Viitorul, decembrie 1929 (Anul 21, nr. 6544-6567)

1929-12-01 / nr. 6544

Anul al c­ouă-zeci $1 doilea No. 6544 centra^ r ASOC1^" . 0 ” n3 3 LEI EZ. la TARA 6 LEI EX. în STRĂINĂTATE *B O N A MENTE INTARA 1 în streinatat« ■ Ud ao ----- 700 * I lIs *d — — 14001a) Şase Hm!----- 350 . 1 t(ase hui — — ICO , trei luni------ 200 . 1 1trei luni------400 . 6 PAGINI Duminică 1 Decembrie 1929 REDACŢI­A λ ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI STRADA EDSAR QUINET Ho. 2 (| STRADA R. POINCARE No. 17 Telcfcanafes Direcţia 351 23 , Redacţia şi Administraţia 348/23 şi 303/11 ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc «Uree» la Administraţia Starului, Strada (­ Poincare UH1* leala Agenţiile de Publicitate ilasnacriaele republicate i NP 3 LEI EX. In TARA 6 LEI EX. Ai STRĂINĂTATE Şomajul sporeşte Şomajul industrial la proporţii din ce în ce mai îngrijitoare. Chestiunea a fost adusă şi în parlament, pe cale de interpelare de un deputat social-democrat. Răspunsul băncei ministeriale e uşor de prevăzut. Câteva formule demagogice pe tema democraţiei, câteva Şarje împotriva... partidului li­beral, fireşte, care se vor termi­na cu invariabila declaraţiune că guvernul studiază şi se preocupă de soluţionarea problemei. Dealtfel, concepţiile democra­tice şi soluţiile guvernului de as­tăzi în chestiunea şomajului sunt bine cunoscute. Ministerul mamei organizea­ză exportul de braţe româneşti peste frontieră, în timp ce mini­strul industriei, mai larg, mai eu­ropean în concepţiile lui demo­cratice, se preocupă mai mult de soluţionarea problemei şoma­jului în Anglia, decât în Româ­­nia! Chestiunea şomajului în indu­strie se prezintă totuşi, sub o formă destul de îngrijitoare astă­­z­­i se va prezintă de­sigur sub o formă şi mai îngrijitoare mâine. * Cauza sporirei lucrătorilor şo­­meuri , bine cunoscută, este ma­rasmul de care este cuprinsă în­treaga activitate industrială a ţării. Iar cauza acestui marasm este, în primul loc, politica eco­nomică a guvernului de astăzi şi în special politica inaugurată de actualul ministru de industrie şi comerţ. . Această politică se rezumă în­­tr’un singur cuvânt: ura. Poli­tica urei, cu corolarul ei firesc : politica de distrugere. Ministrul de industrie a pornit o luptă de adevărată distrugere împotriva întreprinderilor în ale căror consilii de administraţie se găseşte vreun membru bănuit că ar avea simpatii pentru politica altor partide decât aceea a par­tidului naţional-ţărănist. Mai mult decât atât. Acţiunea min­etrului de indu­strie urmăreşte — prin presiuni şi ameninţări — tocmai plasarea partizanilor naţional-ţărănişti în consiliile de administraţie ale în­­treprinderilor. Datorită acestei porniri păti­maşe şi interesate, ne-a fost dat să vedem spectacolul fără prece­dent — şi în ţara noastră şi în orice altă ţară din lume — ca un ministru de industre să atace făţiş şi public aruncând discre­ditul asupra întreprinderilor in­­dustriale în care sunt angajate economiile a zeci de mii de ac­ţionari şi de care e legat, în bu­nă parte, şi creditul ţării în a­­fară Odată cu această politică de discreditare şi de distrugere a întreprinderilor româneştii, gu­vernul duce o politică de favori­zare a întreprinderilor din stră­inătate. Comenzile ce s’ar putea exe­cuta de către întreprinderile din ţară, guvernul le dă industriilor din afară. In aceste condiţiuni este firesc ca industria