Viitorul, decembrie 1929 (Anul 21, nr. 6544-6567)
1929-12-01 / nr. 6544
Anul al couă-zeci $1 doilea No. 6544 centra^ r ASOC1^" . 0 ” n3 3 LEI EZ. la TARA 6 LEI EX. în STRĂINĂTATE *B O N A MENTE INTARA 1 în streinatat« ■ Ud ao ----- 700 * I lIs *d — — 14001a) Şase Hm!----- 350 . 1 t(ase hui — — ICO , trei luni------ 200 . 1 1trei luni------400 . 6 PAGINI Duminică 1 Decembrie 1929 REDACŢIA λ ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI STRADA EDSAR QUINET Ho. 2 (| STRADA R. POINCARE No. 17 Telcfcanafes Direcţia 351 23 , Redacţia şi Administraţia 348/23 şi 303/11 ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc «Uree» la Administraţia Starului, Strada ( Poincare UH1* leala Agenţiile de Publicitate ilasnacriaele republicate i NP 3 LEI EX. In TARA 6 LEI EX. Ai STRĂINĂTATE Şomajul sporeşte Şomajul industrial la proporţii din ce în ce mai îngrijitoare. Chestiunea a fost adusă şi în parlament, pe cale de interpelare de un deputat social-democrat. Răspunsul băncei ministeriale e uşor de prevăzut. Câteva formule demagogice pe tema democraţiei, câteva Şarje împotriva... partidului liberal, fireşte, care se vor termina cu invariabila declaraţiune că guvernul studiază şi se preocupă de soluţionarea problemei. Dealtfel, concepţiile democratice şi soluţiile guvernului de astăzi în chestiunea şomajului sunt bine cunoscute. Ministerul mamei organizează exportul de braţe româneşti peste frontieră, în timp ce ministrul industriei, mai larg, mai european în concepţiile lui democratice, se preocupă mai mult de soluţionarea problemei şomajului în Anglia, decât în România! Chestiunea şomajului în industrie se prezintă totuşi, sub o formă destul de îngrijitoare astăzi se va prezintă desigur sub o formă şi mai îngrijitoare mâine. * Cauza sporirei lucrătorilor şomeuri , bine cunoscută, este marasmul de care este cuprinsă întreaga activitate industrială a ţării. Iar cauza acestui marasm este, în primul loc, politica economică a guvernului de astăzi şi în special politica inaugurată de actualul ministru de industrie şi comerţ. . Această politică se rezumă într’un singur cuvânt: ura. Politica urei, cu corolarul ei firesc : politica de distrugere. Ministrul de industrie a pornit o luptă de adevărată distrugere împotriva întreprinderilor în ale căror consilii de administraţie se găseşte vreun membru bănuit că ar avea simpatii pentru politica altor partide decât aceea a partidului naţional-ţărănist. Mai mult decât atât. Acţiunea minetrului de industrie urmăreşte — prin presiuni şi ameninţări — tocmai plasarea partizanilor naţional-ţărănişti în consiliile de administraţie ale întreprinderilor. Datorită acestei porniri pătimaşe şi interesate, ne-a fost dat să vedem spectacolul fără precedent — şi în ţara noastră şi în orice altă ţară din lume — ca un ministru de industre să atace făţiş şi public aruncând discreditul asupra întreprinderilor industriale în care sunt angajate economiile a zeci de mii de acţionari şi de care e legat, în bună parte, şi creditul ţării în afară Odată cu această politică de discreditare şi de distrugere a întreprinderilor româneştii, guvernul duce o politică de favorizare a întreprinderilor din străinătate. Comenzile ce s’ar putea executa de către întreprinderile din ţară, guvernul le dă industriilor din afară. In aceste condiţiuni este firesc ca industria românească să treacă prin criza prin care trece acum; este firesc ca astăzi întreprinderile să-şi reducă treptat numărul lucrătorilor, pentru ca mâine, dacă această politică va continua, să-şi închdă complect porţile. Iată de ce spuneam mai sus, că problema şomajului se va pune în curând sub o formă şi mai gravă de cum se prezintă astăzi. Politica nebunească a distrugerei inaugurată de guvernul actual, poate avea consecinţe incalculabile pentru întreaga economie naţională. Această politică deschide perspective în faţa cărora trebue să înfioreze