Viitorul, octombrie 1937 (Anul 29, nr. 8919-8944)

1937-10-27 / nr. 8940

ANUL XXIX No. 89­':3­6 pagini 2 lei ABONA­MENTE REDACTIA si ADMINISTRATIA In JARA In STREINATATE ' — BUCURESTI — Director: N. MAXIM Strada R. Poincaré 17 Şase luni « « . 300 „ Şase luni • • « 700 „ TELEFOANE Trei luni­­ ... ISO „ 1Trei luni • . • • 350 „ Direcţia 3.79.69 — Redacţia şi Adminis. f Institujiuni publice și particulare Lei 1000 anual P. Miercuri 27 Octombri 1937 Taxa poștală plătită în numerar, conform aprobării Dir. C-rale a Portelor Ho. 137.282/926 f ■» f f ^ O ZI MARE Din cea mai fragedă vârstă, Marele Voevod Mihai, a fost co felul iubit, vlăstarul de Rege, asu­pra căruia se a­dreptau cu duioşie toate inimele şi toate conştiinţele româneşti. Trebue să recu­noaştem că aceste sentimente erau şi sunt, înte­meiate şi isvorâte din fericita îmbinare a unor însuşiri personale cu totul deosebite, cu o educa­ţie condusă în cel mai minunat spirit românesc, şi creştin, de către M. S. Regele Carol II, care în dragostea Lui de părinte a pus tot sufletul ca co­pilul Său să fie demnul urmaş al unei familii re­geşti, şi al Regelui ocrotitor al celor mai scumpe idealuri naţionale. Din copilărie, Marele Voevod Mihai a pri­mit astfel o educaţie completă în care asimilarea ştiinţei se unea cu cele mai severe comanda­mente morale, iar instrucţia din cărţi se întregea cu visitarea ţarei, în lung şi lat, şi cu aprofunda­rea ori­cărei manifestări de viaţă românească. II găsim astfel pe Marele Voevod Mihai, şi e­­lev eminent, model de sârguinţă şi disciplină în clasele şcolare,­ precum îl găsim ca fruntaş inimos în Cercetăşie şi în Străjerie, precum îl întâlnim, chiar foarte tânăr, ca reprezentant strălucit al ţărei în statele străine, unde a ştiut şi acolo să se facă iubit şi preţuit. înaintarea Sa la rangul de sublocotenent este astfel o consfinţire a minunatelor însuşiri cari caracterizează pe Moştenitorul Tronului Româ­niei, crescut cu atâta înaltă concepţie regească, şi cu atât de adâncă iubire de ţară, de către ilus­trul Său părinte, Regele României­ Mari de azi. De altfel presenţa atâtor înalţi oaspeţi, veniţi ca să arate sentimentele statelor străine, aliate şi prietene, este încă o dovadă a însemnătăţei fe­stivităţilor de la Sinaia, cari iau prin amploarea lor, prin strălucita participare a atâtor personali­tăţi străine, aspectul unui eveniment ce depăşeşte cadrul unor bucurii naţionale, şi ia forma unei ma­nifestări de forţe politice şi internaţionale unite într’un gând şi­ o simţire ca să facă a triumfa ideea de ordine, de pace şi de respect al câştigu­rilor morale şi naţionale, încadrate în dreptatea istorică şi în necesităţile de viitor ale civilizaţiei europene. Conştiinţele româneşti văd astfel în serbările de la Sinaia, o luminoasă manifestare a legăturei profunde şi indisolubile ce leagă Dinastia cu destinele neamului nostru, precum văd în înainta­rea Marelui Voevod Mihai la primul grad din ierar­hia ostăşească, simbolul impunător al nădejdiilor pe care neamul românesc îl pun în Acela care a pri­mit, din copilărie, o educaţie condusă zi de zi de marele Său Părinte, de marele nostru Rege, încă o zi de reculegere naţională, de întărire a inimelor şi de trezire a celor mai impunătoare şi încurajatoare năzuinţi de viitor, pe drumul re­naşterei, consolidărei şi progresului României. O zi festivă, în care sufletele româneşti de pre­tutindeni, ridică rugi fierbinţi spre Cer, ca Dumne­zeu să ocrotească Dinastia, şi ca fiul de Rege Voevodul Mihai să ducă şi mai departe năzuin­ţele româneşti pe drumul păcei şi întărire­ naţio­nale după exemplul Părintelui Său, M. S. Regele Carol II, simbolul înfăptuirilor minunate pe dru­mul progresului României. NOTE Sunt anumite asocieri şi împreju­rări istorice, cari explică succesele şi motivează elanurile optimiste. O astfel de fericită asociere dintre un om şi-o mişcare, ne-o dă prezenţa în mijlocul „Străjeriei" a Voevodului de Alba-Iulia, care