românească să trea­că prin criza prin care trece a­­cum; este firesc ca astăzi între­prinderile să-şi reducă treptat numărul lucrătorilor, pentru ca mâine, dacă această politică va continua, să-şi înch­dă complect porţile. Iată de ce spuneam mai sus, că problema şomajului se va pu­ne în curând sub o formă şi mai gravă de cum se prezintă astăzi. Politica nebunească a distru­­gerei inaugurată de guvernul ac­tual, poate avea consecinţe incal­culabile pentru întreaga econo­mie naţională. Această politică deschide pers­pective în faţa cărora trebue să înfioreze orice democrat cu pre­ocuparea sinceră de soarta mun­­citorimei industriale şi or­ce om conştient de interesele permanen­te ale ţarei. NOTE FARA DISCURSURI ..Tigrul“ a fost. Ca tot ceea ce este muritor, omul care spăimănta fără ca el însuşi să cunoască frica, şi timiditatea, a plecat dintre cei vii, — şi­ a plecat „englezeşte“. Când nimeni nu se aştepta, sicriul lui Clemenceau fugea din Paris. Cei ce, se pregăteau să nu ţină dis­cursuri, le-au a­tras de-o parte pen­tru alte ocazii, — când vor fi ros­tite poate cu alt nume. Şi cu mo­dul acesta Clemenceau a reuşit să fie original şi singular. Ce zic alţii ? A fost o întrebare şi o preo­cupare necunoscută de el, — pr£ m­treagă şi imposibilă, puternici toc­mai prin această închidere m el şi ignorare a părerei altora. Mu­rind cum a trăit, adică un alt chip de­cât toţi, Clemenceau a fost consecvent cu el însuşi, şi-a dat în acelaş timp şi o învăţătură. IDiscursurile sunt inutile pentru că dacă despre morţi nu poţi spu­ne decât bine, este de la sine înţeles că se va spune super-bine despre oamenii mari. Ce noutate şi ce in­teres atunci ar putea avea elogiul când nici o convingere nu se caută a se stabili, tocmai pentru că este prestabilită . Ce nevoe să spui încă odată, în fraze căutate că Clemen­ceau a fost un om mare, când ni­meni nu-i poate contesta această calitate . Vorba atunci nu devine o inutilitate ? Dar afară de aceasta un elogiu funebru nu poate fi decât părtini­tor. El se face lângă un mormânt încă deschis. Să lăsăm perspectiva timpului ca să rânduiască valori şi hierarhii. Când ochii, plâng, ju­decata este grea şi nesigură. Tre­bue să uităm pe om, pentru ca fapt­ele lui singure să vorbească mai târziu. Ce-a rămas din oratoria marelui Bossuet, in ale sale discursuri fu­nebre, modele de antologie. Ni­mic decât, meşteşugul frazei. Cei apoteozaţi de ilustrul orator, nu mai interesează, lată de ce hotărâ­rea lui Clemenceau are şi temei­nicie şi înţeles adânc. Este lecţia dată de un parlamentar ilustru, a­­celora cari cred că discursul poate să aibă o valoare decisivă istorică. Nu. Omul mare îşi scrie singur is­toria. Şi o scrie nu prin autobio­grafie, ci prin acte realizate. Dacă ele trăesc, el nu moare. îngroparea, insă, în picioare — lăsată cu limbă de moarte — este o slăbiciune, cari dovedeşte instinc­tul, mai puternic decât raţiunea, şi conservarea omului după moar­te, într’o formă oarecare. Cenuşa, pulberea şi fărâma de vase n’au nevoe de localisări în spaţiu­l PETRONIUS Aniversarea independentei Iugoslave Statul vecin al Iugoslaviei serbează mâine aniversarea independenţei şi Intregirei lui naţionale, realizându-şi astfel un ideal naţional prin Jertfele nenumărate din marele război şi mar­traiul micei Serbii a rămas ca un exemplu ce nu se poate uita de sa­crificiu pentru Înfăptuirea acestui ideal