Viitorul, octombrie 1938 (Anul 30, nr. 9221-9247)

1938-10-27 / nr. 9243

ANUL XXX No. 9243 «■■■sshr-hsm-s-hbb—msmaaamm 4 pagini 2 lei P. Joî 27 Octombrie 1938 Redactor responsabil: M. FARCĂŞAN8 ABONAMENTE REDACTIA sl ADMINISTRATIA fc TARA In STREINATATE — BUCURESTI x tarn , 1 1 • • MM ltot cm • « • « • 1400 UI Strada R. Poincaré I R Şase lud­d­e i MO m Şase lud #*«*« 700 m TELEFOANE Trei luni « * « • 150 m | Trei luni « • • « 550 g liutîluffunl publice fl particulare Lei 1000 anual Direcție I.79.80 — Redacție «1 Adminie- | înscris Trib. Ilfov Registrul publicaților periodic« sub Nr. 98/938 Taxa poștală plSffdl In numerar, conform apro­bărP Dbr. G-rale a Poftelor Nr. 137.282/92« «r O scumpă aniversare M.S. Mihai, Voevodul de fi­ba­lulia Copilul iubit al neamului nostru şi speranţa zilelor de mâine Fiul de Rege pe care neamul nostru îl omagiază azi, cu prilejul împlinirea vârstei de 17 ani, de mult şi-a manifestat distinsa Sa personalitate şi ataşa­mentul profund cu sufletul acestui neam, pe care în viitor îl va conduce cu puterile ce I le dau daruri­le fireşti, dar şi tradiţia scumpă şi ilustră în care El s-a format. Astfel, îl întâlnim, ca copil, în mijlocul „Cercetăşiei“, conducând tovarăşii lui de vârstă şi de entusiasm tineresc, pe drumurile generoase şi spre acţiunile de solidaritate naţională. II regăsim, apoi, ca suflet animator al „Străjeriei“ , al acestei mişcări de regenerare şi purificare naţională , pre­cum îl aflăm, ca elev exemplar al liceului regesc, unde dă pilda atât a cuminţeniei şi sârguinţei, cât şi a celor mai duioase sentimente camaradereşti. Crescut de ilustrul Său părinte, M. S. Regele Carol II, cu respectul şi iubirea de Dumnezeu şi de ţară, format în atmosfera de cult pentru tot ceea ce priveşte neamul nostru, identificat cu toate mişcările generoase ale neamului nostru , educat în cel mai autentic spirit ostăşesc, M. S. Voevodul Mihai, — la a cărui formaţie intelectuală şi morală a veghiat permanent ilustrul Său părinte şi marele nostru Rege, — Moştenitorul Tronului este nădej­dea supremă pentru zilele de mâine. In acord cu sentimentele unanime ale neamului nostru, suntem fericiţi că-i putem aduce urarea creştinească şi românească s Să ne trăeşti Măria Tal. In complexul de sentimente cari leagă Tronul ţarei de sufletul poporului român, sta pe primul plan al intensităţei resimţite unanim de la colibe la palate, iubirea profundă pe care neamul nostru o poartă, vlăstarului de Rege, şi tânărului ostaş, M. S. Voevodul Mihai de Alba-lulia. Mobilizarea tinerei De mult viaţa publica româ­nească prezenta o anomalie care dacă-şi putea găsi explicaţia nu­­şi putea găsi însă şi justificarea ei raţională şi morală. Şi anume faptul că, tineri ieşiţi din mediul rural socoteau că nu au nici o datorie faţă de locul de obârşie şi că după ce au primit instruc­ţia la oraşe nu mai au nimic de dat satelor. Ca o reacţie contra acestei gre­şite atitudini s’a organizat cu mulţi ani înainte de ziua de as­tăzi acele cercetări sociologice făcute sub direcţia d-lui prof. D. Guşti care urmăreau două foloa­se deosebit de importante : unul, cunoaşterea satelor nu prin pris­ma poetică şi romantică de altă­dată ci prin studierea obiectivă, metodică şi ştiinţifică a vieţei rurale şi al doilea folos consta în întrebuinţarea tineretului pregă­tit prin carte la munca de ridi­carea satelor. Această îndrumare metodică a tinerimei