orice democrat cu preocuparea sinceră de soarta muncitorimei industriale şi orce om conştient de interesele permanente ale ţarei. NOTE FARA DISCURSURI ..Tigrul“ a fost. Ca tot ceea ce este muritor, omul care spăimănta fără ca el însuşi să cunoască frica, şi timiditatea, a plecat dintre cei vii, — şi a plecat „englezeşte“. Când nimeni nu se aştepta, sicriul lui Clemenceau fugea din Paris. Cei ce, se pregăteau să nu ţină discursuri, le-au atras de-o parte pentru alte ocazii, — când vor fi rostite poate cu alt nume. Şi cu modul acesta Clemenceau a reuşit să fie original şi singular. Ce zic alţii ? A fost o întrebare şi o preocupare necunoscută de el, — pr£ mtreagă şi imposibilă, puternici tocmai prin această închidere m el şi ignorare a părerei altora. Murind cum a trăit, adică un alt chip decât toţi, Clemenceau a fost consecvent cu el însuşi, şi-a dat în acelaş timp şi o învăţătură. IDiscursurile sunt inutile pentru că dacă despre morţi nu poţi spune decât bine, este de la sine înţeles că se va spune super-bine despre oamenii mari. Ce noutate şi ce interes atunci ar putea avea elogiul când nici o convingere nu se caută a se stabili, tocmai pentru că este prestabilită . Ce nevoe să spui încă odată, în fraze căutate că Clemenceau a fost un om mare, când nimeni nu-i poate contesta această calitate . Vorba atunci nu devine o inutilitate ? Dar afară de aceasta un elogiu funebru nu poate fi decât părtinitor. El se face lângă un mormânt încă deschis. Să lăsăm perspectiva timpului ca să rânduiască valori şi hierarhii. Când ochii, plâng, judecata este grea şi nesigură. Trebue să uităm pe om, pentru ca faptele lui singure să vorbească mai târziu. Ce-a rămas din oratoria marelui Bossuet, in ale sale discursuri funebre, modele de antologie. Nimic decât, meşteşugul frazei. Cei apoteozaţi de ilustrul orator, nu mai interesează, lată de ce hotărârea lui Clemenceau are şi temeinicie şi înţeles adânc. Este lecţia dată de un parlamentar ilustru, acelora cari cred că discursul poate să aibă o valoare decisivă istorică. Nu. Omul mare îşi scrie singur istoria. Şi o scrie nu prin autobiografie, ci prin acte realizate. Dacă ele trăesc, el nu moare. îngroparea, insă, în picioare — lăsată cu limbă de moarte — este o slăbiciune, cari dovedeşte instinctul, mai puternic decât raţiunea, şi conservarea omului după moarte, într’o formă oarecare. Cenuşa, pulberea şi fărâma de vase n’au nevoe de localisări în spaţiul PETRONIUS Aniversarea independentei Iugoslave Statul vecin al Iugoslaviei serbează mâine aniversarea independenţei şi Intregirei lui naţionale, realizându-şi astfel un ideal naţional prin Jertfele nenumărate din marele război şi martraiul micei Serbii a rămas ca un exemplu ce nu se poate uita de sacrificiu pentru Înfăptuirea acestui ideal Iugoslavia sărbătorind aniversarea neafilmnărei statului, sărbătoreşte şi pe Regele ei, care întrupează imagina unui Monarh Înţelegător al nevoilor mari ale ţărei, ce-o conduce. România ieşită din războiul mondial cu jertfe similare—Întregită şi mărită înţelege perfect de bine sărbătoarea statului vecin, şi se alătură cu poporul iugoslav in manifestările safe de bucuria pentru aniversarea independenţei sale. REGELE ALEXANDRU zi de zi D. Iorga e în Spania, învaţă acolo cum se dau luptele în arenă. Numai că acolo toreadorii nu se înţeleg cu taurii când să-i atace! * Era fatal ca unele femei să se înscrie în partidul d-lui Vaida, ca unul ce a presidati concursul de frumuseţe. Fiecare din nocile aderente speră că d. Vaida îi va decerna acest premiu, care pentru o femee valorează mai mult decât dreptul de vot! * INTERIMATELE D. Maniu e Interimar la Afacerile străine (Ziarele) DE UMILĂŞtr Actualul guvern a găsit mijlocul să ridice starea economică a ţării, intensificând... comerţul.. Graţie generoasei concepţii a d-lui Madgearu. Îmbrăţişată cu căldură de Întregul guvern, România face ăstăzi un