Iugoslavia sărbătorind aniversarea neafilmnărei statului, sărbătoreşte şi pe Regele ei, care întrupează imagi­na unui Monarh Înţelegător al nevoi­lor mari ale ţărei, ce-o conduc­e. România ieşită din războiul mon­dial cu jertfe similare—Întregită şi mărită înţelege perfect de bine săr­bătoarea statului vecin, şi se alătură cu poporul iugoslav in manifestările safe de bucuria pentru aniversarea independenţei sale. REGELE ALEXANDRU zi d­e zi D. Iorga e în Spania, învaţă a­­colo cum se dau luptele în arenă. Numai că acolo toreadorii nu se înţeleg cu taurii când să-i atace! * Era fatal ca unele femei să se înscrie în partidul d-lui Vaida, ca unul ce a presidati concursul de frumuseţe. Fiecare din nocile aderente speră că d. Vaida îi va decerna acest premiu, care pen­tru o femee valorează mai mult decât dreptul de vot! * INTERIMATELE D. Maniu e Interimar la Afacerile străine (Ziarele) DE UMILĂŞtr Actualul guvern a găsit mijlocul să ridice starea economică a ţării, intensificând... comerţul.. Graţie ge­neroasei concepţii a d-lui Madgearu. Îmbrăţişată cu căldură de Întregul guvern, România face ă­stăzi un În­tins negoţ : cumpără scump mate­riale şi mărfuri vechi din toata ţările Europei şi vinde un schimb străinilor pe nimic avuţiile ei şi ma­rile Instrumente ale Statului. La toate graniţele noastre ar tre­bui pu­se afişe­ reclame cu acel «de vânzare«, care formează singurul punct din programul actualului gu­vern, ce se execută cu sfinţenia. Tre­bue doar să atragem pe toţi aventu­rierii din afară, ca să colaboreze ar­monic cu cei dinlăuntru, la «utilarea modernă» a României. Afacerile curg şi, pentru ele, se lup­tă samsarii regimului. Se luptă şi se denunţă prin presa oficioasă. Astfel unul dintre deputaţii guverna­mentali denunţă pe un senator că, reprezentând o firmă germană in­tervine la ministerul de comunicaţii după comenzi de poduri metalice. Deputatul are bineînţeles altă firmă In vedere. Un ziar din presa regi­mului, se ridică împotriva actualei concesii a Tripoului de la Sinaia, ce­rând să se dea unui consorţiu străin, sarcina de-a spolia mai departe pe cetăţeni. Şi ziarul guvernamental ştie despre care consorţiu a vorba... Par acestea stent simple găinării cari nu contează intre marile afaceri guvernamentale, cele cari au ono­rurile consiliului de miniştri. Iată da pildă concesionarea serviciului maritim român : ce grandioasă afa­cere pentru.,, ţară ! O execuţia magistrală, mai Întâi o campanie de presă în care se arată câte milioane ,,pierde” Statul român prin faptul că are la dispoziţia sa o flotă comercială ce­ a purtat cu cin­ste drapelul românesc prin toate mările şi oceanele; apoi, după aceas­tă pregătire a opiniei publice,—scoa­terea din servi­ciu a majorităţii vase­lor, sub motiv că se evită noui «pier­deri» şi în sfârşit, vânzarea la străini în­tr’una din inteligentele forme in­ventate de către d-l Madgearu! Să punem deci la toate aceste vase afişul «de vânzare», să-l punem şi la Constanţa, la Galaţi şi Brăila, unde zonele libere, astfel cum au eşit din concepţia actualului guvern, fac par­te din acelaş mare mezat, să-l pu­nem pretutindeni unde este o insti­tuţia utilă, ce trebue să ră­mână Statului. Şaptezeci de ani, zeci de guverne de toate nuanţele politice, s au perindat la cârma ţării mărind patrimoniul naţional, pentru ca acest regim de feciori de bani gata, să risipească şi să vândă totul