edificiu de prima necesitate în care pă­trunsese o femeie. După pălăria ce se zăria, după bastonașul ce avea în mână, după redingota în care era învăluită, ar fi zis un bărbat. Pantofii singuri dedeau de bănuit., Și sergentul exclama: „Je ne comprends plus rien dans les sexes“. Trebuie, totuşi, să recunoaştem că pieptănătur­a cea nouă are şi multe avantagii din punctul de vedere practic. Femeia, mai îna­inte, era condamnată să poarte o greutate inutilă, a cărei toaletă cerea o grămadă de vreme. Astăzi femeia modernă este bine pieptă­nată la orice moment. Nu trebuie, însă, să exagereze Dacă pieptănătura „â la Ninon“ este convenabilă şi nu face pe femeie să-şi piardă nici una din graţiile ei, nu este tot astfel cu pieptănătura ,,â la garconne“, pur băeţească, fără nimic care să scoată în relief, să pună în va­loare părţile drăgălaşe ale figurei unei femei. Dar, fiindcă vorbesc despre pieptănături, cred că cititorii „Vi­itorului“ nu vor găsi fără interes de-a afla pentru ce Ninon de Lenclos s’a tuns. Doamna Claude Ferval D-NA CLAUDE FERVAL ro­mancieră şi istorică distinsă, pu­blică, într’o interesantă lucrare consacrată lui Ninon de Lenclos, secretul tăierei părului frumoasei și spiritualei pariziene. Intr’o zi, in cursul unei recepti­­uni, la care fusese foarte foarte sărbătorită, amantul ei, marchi­­zul de Villarceaux se temu să nu o piardă. Furios se retrase într’un colț al salonului. După plecarea invitaților, Ni­non, văzându-l palid, se apropie de el și-l întrebă: Ce ai ? Nu vrei să mai cânt ! Marchizul, indignat, răspunse : Dacă ai avea cea mai mică dra­goste pentru mine, nu ai primi, complimentele. — „Toate mă lasă rece, replică Ninon. Ași fi fericit dacă m’ar lăsa rece și pe mine, adăugă Villarcea­­ux. In vreme ce buclele părului tău flutura, mă simţeam atâta de părăsit în cât de mai multe ori mi-a fost cu neputinţă să vorbesc. Credeam că amuţesc. Nu te uitai decât la cei­ ce te’nconjurau, nu zâmbeai decât celor cari, la ure­chile, printre buclele părului tău, îți suflau dorințele lor necurate. Lovită de justețea imputărei, Ninon regretă supărarea ce prici­nuise, involuntar, amantului său. Cum să se vindece de această cochetărie care făcea să sufere atâta pe Villarceaux şi de care nu era vinovată ! Zărind pe măsuţa ei de toaletă o pereche de foarfeci, le luă, şi în­ainte ca marchizul să o poată opri tăie buclele al căror joc era sim­­­bolul uşurinței caracterului ei. — „Ce-ai făcut ! strigă Villar­ceaux. ■ „Am vrut să-ți dau o dovad de sinceritatea dragostei mele. Villarceaux fu încântat şi petre­cu, în acea seară, câteva ceasuri fericite. Ninon, însă, cu toată tăierea părului, a continuat să aibă ad­miratori. Frumuseţea ei eşea şi mai mult în aparenţă, şi nume­roase au fost persoanele care au căutat să o imite. O clientelă numeroasă Clientela femeiască este şi nu­meroasă şi bănoasă. Coaforii sunt mult mai mulţumiţi când le vine o femeie, fiindcă ştiu că tunsul, ondulatul, fricţionatul, şi de multe ori înegrirea firelor albite, le dau putinţa de­ a încasa, într’un ceas, cel puţin cinci­zeci sau şease­zeci de franci. Preţul acesta ridicat îmi amin­teşte aventura unui compatriot care ducându-se în Londra şi in­trând în prăvălia unui coafor, s-a trezit, la urmă, cu o notă de peste şeasezeci de franci. Cum românul meu nu ştia decât foarte puţine cuvinte englezeşti, la tot ce-i spunea coaforul, răspun­zând : da, a fost nevoit să plăteas­că şi briciul şi toate accesoriile pentru ras. Iată pentru ce un ras l-a costat şeasezeci de franci. In Franţa poate că nu s’ar fi­ întâmplat una, ca asta. Este drept că bărbierii îţi oferă toate fricţiu­nile din lume, dar nu merg până­ aţi propune şi cumpărarea briciu­lui cu care te rad. Apoi negusto­rii francezi, marea lor majoritate, sunt cinstiţi. Intră un străin în­tr’un magazin şi nu ştie de loc franţuzeşte. Cere să cumpere ceva arată cu degetul şi, în sfârşit, este servit. La plată întinde un bilet de bancă şi aşteaptă. Ei bine, ne­gustorul francez, deşi are în faţa lui un om pe care ar putea să-l înşele, îi dă restul exact, oprind mimai preţul exact, acelaşi pentru , toţi, fără deosebire de iraţionali-1 tat«­N.