Viitorul, iunie 1931 (Anul 23, nr. 6995-7018)

1931-06-11 / nr. 7002

Anul si doua-zeca si treilea’ No. 7002 6 Pagini 3 LEI GZ. In TARA 6 LEI EX. In STRAJHATRTE IN TARA Un an------ 700 Ie* Şase luni — — 350 . Trei luni----- 200 . In streinătate Un an------ 1400 lei Şase luni — ■— 700 . Trei luni----- 400 * C T I AN» ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI STRADA EDGAR QUINET No. 2 || STRADA R. POINCARE No. 17 Telefoanele: Direcţia 351/23 , Redacţia şi Administraţia 349/23 şi 303/11 Se % ANUNCIURI COMERCIALE primesc direct la Administrata olarului, Strada Joincare 17 şi la toate Agenţiile de Publicitate Manuscrisele nepublicate se distrug: 3 LEI 52. In ŢARA 6 LEI EX, în STRĂINĂTATE Datoria momentului: ofensiva morală Procedeele nesincere şi interesate, care au adus partidul naţional-ţărănist în 1918 la putere, precum şi cele pe cari le-a practicat apoi la guvern, dovedesc o mentalitate, care constitue o foarte gravă primejdie pentru viitorul politic al acestei ţări. Orice om de bună credinţă trebue să o mărturisească şi o recunosc chiar şi unii partizani bine intenţionaţi. Este adevărat, că alegerile din urmă au fost astfel o condamnare categorică a partidului naţionalţărănist. Ele dovedesc însă, că ne putem aştepta pe viitor la o recrudescenţă, cel puţin parţială, a activităţii lui imorale şi veninoase. Ne-am bucura sincer, dacăs ar putea constata, că acest partid ar face, cel puţin azi, tot posibilul, spre a deveni într’adevăr vrednic de guvernare , dar toate semnele arată, că nimic nu s’a schimbat până acum în felul său de a fi. Mentalitatea practicată de el este de altfel o manifestare a linei stări latente generale la noi . Singura deosebire este, că alte partide luptă contra ei, partidul naţional-târănist şi-a făcut insă din ea lozinca activităţei sale. Totuş am credinţa nestrămutată, că stârpirea ei, prin toate mijloacele, este condiţiunea normalizăm vieţi noastre politice... Or cât ar fi de formidabilă, într’adevăr, criza financiară şi economică prin care trecem, o altă problemă stă în adâncime la baza organizaţiei noastre de stat: e problema morală. * Să-mi fie îngăduit să amintesc aci de o întâmplare personală. Eram, astăvară, în streinătate, unde am cunoscut pe reprezentantul unei foarte considerabile case de import, cu o mare suprafață financiară. Mi-a povestitcă avea un debitor rău platnic într’un colț al Ardealului, rudă cu prefectul local. Văzând că nu reuşeşte să-şi încaseze creanţa, a venit la faţa locului să ia măsuri. Abia sosit însă, s’a văzut arestat la hotel, nu a scăpat de cât iertând pe datornicul său şi plătind tuturor autorităţilor locale sume care s’au ridicat până aproape de un milon de lei! Streinul îmi spunea, că nu e unicul caz de acest fel întâmplat cu lompatrioţi de ai săi, că toate acestea se ştiu bine dincolo de hotarele noastre, şi el adaugă , cum vă puteţi închipui, că în asemenea condiţiuni, o producţie mai e posibilă la d-voastră şi mai ales cum vă puteţi închipui posibilitatea unui credit extern şi a unei colaborări economice cu străinătatea * Să-mi fie îngăduit să reproduc act în privinţa aceasta reflexiunile pe cari le făceam într’o revidă, la finele lunei Martie din anul acesta. „Criza economică şi financiară fără precedent prin care trecem este, ziceam atunci, numai o simplă faţă, vizibilă, a stărei de dezagregare care ne-a cuprins prin incapacitatea şi suficienţa agresivă a guvernărei noastre de doi ani încoace. O cangrenă adâncă, o cangrenă morală, roade sufletul instituţiunilor noastre publice, poporul