Viitorul, octombrie 1938 (Anul 30, nr. 9221-9247)
1938-10-27 / nr. 9243
ANUL XXX No. 9243 «■■■sshr-hsm-s-hbb—msmaaamm 4 pagini 2 lei P. Joî 27 Octombrie 1938 Redactor responsabil: M. FARCĂŞAN8 ABONAMENTE REDACTIA sl ADMINISTRATIA fc TARA In STREINATATE — BUCURESTI x tarn , 1 1 • • MM ltot cm • « • « • 1400 UI Strada R. Poincaré I R Şase ludde i MO m Şase lud #*«*« 700 m TELEFOANE Trei luni « * « • 150 m | Trei luni « • • « 550 g liutîluffunl publice fl particulare Lei 1000 anual Direcție I.79.80 — Redacție «1 Adminie- | înscris Trib. Ilfov Registrul publicaților periodic« sub Nr. 98/938 Taxa poștală plSffdl In numerar, conform aprobărP Dbr. G-rale a Poftelor Nr. 137.282/92« «r O scumpă aniversare M.S. Mihai, Voevodul de fibalulia Copilul iubit al neamului nostru şi speranţa zilelor de mâine Fiul de Rege pe care neamul nostru îl omagiază azi, cu prilejul împlinirea vârstei de 17 ani, de mult şi-a manifestat distinsa Sa personalitate şi ataşamentul profund cu sufletul acestui neam, pe care în viitor îl va conduce cu puterile ce I le dau darurile fireşti, dar şi tradiţia scumpă şi ilustră în care El s-a format. Astfel, îl întâlnim, ca copil, în mijlocul „Cercetăşiei“, conducând tovarăşii lui de vârstă şi de entusiasm tineresc, pe drumurile generoase şi spre acţiunile de solidaritate naţională. II regăsim, apoi, ca suflet animator al „Străjeriei“ , al acestei mişcări de regenerare şi purificare naţională , precum îl aflăm, ca elev exemplar al liceului regesc, unde dă pilda atât a cuminţeniei şi sârguinţei, cât şi a celor mai duioase sentimente camaradereşti. Crescut de ilustrul Său părinte, M. S. Regele Carol II, cu respectul şi iubirea de Dumnezeu şi de ţară, format în atmosfera de cult pentru tot ceea ce priveşte neamul nostru, identificat cu toate mişcările generoase ale neamului nostru , educat în cel mai autentic spirit ostăşesc, M. S. Voevodul Mihai, — la a cărui formaţie intelectuală şi morală a veghiat permanent ilustrul Său părinte şi marele nostru Rege, — Moştenitorul Tronului este nădejdea supremă pentru zilele de mâine. In acord cu sentimentele unanime ale neamului nostru, suntem fericiţi că-i putem aduce urarea creştinească şi românească s Să ne trăeşti Măria Tal. In complexul de sentimente cari leagă Tronul ţarei de sufletul poporului român, sta pe primul plan al intensităţei resimţite unanim de la colibe la palate, iubirea profundă pe care neamul nostru o poartă, vlăstarului de Rege, şi tânărului ostaş, M. S. Voevodul Mihai de Alba-lulia. Mobilizarea tinerei De mult viaţa publica românească prezenta o anomalie care dacă-şi putea găsi explicaţia nuşi putea găsi însă şi justificarea ei raţională şi morală. Şi anume faptul că, tineri ieşiţi din mediul rural socoteau că nu au nici o datorie faţă de locul de obârşie şi că după ce au primit instrucţia la oraşe nu mai au nimic de dat satelor. Ca o reacţie contra acestei greşite atitudini s’a organizat cu mulţi ani înainte de ziua de astăzi acele cercetări sociologice făcute sub direcţia d-lui prof. D. Guşti care urmăreau două foloase deosebit de importante : unul, cunoaşterea satelor nu prin prisma poetică şi romantică de altădată ci prin studierea obiectivă, metodică şi ştiinţifică a vieţei rurale şi al doilea folos consta în întrebuinţarea tineretului pregătit prin carte la munca de ridicarea satelor. Această îndrumare metodică a tinerimei universitare spre sate făcută în spirit ştiinţific de d. profesor D. Gusti a primit îndemnul şi ocrotirea de la început Pentru ridicarea satelor a M. S. Regelui Carol dl Ildea, Creatorul acelor echipe studenţeşti ce-i poartă numele şi care au adus la oraşe an de an informaţiile precise ce le-au cules stând în contact luni de zile cu viaţa satelor. Aceste frumoase activităţi menite a pune pe planul preocupărilor sociale în toată amploarea ei problema rurală românească au primit recent prin crearea „Sericului Social“ organizare definitivă, cu obligaţiuni dela care nimeni nu se va putea sustrage, adică obligaţia de a sta în serviciul