Viitorul, iulie 1929 (Anul 21, nr. 6413-6438)

1929-07-02 / nr. 6413

3 Iff ix.si fir* 6 LEIrx.tnsHfimnE A L 6 h k h l K 1 E m UFA I !r sited îf£te l’ii în — — /Ci)­ci 1 ( n cîi 1400 iese lirl— — .— CEO , I Știe uri — — 710 Iu ir — — — HC , 1 iifi 'uri — «= 410 * fc E fc & C T i A E E KIK Eil RAI IA BUCURI­STI STR. ERG­ARD QUINET No. S | STRADA ACADEMIEI No. II Telefoanele : Direct!* 351 23 : Redactia e! Administratia 341/23 si 31311 AKUKCEURI­­CKERCIALE de pr­ort.se direct la adm­inistraţia ziarului Str. Acatiemicei 17 si la reale Agenţiile de publicitate Vanuscriptele republicate se distrug 3 LEI EX. in TARA 8 LEI EX. în STREINATATE RISIPA şi IMPOZITE In aceste două cuvinte se rezu­mă politica guvernului actual în ce priveşte gospodăria financiara a Statului. Tema obicinuită a demagogiei partidului naţional-ţărănist în o­­poziţie era politica finaciară a partidului national-liberal. Această politică ducea ţara la dezastru, impunea populaţiei bi­ruri grele, ţinea funcţionarii cu salarii de mizerie etc. împotriva politicei financiare a guvernului liberal, demagogia naţional-t­âr­ănistă arunca toate fulgerile, asmuţea toate patime­­le, propovăduia refuzul platei im­pozitelor şi făgăduia funcţionari­lor salarii în aur. Ce­ a realizat partidul national­­liberal prin politica financiară pe care a urmat-o şi ce realizea­ză astăzi la guvern partidul na­­ţional-ţărănist din făgăduelile făcute în timpul opoziţiei ! In timpul guvernărilor sale partidul national-liberal a reali­zat consolidarea financiară a sta­tului, a dat ţării şapte bugete cu excedente, a sporit salariile func­ţionarilor — salarii pe care le plătea la zi — iar în ultima sa guvernare a redus cu ceva şi une­le impozite care apăsau prea greu unele categorii de contribu­abili. Partidul national-liberal­­ a în­tocmit programul de stabilizare si a aranjat chestiunea împrumu­tului extern. Asta a fost opera politicei fi­nanciare a partidului national-li­beral. Ce-a făcut partidul naţional­­ţărănist cu politica financiară ce a urmat-o până acum ? In gospodăria financiară a sta­tului nu s’a pomenit o risipă mai scandaloasă. Gând realizarea programului de stabilizare impunea o politică de economii si de chibzuială în cheltuelile statului, guvernul na­­tional-tărănist a inaugurat poli­tica „revărsărei Nilului“ pentru partizanii politici. Ministerele au fost înmulţite, funcţiunile au fost dublate cu fai­moşi consilieri technici, sinecu­­riştii au inundat toate departa­mentele şi instituţiunile publice, s’au creat posturi inutile şi s’a in­treprins cea mai nesăbuită goană pentru căpătuirea partizanilor politici. Impozitele au fost sporite, dar încasarea lor a mers din ce în ce mai greu, din cauza propagandei făcute de partidul naţional-ţără­­nist în timpul opoziţiei împotri­va platei impozitelor. Acum se vorbeşte de un proces de sporire a impozitelor actuale şi de urcarea la 15% a dobânzi­lor la impozitele întârziate. In timp ce risipa creşte, cresc şi sarcinele pe care guvernul de astăzi le aruncă asupra ţării ca­re trebue să întreţină clientela politică a partidului naţional-ţă­­rănist. Cât despre funcţionari, nu nu­mai că nu li se mai vorbeşte de ..salarul aur“, dar nu li­­se plă­tesc cu lunile nici salariile ac­tuale.