român nu merită o asemenea soartă. Administraţia noastră este una din cele mai veroase şi mai lipsite de orice simţ al răspunderei din Europa. Viaţa a politică înfăţişează spectacolul întrecerei în îndrăzneală abuzivă, cum nu a mai fost vreodată în această ţară, în nepricepere şi în necinste. Cinismul este lozinca patronată organizată. In asemenea conditiuni este evident, că credit public şi privat nu mai poate să subsiste, economia naţională prinsă în cleştele necruţător al crizei mondiale se năruie, avuţia tarei se spulberă sau se înstrăinează pe nimic, iar situaţiunea financiară astatului este catastrofală. Cinstea, competenţa, modestia şi munca oraganizatoare de apostol trebue să prezideze de aci înainte la guvernare. O adevărată ofensivă morală trebue începută, cu cea mai neînfrântă energie şi continuitate, la toate departamentele în mod concomitent şi convergent, de orice guvern conştient al clipelor grele prin care trecem. O revizuire până în adâncime a tuturor actelor ilegale din trecutul recent, se impune, ca un imperativ al momentului, o nouă tradiţie şi o nouă aşezare trebue astfel întemeiată. Această chemare nu este însă suficientă; ea mai are şi o altă latură, aceea a sancţiunilor. Fără exemple drastice şi nemiloase, date de sus şi până jos mai ales de sus, nici o îndreptare temeinică nu se poate aduce. „In această ţară, dacă vrem să o aşezăm pe temelii solide, trebue să se ştie că orice nepriceput, chemat întâmplător la cârma tarei, nu-şi poate da liber curs instinctelor sale sumare, fără ca sancţiunea pe care o merită să-l ameninţe. Toţi cei vinovaţi, de oriunde şi oricum, trebue traşi la răspundere şi pedepsiţi. Nol din vreun spirit meschin de răzbunare politică, ceea ce ar fi o nouă crimă în contra ţărei, dar ca un exemplu salutar şi purificator. Oricine, oricât de puternic ar fi la un moment dat, să se teamă de pedeapsa viitorului ! însănătoşirea noastră morală, cu cele mai exemplare mijloace, trebue să vie cât mai repede sub ameninţarea iminentă a nimicirei operei trudnice a înaintaşilor noştri. Opera grea a revizuirei conştiinţelor se impune astfel cu o tragică urgenţă“. Guvernul, care nu va avea puterea şi curajul de a o întreprinde cu toată sinceritatea şi tăria care se cere, nu ar avea azi căderea de a sta în fruntea conducerei noastre politice. Partidul şi guvernul care o vor face pot fi sigure, de sprijinul necondiţionat al întregii opinii publice sănătoase de la oraşe şi de la ţară ; ele vor găsi dealtfel un ecou tot mai larg, pe măsură ce roadele sănătoase ale acţiuriei sale se vor vădi, în toate straturile populaţiunei ţarei. O îndreptare economică şi financiară nu se poate înfăptui fără, în acelaş timp, o temeinică şi adâncă îndreptare morală. Azi, când guvernul naţional-ţărănst este înlăturat, s’a îndeplinit prima condiţiune a începerei operei de salvare. Cheltuelile statului trebue reduse la ultima expresiune, proacţiunea şi munca privată trebue încurajate şi intensificate pe toate căile cu putinţă, administraţiunea, reintrată în rolul ei normal, trebue să ajungă a fi, în mod cinstit şi efectiv, un sprijin dat iniţiativei libere şi nu o stânjenie a ei, iar lumea politică trebue să înţeleagă, că orice acţiune în interes lăturalnic sau de partid este, azi mai mult ca oricând, o crimă în contra intereselor superioare ale statului. Iată, socotesc, obiectivele imediate de acţiune ale partidului liberal, aşa cum ele se desprind de altfel, luminos, din programul şi ideologia sa; iată şi ţintele pe care reprezentanţii săi trebue să le