înstrăinările iau însă uneori as­­pecte morale monstruoase. S’a pus astfel zilele acestea cunoscutul afiş «d­e vânzare» la direcţia Poştelor şi Telegrafelor. Director general este aci domnul Andronescu care, dacă îşi recunoaşte incompetinţa prin în­cercarea de-a înstreina telefoanele nu voeşte in schimb să recunoască imposibilitatea morală de­ a trata d-sa această vânzare, dat fiind că se găseşte in strânse legături cu d. Leo­nids, amestecat in această concesiu­ne. Şi astfel Statul român va rămâne şi fără telefoane, ce se vor înstrăina pe nimic, —­cum va rămâne lipsit de orice avuţie, dar bogat in datorii si in materiale nefolositoare. Guvernul vânzărilor cu amănun­tul şi cu ridicata, îşi va continua ope­ra, atât timp cât nimeni nu va pune mâna in gulerul samsarilor «demo­craţi», pentru a curma acest scandal. C. I. MANIU........Moa­ră sui 86 ministre străin de afaceri... . S'au angajat poversatiunile pregătitoare pentru coferinta na­vală din Londra, între guvernele : francez și italian. Contele Manzoni ambasadorul Italiei la Paris a folosit ultima sa vizită la d. Briand, pentru a-i re- i mite o notă — expozeu, în care a­r rată punctul de vedere al cabinetu-,­lui din Roma privitor la limitarea înarmărilor navale. Asupra acestui, document se păs­trează cea mai absolută discreţie. Guvernul d-lui Mussolini desvoltă, evident, aceiaşi teză pe care a sus­­ţinut-o verbal în faţa ambasadoru­lui francez din Roma d. de Beau­marchais, „In materie de dezarmare gene­rală, guvernul italian reînoeşte declaraţiunea că este gata să a­­dopte, ca limită a înarmărilor sale, orice cifre, chiar cele mai joase, sub rezerva să nu fie întrecută Ita­lia, de nici o putere continentală din Europa. Nici o altă indicaţie, vede guvernul italian, nu poate de­monstra mai bine sentimentele sale de loialitate, şi nici nu crede că poate da o interpretare mai exactă articolului 8 din pactul So­cietăţii Naţiunilor. Această afirmaţiune principială este prea recentă, şi ea este destul de categorică ca să se creadă că Roma şi-ar fi putut schimba opi­nia. Se prod­uce, prin urmare, o ce­rere de paritate absolută cu Franţa în materie navală. Nu mai încape nici o îndoială a­­supra acestui punct, şi ceva mai mult, guvernul italian va face să depindă toate conversaţiunile ul­terioare de această cerere de pa­ritate. In caz de dezacord asiwra aces- tui punct esenţial, orice discuţie preparatoare devine inutilă. Desigur, lucr­urile acestea nu sunt spuse cu preciziune, dar ele decurg din atitudinea adoptată de guvernul italian şi modul cum a pus el problema, nu uşurează solu­ţionarea ei. Ori­cât de mult ar fi animat gu­vernul francez—cum afirmă presa franceză — de dorinţa de înţele­gere, de dorinţa de a se găsi la Londra în deplină înţelegere cu guvernul italian, principiul Pari­täten absolute, aşa cum a fost for­mulat de guvernul din Roma, i se pare inadmisibil. Franţa nu vede pentru care mo­tiv înarmarea navală minimă — compatibilă cu exigenţele siguran­ţei naţionale a Italiei — n’ar de­pinde decât de minima analoagă a celorlalte puteri, continentale euro­pene şi, în special a Franţei. Articolul 8 din pactul Societăţii Naţiunilor nu admite nivelarea de­cât ţinând socoteală de situaţiunea geografică şi de condiţiunile spe­ciale ale fiecărei ţări. * Acesta este fondul chestiunii. Ce analogie poate fi între situaţiunea geografică a Italiei — înconjurată de