­ ­» Iată roadele gospodăriei finan­ciare a guvernului naţional-ţără­­nist. Nici o economie. Rişină scan­daloasă în toate administraţiile. Pentru acoperirea golurilor cre­­iate de această destrăbălare în administrarea banului public, sporirea continuă a impozitelor. Acestea sunt rezultatele celor șapte luni de gospodărie finan­ciară a partidului national-tară­nist.­ ­ NGUILE REPUBLICI înarmarea AUSTRIEI — Ce este Heimwehr-ul — Scrisoarea d-lui Briand este me­reu discutată la Viena. La început presa austriacă a încercat să ri­diculizeze protestul d-lui Briand împotriva insuficientei de sarmăn a Austriei, dar însăși evenimen­tele din ultimele zile au venit să confirme afirmaţiile ministrului de externe francez. Ziarul „Arbei­terzeitung“ a publicat o sene­ţie documente cu adevărat senzaţio­nale împotriva Heimwehrului din Stiria, care poate fi considerat ca centrul principal al înarmărilor austriace. Din aceste documente reiese, că organizaţiile Heimwehrului sunt înarmate cu tunuri, granate, bom­be cu gaze, mitraliere şi chiar cu periculoasele aruncătoare de flă­cări. Nu lipsite de senzaţie au fost pentru străinătate relatările zia­rului, după cam­, Heimwehrul din Stiria primeşte ajutor efec­tiv din partea organelor poliţie­neşti şi chiar însuşi prefectul de Stiria este bine iniţiat în întrea­ga acţiune. Organizaţiile Heimwehrului au­­striac îşi au originea în partidul social-creştin. In decursul vremii politica lor a înclinat considera­bil spre dreapta. In această direc­ţie a contribuit într’o mică măsu­ră influenţa d­in Bavaria, care s’a manifestat în organizarea şi con­ducerea Heimwehrului. Scopurile iniţiale ale Heimwehrului erau îndreptate împotriva comuniştilor şi deasemenea şi împotriva evrei­lor, au avut un caracter m­onar­­hist şi au urmărit în special apă­rarea proprietăţii private. Când s’a format mai târziu «Heimwehrii» bavarezi, şefii lor Esecherich şi Steiner au încercat să intensifice mişcarea şi în Aus­tria. In acest interval s’a format şi s’a întărit în Austria Schutz­­bundul social-democrat. Mişcarea Heimwehrului a fost reorganizată şi în fruntea ei a fost pus un cartier general cu centrul la Insbruck, unde activează maio­rul din Reichul german Pabst, L. Seltie şi alte personalităţi, care sunt urmărite în cea mai mare parte de poliţia Reichului. Odată cu sosirea ofiţerilor reacţionari germani pregătirile Heimwehru­lui au luat un avânt şi mai mare. In curând s’a primit din Germa­nia şi un însemnat sprijin finan­ciar şi astfel­­ Heimwehrul a căzut tot mai mult sub influenţa bava­reză. In exterior conducerea rămâ­ne în mâinile austriacului Steidle, iar organizarea internă e ger­mană. Un important sprijin au obţinut organizaţiile Heimwehrului şi în Austr­ia. Astfel industria austria­că, c­a­re se plânge mereu de criză, a finanţat Heimwehrul cu sume considerabile. MQTE­qeBaeBEHMsmme* Paiaţe noul Se anu­nţă că relativ în curând, vor începe lucrările edificărei Aca­demiei Române, după planurile d-lui arhitect Duiliu Marcu, cea­ ce constitue o veste îmbucurătoare, ca ori­care alta în care cultura româ­nească, și estetica oraşului sunt de­opotrivă interesate. România Mare trebuia să aibă un Palat vrednic de ea, pentru in­­stitu­ţia care înainte de întregirea naţională, formase o întregire a culturei dincolo de graniţe, şi care reprezintă summum intelectualită­­ţei noastre. Focarul care dă direc­tive culturale, care veghează la pu­ritatea limbei,şi unde se păstrează cu evlavie documentele trecutului nostru, trebuia să aibă un adăpost vrednic de noi, şi destul de bun a­­părător al comorilor ce este ţinut să le conserve pentru usul secolilor..