urmărească înainte de toate în noul parlament. * * MIRCEA DJUVARA ---------------------------------------NOTE Dela fîRiSTOFîSN la JAZZ BAND Chiar şi înainte de severul Brunetière se bănuia că există o evoluţie a genurilor literare, şi că, abstracţie de personalităţile creatoare, cari adaogă nota lor caracteristică, un gen literar este ca o fiinţă aparte: naşte, creşte şi moare după o lege oarecum biologică. In teatru, constatarea se verifică, deşi teatrul e mai puţin literatură, cât tehnică abilă. „Revista” în special este în plină transformare. Ea începe cu Aristofan, contemporanul lui Socrat, care îşi îngăduia, şi debutul comediei, să pună pe scenă şi să ridiculizeze pe „oamenii zilei”, cari nu se supărau, cum nu se supără un contemporan de caricatura lui Sem, Iser, Ross. Acest curaj care sfida decenţa şi anume acela de a scoate pe cetăţeanul din stat, din lojă, ori de la el acasă, şi a’l pune în lumina vie a rampei, s’a perpetuat, sau mai bine s’a reluat in vremea noastră şi genul „revistei” a devenit captivant, tocmai prin atenţia ce-o dă actualităţei „Revista” era un ziar vorbit şi luminat. Un ziar în care se excludea micul amănunt, ca să rămână evenimentul şi omul ce pasionase, unul sau altul, atenţia publicului. Dar în aceşti ultimi ani de prefacere, şi de multe ori de prefacere în rău, nu numai şi bine, autorii de revistă (şi lucrul s’a întâmplat mai întâia la Paris, de unde ne vin şi modele de pălării, dar şi cele de teatru) au părăsit șarja satirică, s’au depărtat de caricaturizarea laturei comice a oamenilor zilei, — şi au prefăcut „revista“ și spectacol de cabaret, cu dansuri, cu figuri de gimnastică, cu muzică de dans, etc. „Revista” şi-a perdut astfel caracterul aristofanesc, pentru a deveni un spectacol distractiv în genul celor de la „music-hall”-urile din străinătate. Această transformare — mărturisim fără teama de-a fi socotiţi, ca învechiţi — nu ne este pe plac. „Revista” îşi păstra valoarea ei teatrală prin „literatura” ce-o poseda. Nu totdeauna „şarjele” ei erau reuşite. La noi, în special, se ajunsese în ultimii ani la o anchilosare plicticoasă. Căţiva oameni politici erau permanentele subiecte asupra cărora se exercita spiritul caustic al autorilor de „reviste”. Tot regretatul „Ion Alecu”, şi prefectul de poliţie popular, şi tot acelaş „spirit” reeditat ad infinitum. Dar ori-cum „revista” de atunci prin caracterul ei de şarte personală politică, îşi păstra un caracter de satiră comică, interesant. Recunoaştem, însă, că după cum orice ţară are guvernarea ce-o merită,, orice teatru este aşa cum este, după cum îi place publicului să fie. Şi din acest punct de vedere recunoaştem că opiniile noastre de aci, sunt şi inactuale şi inoperante ! PETRONIUS Mobi Se ştie că atunci când d-1 N. Iorga a avut buna inspiraţie să facă o inspecţie la directoratul Banatului, a rămas cu totul surprins de luxul cu care era amenajată locuinţa ce şi-o creiase d-1 Bocu. In centrul Timişoarei, un palat din basme, servia de „oficiu“ fostului hotelier, ajuns ministru. In ce priveşte mobila, d-l Iorga a propus să fie vândută vreunei case domnitoare. Cazul nu e izolat. Pretutindeni „administratorii“ şi „gospodarii“ s’au dovedit tot atât de hrăpăreţi. Aşa la Cluj, directorul Ardealului, s’a instalat tot atât de luxos în palatul Statului şi în plus, şi-a pus o gardă de onoare! Prefecţii, poliţici şi administrativi, au urmat exemplul şefilor lor. In judeţul Hunedoara prefectul i-a întrecut, şi-a cumpărat nu numai mobile luxoase, dar şi-a amenajat chiar un tennis din banii