universitare spre sate făcută în spirit ştiinţific de d. profesor D. Gusti a primit în­demnul şi ocrotirea de la început Pentru ridicarea satelor a M. S. Regelui Carol dl Il­dea, Creatorul acelor echipe studen­ţeşti ce-i poartă numele şi care au adus la oraşe an de an infor­maţiile precise ce le-au cules stând în contact luni de zile cu viaţa satelor. Aceste frumoase activităţi me­nite a pune pe planul preocupă­rilor sociale în toată amploarea ei problema rurală românească au primit recent prin crearea „Sericului Social“ organizare definitivă, cu obligaţiuni dela care nimeni nu se va putea sus­trage, adică obligaţia de a sta în serviciul ridicărei satelor şi un anumit stagiu aşa cum orice ro­mân este obligat a face serviciul ostăşesc. S’au pus astfel temeliile unei­ organizaţii de educare şi înăl­ţare a satelor noastre întronân­­du-se astfel în politica noastră de stat, principiul că într-o ţară cu imensă majoritate de ţărani grija cea dintâi trebuie să fie pentru ocrotirea şi ridicarea lor pe o treaptă cât mai evoluată a­­tât din punct de vedere intelec­tual cât şi material. Un nou impuls In toate părţile ţării se fac explorări miniere. Rezultatele au şi început să se vadă. S'au descoperit noui şi variate re­giuni miniere. S'a aflat astfel gaz metan în nordul Moldovei, ceclin în secuime, noui regiuni petrolifere în Muntenia. Pentru desvoltarea acestor cercetări, ca şi pentru exploa­tarea zăcămintelor găsite, a­­vem nevoe însă de capitaluri. In timpuri normale, acestea s'ar găsi, atât în ţară, cât şi în strei­nătate. Azi însă timiditatea ex­plicabilă a capitalurilor, în faţa evenimentelor internaţionale, sileşte Statul la o intervenţie eficace pe acest teren. In acest scop a fost creiat „Institutul Naţional de Credit Aurifer şi Metalifer" în 1937. Examinând activitatea aces­tui institut, în timpul scurt de un an, găsim o încurajare cres­cândă a exploatărilor aurifere serioase, în scopul extinderei lor şi al dotărei cu utilaj mo­dern. Dar mai găsim ceva, spre cinstea conducătorilor: preo­cupări economice şi sociale pentru necăjiţii căutători de aur ai Munţilor Apuseni. Acestor fa­milii de curăţitori de aur, care, din tată în fiu, au muncit din greu pentru un câştig mic, Cre­ditul Aurifer le-a dat împrumu­turi, le-a creiat cooperative şi depozite în care au găsit, pe preţ de cost, uneltele necesare, etc. Azi se dă un nou impuls ace­stui institut. In noua formă de „bancă a întreprinderilor auri­fere şi miniere", va putea a­­corda credite tuturor întreprin­derilor miniere, lărgindu-şi ast­fel câmpul de activitate. In plus, banca va putea des­­volta activitatea nu numai în domeniul exploatărilor dar şi în acel al explorărilor. Se va pu­tea astfel cunoaşte mai bine în­tinderea zăcămintelor noastre şi se va putea descoperi noui perimetre. Se va putea încuraja iniţiativa privată realizându-se economie de timp şi de capital, într-un progres care trebue să-l facem cu atât mai repede cu cât, situaţia internaţională ne impune îndestularea prin noi înşine a tuturor nevoilor, în timp de pace, ca şi în timp de războiu. Pentru atingera acestor ţinte Banca întreprinderilor aurifere şi miniere va da credite pe ter­men lung, cu o dobândă mică, doi la sută peste scontul Băncii Naţionale. Astfel se va putea face în viitor în condiţii mai pu­ţin vitrege, valorificarea subso­lului românesc, de către­­ro­mâni, cu capital naţional. Să nu