­A.-rL Manifestafiuni politice Două activităţi Dictatorii din Kremlin TARANIMEA RUSA ti regimul bolşevic De­oarece sistemul confiscării bunurilor şi economii­­lor n’a dat nici un rezultat, dictatorii bolşevici pro­iectează acum înfiinţarea unei mici burghezii rurale In formele de manifestare a ac­tivităţi partidelor se oglindesc atât forţele reale care încheagă viaţa internă a acelor partide, cât şi conştiinţa superioară de care sunt călăuzite şi ţelurile spre care se îndreaptă activitatea lor permanentă1. Aceste manifestări sunt testi­moniul cel mai preţios şi mai e­­locvent al forţei morale pe care o reprezintă un partid în viaţa publică a ţărei. In ultimul timp am avut de în­registrat unele manifestaţiuni politice care califică preci­zează odată mai mult situaţiunea şi valoarea morală a partidelor şi grupărilor politice care ne izv­­esc la conducerea intereselor sta­tului. Alaltăeri a avut loc congresul anual al organizaţiunei partidu­lui naţional-liberal din­­ judeţul Bacău. Deşi era o manifestaţiune cu caracter local, congresul dela Ba­cău a luat proporţiile unei mari manifestaţiuni politice, atât prin­ forţa excepţională ce o reprezintă organizaţia partidului liberal în acea parte a ţărei, cât şi prin cu­vintele ce s’au rostit şi îndrumă­rile ce s’au fixat în atmosfera înălţătoare a acestei gandioase manifestaţiuni de partid. În mulţimea ce a asistat la so­lemnitatea dela Răcăciuni, ca şi in asistenta dela congresul orga­nizaţiei băcăoane, în cuvântă­rile ce s’au rostit de fruntaşii lo­cali, ca şi de conducătorii parti­dului, a vibrat aceiaşi unică şi superioară preocupare de intere­sele obşteşti ale ţărei şi aceiaşi conştiinţă a operei ce trebue să se înfăptuiască pentru a se asigura consolidarea unitătei naţionale. S’a evidenţiat la Bacău valoa­rea unei redutabile forţe politice, animată de o conştiinţă care poate servi de pildă graptetorig^n e politice care se agită la Dacia şi pe străzile Capitalei. Când privim la asemenea ma­nifestatiuni din care nu se dega­jează de­cât vigoare politică şi sănătate morală, ne gândim cu tristetă la „activitatea” politică ce o oferă tărei grupările coali­zate în întrunirile publice şi in parlament. O activitate de permanentă tulburare a vietei publice , o ac­tiune de paralizare a activităţei parlamentului ; o deslănţuire irei, a violenţei şi a celor mai triviale scandaluri; o înjosire continuă a vieţei publice şi o compromitere permanentă a dem­nitătei parlamentului; propaga­rea anarhiei morale în toate stra­turile sociale şi în toate dome­niile vieţei publice. Aceasta este „activitatea” po­litică a grupărilor coalizate—ac­tivitate care se rezumă şi culmi­nează într’un singur rezultat dăunarea intereselor generale ale ţărei. Acest rezultat este fatal, după cum este fatală şi activitatea de care s’a dovedit capabilă, coaliţia celor două partide opoziţioniste. Lipsite de ceea ce înseamnă forţă morală adevărată, lipsite de conştiinţa răspunderii şi de ori­ce orientare serioasă, fără legături efective şi fără ecou în opinia publică, aceste partide, izolate sau coalizate, au confun­dat şi confundă manifestarea for­ţei cu manifestarea violenţei, în­chipuindu-şi că vor putea realiza prin violenţă ceea ce n’au putut realiza prin autoritatea morală a unei activităţi conştiente şi dis­ciplinate de care n’au fost capa­bile nici