toate părţile de marea Medite­­rană — şi aceea a Franţei, ale că­rei coaste sunt înconjurate de trei mări . Pe de altă parte, posesiunile Italiei, afară de o singură excep­ţie sunt toate grupate în marea Mediterană, pe când vastul impe­riu colonial francez, este răspândit îrn toată lumea. Ce comparaţie din punct de vedere defensiv se poate stabili între Franţa şi Italia, când cea dintâi este obligată să-şi asi­gure comunicaţia cu Africa de Nord, şi în acelaş timp să-şi apere şi coloniile mai îndepărtate. E suficient să privim o hartă scrie „Petit Parteien” ca să vedem că din acest punct de vedere nu poate fi analogie decât între Fran­ţa şi­ Anglia. Dacă s’ar admite prin­cipiul parităţii în materie defen­sivă, Franţa nu ar avea altă preo­cupare, decât forţele navale brita­nice pentru protecţia liniilor de comunicaţie şi a coastelor ,crucişe­­toare, distrugătoare, torpiloare şi submarine. Franţa nu cere aceasta, dar cere un minimum de înarmare navală, care nu se poate fixa după prin­cipiul exactei proporţionalităţi, susţine presa franceză. Dezarmarea navală DISCUSIUNILE PRELIMINARE franco-italiene D-l BRIAND S’a semnat sau nu s’a semnat contractul. Vidrighin­? De câteva luni această chestiune preocupă opinia publică, fiind dis­cutată și privită, nu ca un caz simplu, izolat, ci ca un simptom caracteristic al unei politice dezas­­troase. Intr’adevăr, împotrivirile și­ ezi­tările din însuși sânul guvernului care au întovărăşit afacerea Vi­­drighin, când înlăturând-o, când repunând-o pe teren, când adu­când-o până aproape de soluţio­nare, dovedesc până la un punct conştiinţa eroarei grave ce se să­vârşea. Unii miniştri s-au opus ca­tegoric, alţii din potrivă au făcut o chestie de cabinet şi astfel un „gheşeft“ banal a luat proporţiile unui act de guvernământ. Nu vom discuta aci temeiul juri­dic, inexistent, de altfel, al numirii unui funcţionar român cu contract. E un abuz de putere, săvârşit cu cinism, de un guvern obişnuit cu pângărirea legalităţii, abuz repe­tat, aproape cotidian, în seria de­zorganizărilor aşezămintelor pu­blice şi a destrămărei autorităţei şi ordinei în stat. D-l Vidrighin, improvizat direc­tor general la C. F. R, nu a justifi­cat prin nimic aspiraţiile sale de a ocupa o atât de importantă dem­nitate. Activitatea d-sale de „cu­mulard“ al Primăriei­ Timişoara şi totodată de şef al serviciului ape­lor acestui oraş, o funcţie subal­ternă a acestui municipiu, nu s-a ilustrat prin nimic, în afară de ne­glijenţe flagrante sau abuzuri în­deobşte cunoscute. Odată instalat la C. F. R., izbu­teşte în scurtă vreme să formeze convingerea tuturor, (corp tehnic, funcţionari, consiliu de adminis­traţie), ca „omul nou“ adus cu a­­tâtea trâmbiţe de d-l Maniu, e un nepriceput, un confuz, incapabil chiar de a se obişnui cu terminolo­gia osebitelor ramure de activitate, când incert în rezoluţii, când pri­pit în zigzagurile ignoranţei sale, — un nechemat. E drept însă că noul director a adus şi ceva inedit. Un limbaj, o violenţă de cuvinte, o sintaxă de trivialităţi obişnuită numai în­ subsolurile Poliţiei d-lui Milozi. D. I. Maniu, fiind pus în curent cu debuturile creaturei sale, ar fi răs­puns cu încântare de sine: „îmi place, e energic !