uităm că acest subsol a fost luat de la proprietarii ro­mâni, de către Stat, spre a fi valorificat în folosul naţiunei. Această valorificare s-a făcut până acum mai mult prin între­prinderile streine. Astfel, în mod fatal, beneficiile au mers, într'o formă sau alta, peste hotare. Este o operă de dreptate să se încurajeze, prin toate mij­loacele puţinele întreprinderi naţionale ce lucrează pe teren minier. Aceasta nu înseamnă excluderea capitalului străin, înseamnă doar restabilirea unui echilibru just, spre a se putea ajunge la o producţie care să servească în prim loc interesele naţionale, chiar acolo unde be­neficiile nu sunt îndestulătoare pentru a atrage capitalul strein. Aceasta o dorim şi o vom realiza pentru că interesele su­perioare ale ţării o cer. * EROISMUL aviatorilor noştri Tragicele accidente de aviaţie întâmplate în cursul manevrelor şi provocate din cauza furtunii puternice, care a bântuit pe lito­ralul Mării Negre, au produs o impresiune dureroasă a asupra în­tregi ţări. Aviaţia noastră a fost greu în­cercată în mai multe rânduri, dar curajul şi eroismul aviatorilor ro­mâni nu s-au înclinat. Cei căzuţi au fost înlocuiţi de camarazii lor şi elemente tinere au venit să umple golul pe care moartea l-a deschis. Fiecare din aviatorii noş­tri ştie că meseria lor este o lup­tă pentru întărirea ţării şi că ris­curi supreme îi aşteaptă. Dar lucrul acesta nu a rupt e­­lanul sburătorilor români. Din contră i-a oţelit şi i-a ridicat dea­supra nivelului vieţii obişnuite. I-a făcut ca în momentele aces­tea de pace să fie expresia cea mai înaltă a serviciului naţional. La moartea celor 10 aviatori români, căzuţi, în îndeplinirea datorie supreme, să le aducem o­­magiul admiraţiunii şi recuno­ştinţă noastre. Lor le putem spu­ne cuvântul de pietate al lui Charles Peguy: „Fericiţi cei morţi in lupta justiţiei...“ 1 ■kk Se va reprezenta pentru a 250-a oară, pe scena Teatrului Naţio­nal, admirabila comedie a lui Ca­­ragiale: „O scrisoare pierdută“. Este, aceasta, un adevărat record în viaţa teatrului românesc. Valoarea neegala­tă a capodoperei nemuritorului Cara­giale, o atestă, mai bine decât exe­gezele criticilor, însăşi bogata serie de­­prezentaţii, care îşi adaugă pe a 250-a. Cu decenii în urmă, atunci când piesele lui Caragiale se aflau la în­­tâile spectacole,­­ opiniile asupra lor erau împărţite : unii afirmau că mai „Scrisoarea Pierdută“ pentru a 25­0-a oară lu­ Caragiale de N. MIHAESCU curând de cât se poate închipui, o­­perele dramatice ale genialului autor român vor cădea în desuetudine, al­ţii, dimpotrivă, le preziceau o soartă strălucită. Aceştia din urmă erau foarte puţini. Cei mai mulţi se aflau în prima categorie, din care, dealtfel, făceau parte pe lângă atâţia „critici compe­tenţi“ şi spectatorii. Fiindcă, — se ştie — publicul nu a primit cu entu­ziasm, operele dramatice ale lui Ca­ragiale. Şi lucrul este lesne explica­bil, dacă ne gândim că scrierile sale teatrale restrângeau, — asemeni unor oglinzi cari diformează până la co­mic, — realităţi şi oameni ai timpu­lui. Câţi dintre contemporanii lui Ca­ragiale, nu s’au regăsit, — fie chiar şi schimonosiţi mai mult decât se ştiau, — în cuprinsul operelor satiri­ce ale neîntrecutului dramaturg ro­mân ? Despre ostilitatea, cu care au fost privite unele din piesele lui Cara­giale, găsim o interesantă referinţă scrisă de însuş autorul nostru. Când, în 