ridicărei satelor şi un anumit stagiu aşa cum orice român este obligat a face serviciul ostăşesc. S’au pus astfel temeliile unei organizaţii de educare şi înălţare a satelor noastre întronându-se astfel în politica noastră de stat, principiul că într-o ţară cu imensă majoritate de ţărani grija cea dintâi trebuie să fie pentru ocrotirea şi ridicarea lor pe o treaptă cât mai evoluată atât din punct de vedere intelectual cât şi material. Un nou impuls In toate părţile ţării se fac explorări miniere. Rezultatele au şi început să se vadă. S'au descoperit noui şi variate regiuni miniere. S'a aflat astfel gaz metan în nordul Moldovei, ceclin în secuime, noui regiuni petrolifere în Muntenia. Pentru desvoltarea acestor cercetări, ca şi pentru exploatarea zăcămintelor găsite, avem nevoe însă de capitaluri. In timpuri normale, acestea s'ar găsi, atât în ţară, cât şi în streinătate. Azi însă timiditatea explicabilă a capitalurilor, în faţa evenimentelor internaţionale, sileşte Statul la o intervenţie eficace pe acest teren. In acest scop a fost creiat „Institutul Naţional de Credit Aurifer şi Metalifer" în 1937. Examinând activitatea acestui institut, în timpul scurt de un an, găsim o încurajare crescândă a exploatărilor aurifere serioase, în scopul extinderei lor şi al dotărei cu utilaj modern. Dar mai găsim ceva, spre cinstea conducătorilor: preocupări economice şi sociale pentru necăjiţii căutători de aur ai Munţilor Apuseni. Acestor familii de curăţitori de aur, care, din tată în fiu, au muncit din greu pentru un câştig mic, Creditul Aurifer le-a dat împrumuturi, le-a creiat cooperative şi depozite în care au găsit, pe preţ de cost, uneltele necesare, etc. Azi se dă un nou impuls acestui institut. In noua formă de „bancă a întreprinderilor aurifere şi miniere", va putea acorda credite tuturor întreprinderilor miniere, lărgindu-şi astfel câmpul de activitate. In plus, banca va putea desvolta activitatea nu numai în domeniul exploatărilor dar şi în acel al explorărilor. Se va putea astfel cunoaşte mai bine întinderea zăcămintelor noastre şi se va putea descoperi noui perimetre. Se va putea încuraja iniţiativa privată realizându-se economie de timp şi de capital, într-un progres care trebue să-l facem cu atât mai repede cu cât, situaţia internaţională ne impune îndestularea prin noi înşine a tuturor nevoilor, în timp de pace, ca şi în timp de războiu. Pentru atingera acestor ţinte Banca întreprinderilor aurifere şi miniere va da credite pe termen lung, cu o dobândă mică, doi la sută peste scontul Băncii Naţionale. Astfel se va putea face în viitor în condiţii mai puţin vitrege, valorificarea subsolului românesc, de cătreromâni, cu capital naţional. Să nu uităm că acest subsol a fost luat de la proprietarii români, de către Stat, spre a fi valorificat în folosul naţiunei. Această valorificare s-a făcut până acum mai mult prin întreprinderile streine. Astfel, în mod fatal, beneficiile au mers, într'o formă sau alta, peste hotare. Este o operă de dreptate să se încurajeze, prin toate mijloacele puţinele întreprinderi naţionale ce lucrează pe teren minier. Aceasta nu înseamnă excluderea capitalului străin, înseamnă doar restabilirea unui echilibru just, spre a se putea ajunge la o producţie care să servească în prim loc interesele naţionale, chiar acolo unde beneficiile nu sunt îndestulătoare pentru a atrage capitalul strein. Aceasta o dorim şi o vom realiza pentru că interesele superioare ale ţării o cer. * EROISMUL aviatorilor noştri Tragicele accidente de aviaţie întâmplate în cursul manevrelor şi provocate din cauza furtunii puternice, care a bântuit pe litoralul Mării Negre, au produs o impresiune dureroasă a asupra întregi ţări. Aviaţia noastră a fost greu încercată în mai multe rânduri, dar curajul şi eroismul aviatorilor români nu s-au înclinat. Cei căzuţi au fost înlocuiţi de camarazii lor şi elemente tinere au venit să umple golul pe care moartea l-a deschis. Fiecare din aviatorii noştri ştie că meseria lor este o luptă pentru întărirea ţării şi că riscuri supreme îi aşteaptă. Dar lucrul acesta nu a rupt elanul sburătorilor români. Din contră i-a oţelit şi i-a ridicat deasupra nivelului vieţii obişnuite. I-a făcut ca în momentele acestea de pace să fie expresia cea mai înaltă a serviciului naţional. La moartea celor 10 aviatori români, căzuţi, în îndeplinirea datorie supreme, să le aducem omagiul admiraţiunii şi recunoştinţă noastre. Lor le putem spune cuvântul de pietate al lui Charles Peguy: „Fericiţi cei morţi in lupta justiţiei...