­l­acă avem un regret este că situa­ţia ţarei a fost atât de grea încât nu a îngăduit ca să se facă mai de­vreme ceea ce simţim cu toţi ca o necesitate, şi anume ridicarea Pa­latului Academiei, impunător, în­căpător şi vorbitor pentru senti­mentul de respect ce-l păstrăm o­­perilor culturale. _ _ O altă mare clădire ce o aştep­tăm este a Operei. Nu voim să sus­ţinem că organizarea tânără a A­­cademiei noastre de muzică a ajuns la perfecţiune. Desigur Opera in conţinutul ei,.­­va trebui să primea­scă modificări şi reforme. Dar nici un progres de viitor nu se poate realiza, dacă Opera nu va avea un local propriu, şi conducătorii ei nu vor fi siliţi să se gândească, la a­­nul unde ne mutăm ? Opera —mai mult de­cât teatrul de dramă — cere spaţiu, cere insta­laţii tehnice, deosebite, şi de aceia atât timp cât Academia de muzică va fi­ chiriaşe şi va fi adăpostită în săli improvizate, nu se poate con­cepe o consolidare şi un progres real al ei. Dar aceste două mari clădiri: rA­­cademia, care pare se că în curând va eşi din raza „planurilor“, şi O­­pera Română, vor contribui la în­frumuseţarea oraşului Capitală, o­­raşului care n’are, ca edificii monu­mentale, decât Ateneul, Palatul Lu­crărilor publice şi Palatul de jus­tiţie. Din aceste trei mari clădiri, cel din urmă este învechit şi remi­niscenţele lui cu vechile „Parla­ments“ din Franţa, nu sunt atât de bine precisate pentru ochii celor mulţi.­­Ne pare rău că noua Uni­versitate, din pricina nevoilor mo­mentului şi configuraţiei terenu­lui, nu s-a reuşit, să fie un Palat, ci" să fie mai mult o frumoasă „ca­să de raport“, în care elementul simbolic cultural lipseşte). Novile, edificii vor îmbogăţi şi vor găti Capitala, contribuind ast­fel la prestigiul edilitar al centru­lui românismului, sub toate for­mele lui, De altfel acuma e timpul a, ne gândi la ridicarea noilor edificii monumentale, când sunt încă locuri libere în centru, mai târziu f­iind im­posibil (exemplul Marei Opere din Paris este instructiv, ca şi al creă­­rei lui „Avenue de l’Opera“) a ex­­propria clădirile ce se vor ridica cu vremea, pentru a avea terenul cen­tral și potrivit marilor palate, păs­trătoare a gustului ori mândriei ro­mănești, PEOTONIU. INTII­ERIREA CADRELOR (Guvernul scoate la pensie pe funcţionari la 54 ani) FUNCYIOHARI!: — Dacă e pe dreptatte attunes ar trebui că eseft și d-voas­ttră la pensie. D. Al. ¥AiPA»¥©EU@SJ.: — Eu Mi-e tânăr, căci am patronat o alegere de MISS. IN TARA Presa oficioasă e foarte nemul­ţumită că fruntaşii partidului libe­ral călătoresc prin tară, spre a lu­mina opinia publică asupra situa­­ţiunîi reale şi a o pregăti pentru evenimentele ce vor surveni în­­tr'un apropiat viitor. „Deşi parlamentul este deschis de cinci luni, — scrie „Adevărul”, „ trebuie să alergi pe la Timi­şoara, Cluj, Chişinău sau Ploeşti, deocamdată, ca să afli ce vrea o­­poziţia, de ce se agită şi protes­tează prin întruniri publice, care de obiceiu se ţin numai în vre­mea vacanţei parlamentare, dacă se produc fapte şi evenimente demne de luare în seamă”. „Adevărul” nu trebue să alerge de loc. Dacă n’ar fi oficios guver­namental, ci un ziar independent, ar putea află perfect şi în Parla­ment ce vrea opoziţia şi de ce pro­testează. „Adevărul” nu poate cere însă nimănui să se bată cu