odată. De acest adevăr elementar ar trebui să se convingă trista coa­liţie naţional-ţărănistă, cel puţin după rezultatele ce au avut de înregistrat după activitatea des­făşurată în cursul utimelor săp­tămâni. SALARIU şi SUFLET învăţatul chimist G. G. Longinescu care uneşte spiritul de exactitate al savantului cu spiritul generos, larg şi înţelegător al vieţei ce trece din­colo de laborator şi de bibliotecă, a tradus şi comentat în revista „Na­tura" al cărei codirector este, un ar­ticol scris de Rieber fini, asupra si­tuaţiei materiale a savanţilor, a oamenilor de ştiinţă. „In afară de binele ce-1 face societăţei, omul de ştiinţă are şi el dreptul să mănânce când îi e foame, să aibă copii, să-şi ţie rangul în societate şi să-şi asi­gure o bătrâneţe modestă. In ceasul de faţă leafa lui e toc­mai atâta, ca să nu moară de foa­me". Şi învăţatul francez, ca şi cel român, adaugă: „Sunt instituţii ştiinţifice cari se vor prăbuşi din cauza lipsei de personal. La fel chi­­miştii tineri se îndreaptă spre in­dustrie, nu din plăcere, ci din ne­­voe.... Lipsa de învăţaţi tineri în­seamnă dispariţia ştiinţei". Fenomenul este cu adevărat în­grijitor. Munca intelectuală fiind cea mai inti­ plătită...-­ oameni, iar asupra ome­­nirei se va întinde — ce durere ! — noaptea inculturei şi se va opri în loc — ce tristeţă ! — progresul in­telectual. Generaţia ce aleargă după bună stare şi fericire, fugind de munca grea a savantului, se va vedea ne­norocită tocmai din pricină că feri­cirea omului în societate depinde de gradul de civilizaţie al mediului în care trăeşte. Fără savanţi, lumea ar fi nenorocită. Un mare adevăr, şi­ o neîndoelnică constatare. Dar ceea ce complică problema şi ne face ca să nu ne unim în totul cu conclusiile articolului citat, este că ridicarea lefurilor oamenilor de cultură nu-i va atrage, , dacă în sufletul lor nu va, fi îndemnul puternic spre munca speculativă şi contemplatorie a şti­inţei. Iar dcă sufletele vor găsi în ele acest impuls, acest dor, această autoritate vor face ştiinţă cu pasi­une, fără să se întrebe cu cât sunt plătite. Nenorocirea este — şi aci intervin cauze profunde — că astăzi tinerii nu au în ei focul sacru, nu au cuminţenia de-a trăi modest, şi nu mai simt în ei pasiunea de a face ştiinţă. Cine are această pasiune — şi d. Longinescu o ştie din propria-i ex­perienţă personală — nu găseşte nici o altă răsplată mai frumoasă, nici­ o altă fericire mai adevărată, decât munca, decât cetitul, decât cercetarea în laborator. Ce leafă poate face mai fericit de un savant, decât o descoperire, de­cât munca de-a face această desco­perire ? Să căutăm astfel cu toţi a creia un suflete dorul de ştiinţă. Cu acest dor putem băga în focul sărăciei pe mulţi tineri, fără remuşcarea că, i-am nenorocit. Din potrivă, Guvernul din Moscova a făcut în ultimul timp câteva reforme largi cam­ ingădue între altele ţă­­rimei ruse adunarea de capitaluri individuale. Aceste reforme au fost aduse după şapte ani de sfor­ţări zadariice pentru a convinge pe ţăranii ruşi de foloasele comu­nismului. Intr’un lung şi judicios articol „Debats” dă următoarele detalii asupra situaţiei economice şi poli- PieconsSiftuirea «­sesaxsnasssBăSrsBBm ne lui EsartieuBar Vremurile sunt foarte grele. După ce a fost aplicată complecta­­mente în toate, formula de a se lua banii de ori unde s’ar găsi, gu­vernul sovietic constată că Rusia nu mai posedă capitaluri. Deși au fost acaparate de stat toate mijloacele de producţie, or­ganizaţia comunistă s’a dovedit incapabilă să refacă ţara ei toate daunele cauzate de marea revolu­ţie distrugătoare. Sub presiunea nevoilor, a fost in K121 permisă reconstituirea comerţului particular pentru ca la momentul găsit oportun să se decreteze confiscarea