este şi rămâne cu adevărat sufletul animator şi dinamic, chemat de Regele Ţărei, în mijlocul unei mişcări de înaltă pre­­sentare naţională. „Străjeria'' este o şcoală a viito­rului. Născută din nevoia imperioa­să a vremei noastre, care cere nu suflete reci şi închise, ci desfăşu­rări de energie, bine condusă, „Stră­jeria" e­ o formă nouă a vieței so­ciale. Ea ridică individualismul — care exagerat aduce anarhizarea socială — la înălțimea nivelărilor fecundei şi generoasei camaraderii; ea pune în locul egoismului des­părţitor de suflete, solidarismul e­­nergiilor creatoare, spiritul de ca­maraderie şi de confraternitate în muncă. Ambiţiunile eşite din volunta­rismul egoistic, se ridică la ambiţia nobilă de a face să triumfe grupul, societatea şi naţiunea. „Străjeria" este astfel o metodă de lucru, un drum de cheltuială a energiilor creatoare; o înălţare a inimelor tinere spre un alt ideal de­cât al folosului individual şi al ambi­ţiunilor vane şi inutile. In această mişcare întemeiată pe un fond pedagogic şi pe o concep­ţie metafisică şi pură a vieţei, Ma­rele Voevod de Alba-lulia s'a dis­tins ca o energie plină de avânt, şi ca o personalitate dinamică. A în-, feles înainte de mulţi alţii, chemarea Părintelui Său. l-a pătruns toată entrejia şi orizontul larg la care tinde 66 $la noua mişcare tinerească, şi de aceea când se va scrie istoria primelor în­ceputuri ale Străjeriei româneşti, nu­mele Voevodului de Alba-lulia va străluci ca o figură plină de iniţia­tivă, şi va fi aşezat în rândul frun­taşilor întemeietori din şcoala cea noi­ a virtuţilor naţionale. Tinereţea Lui a venit astfel să a­­ducă mişcărei inovatorii, elanul u­­nui suflet în care se unea tradiţia marilor Regi, cu voinţa personală de-a fi folositor țărei... PETRONIUS --------| 11 —. ano _ _______ A. S. R. Marele Voevod Mihai, sublocotenent adjutant, coman­dant al plutonului I, Compania I a I-ului Batalion de vână­­­ători de munte. SERIAŞ­ul. Actualul regim a înfăptuit un, meseriaşului, ne umple de bu­­rechiu deziderat: înzestrarea curie“, meseriaşilor români cu uneltele necesare. In acest scop s’a acor­dat de către ministerul de indus­trie suma de 22 milioane lei, care a permis instalarea mai multor absolvenţi ai şcoalelor de mese­rii în teritoriile alipite. Se ştie că una din cauzele ce sileau pe absolvenţii şcoalelor de meserii să se transforme în vână­tori de slujbe în loc de a-şi exer­cita meseria învăţată,­­ era toc­mai lipsa capitalului necesar pen­tru instalare. Ori, venindu-le în ajutor, actualul regim tinde a naţionaliza meseriile, în special în noile ţinuturi şi totodată a în­lătura , formarea unei categorii de şomeuri, cu deosebire dăună­toare într’un stat , bine organizat. Dea­semenea d. I­. Vasilescu- Karpen, fost ministru, scrie : „Constatăm de câtva timp o îm­bucurătoare reluare a activităţii technice, în toate direcţiunile. „Toate sau mai toate între­prinderile industriale şi-au mă­rit producţiunea , şi-au mărit in­­stalaţiunile,­ noui fabrici se cre­­iază în fiecare zi, ca să răspun­dă cererilor crescânde de produ­se industriale, sau pentru nevoile apărării naţionale. „Toată această activitate din industrie sau lucrări publice, la care se adaugă şi românizarea personalului industriilor, au ab­sorbit toate disponibilităţile de technicieni, începând de la ingi­neri până la lucrătorii calificaţi“. Iar mai departe d. N. Vasiles­­cu-Karpen constată cu satisfacţie că şcoalele de ucenici din Bu­cureşti, Petroşani şi Hunedoara, sunt începuturi „demne de toată lăuda“ pentru formarea cadrelor tehnice româneşti. Aşa­dar actualul regim a fost pe drumul cel bun creind o si­tuaţie mai fericită meseriaşului român şi asigurând româniza­rea meseriilor, prin grija depusă pentru creiarea de nouă cadre. Rămâne ca această politică să se continue cu stăruinţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât şi indus­tria noastră caută technicieni ro­mâni, astfel cum se vede din toate hotărârile