Vremea Nouǎ, aprilie-iunie 1972 (Anul 5, nr. 1275-1351)

1972-06-24 / nr. 1346

mm VREMEA NOUA C­a fiu adoptiv al Vasluiului, retrăiesc sentimentul de profundă emoție pe care îl am ori de cite ori vin pe aceste meleaguri. M-am plimbat cu colegii mei aseară și astăzi dimineață prin oraș și toți am avut acest sentiment, că este aproape de necrezut ceea ce s-a putut realiza intr-un timp care istoricește este pur și simplu o secundă. Imi amintesc de întîl­­nirile noastre de acum șapte­­opt ani, cînd cetățenii orașului reveneau mereu cu aceeași pro­blemă : ne-ar trebui o casă de cultură, frumoasă, spațioasă. Și, iată, că intr-un timp așa de scurt, ne aflăm într-una din cele mai frumoase case de cultură din țară, după părerea mea chiar cea mai frumoasă, în numele colegilor mei din Capitală, vreau, de aceea, să aduc un vibrant o­­magiu locuitorilor orașului Vas­lui, care, cu modestie, cu elan, cu dîrzenie în învingerea difi­cultăților, au reușit să facă nu numai această casă de cultură, ci tot ceea ce se poate vedea astăzi nou în Vaslui, acest în­ceput de cetate moldovenească a socialismului. Ceea ce ne-a a­­dunat aici la Festival, reprezin­tă o manifestare sui-generis, o manifest­­,­ cu adevărat origi­nală. A fost o inițiativă foarte frumoasă — pentru că în țara noastră existau multe manifestări, și de tot fe­­­lul, culturale și artistice — dar nici una cu acest profil intere­sant. Și necesitatea acestei ma­nifestări, a Festivalului umorului, se dovedește din ce in ce mai pregnantă. Am sentimentul ca, cu niște idei care au apărut în ultimul timp, acest festival are perspectiva să devină tot mai im­portant. Este important pentru că, dacă ne ocupăm de o serie întreagă de aspecte, variate, ale culturii și civilizației noastre, am neglijat, poate, să ne întîl­­nim pentru a discuta despre una din trăsăturile fundamentale ale caracterului poporului nostru, pentru că, în afară de calitățile binecunoscute — hărnicia, înțelep­ciunea, răbdarea și altele — pe care le are poporul nostru, una dintre cele mai importante una dintre coordonatele lui esențiale este aceea a umorului. Este, aș putea spune, trăsătura care l-a făcut, de atîtea ori, să reziste vicisitudinilor istoriei; romanul face haz și de necaz. Sentimentul acesta l-am a­­vut cel mai puternic acum vreo două săptămîni cînd vizitînd partea de nord a țării, Maramureșul, am fost în satul Săpînța și am văzut ceva unic pe lume , un cimitir vesel. Un țăran, artist popular, a avut ideea să facă (e sculptor în lemn și pictor) un cimitir umoristic , un cimitir cu cruci în culori foarte vii, ca de sorcovă, pe fie­care desenînd, într-o manieră naivă, o scenă hazlie din viața defunctului, și săpînd și o epi­gramă, la adresa unui defect cu­noscut al acestuia. Fapt foarte frumos, nici o familie nu s-a su­părat vreodată. Acest cimitir umoristic, foarte căutat de vizitatori, din țară și din alte părți ale lumii, cred că nu putea să se nască decit pe acest pămînt. Umorul, spunea un mare scri­itor, este drumul cel mai scurt de la­ un suflet la altul. In fie­care din noi există ceva anton­­pannesc, o înclinație naturală spre rîs. De aceea mi-a părut foarte bi­ne că la Plenara C.C. al P.C.R. din 3—5 noiembrie 1971, secre­tarul general al partidului, tova­rășul Nicolae Ceaușescu a dat o importanță deosebită rolului satirei și umorului spunînd: „Folosiți arma umorului, sati­rizați defectele care se ma­nifestă în societate și la oameni!". Apare pregnant ro­lul satirei, al umorului ca for­me ale educației sociale, împo­triva inerției, a rutinei, a răului social și pentru o igienă a con­științelor. E bine că se perpe­tuează acest Festival al umorului, care va determina nașterea unor noi umoriști, a unor noi inter­preți ai genului satiric. Inițiativa