judeţului. Iar acest nenorocit judeţ are datorii temnisă şi „democrată“ faţă de aceste scandaloase descoperiri. Ea protestează contra „ilegalităţii“ dizolvării unor consilii judeţene şi comunale, ai căror membri vor trece cu siguranţă pe la parchet, pentru că este inadmisibil ca asemenea „gospodari“ să fie lăsaţi să se bucure în pace de milioanele jefuite. Dar ce rost ar mai avea „democraţia*’ şi „independenţa“ unor anumite ziare, dacă n’ar apăra abuzuri ca cele petrecute la municipiul Capitalei, cu concursul binevoitor al colaboratorilor lor. Opinia publică nu înţelege să întindă muşamaua peste aceste fraude, întreaga ţară plăteşte prea scump şi va plăti încă mulţi ani, jafurile făptuite. Zdrobiţi de dări şi taxe, sărăciţi, aruncaţi pe drumuri, mii de intelectuali şi sute de mii de muncitori sunt stropiţi cu noroiul limuzinelor jefuitorilor de eri. Locul oare de 14 milioane, făcute într’un singur an!* In afară de risipa scandaloasă, a cheltuelilor somptuarii, gospodarii și-au creiat rente personale peste salarii. Titlul sub care se încasau aceste rente era: „CHELTUELI de REPREZENTARE și DIURNE“. Ele ating sume fantastice ce întrec cu mult salariul şi se cifrează la milioane pentru directorii regionali, la sute de mii de lei pentru prefecţi, primari şi pentru membrii în consiliile judeţene sau comunale. De aceia finanţele judeţelor şi comunelor sunt într’o stare de plâns. Au fost risipite în câteva luni veniturile pe un an întreg şi s’au făcut datorii peste datorii. Un adevărat stol de lăcuste s'a abătut asupra ţării şi n’ar fi rămas nimic în picioare, dacă nu se luau măsuri la vreme. Este însă foarte interesant cumnilor cari şi-au făcut palate şi teureacţionează presa „independentă“ uns cu banii Statului e la puşcărie. şi serveau drept loc de întâlnire în ultimul timp relaţiunele între lurile care aparţineau Bisericilor catolici şi fascişti, erau cât se poate de încordate. O lungă polemică a avut loc între „L’Oservatore Romano“ şi „Lavoro Fascista“ şi „Popolo di Roma”, şi alte jurnale care acuzau vehement pe catolici că nu se conformează tactului stabilit şi că fac politică în sânul asociaţilor de tineri, asociaţii cari ar trebui să aibă caracter pur religios. „ S'a vorbit de adunări secrete ale ,fAcţiunei Catolice”, numele multor cardinali au fost amestecate în polemică şi se anunţa chiar demisia unui însemnat personaj eclisiastic Cardinal Pacelli, secretar de stat. Un alt împurpurat de seamă monsegnorul cardinal Pizzardo, care e unul dintre principalii conducători ai. „Acţiunei catolice“ a fost viu atacat, şi când acesta a voit să se justifice, i s’a răspuns în ziarul „Laverul fascist” că: „ceea ce importă într’un decurs nu sunt cuvintele, ci spiritul şi intenţiile, asupra cărora nu mai poate fi nici o îndoială“ şi în acelaş articol, ziarul fascist conchidea ca „în al noulea an al erei fasciste, nu mai pot fi căi pezişe şi nici posibilitatea unor iluzii. Fascismul nu suportă provocări şi nici piedici în drumul său”. Şi nu a fost o simplă ameninţare. Imediat s’a dat ordin ca toate asociaţiile de tineri şi tinere care nu depind de partidul fascist, sau de opera naţională Ralila (organizaţia pentru educarea tinerilor fascişti să fie desfiinţate. Rapoartele primite la ministerul de interne din partea prefecţilor anunţau că ordinul de disolvare a asociaţiilor catolice a fost executat în toată Italia şi că nu au fost incidente. In lumea catolică s’a produs o mare consternare când autorităţile credincioşilor şi acelor elemente tinere care primeau cultura, educaţia şi