Uniunei generale a industriaşilor. » ... Dealtfel aceasta nu e singurul sacrificiu pentru naţionalizarea meseriilor şi pentru formarea ca­drelor technice necesare indus­triei româneşti. Prin şcoalele şi căminele de u­­cenici, prin Camerele de muncă, prin noua instituţie de Credit a Meseriaşilor, • prin legea de pro­tecţie a muncii naţionale, s’a ur­mărit în mod constant soluţio­narea acestei probleme şi s’a fă­cut un pas uriaş, faţă de trecut. Sunt realizări care rămân. Ele sunt recunoscute de orice om o­­biectiv. Astfel d-l profesor Vál­tómér,­­fost ministru, într’un ar­ticol recent, scrie : „Grija guvernului de soarta Teatrul Regina Maria: „FRAŢII KARAMAZOV“, dramă în 5 acte după Dostoevski, de J. Gopeau şi J. Croué de N. MIHAESCU Un spectacol grandios — iată de-abia amintind de model, nu ce este, în adevăr, reprezentarea „Fraţilor Karamazov”, pe scena Teatrului Regina Maria. Prin subiect, prin interpretare, prin montare, piesa „Fraţii Kara­mazov” are dreptul la toate a­­plauzele entuziaste ale publicu­lui. Ceea ce se întâmplă, de cele mai multe ori cu romanele care sunt dramatizate, spectatorii ştiu: se obţine o nouă scriere, care, izbuteşte să aducă nimic nou, ni­mic valabil în planul realizărilor artistice. Ba, ceva mai mult, degradea­ză adevăratele semnificaţii ale textului original, fiindcă, oricât ar căuta unii să demonstreze contrariul, un adevăr — verifi­cat de realităţi — rămâne bine stabilit: transcrierea unui su­punerea aceasta în planul drama­tizării, este o lucrare cu foarte puţini sorţi de reuşită. Şi este de mirare că adevărul acesta elementar a scăpat pe sub minte, foarte multora dintre au­torii cari au văzut în unele ro­mane, motivele unei teme sus­ceptibilă de a fi tratată în lumi­na rampei. Nu acelaş lucru se poate spu­ne, însă şi despre dramatizarea romanului lui Dostoevski: „Fra­ţii Karamazov”, despre această operă, care prin structura sufle­tească a personagiilor ce o popu­lează, este de natură pur drama­tică. Cei doi autori cari au trans­pus scrierea genialului autor rus într’o formă dialogată, au avut, fără îndoială, multe greutăţi de biruit; dar, nu se poate spune că biect, a cărui valoare stă în în­­să­şi amploarea lui epică trans- ] însărcinarea ce şi-au luat nu le-a fost simţitor uşurată, prin aceea că materialul uman aflat în pagi­nile romanului „Fraţii Karama­zov” se pretează de minune la o dramatizare de mult efect. Cine a cetit cartea Fraţilor Ka­ramazov, nu se poate să nu-şi fi dat seama de clocotul vijelios al acelor pasiuni, sub imperiul că­rora se împlinesc întunecatele destine ale eroilor. Nu se poate să nu-şi fi dat seama, prin aceas­ta, de acel caracter dramatic al romanului — de însăşi trăsătura lui dominantă, pe care cei doi autori ai dramatizării au relie­fat-o, cu deosebită măestrie. Cu o evoluţie sufletească a personagiilor, — zigzagată — niciodată cetitorul sau spectato­rul nu poate anticipa manifestă­rile unui erou din „Fraţii Kara­mazov” cu un conflict de pa­siuni, de cea mai concentrată e­­senţă dramatică, — opera lui Dostoevski ne înfăţişează o lume bântuită de păcatele unei bles­temate heredităţi. * Dacă reprezentarea „Fraţilor Karamazov“ s’a bucurat de un real succes pe scena Teatru­lui Regina Maria, aceasta se da­­toreşte de bună seamă, excelen­tei interpretări. Dramaticul rol al lui Dimitrie Karamazov a fost jucat, cu o rară putere de interiorizare, de d. George Vraca. D. R. Bulfinski a izbutit să creeze o subtilă compoziţie dra­matică în rolul bătrânului de­clasat Feodor. D. Tony Bulandra a interpre­tat pe Ivan, cu aceleaşi inegala­bile resurse artistice, pe cam­, tot­deauna publicul spectator i le-a apreciat. Despre Ion Aurel Manolescu, tânărul actor care l-a interpretat pe delicatul Alioşa — singurul dintre fraţii Karamazov cu o psichologie echilibrată, nu pu­tem avea decât cuvinte de me­ritată laudă. D-sa se arată a fi un actor de mari disponibilităţi dramatice. In rolul bătrânului călugăr