a pornit, firește, de la faptul că pe aceste me­leaguri s-a născut unul din cei mai fabuloși artiști comici pe care i-a dat acest pămînt : un artist care a intrat, aș zice, în legendă, care reprezintă aproape un mit — Constantin Tănase. Tă­­nase a reușit să atingă un ideal pe care îl visează mulți din slujitorii scenei de azi, aceea de a regăsi sursele teatrului, de a face din spectacolul scenic un fenomen de masă, care să ajun­gă să se transmită marilor mul­țimi. Constantin Tănase avea harul extraordinar de a vor­bi poporului, în ochii că­ruia­­ reprezenta prototipul cetățeanului mediu, necăjit, ne­voit să suporte toate ne­plăcerile unui regim de opresiu­ne și nedreptate. Sunt convins că acest Festival, care poartă numele unui mare artist al poporului nostru, va de­veni tot­­ mai important și sunt bucuros să fac parte dintre cei care au crezut de la început în ideea utilității acestui festival care onorează viața culturală a orașului și județului Vaslui. RADU BELGAN artist al poporului, director Teatrului Național „I. L. Caragiale" București al DESCHIDEREA FESTIVALULUI UMORULUI C­ONSTANTIN TĂNASE O MANIFESTARE CU ADEVĂRAT ORIGINALĂ „Sunt foarte bucuros să parti­cip la acest festival, unic în felul său, al umorului. O asemenea inițiativă — interesantă și feri­cită, a pornit de la Vaslui, din orașul în care s-a născut neuita­tul artist Constantin Tănase. Suntem­, cu toții, foarte impresio­nați de atmosfera festivalului, dar și, în același timp, de ritmul extraordinar în care crește acest oraș, atît de frumos, ritm care mărturisește totodată un extraor­dinar efort constructiv. In ceea ce privește concursul, întrecerea celor peste 200 de ar­tiști amatori, în calitatea mea de președinte al juriului, pot asigu­ra că notarea, premierea vor fi pe deplin echitabile, năzuind să măsoare ci­ mai exact talentul „In primul rind, ca născocire, un festival al umorului e nu nu­mai foarte frumos, dar și util. Dar­mite un festival de umor — mă mir, și de ce nu și de sati­ră?! — închinat memoriei lui Tănase. Sunt pentru prima oară la Vaslui și mă bucur mult de acest fapt, că am fericitul prilej de a cunoaște un oraș care creș­te pe zi ce trece, un oraș care a început să ia formele de stră­„Vasluiul își asumă din nou sarcina de a fi gazda unei presti­gioase manifestări, care și-a cîș­tigat un bun renume în rîndul artiștilor amatori din întreaga țară. In cele trei zile ale Festivalu­lui satira și umorul vor încerca, din nou, să provoace rîsul, cu harul de totdeauna al poporului nostru de a ști să­ sancționeze ceea ce nu este bun, adevărat pe măsura credințelor și năzuin­țelor omului de azi. Văd în Fes­tivalul vasluian al umorului manifestare culturală de ținută, o cu certe virtuți educative“. A. Pîrvu, redactor șef al revistei „îndrumătorul cultural“. „Festivalul umorului repr .­c­tă una din cele mai lăudabile inițiative cultural-artistice atît în ceea ce privește tematica cît și stilul de organizare, încît — în ceea ce mă privește — cu greu aș putea găsi un termen de com­parație. Fără îndoială, prestigiul Festivalului se datorează și fap­tului că își leagă numele de un om al scenei a cărei memorie — fapt foarte rar — a rămas ne­știrbită în conștința publicului la mai bine de un sfert de veac de la moarte. Sunt în măsură să spun aceasta pentru că, în cali­tatea mea de biograf al lui Tă­­nase cele patru ediții apărute pînă acum în monografia pe care i-am consacrat-o împreună cu fiul marelui actor, Radu Tănase, s-a epuizat și ni se solicită o nouă ediție. Fie ca Festivalul umoru­lui din acest an­, și cele care si­gur vor mai fi de aici înainte, să slujească arta satirei și umo­rului, artă pe care marele Tă­nase a slujit-o cu neabătută cre­dință vreme de mai bine de pa­tru decenii“ Ion Massoff. Impresii ale oaspeților fiecărui concurent". Valentin lucire și frumos ale civilizației Silvestru­ socialiste“. Ion Bănuță. r n urmă cu mai bine de 40 de­ ani, chiar la început de sep­tembrie 1930, dintr-o modestă tiparniță vasluiana își făcea a­­pariția o foaie „săptămânală", cu programatice intenții teribiliste: dărîmarea „din temelii" a răului social. Aproape integral, scrisă în versuri, respectiva publicație purta un nume de zîmbet : UZINA CU UMOR, și avea „în deschiderea" primei pa­gini AVIZ-ul ce urmează : „Cînd dinamismul omenesc / S-a defectat ca o uzină, / Să nu vă pară nefiresc / Că vin să vă ser­vesc ... lumină. / Nu voi cruța de­loc aici / Persoane mici, sau de e­­lită / Cu riscul chiar de-a mă jertfi / Și de-a rămîne necitită. / Ca mijloc sigur­,deja-hi­era / Abuzurile­ în Go­­mora / Voi ride sau mă voi strâmba / Pe socoteala tuturora . . .". Această temerară încercare de so­cială frondă publicistică, o pusesem, atunci, de mult, „la cale", împreună cu omul de neuitat, cu prietenul „de o infinită tandrețe și politețe a ini­mii", Ștefan Ciubotărașu, cel prea devreme plecat în care să s-adape cu sete de la noi și de la ape... In cadrul unui interviu, pe care înzestratul actor de mai tîrziu îl a­­cordase unui reporter, își amintea, printre altele, și­­ de „Uzina" noas­tră, relatînd : „Lu­­nuța cu umor", în care „descîntam" pe edilii indolenți ai orașului în cronica rimată... o stăpineam împreună cu Vaier Mitru, un amic gazetar din Vaslui! Nu era prea mare. Ziarul nostru avea nu­mai 4 fete, dar mulți — dintre „sus­­pușii" Vasluiului — făceau rețe-fețe cînd o citeau. .. Bineînțeles, numai noi doi n-am putut să-i facem față... pentru că, evident, nu exportam de­cit... subiectele! Aveam într-ade­­văr, împreună, talent cu­ zece, adică eram: autor, director, redactori, se­cretari de redacție, zețari, paginatori, corectori și în plus... proprietari, însă SUBVENȚIA fiindu-ne anemi­că, „industria" noastră de presă a dat faliment.. REMEMBER In adevăr, cu toate „protestele" și susținutele încercări de a găsi soluții practice pentru „supraviețu­ire", n-am reușit cu nici un chip să ne redresăm. ... Nici chiar dezinteresata și a­­fectuoasa solicitudine acordată nouă de celebrul conjudețean Constantin Tănase, nu ne-a putut fi, în acest caz, de folos, deoarece „pontifii" locali, pe care-i vizam „fără mena­jamente" în paginile „Uzinuței", au pus, oficial, „în aplicare" ■— nici nu se putea altfel — clasica lor „me­todă" de strangulare a „gîndului", a „cuvîntului" liber. Oricum, ocazional de cea de a doua ediție a Festivalului umo­rului, inițiat la Vaslui, cu adîncă gratitudine ne-am adus aminte de­­ Constantin Tănase, marele anima­­­­tor al revistei românești, care cu­­ peste patruzeci de ani în urmă, prin­­ intermediul apropiatei sale rubedenii,­­ tipograful și librarul Alexandru On­­i­ceanu, ne adresa un mesaj de încu­­­­rajare : „prin cumnatul meu de la­­ Vaslui, deși grea e viața măi bădie,­­ pretutindeni sărăcie, vă remit un gră­­i­s un „abonament de sprijin" pentru " necesitățile Uzinei noastre, și urarea,­­ din inimă, s-o duceți mai bine ca l de obicei".­­ La festivalul umorului, de la Vas­­­­lui, îl evocăm, respectuos, pe Con­­­­stantin Tănase, și pentru „eveni­­­­ment" scandăm versul pe care poe­­­­tul îl dedică speciei de oameni a­i umoriștilor: i „Precum în crisalidă un fluture ? dospește, / In orice om de spirit,­­ mocnește-un umorist, / Fiind frate ! cu PEPELEA, cu NASTRATIN, PĂ­­­­CALĂ, / El ride cu plăcere de tot­­ ce e puhav, / Chiar dac-adesea u­ ^­nii cu aer doct și gras / Afirmă­­ că-i o treabă minoră și banală...". > Faptul că rîsul Uzinuței cu hu­­­­mor, de acum patruzeci și ceva de­­ ani, l-a iritat pe politicistrul bur­­­­ghez pentru că i-a fixat, cu ironie,­­ imaginea lumii lui, e un motiv de­­ satisfacție și de mîndrie pentru noi.