mame­­lucii guvernamentali, atunci când libertatea cuvântului nu se res­pectă şi când miniştrii dau exem­plul călcării regulamentului Cor­purilor Legiuitoare. Totuşi chiar acest ziar guvernamental trebuie să admită că o campanie în ţară ar fi de înţeles „dacă guvern şi majorităţi ar împiedica manifes­tarea opoziţiei sau n’ar ţine abso­lut nici o socoteală de critice în­dreptăţite”. Ei bine tocmai acesta este cazul. Cerem „Adevărului” un singur exemplu, unul singur, în care guvernul a ţinut seamă nu de critici­le opoziţiei ,dar cel puţin de o critică cât de mică, a vreu­nuia dintre deputaţii majoritari. Nu s’a întâmplat nici­odată o a­­semenea „abatere”. Guvernul „de­mocrat” este infailibil. Fiecare mi­nistru alcătueşte proiectele şi so­­coate drept insultă personală ad­miterea vreunui amendament. Toţi sunt geniali, toţi au în vedere nu­mai binele ţării! In asemenea condiţiuni nu nu­mai parlamentarii opoziţionişti dar chiar majoritarii, cari nu şi-au dat demisiile în alb, nu prea au ce căuta în Corpurile Legiuitoare. Faptul că şedinţele se ţin cu două­zeci de deputaţi în incintă o dove­deşte pe deplin. O campanie de lămurire a ţării este deci în totul necesară. Ţara trebue să ştie că Parlamentul a fost transformat de guvern într-o ficţiune, trebue să ştie că situaţia im se poate ameliora atât timp cât guvernul va continua o poli­­tică economică şi financiară ne­norocită, trebuie să ştie că noi pe­ricole ameninţă unitatea naţională şi consolidarea statului. Că guver­nului nu-i convine această campa­nie de lămurire a ţării, asupra că­reia el pune noui impozite pentru a satisface nevoia de risipă a par­­tizanilor,­­ se poate. Dar guver­nul nu va putea împiedica nici cu bandele de voinici, nici cu poliţia ce şi-o creiază d-l loauițescu, ca tata să cunoască adevărul. Politica Externă Noui manevre ale Germaniei — Conferinţa politică a guvernelor, în cari se vor lua ultimele hotărâri în legătură cu soluţionarea defini­tivă a problemei repar­aţiunilor, se anunţă sub auspicii cari, în nici un caz, nu îndreptăţeşte, judecând după ultimele evenimente, optimis­mul nimănui. Situaţiunea este aşa, în­cât nu s’a ajuns la un acord nici cel puţin asupra locului unde a­­ceastă conferinţă urmează să se ţină. Noul guvern englez dă impre­sia că nu se împacă prea mult cu ideia rolului preponderant pe care Franţa îl joacă în politica conti­nentală şi că ar urmări prin ur­mare o modificare din acest punct de vedere în situaţiunea de până acum. De aci şi dezacordul, care de­sigur nu prezintă vreo importanţă deosebită, dar care totuşi este o in­­dicaţiune, asupra alegerei locului de întâlnire al conferinţei din iu­lie. In timp ce guvernul englez susţine Londra cu ori­ce preţ, cel francez a comunicat că alegerea li­nei ţări neutre ar fi de preferat. Fără îndoială că cele două guverne vor cădea de acord, chestiunea fiind de prea mică importanţă, dar nu este mai puţin adevărat că sub ministeriatul d-lui Chamber­lain această mică neînţelegere fa­miliară nu s’ar fi produs. Desigur, însă, că nu acesta este evenimentul care provoacă de pe acum nedumeriri asupra soartei viitoarei conferinţe. Unele dis­cursuri şi unele manifestări recent, produse în Germania, prezintă un caracter cu mult mai serios şi do­vedesc în tot cazul că Germania merge la conferinţa guvernelor cu atitudini cari nu pot fi socotit­e conciliante şi cari, dacă nu vor su­feri