“ Obiectându-se mai departe pri­mului ministru asupra erorei fun­damentale a contractului proectat, acesta a răspuns cu aceiași em­fază : „Trebuie încheiat acest con­tract, Vidrighin e un om cinstit“. Credeam că cinstea e obligatoare în concepţia administrativă, şi în orice caz nu bănueam că poate constitui un suplinitor al incapa­­cităţei. Dar ce fel de cinste e aceea, care se traduce printr-un contract anti­­legal, oneros pentru budgetul ţării şi echivalent cu risipa sau furtul banului public ? Când ştii cu siguranţă că în scurtă vreme, fiind silit să pără­seşti puterea, vei lăsa în fruntea unei instituţii un funcţionar in­capabil, care va trebui înlocuit, de ce angajezi banul public într’un contract pe zece ani, contract pe care îl ştii reziliat din însăşi clipa iscălirei . Taina e simplă . Procesul de despăgubiri şi câş­tigul separat de câteva zeci de mi­lioane, prevăzut în durata con­trac­tului. Este un beneficiu uşor, plă­cut, cu aparenţe de certitudine, e un gheşeft încântător. Cuvântul „cinste“ n’are ce căuta în această combinaţie egală cu jăcmănirea a­­vuţiei Statului. Dar, unde se înşeală d-l Vidri­ghin şi Vidrighinii naţional-ţără­­nişti, este în iluzia logicei lor ne­gustoreşti. Cncluzia e cu totul alta : este osândirea sistemului, şi distrugerea lui, cuprinsă în însăşi nelegiuirea operei de zămislire. In actualitate TAINA CONTRACTULUI VIDRIGHIN DOMINEALE Desfiinţarea Ministerului Cul­telor este astăzi fapt împlinit. In zadar deci a fost protestul asocia­­țiilor preoţilor ortodoxi; în za­dar prin ziare şi prin reviste, per­soane competente au arătat marea greşeală ce se face cu această des­fiinţare ; şi nu este exclus ca tot zadarnic să rămână şi protestul ridicat în Congresul naţional bise­ricesc. S’ar părea că actualii cârmuitori socotesc că pr­iblema religioasă şi bisericească în România a fost pe deplin şi definitiv rezolvată prin articolul 22 din Constituţie şi prin legiuirile ulterioare, care au avut ca obiect: organizarea bi­­sericei ortodoxe, înfiinţarea pa­triarhatului, regimul general al cultelor şi concordatul cu Vatica­nul. Ca atare guvernanţii de azi ved că problema cultelor la noi, odată legiferată, încetează, de a mai face parte dintre, principalele probeme de stat şi în consecinţă că poate fi trecută între preocupările se­cundare ale ministerului instruc­ţiunii publice, deja supraîncărcat cu o mulţime de chestiuni ce fac obiectul învăţământului public, particular şi confesional, de toate categoriile.­­Actualii conducători ai statului uită însă că, dacă în România cea mică probema cultelor a impus creiarea unui organism autonom care a fost Cassa Bisericii, apoi cu atât mai mult în România în­tregită,­­ în care pe lângă bise­ricile naţionale şi pe lângă cultele minoritare caută să-şi facă loc un număr crescând de secte religioa­se,­este neapărată nevoie de un departament al cărui conducător să aibă singur toată libertatea și toată răspunderea actelor de gu­vernământ în latura religioasă a statului român. Un subsecretar de stat, îngrădit în libertate și lucrând sub respon­sabilitatea altuia, nu va putea nici când împlini întru totul rolul unui ministru titular. Privind chestiunea în întreg ca­drul ei firesc, socotim că atât timp cât statul nostru va continua să fie un stat național, conducătorii lui vor trebui să nu piardă o clipă din vedere că problema religioasă face parte integrantă din însăşi problema consolidării acestui stat. Iar dacă în această operă de con­solidare nu înţelegem să ne oprim numai la unitatea teritorială, ci ne preocupă cu tot dinadinsul