Întins negoţ : cumpără scump materiale şi mărfuri vechi din toata ţările Europei şi vinde un schimb străinilor pe nimic avuţiile ei şi marile Instrumente ale Statului. La toate graniţele noastre ar trebui puse afişe reclame cu acel «de vânzare«, care formează singurul punct din programul actualului guvern, ce se execută cu sfinţenia. Trebue doar să atragem pe toţi aventurierii din afară, ca să colaboreze armonic cu cei dinlăuntru, la «utilarea modernă» a României. Afacerile curg şi, pentru ele, se luptă samsarii regimului. Se luptă şi se denunţă prin presa oficioasă. Astfel unul dintre deputaţii guvernamentali denunţă pe un senator că, reprezentând o firmă germană intervine la ministerul de comunicaţii după comenzi de poduri metalice. Deputatul are bineînţeles altă firmă In vedere. Un ziar din presa regimului, se ridică împotriva actualei concesii a Tripoului de la Sinaia, cerând să se dea unui consorţiu străin, sarcina de-a spolia mai departe pe cetăţeni. Şi ziarul guvernamental ştie despre care consorţiu a vorba... Par acestea stent simple găinării cari nu contează intre marile afaceri guvernamentale, cele cari au onorurile consiliului de miniştri. Iată da pildă concesionarea serviciului maritim român : ce grandioasă afacere pentru.,, ţară ! O execuţia magistrală, mai Întâi o campanie de presă în care se arată câte milioane ,,pierde” Statul român prin faptul că are la dispoziţia sa o flotă comercială ce a purtat cu cinste drapelul românesc prin toate mările şi oceanele; apoi, după această pregătire a opiniei publice,—scoaterea din serviciu a majorităţii vaselor, sub motiv că se evită noui «pierderi» şi în sfârşit, vânzarea la străini într’una din inteligentele forme inventate de către d-l Madgearu! Să punem deci la toate aceste vase afişul «de vânzare», să-l punem şi la Constanţa, la Galaţi şi Brăila, unde zonele libere, astfel cum au eşit din concepţia actualului guvern, fac parte din acelaş mare mezat, să-l punem pretutindeni unde este o instituţia utilă, ce trebue să rămână Statului. Şaptezeci de ani, zeci de guverne de toate nuanţele politice, s au perindat la cârma ţării mărind patrimoniul naţional, pentru ca acest regim de feciori de bani gata, să risipească şi să vândă totul înstrăinările iau însă uneori aspecte morale monstruoase. S’a pus astfel zilele acestea cunoscutul afiş «de vânzare» la direcţia Poştelor şi Telegrafelor. Director general este aci domnul Andronescu care, dacă îşi recunoaşte incompetinţa prin încercarea de-a înstreina telefoanele nu voeşte in schimb să recunoască imposibilitatea morală de a trata d-sa această vânzare, dat fiind că se găseşte in strânse legături cu d. Leonids, amestecat in această concesiune. Şi astfel Statul român va rămâne şi fără telefoane, ce se vor înstrăina pe nimic, —cum va rămâne lipsit de orice avuţie, dar bogat in datorii si in materiale nefolositoare. Guvernul vânzărilor cu amănuntul şi cu ridicata, îşi va continua opera, atât timp cât nimeni nu va pune mâna in gulerul samsarilor «democraţi», pentru a curma acest scandal. C. I. MANIU........Moară sui 86 ministre străin de afaceri... . S'au angajat poversatiunile pregătitoare pentru coferinta navală din Londra, între guvernele : francez și italian. Contele Manzoni ambasadorul Italiei la Paris a folosit ultima sa vizită la d. Briand, pentru a-i re- i mite o notă — expozeu, în care ar rată punctul de vedere al cabinetu-,lui din Roma privitor la limitarea înarmărilor navale. Asupra acestui, document se păstrează cea mai absolută discreţie. Guvernul d-lui Mussolini desvoltă, evident, aceiaşi teză pe care a susţinut-o verbal în faţa ambasadorului francez din Roma d. de Beaumarchais, „In materie de dezarmare generală, guvernul italian reînoeşte declaraţiunea că este gata să adopte, ca limită a înarmărilor sale, orice cifre, chiar cele mai joase, sub rezerva să nu fie întrecută Italia, de nici o putere