modificări sunt de natură să pericliteze rezultatele şi financiare şi politice, derivând din accepta­rea planului Young. # In adevăr, discursul‘.d-lui Stre­­seman'* «*. Reichstag a. pravah,­‘ cu dreptate unele nedumeriri și in presa franceză și in lumea politică dela Paris. Ministrul de externe al Reich-ului a pus în discuţiune problema regiunei Sarre care nu­ poate face parte din preocupările viitoarei conferinţe şi, in acelaş timp, s’a ridicat împotriva comi­­siiunei de conciliaţiune şi consta­tare, a cărei imediată creiare este strâns legată de evacuarea antici­pată a Rhenaniei. Dacă d. Strese­­mann se va încăpăţâna şi la con­ferinţa guvernelor într’o atitudine de intrasigenţa celeia din expozeul d-sale a făcut dăunăzi în Reichstag, fără îndoială că nu se va putea a­­junge la o înţelegere pentru solu­ţionarea şi a problemelor politice, rezultând din acceptarea planului Young. Este de nădăjduit, însă, că şi la viitoarea conferinţă, ca şi la cea a experţilor financiari, Ger­mania va sfârşi prin a fi mai con­ciliantă şi mai înţelegătoare în pro­priul ei interes. Un alt eveniment recent trădea­ză la Germania simţiminte şi in­­tenţiuni cari învederează o modifi­care voită a curentului de opinie publică spre o politică mai puţin prudentă ca până acum. Cu prile­­lejul aniversarei celor zece ani de la semnarea tratatului dela Ver­sailles, s’au organizat în Germania mari manifestaţiuni populare, în cari pentru prima dată s’a cer­ut revizuirea tratatului de pace şi, in prealabil, evacuarea imediată a teritoriilor ocupate. Cu acelaşi pri­lej s’a respins din nou ori­ce răs­pundere pentru Germania, — de data aceasta şi pentru fostul Kai­­zer,—în provocarea războiului gene­ral. In tot cazul se creiază în Ger­­mania o atmosferă care nu este în acord cu politica de până acum cel puţin a d-lui Stresemann şi nici cu spiritul de la Locarno. * Apropierea care se poate face to­tuşi de date aceasta între limbi-­­giul schimbat din Reichstag al d-lui Stresemann şi manifestaţiu­nile de opinie publică de acum trei zile, dă impresia unei corelaţiuni voite chiar de către guvernul ger­man în vederea conferinţelor din iulie. Conducătorii Germaniei îşi împlinesc probabil, — cum şi-au mai închipuit de altfel şi altă dată fără rezultat, — că prin manif­esta­ţiuni oratorice ca cele din Reich­stag sau de pe străzile Berlinului, vor reuşi să impresioneze cercu­rile aliate ca să obţină aceia ce gu­vernul german ştie totuşi de mai înainte că nu se poate. Este desigur iarăşi o socoteală greşită a Berlinului. Ceia ce, însă, agravează situaţia şi creiază de mai înainte Germaniei o atmosferă de suspiciune la viitoarea confe­rinţă, este cererea de revizuire a tratatului dela Versailles, care se produce tocmai după declaraţiunile categorice dela Verdun ale d-lor Doumergue şi Poincaré. Asemenea manif­estaţiuni nu sunt de natură să sporească încrederea aliaţilor nici în realitatea­­Germaniei şi nici în sinceritatea politicei pacifice a guvernului german. In asemenea condiţiuni evacuarea anticipată a Rhenaniei fără îndoială că nu s’ar putea face fără un mare punct de întrebare pentru intenţiunile ne­mărturisite ale politicei germane. Atitudinea conciliantă a aliaţilor şi a Franţei în deosebi, se verifică a fi imprudentă. De aceia nu este exclus ca manifestaţiunile de tot felul de la Berlin să nu provoace legitime suspiciuni la Paris, ori­cât va