şi problema unităţii lui sufleteşti, a­­tunci desigur că nici unui guvern naţional nu poate să-i fie indife­rent raportul, de forţe între dife­ritele culte religioase aflătoare în cuprinsul statului. Prin desfiinţarea ministerului de culte nu se vădeşte însă intenţia de a se arăta că statul român este de acuma ca şi indiferent faţă de toa­­te aceste probleme, că el nu mai acordă atâta importanță rom­in, de supraveghetor si regulator al raportului de forte dintre cultele religioase existente, iitr­ânsul. Ne întrebăm însă: In folosul cui s‘a socotit a se lua o asemenea atitudine . Răspunsul la această întrebare ni-l di modificarea adu­să legii cultelor în trecuta regis- Iatiune IIntr‘adevăr dacă atunci nu s‘a putut cunoaşte în deajuns raţiunea care cerea o astfel de mo­dificare, astăzi însă , prin des­fiinţarea ministerului de culte ce urmează după recenta intensificare a unei anumite propagande făcută prin tot felul de publicaţiuni de către uma dintre bisericile naţio­nale, — apare lămurit pentru ori­cine, că în vederea unui anumit scop s'a urmărit a se avea la în­demână mijlocul cu care ori­când să se poată înăbuşi glasul de pro­­testare al slujitorilor şi reprezen­tanţilor celeilalte biserici româ­neşti. , Şi acum întrebăm: Poate fi şi interesul consolidării sufleteşti a statuui această sămânţă de reci­proce suspect­uri, şi păndiri, de zi­­zanii şi de lupte, pe­ care actualul c­uvern a găsit de bine să o arunce între bisericile, naţionale . Şi iară­şi, această eră de lupte ce se des­chide poate fi spre întărirea vre­uneia dintre ele, sau va fi spre profitul sectelor religioase în ope­ra lor de destrămare a sufletului românesc . Iată chestiuni asupra cărora un guvern conştient de răspunderile lui trebuia să refelecteze serios şi îndelung. C. TOMA ECOURS D­upă ultima statistică asupra pre­sei jugoslave, numărul publica­ţiilor ajunge la 800, intre cari 31 cotidiane, trei ziare săptămânale, 6 ziare care apar de trei ori pe săptă­mână, 190 reviste cari apar odată pe săptămână, 16 reviste cari apar de două ori pe săptămână, 95 publicaţii periodice care apar de 2 ori pe lună, 364 cari apar odată pe lună, 19 odată ln trei luni, 8 cari apar la fiecare 6 luni, 4 publicaţii anuale, etc. Printre aceste publicaţii 163 sunt politice de informaţiuni: 45 literare, 40 ştiinţifice, 228 de specialitate, 94 confesionale, 31 pentru copii, 33 spor­tive, 53 de propagandă şi reclamă, 48 oficiale, etc. Cu litere latine apar 414 publicaţii, 206 cu litere cirilice, restul e scris atât cu alfabetul latin, cât şi cu cel cirilic.­­ O­raşul New-York­ devine din ce în ce mai suprapopulat. Saturaţia va fi în curând absolută. Incon­venientul pentru marele port ameri­can este că nu poate, ca Parisul sau Londra, să se întindă în toate direc­ţiunile. El nu se poate mări decât urcând în dou­ă sensuri, adică in sus de Hudson sau către cer. Această din urmă direcţie este actualmente cea mai apreciată, dar preţul «ins­trucţiunii devine foarte exorbitant. Un „sgârie nori” care se va cons­trui acum va avea o sută de etaje. Spre a-i face,loc va trebui dărâmat un bloc întreg de case cu câte 40 e­­taje. In acest „sgârie nori” vor locui 35.000 persoane şi va fi un restau­rant unde vor putea lua masa deo­dată 25.000 de persoane. Cât despre chiriile apartamenelor, ele ajung până la 300.000 dolari a­­nual, ceea ce face aproximativ 50 milioane lei.

Next