“ 1 ■kk Se va reprezenta pentru a 250-a oară, pe scena Teatrului Naţional, admirabila comedie a lui Caragiale: „O scrisoare pierdută“. Este, aceasta, un adevărat record în viaţa teatrului românesc. Valoarea neegalată a capodoperei nemuritorului Caragiale, o atestă, mai bine decât exegezele criticilor, însăşi bogata serie deprezentaţii, care îşi adaugă pe a 250-a. Cu decenii în urmă, atunci când piesele lui Caragiale se aflau la întâile spectacole, opiniile asupra lor erau împărţite : unii afirmau că mai „Scrisoarea Pierdută“ pentru a 250-a oară lu Caragiale de N. MIHAESCU curând de cât se poate închipui, operele dramatice ale genialului autor român vor cădea în desuetudine, alţii, dimpotrivă, le preziceau o soartă strălucită. Aceştia din urmă erau foarte puţini. Cei mai mulţi se aflau în prima categorie, din care, dealtfel, făceau parte pe lângă atâţia „critici competenţi“ şi spectatorii. Fiindcă, — se ştie — publicul nu a primit cu entuziasm, operele dramatice ale lui Caragiale. Şi lucrul este lesne explicabil, dacă ne gândim că scrierile sale teatrale restrângeau, — asemeni unor oglinzi cari diformează până la comic, — realităţi şi oameni ai timpului. Câţi dintre contemporanii lui Caragiale, nu s’au regăsit, — fie chiar şi schimonosiţi mai mult decât se ştiau, — în cuprinsul operelor satirice ale neîntrecutului dramaturg român ? Despre ostilitatea, cu care au fost privite unele din piesele lui Caragiale, găsim o interesantă referinţă scrisă de însuş autorul nostru. Când, în 1888, Caragiale a fost numit director general al teatrelor au fost îndreptate fel de fel de atacuri împotriva-i, mai mult pieziş, decât direct. Eminentul dramaturg român, atunci, a crezut de cuviinţă să dea un răspuns drastic tuturor cârtitorilor şi, în consecinţă, a adresat o Scrisoare Domniilor Lor Domnilor Redactori ai ziarelor din Bucureşti. In scrisoarea aceasta, se poate citi, printre altele, şi următorul pasagiu: „Eram un om care mai mult sau mai puţin treceam în faţa publicului de autor dramatic, — ştiţi, iubite confrate, că eu, actualul director al teatrului, sunt autorul pieselor „O noapte furtunoasă“, „Leonida faţă cu reacţiunea“, „O scrisoare pierdută“ şi „D’ale Carnavalului“, — şi încă un autor dramatic unic în ţară.... Nu vă speriaţi, iubite confrate, unic nu prin talent, ci prin altceva : eram şi sunt unicul autor dramatic fluerat... Şi ce fluere ! Le auz încă.... De atunci ocolesc stradele cu linii de tramways, de atunci am rămas cu un fel de antipatie de anarchist contra sergenţilor de oraş ; semnalele lor mă aruncă într’o melancolie neplăcută“... Privit mai atent fragmentul reprodus mai sus, conţine, propriu zis, nu mărturisirea unei melancolii, — care nu putea fi şi vom vedea dece, — ci afirmarea unui titlu de mare merit, vrednic de a-l recomanda pe Caragiale ca succesor al lui Ion Ghica, Gr. G. Cantacuzino şi C. I. Stăncescu, la direcţia generală a teatrelor. Reese aceasta nu numai din faptul că pasagiul citat face parte dintr-o prezentare a propriilor însuşiri şi ce-l indicau pe Caragiale pentru postul de onoare încredinţat, ci şi din însăşi enumerarea, — nu fără mândrie făcută, — a operelor, dăruite teatrului românesc. Cât priveşte melancolia, de care Caragiale afirmă că se simţia cuprins, la gândul că fusese fluerat, — ea, de vreme ce este, sarcastic, pusă în legătură cu semnalele sergenţilor de stradă, nu trebue să fie interpretată decât ca o ironie muşcătoare la adresa acelora, cari credeau că pot, prin clevetirile şi ostilităţile