capitalu­rilor particulare. In 1924 a fost din nou aceeaşi manoperă pentru micii capitalişti invitaţi să beneficieze de noui li­bertăţi acordate în exercitarea co­merţului. De astădată însă încer­carea n’a prea avut succes de tea­ma unor noui confiscări. Pentru o mai vastă reuşită ace­iaşi metodă e încercată şi cu ţă­ranii ruşi. Consecinbila politicei In ultima conferinţă a partidu­lui comunist rus, s’au pus în lu­mină toate tendinţele politicei e­­conomice pentru a obţine nouile resurse de care are atâta nevoie­­regimul tuturor confiscărilor. Pentru că prin forţă n’a putut fi adusă mulţimea producătorilor la regimul comunist, se propune înavuţirea acestei clase prin li­bertăţi speciale. Bukharin, cel mai înflăcărat dintre şefii bolşevici a făcut constatarea îngrijitoare că ţăranii nu vor să facă economii şi nici să se ştie că ar dispune de oarecare avere. Prin acest fapt se dovedeşte tac­tica greşită faţă de producătorii agricoli, a declarat el. Prin in­terzicerea angajăţei braţelor, de muncă s’a sporit numărul nemul­ţumiţii oii şi al celor cari se agită contra regimului. B'iok'iar' a recunoscut că sub formă de impozite se ia ţăranilor aproape jumătate din produse şi avere. Acest fapt împiedică des­­voltarea economică a ţărei şi mai ales acumularea de capitaluri. Spre o burghezie rurstă Noua tactică trebue să fie în a lăsa pe ţărani să se îmbogăţească. Libertatea în comerţ, libertate în angajarea de muncitori, libertate în toate privinţele pentru ca ţăra­nii să devie deţinători de capita­luri şi mai ales pentru ca exploa­tările agricole să devie cât mai în­floritoare. In aceiaşi conferinţă însă, unul dintre membrii marcanţi ai parti­dului, camaradul Larin a ţinut să dea explicaţii adunărei Uimită de atâtea liberti, rem­ev­izute în co­dul comunist, spunând : — Jurăm noi oare că p­este 15-20 ani, nu vom face nou­i confiscări dacă ,burghezia“ de la sate va lua un prea mare avort ? Ca şi fată de capHaiştii urbani, statul poate ' p roceda la nevoie, fără să mai fie nevoie de o nouă şi mare revoltifie ! Ori această sin­ceri­tate a surmr-'t, pe. şefi stricân­­du-le multe din proectele noui. In acelaşi timp însă organul oficial Pravda” se întreabă cu ^candoare de ce ţărănimea nu are încredere în decretele de la Moscova. NOTE PETRONÎUS­ tice din republicile sovietice :­­ Sunt cunoscute revoltele ţără­neşti, vărsările de sânge făcute pentru a supune ţărănimea rusă regimului bolşevist. Dar popula­ţia agrară a sfârşit prin a face că înţeleagă diriguitorii din Moscova in imposibilitatea de a-i supune, sa vedea Faţă de forţa tenacitatea ţă­ranilor în a nu primi confiscă­rile şi impozitele în natură ce-i despuia de produsul muncei lor, guvernul şi-a schimbat tactica. NICOLAI BURARIN La Barcelona COMPLOT contra Regelui Spaniei REGELE ALFONS XIII La Barcelona s’a descoperit un complot anarhist ai cărui autori au așezat bombe în diferite punc­te ale orașului, cu intențiunea de a protesta în potriva prezentei re­gelui Alfons, care urma să vizite­ze această localitate. S’au operat numeroase arestări. Cazul Conta O lămurire necesari și edificatoare Ziarul „Universul“ sub titlul „fără precedent“ discută hotărâ­rea Camerei de punere sub acuza­re pentru depunerea d-lui Condrus agresorul d-lui deputat I. Mano­­lescu-Strunga. Da! Este ceva fără precedent in această afacere, dar nu faptul arestării în materie de lovire, ci faptul discutării prin presă a unei hotărâri judecătorești. Căci dacă, în adevăr, Camera de punere sub acuzare a comis un act ilegal sau un abuz de putere, repar­aţiunea actului nu sta în puterea opiniei publice, ci în puterea exclusiv a Curţii de Casaţie, la care cel inte­resat are un drept de recurs. Fără a insista asupra faptului arestărei preventive a d-lui