1888, Caragiale a fost nu­mit director general al teatrelor au fost îndreptate fel de fel de atacuri împotriva-i, mai mult pieziş, de­cât direct. Eminentul dramaturg român, atunci, a crezut de cuviinţă să dea un răspuns drastic tuturor cârtitori­lor şi, în consecinţă, a adresat o Scri­soare Domniilor­ Lor Domnilor Redac­tori ai ziarelor din Bucureşti. In scrisoarea aceasta, se poate citi, printre altele, şi următorul pasagiu: „Eram un om care mai mult sau mai puţin treceam în faţa publicului de autor dramatic, — ştiţi, iubite con­frate, că eu, actualul director al tea­trului, sunt autorul pieselor „O noap­te furtunoasă“, „Leonida faţă cu reac­ţiunea“, „O scrisoare pierdută“ şi „D’ale Carnavalului“, — şi încă un autor dramatic unic în ţară.... Nu vă speriaţi, iubite confrate, unic nu prin talent, ci prin altceva : eram şi sunt unicul autor dramatic fluerat... Şi ce fluere ! Le auz încă.... De atunci o­­colesc stradele cu linii de tramways, de atunci am rămas cu un fel de antipatie de anarchist contra sergen­ţilor de oraş ; semnalele lor mă arun­că într’o melancolie neplăcută“... Privit mai atent fragmentul repro­dus mai sus, conţine, propriu zis, nu mărturisirea unei melancolii, — care nu putea fi şi vom vedea dece, —­ ci afirmarea unui titlu de mare me­rit, vrednic de a-l recomanda pe Ca­ragiale ca succesor al lui Ion Ghica, Gr. G. Cantacuzino şi C. I. Stănces­­cu, la direcţia generală a teatrelor. Reese aceasta nu numai din faptul că pasagiul citat face parte dintr-o prezentare a propriilor însuşiri şi ce-l indicau pe Caragiale pentru postul de onoare încredinţat, ci şi din însăşi enumerarea, — nu fără mândrie fă­cută, — a operelor, dăruite teatrului românesc. Cât priveşte melancolia, de care Caragiale afirmă că se simţia cu­prins, la gândul că fusese fluerat, — ea, de vreme ce este, sarcastic, pusă în legătură cu semnalele sergenţilor de stradă, nu trebue să fie interpre­tată decât ca o ironie muşcătoare la adresa acelora, cari credeau că pot, prin clevetirile şi ostilităţile lor, să schimbe cu ceva destinul operelor ge­nialului dramaturg. Caragiale nu putea fi trist, gândin­­du-se la soarta comediilor sale. El avea conştiinţa acelor iluminaţi ar­tişti şi-şi dădea seama că, dacă unii dintre contemporani nu vor sau nu pot să sesiseze valoarea operelor sa­le, posteritatea va decide. Că acesta a fost gândul strălucitu­lui autor român, stă mărturie şi a­­ceastă opinie, pe care el a afirmat-o în cele Câteva Note, scrise la „Apus de Soare“: 1 (Continuare In pag. II-al ARMATA şi PACEA Vechiul dicton roman si vis pacem para bellum este de a­­cută actualitate. Statele cele mai bine pregătite din punct de vedere militar sunt cele mai si­gure de pace.­­Există pe urmă o înţelepciune politică a isto­riei europene, cristalizată în deviza că statul slab atrage cupiditatea celorlalte state şi provoacă prin urmare râsboiul. Pentru a evita aceste riscuri prima datorie a ţărilor este a­­ceea de a fi puternice. Situaţiunea noastră geogra­fică şi vechile aşezări istorice cer din partea noastră o deose­bită atenţiune în această direc­ţie. Orice slăbiciune se plăteşte greu de cel ce este în perma­nent pericol. De aceea conştiin­ţa militarilor noştri este atât de vie şi atât de limpede asupra imperativelor esenţiale româ­neşti. D. general Ciupercă, minis­trul Apărării Naţionale a subli­niat cu deosebit relief acest lucru. „In ceasurile grele, prin