învăţămintele religioase din partea clerului catolic . „II Lavoro fascista” publică un comunicat în care declară că pe ziua de 8 iunie suspendă orice polemică cu Acţiunea Catolică” deoarece nu voeşte să împedice acţiunea elementelor care au răspundere di stat, adaugă însă că va relua polemica atunci când va fi necesar a clarifica unele idei şi a precisa poziţiunile fiecăruia. Pentru orice observator atent, acest fapt nu va produce mirare. O luptă surdă dar înverşunată, se dă de mult, înre Biserică și conducătorii fasciști pe chestia au aplicat sigilurile pe toate loatr educărei tineretului. nma* Politica Externă Conflictul dintre Biserica catolică și Regimul fascist Biserica catolică avea in mamele sale mamele și copiii. Cele dintâi îşi petreceau o mare parte din vreme în Biserică, sau ajutând Biserica în toate manifestările sale din lumea profană, cei din urmă educaţi în şcolile catolice, strânşi pe lângă asociaţiile dirijate de preoţi şi personalităţi catolice, creşteau nu numai cu credinţă în Dumnezeire, într’o lume viitoare şi în iubirea aproapelui, lucru care n’ar fi supărat întru nimic regimul fascist, dar creşteau într’un spirit divers de acel pe care actualul regim îl doreşte pentru tinerele vlăstare. Nu vom intra in această controversă care face parte din politica internă a Italiei, şi care nu poate privi decât Italia. Regimul fascist voeşte ca educaţia tineretului să-i aparţie exclusiv, închizând uşile partidului, tuturor acelora care nu au fost de la primul moment alături cu mişcarea fascistă, ne mai dând posibilitatea nici unuia dintre cei în vârstă a intra în partid, privirea conducătorilor de azi s’a îndreptat spre copii şi tineri: aceştia educați în spiritul disciplinei fasciste vor forma cadrele viitoare vor forma fasciştii de mâine. _ Două tabere adverse s’au format în mod necesar şi automat. Două tabere care luptau cu arme diferite dar îndeajuns de puternice. Asistam la primele ciocniri. Dacă nu putem crede că vor desarma conducătorii fascişti cari sunt pentru politica forte, şi sunt stăpânii situaţiei politice, suntem siguri că nici Vaticanul, care dispune de organizaţii foarte puternice nu va da îndărăt în faţa acelora pe care ea azi îi consideră duşmanii existenţei sale. •• N. I. A PAPA PIUS XI ŞOMAJUL D. Halippa nu s’a ales D. HALIPPA: — îmi reiau vechea ocupaţie. CETĂŢENII: - Care! D. HALIPPA: - Şomajul vesal. Franţa a sărbătorit zilele acestea tricentenarul „Gazetei“ lui Théophraste Renaudot. Trei sute de ani s-au împlinit de la apariţia primului ziar! Iată de sigur ceea ce nu şi-ar fi închipuit mulţi din cei care parcurg, odată pe zi cel puţin, la cafeaua de dimineaţă, sau după masa de seară, paginile gazetei „lor“. Căci astăzi fiecare om are un organ care-i imprimă ritmul ideilor, care-i dă substanţa conversaţiilor mondene sau nu, şi care-i serveşte, de-a gata, argumente împotriva adversarilor politici. Fiecare are „gazeta lui“ aşa cum unii au contul lor la bancă, alţii bărbierul sau croitorul lor, sau numai reumatismul lor. Şi nici unul dintre aceşti fiecare nu-şi închipuia de sigur că organismul atât de viu şi atât de important din viaţa lor, e un copil ce s-a născut abia acum 309 de ani. Este interesant de constatat că Renaudot, inovator desăvârşit, a pus dintr’odată bazele tuturor caracterelor esenţiale ale gazetăriei moderne. Prin aceasta îşi dovedea şi caracterul predestinat acestei meserii, căci orice gazetar ce se respectă trebue să fie oleacă şi profet. Aşa că „Gazeta“ a fost, în acelaş timp, ziar de informaţie externă, internă, ziar