Baca­­loglu pentru faptul agresiunei cu­noscute contra directorului ziaru­lui „Adevărul“ informăndu-ne la grefele tuturor cabinetelor de in­strucţie, constatăm că pentru fap­tul lovirei, prevăzut de art. 239 cod. pen. se găsesc deţinuţi în pre­venţie la Văcăreşti peste 20 incul­paţi, fie pentru interesul instruc­ţiei,­­ fie din gravitatea faptului, fie pentru interesul menţinerei ordinei. In virtutea art. 93, 94, 97, 127 şi 137 din procedura penală, par­chetul poate pune concluzii de a­­restare înaintea judecătorului de instrucţie şi când acesta refuză înaintea Trib. şi apoi înain­tea Camerei de punere sub acuza­ţie. Acesta este uzul şi face obiec­tul unei constante jurisprudenţe a Casaţiei dela 22 Iunie 1918 până astăzi. Se poate ca ocrotitorii d-lui Condruş şi actului de agresiune săvârşit să pretindă ca parchetul să nu mai fi făcut opoziţie la Tri­bunal, după ce judecătorul de in­strucţie n’a arestat, şi apel la Ca­­­mera de punere sub acuzare, după­­ ce Tribunalul a aprobat părerea judecătorului de instrucţie dar să se observe că prin aceste se cere renunţarea la exerciţiul unui drept legal, în favoarea d-lui Condruş. înţelegem să se ceară ca parche­tul să fie nepărtinitor, dar nu în­ţelegem să se ceară să săvârşeas­că acte de favoare pentru incul­paţi, mai cu seamă când are con­vingerea că interesul instrucţiei reclama această deţinere şi când antecedentele inculpatului pot jus­tifica cele mai serioase temeri de tulbu­rarea ordinei prin noui a­­gresiuni. Ceeace s’a făcut in ca­zul Condrus este aplicarea fără nici o excepție, a procedurei lega­le, ca în toate cazurile de aceiaşi natură. Şi nimeni nu va putea susţine că parchetul a comis un abuz de putere când şi-a exercitat un drept legal şi când instanţa de judecată competentă a apreciat şi a hotărît că cererea este înteme­iată. Să nu uităm că infracţiunile la legi se judecă de judecători şi nu de cei interesaţi. Tot ceea ce se poate cere în caz de deţinere pre­ventivă, este ca instrucţia să se termine cât mai curând pentru ca privaţiunea libertăţei individuale să nu devie un abuz. Şi în această direcţie, până în momentul de faţă nici o plângere nu este legitimă. Căci arestarea de abia s’a produs. Dar să lăsăm justiția neinfluența­­tă și neameninţată de nimeni să-şi facă datoria. Să n’o intimidăm cu atacuri de presă. Apărătorii d-lui Condrus să a­pară numai la bară. ZICÎTZI Aflăm cu plăcere şi cu satis­facţia deplină a orgoliului na­ţional că „domnul profesor” a fost invitat la Sorbona pentru a ţine câte­va prelegeri asupra ele­ganţei, spiritului şi bunei cu­viinţe în oratoria parlamentară. Se speră că de data aceasta nu­mărul celor zece auditori obiş­nuiţi ai conferinţelor „domnului profesor” la Paris, va fi mărit cu încă doi. 0­ ECOU111 statistică americană arată că de când a fost aplicată legea contra alcoolului, americanii au cheltuit peste o sută milioane dolari plecând în străinătate unde alcoolul n’a fost prohibit. F­uncţionarii sovietici din Rusia şi Ucraina vor primi pe luna Mai numai 60 la sută din sa­larii pentru ca ofiţerii şi funcţio­narii armatei şi ai flotei să fie plă­tiţi integral. C­inematograful şi alegerile. In Franţa, listele electorale sunt puse la dispoziţia fiecărui alegător, după orice alegere. Dar termenul de examinare fiind foarte scurt, un grup politic s’a gândit că se pot fotografia registrele cari con­ţin, la Marsilia, 125.000 de nume şi adrese. Or, fiindcă fotografierea fie­cărei pagini ar fi luat un timp prea mare, s’a cinematografiat registrul, în vreme ce un om îi întorcea filele cu repeziciune. Rezultatul a fost perfect şi pelicu­lele mărite reproduc perfect toate listel­e electorale și pot fi consultate deodată de un mare număr de per­soane. iot 11 iunie 1925

Next