care trece liniştea lumii — a spus d-sa — oştirea să ne fie instrumentul de justiţie şi de garanţie a păcii“. Este exact. Justiţia nedublată de forţă este un cuvânt gol. Pa­cea nepăzită de forţă este o himeră. In limita posibilităţilor noastre trebue prin urmare să dăm acestor două idealuri su­portul realităţii fiindcă „în ju­rul graniţelor noastre se aude încă zăngănit de arme". Pentru noi, aşa cum a spus-o d. general Ciupercă, apărarea naţională nu este o instituţiune agresivă, nu are scopuri impe­rialiste sau anexioniste. Este din contră o instituţiune de con­servare a păcii, de garantare a justiţiei naţionalitare. S'a spus în Germania că ar­mata este un mod de existenţă socială, prin care colectivitatea prinde conştiinţă de ea însăşi, se organizează nu în sens a­­gresiv ci în spirit naţional, în spiritul participării la res pu­blica în cea ce are ea mai esen­ţial : existenţa, libertatea. Dacă însă o asemenea teorie poate fi contestabilă în Germa­nia la noi ea este singura ve­ridică. Armata nu poate fi în România decât expresiunea conştiinţei sociale, a capacită­ţii de rezistenţă a societăţii. Cu cât deci vom fi mai conştienţi vom sprijini mai mult înarma­rea Ţârii. NOTH „Universitatea liberă“ şi Schopenhauer Universitatea „liberă", care cola­borează atâta de rodnic la cultura românească, alături de Ateneul Ro­mân şi de marile foruri oficiale şi de stat, a organizat şi in toamna ace­stui an o serie de conferinţe­­ în ciclu­ri bine fixate. In cadrul acestor conferințe, grupate pe subiecte mari, figurează şi ciclul închinat fi­losofului şi filosofiei lui Schopen­hauer, — straniul misantrop care preconiza moartea ceea ce nu-l îm­­pedica de a fugi din oraş in oraş, când se ivea o molimă ! Viața lui Schopenhauer, cum am crezut că e bine să o expun şi în alte publica­ţii, este ea însăşi o defilare de cu­riozităţi, şi de opinii paradoxale, el cunoscând în acelaşi timp ignora­rea, şi desinteresarea contempora­nilor faţă de el pentru ca la apusul vieţei să simtă beatitudinea unei notorietăţi şi celebrităţi, venite când soarele trecea de pe culmile mun­ţilor pe care anii îi ridică ca tot atâtea greutăți de învins, în fața omului, alergând spre sfârşitul ine­luctabil. Vor conferenția şi vor studia fe­lurite aspecte ale filosofiei lui Scho­penhauer d. Prof. M. Ralea, care va deschide seria cu descifrarea ,,per­sonalitate'" filosofului, apoi d-nii Profesori C. Rădulescu-Motru („Cri­tica cunoaștere'"), M. Djuvara („Con­templația estetică"), I. Petrovici („Morala Nirvanei), T. Vianu („In­fluenta la Români). Doamna Alice Voinescu va vorbi despre „metafi­­sica voinței", ideea centrală a fi­losofiei lui Shopenhauer. Ceea ce dă o deosebită impor­tanță acestor cicluri de conferințe, în care numele conferenţiarilor este o garanție și­ o atracție pentru ori­ce om de cultură, e faptul că filoso­fia lui Shopenhauer a influențat spi­ritul public de la noi, și numele lui a circulat în discuțiile și polemicile academice mai mult de­cât ale ori­cărui alt gânditor străin. E destul și reamintim aci, ceea ce am scris mai pe larg într'un foiletton relativ re­cent în „Viitorul", despre propune­rea invalidărei alegerei ca deputat a lui Titu Maiorescu, pe motiv că e „schopenhauerian", precum e sufi­cient să ne reamintim de acuzațiile repetate ale lui Dimitrie Strudza el însuși totuși om de mare cultură — aduse ca argument ad hominero contra