de polemică, de literatură, de politică, independent şi oficios regal. E un cumul şi un record care, — mai ales într’un număr de pagini atât de redus, n’a mai fost atins. In schimb, din alte puncte de vedere, invenţia lui Theophraste Renaudot—dacă i se poate spune astfel, căci e mai degrabă intuiţia genială a unei realităţi al cărei „moment“ sosise tocmai, — a parcurs de atunci un drum vertiginos. Intre pagina modestă a „Gazetei“ din 1631 şi cele 60 de pagini ale unui mare cotidian american este aceiaş distanţă pe care anii au pus-o între etapele tuturor marilor invenţiuni. Semn cert că ele împlineau un gol şi marcau o eră. Cu cât tragctoria perfecţionărilor tehnice e mai amplă, şi mişcarea dealungul ei mai precipitată, cu atât mai mult se poate certifica autenticitatea necesitatei fiecărei noi descoperiri. Progresul acesta are însă şi o latură de un mai superior interes şi de o mai adâncă semnificaţie. Este simptomatic faptul că momentul comemorărei înfiinţării „Gazetei“ coincide cu momentul în care Academia franceză a procedat la recepţiunea lui André Chaumoix. E un nume care nu spune desigur nimic marelui nostru public după cum nu spune nimic nici foarte numeroşilor cititori de literatură franceză pe care îi avem. Şi nu e de mirare. André Chaumoix n’are nici un volum tipărit. De ani de zile însă actualul redactor politic al lui „Journal des Débats“ scrie zilnic un articol în aceiaş gazetă. Iată statul de serviciu pentru care a fost ales academician. Răspândindu-şi ani dea rândul gândul în scrisul cotidian, acest autentic gazetar a fost totuş ales pe cel mai înalt for de sancţionare intelectuală al Franţei. Academia franceză, rezervând un fotoliu dintre cele patruzeci ale sale pentru un gazetar promovează astfel pe planul dintâi al unei rigide oficialităţi importanţa scrisului zilnic şi valoarea intelectuală a unui exerciţiu a cărei valoare sufletească o sancţionase de mult marele public. Ascendentul moral, intelectual şi sufletesc al gazetarului este astfel o realitate astăzi substanţială. Pejorativul n’are ce căuta în aprecierile ce se ating de domeniul ziaristicei. E o cucerire definitivă, al scrisului zilnic. Şi pe aceasta Renaudot n’o prevăzuse. 1. 1. c. COMENTARII Ziaristul la Academie Joi ii Iunie 1931 -X-a__ 1 MUNCITORII STRANI în FRANŢA 5® «58 Soarta majorităţii muncitorilor străini e deplorabilă. Nu vorbesc de aceia a celor, ce au venit în Franţa, pe bază de contracte, şi cărora autorităţile le dau tot sprijinul rezultând din convenţiunile semnate cu diferitele State, vorbesc, însă, de nenumăraţii nenorociţi, cari, zăpăciţi de povestirile nesăbuite ale unor compatrioţi lăudăroşi, sau de ademenirile interesate ale altora, au plecat din ţările lor respective, fără nici un angajament. Consulul francez prevenindu-i că nu vor putea lucra în Franţa, ei declară că merg numai pentru plimbare sau pentru chestiuni familiare. Obţin astfel o viză obişnuită, care-i transformă în rentieri improvizaţi, deşi în realitate n’au decât, drept întreaga lor avere, câteva sute de franci. Sosiţi aici, încep să caute de lucru, dar pretutindeni se lovesc de etnica cestiune a autorizaţiei de către ministerul muncii francez. Patronul care ar întrebuinţa, neautorizată, chiar o servitoare sau un lucrător cu ceasul, de naţionalitate străină, este pedepsit cu amenzi simţitoare. Neştiind unde să dea cu capul, aceşti lamentabili rentieri de operetă, aleargă la Consulatele respective. Şi intervenţiile curg la ministerul muncii, cărora, eu regret, nu li se poate da o soluţie