continentală din Europa. Nici o altă indicaţie, vede guvernul italian, nu poate demonstra mai bine sentimentele sale de loialitate, şi nici nu crede că poate da o interpretare mai exactă articolului 8 din pactul Societăţii Naţiunilor. Această afirmaţiune principială este prea recentă, şi ea este destul de categorică ca să se creadă că Roma şi-ar fi putut schimba opinia. Se produce, prin urmare, o cerere de paritate absolută cu Franţa în materie navală. Nu mai încape nici o îndoială asupra acestui punct, şi ceva mai mult, guvernul italian va face să depindă toate conversaţiunile ulterioare de această cerere de paritate. In caz de dezacord asiwra aces- tui punct esenţial, orice discuţie preparatoare devine inutilă. Desigur, lucrurile acestea nu sunt spuse cu preciziune, dar ele decurg din atitudinea adoptată de guvernul italian şi modul cum a pus el problema, nu uşurează soluţionarea ei. Oricât de mult ar fi animat guvernul francez—cum afirmă presa franceză — de dorinţa de înţelegere, de dorinţa de a se găsi la Londra în deplină înţelegere cu guvernul italian, principiul Paritäten absolute, aşa cum a fost formulat de guvernul din Roma, i se pare inadmisibil. Franţa nu vede pentru care motiv înarmarea navală minimă — compatibilă cu exigenţele siguranţei naţionale a Italiei — n’ar depinde decât de minima analoagă a celorlalte puteri, continentale europene şi, în special a Franţei. Articolul 8 din pactul Societăţii Naţiunilor nu admite nivelarea decât ţinând socoteală de situaţiunea geografică şi de condiţiunile speciale ale fiecărei ţări. * Acesta este fondul chestiunii. Ce analogie poate fi între situaţiunea geografică a Italiei — înconjurată de toate părţile de marea Mediterană — şi aceea a Franţei, ale cărei coaste sunt înconjurate de trei mări . Pe de altă parte, posesiunile Italiei, afară de o singură excepţie sunt toate grupate în marea Mediterană, pe când vastul imperiu colonial francez, este răspândit îrn toată lumea. Ce comparaţie din punct de vedere defensiv se poate stabili între Franţa şi Italia, când cea dintâi este obligată să-şi asigure comunicaţia cu Africa de Nord, şi în acelaş timp să-şi apere şi coloniile mai îndepărtate. E suficient să privim o hartă scrie „Petit Parteien” ca să vedem că din acest punct de vedere nu poate fi analogie decât între Franţa şi Anglia. Dacă s’ar admite principiul parităţii în materie defensivă, Franţa nu ar avea altă preocupare, decât forţele navale britanice pentru protecţia liniilor de comunicaţie şi a coastelor ,crucişetoare, distrugătoare, torpiloare şi submarine. Franţa nu cere aceasta, dar cere un minimum de înarmare navală, care nu se poate fixa după principiul exactei proporţionalităţi, susţine presa franceză. Dezarmarea navală DISCUSIUNILE PRELIMINARE franco-italiene D-l BRIAND S’a semnat sau nu s’a semnat contractul. Vidrighin? De câteva luni această chestiune preocupă opinia publică, fiind discutată și privită, nu ca un caz simplu, izolat, ci ca un simptom caracteristic al unei politice dezastroase. Intr’adevăr, împotrivirile și ezitările din însuși sânul guvernului care au întovărăşit afacerea Vidrighin, când înlăturând-o, când repunând-o pe teren, când aducând-o până aproape de soluţionare, dovedesc până la un punct conştiinţa eroarei grave ce se săvârşea. Unii miniştri s-au opus categoric, alţii din potrivă au făcut o chestie de cabinet şi astfel un „gheşeft“ banal a luat proporţiile unui act de guvernământ. Nu vom discuta aci temeiul juridic, inexistent, de altfel, al numirii unui funcţionar român cu contract. E un abuz de putere, săvârşit cu cinism, de un guvern obişnuit cu pângărirea legalităţii, abuz repetat, aproape cotidian, în seria dezorganizărilor aşezămintelor publice şi a destrămărei autorităţei şi ordinei în stat. D-l Vidrighin, improvizat director general la C. F. R, nu a justificat prin nimic aspiraţiile sale de a ocupa o atât de importantă