Zo­­sima, d. G. Storin, excelent. O splendidă mască a purtat d. Chr. Etterle în rolul lui Smer­­diakov, cel mai dezechilibrat dintre fraţii Karamazov. In celelalte roluri : d-rele Tan­­tzi Cocea, Clody Bertola şi d-nii Marcel Enescu, Hociung şi alţii. LUPTĂ IMIM SPECULEI Pe fiecare zi, înregistrăm în­cercări de călcare a preţurilor maximale şi totodată încercări de speculă cu acele produse de primă necesitate, care n’au fost încă maximalizate. De aceia autorităţile au dresat numeroase procese verbale de contravenţie, care au dus la con­damnări destul de aspre. Se simte însă necesitatea unui control cât mai sever. In acest scop consumatorii trebue să cola­boreze cu autorităţile semnalând toate abuzurile. Educaţia ce trebue făcută în acest scop nu poate avea la bază preocupările opoziţioniste ale u­­nor grupări cari, caută să capte­ze voturi pentru viitoarele ale­geri... Este desigur comod să specu­lezi... specula, când nu se găsește nici un motiv serios de atac îm­potriva unui partid care a gu­vernat rodnic timp de patru ani. Este însă util să cauți să loveşti în această speculă prin educarea consumatorului, care trebue să ştie că preţurile obligator afişate trebuesc respectate şi de negus­tor şi de cumpărător. Altfel se loveşte nu numai în autoritate şi în lege, dar­ şi în interesul ge­neral. Cu un cumpărător care plăteş­te cât i se cere, negustorul se transformă automat în speculant. E în firea omenească acest abuz Şi numai ciocnirea de interese între comerciant şi consumator îl poate corecta. Iar autoritatea ,e chemată să arbitreze această luptă,­ dar n’o poate face, când unul dintre luptători se declară cu anticipaţie bătut ! * Trebue să mai amintim însă comisiunii pentru reprimarea speculii de cartelurile ilicite ce funcţionează netulburate in hale, pentru acapararea cu preţuri mi­­nime a alimentelor, de la produ­cători, şi revinderea lor cu pre­ţuri înzecite. Negustorii de legu­me, fructe, brânză şi alte alimen­te, formează periodic aceste car­tele ilicite, depozitează sau as­cund produsele şi apoi, aducân­­du-le în cantităţi insuficiente pe piaţă, sporesc preţurile în mod nejustificat. In asemenea cazuri sancţiunile trebue să fie deosebit de severe. Se impune gonirea din piaţă şi chiar din comerţ, a acestor aca­paratori. Căci pieţele sunt adevăratele burse care fixează preţurile ali­mentelor şi chiar a mărfurilor de mare consum. De aceia primării­le trebue să colaboreze cu comi­sia pentru combaterea speculei ilicite,­­ aplicând, în afară de alte sancţiuni, rezilierea contrac­­telor acelor negustori ce­­se fac vinovaţi de speculă sau­ acapara­re. Goniţi din magazinele şi de­pozitele pieţei,­­ aceşti specu­lanţi devin inofensivi, consuma­torii fiind scăpaţi de o adevărată plagă. Iată deci o serie de măsuri ce trebuesc luate şi se vor lua, cu condiţia însă ca şi consumatorii să sprijine autoritatea în lupta împotriva speculanţilor, semna­lând toate abuzurile ce se fac. DEBLOCAREA CADRELOR ARMATEI o masură memo să sporească prestigi armatei si a creeze cena­tiuni pune de afirmare si progres Deblocarea cadrelor armatei face parte din acele măsuri menite să în­tărească şi să sporească prestigiul oştirei, căreia i se creiază condiţiu­­nile cele mai bune de afirmare şi de progres. Criteriul de deblocare fiind obiec­tiv, pe bază de elemente ce nu intră în cadrul de apreciere subiectivă a cuiva, va duce la selecţionare şi va face din cei chemaţi să însufleţească armata adevăraţi îndrumători, pă­trunşi de conştiinţa marilor îndato­riri ce au de a educa şi instrui, pre­gătind astfel instituţia pentru marele rol ce are de îndeplinit. Având la bază doar grija pentru nevoile reale ale oştirei măsura deblocărei este in­vestită cu toate acele calităţi care dau oricărei acţiuni puterea de a realiza o mare îmbunătăţire şi de a imprima un progres sigur armatei. Acestei armate, înzestrată cu tot ceia ce îi trebuie, i se deschid perspectivele cele mai fericite pentru