lor, să schimbe cu ceva destinul operelor genialului dramaturg. Caragiale nu putea fi trist, gândindu-se la soarta comediilor sale. El avea conştiinţa acelor iluminaţi artişti şi-şi dădea seama că, dacă unii dintre contemporani nu vor sau nu pot să sesiseze valoarea operelor sale, posteritatea va decide. Că acesta a fost gândul strălucitului autor român, stă mărturie şi această opinie, pe care el a afirmat-o în cele Câteva Note, scrise la „Apus de Soare“: 1 (Continuare In pag. II-al ARMATA şi PACEA Vechiul dicton roman si vis pacem para bellum este de acută actualitate. Statele cele mai bine pregătite din punct de vedere militar sunt cele mai sigure de pace.Există pe urmă o înţelepciune politică a istoriei europene, cristalizată în deviza că statul slab atrage cupiditatea celorlalte state şi provoacă prin urmare râsboiul. Pentru a evita aceste riscuri prima datorie a ţărilor este aceea de a fi puternice. Situaţiunea noastră geografică şi vechile aşezări istorice cer din partea noastră o deosebită atenţiune în această direcţie. Orice slăbiciune se plăteşte greu de cel ce este în permanent pericol. De aceea conştiinţa militarilor noştri este atât de vie şi atât de limpede asupra imperativelor esenţiale româneşti. D. general Ciupercă, ministrul Apărării Naţionale a subliniat cu deosebit relief acest lucru. „In ceasurile grele, prin care trece liniştea lumii — a spus d-sa — oştirea să ne fie instrumentul de justiţie şi de garanţie a păcii“. Este exact. Justiţia nedublată de forţă este un cuvânt gol. Pacea nepăzită de forţă este o himeră. In limita posibilităţilor noastre trebue prin urmare să dăm acestor două idealuri suportul realităţii fiindcă „în jurul graniţelor noastre se aude încă zăngănit de arme". Pentru noi, aşa cum a spus-o d. general Ciupercă, apărarea naţională nu este o instituţiune agresivă, nu are scopuri imperialiste sau anexioniste. Este din contră o instituţiune de conservare a păcii, de garantare a justiţiei naţionalitare. S'a spus în Germania că armata este un mod de existenţă socială, prin care colectivitatea prinde conştiinţă de ea însăşi, se organizează nu în sens agresiv ci în spirit naţional, în spiritul participării la res publica în cea ce are ea mai esenţial : existenţa, libertatea. Dacă însă o asemenea teorie poate fi contestabilă în Germania la noi ea este singura veridică. Armata nu poate fi în România decât expresiunea conştiinţei sociale, a capacităţii de rezistenţă a societăţii. Cu cât deci vom fi mai conştienţi vom sprijini mai mult înarmarea Ţârii. NOTH „Universitatea liberă“ şi Schopenhauer Universitatea „liberă", care colaborează atâta de rodnic la cultura românească, alături de Ateneul Român şi de marile foruri oficiale şi de stat, a organizat şi in toamna acestui an o serie de conferinţe în cicluri bine fixate. In cadrul acestor conferințe, grupate pe subiecte mari, figurează şi ciclul închinat filosofului şi filosofiei lui Schopenhauer, — straniul misantrop care preconiza moartea ceea ce nu-l împedica de a fugi din oraş in oraş, când se ivea o molimă ! Viața lui Schopenhauer, cum am crezut că e bine să o expun şi în alte publicaţii, este ea însăşi o defilare de curiozităţi, şi de opinii paradoxale, el cunoscând în acelaşi timp ignorarea, şi desinteresarea contemporanilor faţă de el pentru ca la apusul vieţei să simtă beatitudinea unei notorietăţi şi celebrităţi, venite când soarele trecea de pe culmile munţilor pe care anii îi ridică ca tot atâtea greutăți de învins, în fața omului, alergând spre sfârşitul ineluctabil. Vor conferenția şi vor studia felurite aspecte ale filosofiei lui Schopenhauer d. Prof. M. Ralea, care va deschide seria cu descifrarea ,,personalitate'" filosofului, apoi d-nii Profesori C. Rădulescu-Motru („Critica cunoaștere'"), M. Djuvara („Contemplația estetică"), I. Petrovici („Morala Nirvanei), T. Vianu („Influenta la Români). Doamna Alice Voinescu va vorbi despre „metafisica voinței", ideea centrală a filosofiei lui Shopenhauer. Ceea ce dă o deosebită importanță