demnitate. Activitatea d-sale de „cumulard“ al Primăriei Timişoara şi totodată de şef al serviciului apelor acestui oraş, o funcţie subalternă a acestui municipiu, nu s-a ilustrat prin nimic, în afară de neglijenţe flagrante sau abuzuri îndeobşte cunoscute. Odată instalat la C. F. R., izbuteşte în scurtă vreme să formeze convingerea tuturor, (corp tehnic, funcţionari, consiliu de administraţie), ca „omul nou“ adus cu atâtea trâmbiţe de d-l Maniu, e un nepriceput, un confuz, incapabil chiar de a se obişnui cu terminologia osebitelor ramure de activitate, când incert în rezoluţii, când pripit în zigzagurile ignoranţei sale, — un nechemat. E drept însă că noul director a adus şi ceva inedit. Un limbaj, o violenţă de cuvinte, o sintaxă de trivialităţi obişnuită numai în subsolurile Poliţiei d-lui Milozi. D. I. Maniu, fiind pus în curent cu debuturile creaturei sale, ar fi răspuns cu încântare de sine: „îmi place, e energic !“ Obiectându-se mai departe primului ministru asupra erorei fundamentale a contractului proectat, acesta a răspuns cu aceiași emfază : „Trebuie încheiat acest contract, Vidrighin e un om cinstit“. Credeam că cinstea e obligatoare în concepţia administrativă, şi în orice caz nu bănueam că poate constitui un suplinitor al incapacităţei. Dar ce fel de cinste e aceea, care se traduce printr-un contract antilegal, oneros pentru budgetul ţării şi echivalent cu risipa sau furtul banului public ? Când ştii cu siguranţă că în scurtă vreme, fiind silit să părăseşti puterea, vei lăsa în fruntea unei instituţii un funcţionar incapabil, care va trebui înlocuit, de ce angajezi banul public într’un contract pe zece ani, contract pe care îl ştii reziliat din însăşi clipa iscălirei . Taina e simplă . Procesul de despăgubiri şi câştigul separat de câteva zeci de milioane, prevăzut în durata contractului. Este un beneficiu uşor, plăcut, cu aparenţe de certitudine, e un gheşeft încântător. Cuvântul „cinste“ n’are ce căuta în această combinaţie egală cu jăcmănirea avuţiei Statului. Dar, unde se înşeală d-l Vidrighin şi Vidrighinii naţional-ţărănişti, este în iluzia logicei lor negustoreşti. Cncluzia e cu totul alta : este osândirea sistemului, şi distrugerea lui, cuprinsă în însăşi nelegiuirea operei de zămislire. In actualitate TAINA CONTRACTULUI VIDRIGHIN DOMINEALE Desfiinţarea Ministerului Cultelor este astăzi fapt împlinit. In zadar deci a fost protestul asociațiilor preoţilor ortodoxi; în zadar prin ziare şi prin reviste, persoane competente au arătat marea greşeală ce se face cu această desfiinţare ; şi nu este exclus ca tot zadarnic să rămână şi protestul ridicat în Congresul naţional bisericesc. S’ar părea că actualii cârmuitori socotesc că priblema religioasă şi bisericească în România a fost pe deplin şi definitiv rezolvată prin articolul 22 din Constituţie şi prin legiuirile ulterioare, care au avut ca obiect: organizarea bisericei ortodoxe, înfiinţarea patriarhatului, regimul general al cultelor şi concordatul cu Vaticanul. Ca atare guvernanţii de azi ved că problema cultelor la noi, odată legiferată, încetează, de a mai face parte dintre, principalele probeme de stat şi în consecinţă că poate fi trecută între preocupările secundare ale ministerului instrucţiunii publice, deja supraîncărcat cu o mulţime de chestiuni ce fac obiectul învăţământului public, particular şi confesional, de toate categoriile.Actualii conducători ai statului uită însă că, dacă în România cea mică probema cultelor a impus creiarea unui organism autonom care a fost Cassa Bisericii, apoi cu atât mai mult în România întregită, în care pe lângă bisericile naţionale şi pe lângă cultele minoritare caută să-şi facă loc un număr crescând de secte religioase,este neapărată nevoie de un departament al cărui conducător să aibă singur toată libertatea și toată răspunderea actelor de guvernământ în latura religioasă a statului