promovare. Aşezată pe acest drum, armata, care a dat dovezi de mari însuşiri morale, şi-a găsit făgaşul pentru o strălucită ascensiune. Ea va putea răspunde imperativului vremurilor, fiindcă se sprijină pe o conştiinţă superioară, pe devotamentul patriotic al tuturor celor cari o compun — şef şi subal­terni — şi pe marea grije ce-i poartă supremul ei comandant, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea, a Cărui preocupare se manifestă cu atâta dragoste pentru oştire. Deblocarea cadrelor s’a făcut prin consensul tuturor şefilor armatei cari au lucrat astfel numai în inte­resul instituţiunei. Acest gest con­stituie fundamentul de o înaltă ţi­nută morală al măsurei luate. El a fost subliniat de Majestatea Sa Re­gele. Care a adus înaltele Sale mul­ţumiri celor cari pleacă şi înaltele Sale îndrumări celor cari rămân ca să ducă mai departe opera celorlalţi. Spiritul francez Discursul d-lui Chautemps la Cha­­teauroux a reprezentat punctul de vedere francez. Cu simplicitate şi fără a uza de retorica obişnuită, pri­mul ministru francez a precizat o­­biectivele mari şi permanente ale Re­­publicei. Franţa işi concentrează­­ sforţările în două direcţiuni esenţiale : organi­zarea socială şi menţinerea păcii. De­sigur că aceste două idei politice, sunt afirmate pretutindeni şi au devenit formulă de stil în declaraţiunile de ordin internaţional. Ceea ce apare important insă in ca­zul discursului de la Chateauroux este faptul că ele întrupează exact idea­lurile franceze. Franţa tinde in spiritualitatea ei spre un ideal uman. Nu are veleităţi imperialiste şi nu este deviată în cla­ritatea concepţiilor sale de mistică. Vrea să meargă în cadrul politic actual la mai multă echitate din punct de vedere social şi să poată prezerva la exterior pacea. Partidul radical-socialist şi-a însuşit aceste i­­dealuri franceze şi numai graţie lor a reuşit să câştige încrederea massei electorale. Ultimile alegeri­­ (canto­nate) au demonstrat că extremele nu au perspective de desvoltare în Fran­ţa pentru că nu corespund spiritului francez. S’a spus însă că acest spirit este lipsit de dinamică şi că el reprezintă oboseala politică. Pentru cei ce judecă in­ acest fel, constructivismul politic coincide cu spiritul de agresiune şi violenţă. Un popor sănătos şi­ în ascendenţă este după această concepţie un popor care cultivă pasiunea răsboinică şi a­­­nexionistă. Există între aceste două mentali­tăţi o categorică diferenţă. Este di­ferenţa de principii culturale. Un principiu de civilizaţie şi omenie, ca­re vede în pace spaţiu vast pentru desfăşurarea virtuţilor creiatoare, a competiţiunilor productive însă nu distrugătoare, a mersului înainte. Un principiu de violenţă care consideră aplicaţiunea brutală a forţei drept singură sursă de­ întărire şi­­ridicare­ morală a unui neam. Franţa s’a sudat profund cu primul ideal, acela al desvoltării liniştite, al păcii. Şi fiindcă pacea şi libertatea ■ sunt mult mai greu de apărat decât pasiu­nile beliciste, politica franceză­ întâm­pină uneori momente critice. Dar for­ţa conştiinţei franceze învinge aceste obstacole. L’Union sacré nu este un cuvânt gol. El reprezintă o reali­tate sufletească . Unitatea franceză în jurul idealului de justiţie şi umani­tate. Evenimentele din ultimul timp au arătat că ponderaţiunea politicii in­terne este o realitate in Franţa iar ataşamentul pentru pace în politica externă continuă. Ca orice echilibrare de libertăţi statul francez are aspecte complexe. Punctele slabe ca şi puncte­le forte sunt in plină lumină. A­­ceasta este şi grandoarea unei demo­craţii : să nu ascundă nimic. Astăzi insă când privim în completă claritate marea Republică din Occi­dent va trebui să afirmăm că forţa morală şi materială a Franţei este in­tactă şi că ea va apăra cu toată ener­gia pacea şi civilizaţia. Desigur că acesta este drumul drept. IN PACIN­AS AZI DIMINEA­TA, LA SINAIA, MARELE VOEVOD MIHAI A DEPUS JURĂMÂNTUL DE SUBLOCOTENENT

Next