adversarului politic Titu Maiorescu . Dar în afară de aceste pasionante polemici politice, în care numele lui S­chopenhauer a fost pomenit, notăm pe un alt plan de preocu­pări, citarea filosofului în critica noa­stră, și în special în timpul discuției ideologiece dintre T. Maiorescu și G­herea. Cea­ ce este, însă, și mai caracte­ristic pentru legăturile dintre Scho­penhauer și cultura noastră, pentru că această latură e și mai profundă, este faptul de­ o deosebită impor­tanţă și anume că filosofia aceasta nuanțată de cel mai negru pesimism și care e o retrăire în climatul eu­ropean, a vechei dogme indiene , Nirvana, a influențat profund cuge­tarea celor doi mari luceferi ai spi­­ritualităței româneşti: Titu Maiores­cu fi­e M. Eminescu. E destul să notăm această influen­ţă, pentru ca, prin chiar aceasta, să ne convingem de interesul ce tre­bue să-l purtăm filosofiei lui Scho­penhauer, şi nevoia de-a o cunoa­şte în toată amploarea şi veracita­tea ei. PETRONIUS Misiunea Presei Cu ocazia festivităţilor de la Cer­năuţi d. Titeanu ministrul propagan­dei a expus într’o cuvântare extrem de pregnantă principiile directoare ale presei in actualul regim politic. Trăim astăzi subt imperativul ideii de stat. Refacerea autorităţii în pleni­tudinea ei este obiectul tuturor sfor­ţărilor. Colectivitatea organizată poli­ticeşte trebue să prindă conştiinţă de unitatea ei esenţială, de identitatea scopurilor ce le urmăresc diversele categorii sociale, de interesul major al tuturor de a fortifica definitiv rea­litatea etatică. In această direcţie presa are un rol de căpetenie. Ea poate difuza în con­­diţiunile cele mai bune principiile şi ideile necesare acestui proces. Ea poate, printr’o vedere obiectivă asu­pra obligaţiunilor naţionale ce-i in­cumbă, susţine un mănunchiu de norme comune. Lucrând în acest sens „presa va fi chemată să joace un rol hotărîtor în reforma statului şi în sforţarea de armonizare colectivă a naţiunii“. „In­teresul de Stat“ şi interesul naţional va prima în consecinţă în ţelurile actuale ale presei româneşti D. ministru Titeanu a adus elogiul meritat presei provinciale şi realităţii presei minoritare. „In această epocă de lămurire ne­cesară, de totală refontă a concep­ţiei de Stat şi de reformă politică vi­tală, presa provincială a ştiut să se încadreze în disciplina liber consim­ţită a noilor chemări“,a spus d. Ti­teanu, adegând despre presa minori­tară , presa minoritară „în aceste îm­prejurări internaţionale, ne-a dat un concurs nelimitat afirmând loialis­­mul cel mai desăvârşit şi arătând tuturor că nu există nici un parale­lism şi nici o similitudine între situa­ţia de la noi şi alte situaţii puse ac­tualmente în discuţie“. D. Eugen Titeanu a vorbit ca zia­rist mai mult decât ca ministru. A arătat adică mai multă comprehen­siune şi mai multă afecţiune pentru presă decât poate arăta în mod obiş­nuit oficialitatea. „Lupta mea este lupta d­v.“ — a spus d. Titeanu ga­zetarilor. Ca meseriaşi în această pro­fesiune suntem recunoscători mini­strului propagandei pentru cuvintele spuse şi îl asigurăm că ii vom da tot concursul în importanta misiune ce are. Dacă grija pentru presă se va men­ţine la acest nivel îmbucurător este evident că toate greutăţile acestei cariere vor părea mai uşoare iar presa îşi va relua locul ei de îndrumătoare a opiniei publice, servind cu mai mult zel statul şi idealurile naţionale.

Next