român. Un subsecretar de stat, îngrădit în libertate și lucrând sub responsabilitatea altuia, nu va putea nici când împlini întru totul rolul unui ministru titular. Privind chestiunea în întreg cadrul ei firesc, socotim că atât timp cât statul nostru va continua să fie un stat național, conducătorii lui vor trebui să nu piardă o clipă din vedere că problema religioasă face parte integrantă din însăşi problema consolidării acestui stat. Iar dacă în această operă de consolidare nu înţelegem să ne oprim numai la unitatea teritorială, ci ne preocupă cu tot dinadinsul şi problema unităţii lui sufleteşti, atunci desigur că nici unui guvern naţional nu poate să-i fie indiferent raportul, de forţe între diferitele culte religioase aflătoare în cuprinsul statului. Prin desfiinţarea ministerului de culte nu se vădeşte însă intenţia de a se arăta că statul român este de acuma ca şi indiferent faţă de toate aceste probleme, că el nu mai acordă atâta importanță romin, de supraveghetor si regulator al raportului de forte dintre cultele religioase existente, iitrânsul. Ne întrebăm însă: In folosul cui s‘a socotit a se lua o asemenea atitudine . Răspunsul la această întrebare ni-l di modificarea adusă legii cultelor în trecuta regis- Iatiune IIntr‘adevăr dacă atunci nu s‘a putut cunoaşte în deajuns raţiunea care cerea o astfel de modificare, astăzi însă , prin desfiinţarea ministerului de culte ce urmează după recenta intensificare a unei anumite propagande făcută prin tot felul de publicaţiuni de către uma dintre bisericile naţionale, — apare lămurit pentru oricine, că în vederea unui anumit scop s'a urmărit a se avea la îndemână mijlocul cu care oricând să se poată înăbuşi glasul de protestare al slujitorilor şi reprezentanţilor celeilalte biserici româneşti. , Şi acum întrebăm: Poate fi şi interesul consolidării sufleteşti a statuui această sămânţă de reciproce suspecturi, şi păndiri, de zizanii şi de lupte, pe care actualul cuvern a găsit de bine să o arunce între bisericile, naţionale . Şi iarăşi, această eră de lupte ce se deschide poate fi spre întărirea vreuneia dintre ele, sau va fi spre profitul sectelor religioase în opera lor de destrămare a sufletului românesc . Iată chestiuni asupra cărora un guvern conştient de răspunderile lui trebuia să refelecteze serios şi îndelung. C. TOMA ECOURS După ultima statistică asupra presei jugoslave, numărul publicaţiilor ajunge la 800, intre cari 31 cotidiane, trei ziare săptămânale, 6 ziare care apar de trei ori pe săptămână, 190 reviste cari apar odată pe săptămână, 16 reviste cari apar de două ori pe săptămână, 95 publicaţii periodice care apar de 2 ori pe lună, 364 cari apar odată pe lună, 19 odată ln trei luni, 8 cari apar la fiecare 6 luni, 4 publicaţii anuale, etc. Printre aceste publicaţii 163 sunt politice de informaţiuni: 45 literare, 40 ştiinţifice, 228 de specialitate, 94 confesionale, 31 pentru copii, 33 sportive, 53 de propagandă şi reclamă, 48 oficiale, etc. Cu litere latine apar 414 publicaţii, 206 cu litere cirilice, restul e scris atât cu alfabetul latin, cât şi cu cel cirilic. Oraşul New-York devine din ce în ce mai suprapopulat. Saturaţia va fi în curând absolută. Inconvenientul pentru marele port american este că nu poate, ca Parisul sau Londra, să se întindă în toate direcţiunile. El nu se poate mări decât urcând în două sensuri, adică in sus de Hudson sau către cer. Această din urmă direcţie este actualmente cea mai apreciată, dar preţul «instrucţiunii devine foarte exorbitant. Un „sgârie nori” care se va construi acum va avea o sută de etaje. Spre a-i face,loc va trebui dărâmat un bloc întreg de case cu câte 40 etaje. In acest „sgârie nori” vor locui 35.000 persoane şi va fi un restaurant unde vor putea lua masa deodată 25.000 de persoane. Cât despre chiriile apartamenelor, ele ajung până la 300.000 dolari anual, ceea ce face aproximativ 50 milioane lei.