încerca desigur guvernul ger­man să arunce rina şi răspunde­rile asupra politicei agresive a naţionaliştilor germani. Pe şoseaua, Braşov-Sighişoara o bandă de tâlhari atacă un con­voi de călători pe care-i maltra­tează, jefuindu-i de tot ce aveau asupra lor. Forţele poliţieneşti se pun în urmărirea bandiţilor dar aceştia reuşind să se refugieze în pădurile apropiate, dispar fără urme. In faţa acestui atac banditesc care evocă tragica întâmplare de acum câţiva ani a d-lui Mihala­­che, căruia tâlharii i-au luat cea­sornicul de aur în timpul unui atac la drumul mare, se alar­mează însuşi d. Vaida-Voevod, ministrul de interne care, în do­rinţa de a pune mâna pe ban­diţi oferă două premii de câte cincizeci mii lei acelora cari vor reuşi să descopere pe hoţi şi să-i aresteze. Foarte bine. Este normal, lo­gic şi necesar ca orice infracţiu­ne să fie reprimată cu toată se­veritatea. Deci, paralel cu cer­cetările şi urmăririle poliţiei re­presive, d. ministru de interne a socotit că trebue stimulată şi ini­ţiativa particulară prin decerna­rea unui premiu aceluia care s’ar improviza în poliţist şi ar da in­­dicaţiuni precise asupra tâlha­rilor. In modul acesta, investi­găţi­u­­nile organelor poliţieneşti, aju­tate de amatorii premiilor vor duce mai de grabă la rezultatul dorit. Se pune însă o întrebare fi­rească. De ce în agresiunea dela Fe­teşti săvârşită de banda Zaharia, ministrul de interne s’a ţinut în­tr’o rezervă suspectă? Căci, infracţiunile de orice na­tură acţionează deopotrivă prin ele înşile resortul penal, iar or­ganele represive se pun în miş­care pentru a pune societatea la adăpost de orice vătămare din partea duşmanilor ei. Agresiunea de la Feteşti, tot atât de gravă ca­ şi atacul ban­ditesc de pe şoseaua­ Braşov-Si­ghişoara, ba poate chiar mai gravă prin faptul situaţiunei ce­lor ce au suferit-o, nu numai că nu l-a făcut pe d. Vaida să de­­cearnă un premiu pentru desco­perirea lor, dar nu l-a făcut mă­­car să­ ordone hotărât urmărirea şi prinderea infractorilor. D. ministru de interne s’a mul­ţumit doară să acorde un conce­diu de o lună de zile prefectului care pusese­ la dispoziţia agreso­rilor automobilul său. Iată de ce oricine se poate în­treba pentru ce d. Vaida a sărit ars auzind de atacul banditesc de pe şoseaua Braşov-Sighişoara şi şi-a spălat mâinile când a fost vorba de urmărirea agresorilor de la Feteşti? Unii au găsit răspuns la între­barea ce şi-o pun: cei dela Fe­teşti sunt „voinici“ cei dela Bra­şov sunt tâlhari. Rămâne de văzut dacă nu cum­va chiar şi acei cari au săvârşit atacul banditesc de pe şoseaua Braşov-Sighişoara n’or fi mem­brii vreunei organizaţiuni „voi­niceşti“ oarecare. N’ar fi bine ca ministrul de in­terne să se gândească serios și la­­ această ipoteză înainte de a s£ l hotărâ definitiv pentru acorda­rea premiilor? . ist acasaaSSSate BRAŞOV-FETEŞTI (Continuare în pag. 2-a) Cel mai tânăr Suveran în lume — © wi^tră la I. S. Hagele MiSial — D-na Pavlova publică în ,Le Petit Parisien”, următorul articol: „Acum un an, Seton Watson, cu­noscut sub pseudonimul de Scotus Viator, seria în Con­temporaiiy­ Review”; „Un nor a întunecat din A. S. R. PRINCIPESA ELENA nastia şi curtea regelui Carol al României, care a fost un exemplu de înaltă demnitate morala”. Pentru a conduce un popor tre­buie un mare caracter. Dar, câteodată, acei cari sunt chemaţi să primească prerogati­vele regale