favorabilă. Statul francez plăteşte, regulat şi în număr destul de mare taxa de şomaj lucrătorilor străini regulat veniţi aici, rămaşi fără lucru. Acordă autorizaţii străinilor ce se află in Franţa de cinci ani, veniţi ca turişti, dar cari văzându-se la un moment dat, cu toate mijloacele de traiu epuizate, trebue să muncească, dar împiedică, pe cât posibil, sporirea numărului muritorilor de foame. De unde, prţin autorităţile poliţieneşti, refuzări zilnice de străini ce nu îndeplinesc condiţiunile cerute de legea asupra străinilor, stabilind cartea de identitate. Vieţi pierdute Odată „refuzaţi“, adică somaţi să părăsească Franţa în termen de opt zile, ei, rău sfătuiţi, pleacă in provincie, unde cred că vor scăpa de legala severitate a autorităţilor centrale. Lucrând clandestin, pe preţuri derizorii, numai spre a-şi potoli foamea, nenorociţii aceştia rătăcesc astfel prin toată Franţa, sperând în vremuri mai bune. Poliţia punând din nou mâna pe ei, nu mai au ce face, supraveghiaţi de aproape. Atunci ei aleargă din nou la consulatele lor respective, fac scandaluri şi cer cu disperare repatrierea. Ori, majoritatea consulatelor nu dispun de nici un fond în acest scop. Supuşii lor, îngroziţi, doborâţi de mizerie, dorm pe bănci, sunt arestaţi pentru vagabondaj şi contravenţie la refulare şi condamnaţi la închisoare. După facerea pedepsei, convinşi că, pentru ei, nici o licărire de Scrisori din Paris speranţă nu mai există, că, după cum spun, dreptate în lume nu mai e, mulţi din ei porneşte pe jos, de-abia târându-se până la frontieră şi trăind din cerşit. Bilete de drum de fier cu 50% reducere li se pot procura, dar câţi au mijloace de-a plăti jumătatea cealaltă ? împotriva mirajului Ar tebui, in diferitele ţări, să se atragă atenţia acestor nenorociţi asupra soartei ce-i aşteaptă. La nevoie chiar li s’ar putea refuza ieşirea din Patrie, căci „fie pâinea cât de rea, tott mai bine’n ţara ta“. Străinul, silit să-şi câştige exis- tenţa în ţară străină, devine cu drept cuvânt ciumat, indezirabil după expresia lansată de americani, când nu mai are de lucru; la el în ţară, în mizerie fiind, rămâne tot un om în rândul oamenilor. In străinătate, dacă te găseşti în situaţia celor de cari vorbesc, te vezi refulat, arestat pentru vagabondaj fiindcă eşti găsit în sărăcie, condamnat şi expulzat. Om pătat fără nici o vină! In ţară ai familia către care poii întinde o mână rugătoare, ai cui să vorbeşti şi să-i destăinui suferinţele tale ai cui să te spovedeşti. In străinătate, eşti singur, şi izolarea nu-ţi apare mai înfricoşătoare ca în momentele când vezi că toate porţile la cari puteai bate s’au închis. Acestea sunt efectele plecărilor muncitoreşti neautorizate, în credinţa că, în Franţa, curg banii pe stradă. In Franţa, este adevărat, lipsa se resimte mai puţin ca în alte ţări, dar este tocmai pentru a opri înrăutăţirea situaţiei, că autorităţile sunt nevoite să ia măsuri repesive. Și o fac cu vădită părere de rău, aceste restricțiuni la adresa semenilor lui, fiind contrarii caracterului ospitalier al francezului. N. A. I. ZI CU 71 Unele ziare cari nu vădș. ochii buni regimul guvernant, afirmați că alegătorii nu vor veni la vot. Numărul celor ce au votat demonstra cât de exact văd unele ziare de la noi, realitatea lucrurilor. * Liga contra cametei a căzutin alegeri în aşa chip, încât se pare că nu există camătă în ţara roneieasca. Aceasta dovedeşte că nu se exploatează o nevoe, una singură în alegeri, oricât de interesantă ar fi. Ţara vrea soluţii generale nu plângeri particulare..