acestor cicluri de conferințe, în care numele conferenţiarilor este o garanție și o atracție pentru orice om de cultură, e faptul că filosofia lui Shopenhauer a influențat spiritul public de la noi, și numele lui a circulat în discuțiile și polemicile academice mai mult decât ale oricărui alt gânditor străin. E destul și reamintim aci, ceea ce am scris mai pe larg într'un foiletton relativ recent în „Viitorul", despre propunerea invalidărei alegerei ca deputat a lui Titu Maiorescu, pe motiv că e „schopenhauerian", precum e suficient să ne reamintim de acuzațiile repetate ale lui Dimitrie Strudza el însuși totuși om de mare cultură — aduse ca argument ad hominero contra adversarului politic Titu Maiorescu . Dar în afară de aceste pasionante polemici politice, în care numele lui Schopenhauer a fost pomenit, notăm pe un alt plan de preocupări, citarea filosofului în critica noastră, și în special în timpul discuției ideologiece dintre T. Maiorescu și Gherea. Cea ce este, însă, și mai caracteristic pentru legăturile dintre Schopenhauer și cultura noastră, pentru că această latură e și mai profundă, este faptul de o deosebită importanţă și anume că filosofia aceasta nuanțată de cel mai negru pesimism și care e o retrăire în climatul european, a vechei dogme indiene , Nirvana, a influențat profund cugetarea celor doi mari luceferi ai spiritualităței româneşti: Titu Maiorescu fie M. Eminescu. E destul să notăm această influenţă, pentru ca, prin chiar aceasta, să ne convingem de interesul ce trebue să-l purtăm filosofiei lui Schopenhauer, şi nevoia de-a o cunoaşte în toată amploarea şi veracitatea ei. PETRONIUS Misiunea Presei Cu ocazia festivităţilor de la Cernăuţi d. Titeanu ministrul propagandei a expus într’o cuvântare extrem de pregnantă principiile directoare ale presei in actualul regim politic. Trăim astăzi subt imperativul ideii de stat. Refacerea autorităţii în plenitudinea ei este obiectul tuturor sforţărilor. Colectivitatea organizată politiceşte trebue să prindă conştiinţă de unitatea ei esenţială, de identitatea scopurilor ce le urmăresc diversele categorii sociale, de interesul major al tuturor de a fortifica definitiv realitatea etatică. In această direcţie presa are un rol de căpetenie. Ea poate difuza în condiţiunile cele mai bune principiile şi ideile necesare acestui proces. Ea poate, printr’o vedere obiectivă asupra obligaţiunilor naţionale ce-i incumbă, susţine un mănunchiu de norme comune. Lucrând în acest sens „presa va fi chemată să joace un rol hotărîtor în reforma statului şi în sforţarea de armonizare colectivă a naţiunii“. „Interesul de Stat“ şi interesul naţional va prima în consecinţă în ţelurile actuale ale presei româneşti D. ministru Titeanu a adus elogiul meritat presei provinciale şi realităţii presei minoritare. „In această epocă de lămurire necesară, de totală refontă a concepţiei de Stat şi de reformă politică vitală, presa provincială a ştiut să se încadreze în disciplina liber consimţită a noilor chemări“,a spus d. Titeanu, adegând despre presa minoritară , presa minoritară „în aceste împrejurări internaţionale, ne-a dat un concurs nelimitat afirmând loialismul cel mai desăvârşit şi arătând tuturor că nu există nici un paralelism şi nici o similitudine între situaţia de la noi şi alte situaţii puse actualmente în discuţie“. D. Eugen Titeanu a vorbit ca ziarist mai mult decât ca ministru. A arătat adică mai multă comprehensiune şi mai multă afecţiune pentru presă decât poate arăta în mod obişnuit oficialitatea. „Lupta mea este lupta dv.“ — a spus d. Titeanu gazetarilor. Ca meseriaşi în această profesiune suntem recunoscători ministrului propagandei pentru cuvintele spuse şi îl asigurăm că ii vom da tot concursul în importanta misiune ce are. Dacă grija pentru presă se va menţine la acest nivel îmbucurător este evident că toate greutăţile acestei cariere vor părea mai uşoare iar presa îşi va relua locul ei de îndrumătoare a opiniei publice, servind cu mai mult zel statul şi idealurile naţionale.