nu pot să-i suporte greutatea şi de la sine renunţă la drepturile lor. Regele Ferdinand înţelesese foarte bine întreaga complexitate a problemei ce se punea prin fap­tul renunţării fiului său, princi­pele Carol. La 1 ianuarie 1927, el proclamă pe nepotul său Mihai, moştenitor al Coroanei şi organiză de mai înainte regenta. Simţindu-se aproape de moarte, el chemă la căpătâiul său pe fos­tul prim preşedinte al Curţii de Casaţie, d-l Buzdugan, pe patriar­hul Miron şi pe fiul Său mai mic Principele Nicolae încredinţându­­le înalta misiune de a prezida de­stinele României în timpul mino­rităţii Principelui Mihai Principesa Mamă, cum numesc : bravii ,ţărani­, români pe mama unicului Rege Mihai I ăl României Principesa Elena,­este o mamă ca­re ştie nu numai să-şi iubească copilul dar să-l crească. Graţie educaţiunei blânde şi se­vere ce-i dă, micul Rege , Mihai creşte în bucuriile vârstei sale. Are acum 7 ani şi­ jumătate. Am văzut pentru prima oară pe copilul­ Rege, la serbările Unirei, de la 10 Mai, în Capitala feeric decorată a României, şi după câteva zile în ceni­tatea istorică a Albei-Iulia, îmbrăcat în alb, micul Rege Mihai părea că simbolizează în candoarea sa, vechea rassă română în aurora nouilor sale destine. In faţa grupului patetic format de grafoasa Principesă Elena şi de fiul ei, am împărtăşit emoţiunea unani­mă a mulţimei şi visam să aduc ma­mei atât de încercată de soartă, şi copilului cu trăsături atât de dulci şi atât de maliţioase, un omagiu de admiraţie şi de respectuoasă sim-­­patie. Graţie bunăvoinţei d-nei Poenaru, altădată doamna de onoare preferată a Reginei Elisabeta, şi astăzi mare maestră a Casei Principesei-Mame, am putut obţine favoarea unei au­dienţe. Pavilionul regal străluceşte,to­tul alb, între arborii înfloriţi şi brazii de culoarea smaraldului. Acolo trăeşte micul Rege Mihai, în tovărăşia mamei sale, Principesa E­­lena, o mamă ca toate mamele, cum îmi spune simpatica doamnă de o­­noare, d-na Plagino, ca mamele săra­cilor şi ale bogaţilor, o mamă bună şi atentă. Simplitatea decorului se potriveşte cu simplicitatea augustei gazde, came în tot timpul convorbirea arată afa­bilitatea cea mai graţioasă. Deodată apare un băeţaş. Cu părul blond, de culoarea grâu­lui copt, cu braţele încărcate de flori de câmp, culese de el, aleargă să le ofere bucuros mamei sale, înroşit la faţă sub razele soarelui arzător, văzându-mă, încreţeşte sprâncenile.­­ Este copilul-rege. El este urmat de Nanny, pe care o numeşte Dadow,, o severă guvernan­tă engleză, respectuoasă de demnita­tea regală, cum pot fi numai Engle­zoaicele de rassă veche. M. Sa micul Rege Mihai mă pri­veşte, se înclină ca un copil bine edu­cat şi-mi întinde micuţa lui mână pe care i-o sărut. Apoi, încet, fără a-i păsa de privi­rile severe ale lui Dadov căreia nu-i place ca Majestatea Sa să încrunte sprâncenile, se ghemue în rochiile mamei care-l mângâie cu dragoste şi-l trimete să se joace în parc, unde îl aşteaptă vărul Său Filip al Gre­ciei, cu care se joacă în grădină. Principesa Mamă îmi dă amănunte asupra educaţiei foarte severe ce-o primeşte fiul Său, care este suvera­nul a 18 milioane de suflete. Dânsa-mi împărtăşeşte unele ne­mulţumiri ce-i pricinuesc unele ziare care atribue fiului Său reflexiuni sau vorbe ce nu le-a pronunţat. # — „Regele,—îmi spuse cu sincerita­te,—nu-i de­cât un copil şi numai un M. P. regele mihai

Next