­­ E tocmai ceea ce dă preț unei i­­­­nițiative care ne aparține.­­ Iar în contextul culturii socialiste, i aceste inițiative, oricît de modeste ar fi ele, sînt revendicate, răspîn­­­­dite și păstrate. ! VALER MITRU ! pironul taie-n carne vie Reciclarea — Noțiune la ordinea zilei reciclarea asta ... — Una din­tre cele mai înțelepte și mai eficiente hotărîri de stat din ultima vreme... — Dacă are să se­ aplice nu numai în litera, ci și-n spiritul — mai ales în spiritul — ei! — In fond, ce­va să zică exact ? — Nu știu nici eu, dar, dacă e să mă iau — și mă iau — după cele scri­se de scăpărătorul profesor Moisil intr-un „Contempora­nul" de anul trecut. Factorii reciclării, cartea, este ceva menit să schimbe niște mo­dalități și să îmbunătățească niște rezultate, în asemenea măsură, incit, de pe tata ci­vilizației și a culturii noas­tre contemporane să dispară (ca după un tratament de în­treținere, de întinerire și de înfrumusețare) o droaie de ri­duri și de puncte negre, apă­rute datorită îngățării, datorită neglijenței, datorită lenei ... — Uite, la mine la serviciu, s-au făcut tabele cu numele celor care trebuie să se spe­cializeze, altele, cu al celor ale căror cunoștințe trebuie ve­rificate, altfel spus, începe și a și-nceput în destule locuri să se scuture praful depus pe niște conștiințe (și pe niște cunoștințe), pe niște diplome, pe niște scaune și pe niște posturi ... — Bine, dar cine are să-i examineze pe oame­nii ăștia ? Cine are compe­tența să verifice de cînd n-au mai pus mina pe­ o carte de specialitate sau pe­ o carte pur și simplu, fie ea chiar una de mine ? — Cum, cine ? Păi, mai-marii lor din cadrul instituției, cei care sunt mai bine pregătiți , ca dovadă , au lefuri mai mari și posturi de răspundere ! — Și pe ei ci­­ne-i reciclează ? — ? ! — Că, uite, eu știu un . . — Știu, știu ! Știi un scriitor, cu care vrei să te răfuiești... — Nu. Știu un arhitect proectant, de fapt, mai multi arhitecți pro­­ectanti, o echipă, un colec­tiv, cum se spune... — Da, și cei cu proectanții ? — Au gîndit și­ au realizat un lucru foarte frumos și, mai cu sea­mă, foarte util, în inima Ca­pitalei ! — Atunci, de ce te legi de ei ? — Ușurel. Au re­alizat, zic, o lucrare edilitară de mîna-ntîi: pasajul subte­ran din Piața Universității. Dotat cu de toate, ca-ntr-o metropolă de prestigiu, cum și este Bucureștiul. Cu de toate, și chiar cu scări me­canice... — Foarte bine. Nu prea văd ce legătură au scă­rile mecanice și pasajul sub­teran al Bucureștiului cu Vas­luiul pentru care scrii... — Intîi, că la Vaslui vin pentru prima oară și n-am de unde ști ce merge prost prin par­tea locului ca să-nțep. Și, un­de mai pui, că fiind așezare moldovenească, e primitor, și-aș vrea să mai vin, și-a doua oară... — Și cine te-m­­piedică ? — Păi, dacă-i iau în tărbacă de la-nceput, în loc de „bine v-am găsit!", cine-ți în­chipui mata că mă mai pof­tește și altă dată ? Și chiar dacă vin din proprie inițiati­vă, nepoftit, risc să-mi um­fle un ochi mai-știu-eu-care su­părăcios de responsabil ! — Și-al doilea ? — „Al doilea" ce ?­­ Al doilea motiv de legătură între scările rulante­­escalatoare, de! — și Vaslui? — A, dacă mijloacele moder­ne de deplasare ne ajută pe toți să facem un pas în plus către civilizație... — Fie, ad­mit ca și chestiunea cu scă­rile mecanice e de resortul tău, pardon, cultural ! — Este. Că tine de reciclare. Arhitecții de care vorbeam au gîndit to­tul funcțional și estetic, așa cum și trebuie. Intrările sunt frumoase, placate cu mar­moră — nu de Carrara, ci de Rușchița, că-i mai frumoasă, și n-o spun eu din patriotism, ci mari sculptori străini din pricepere — scările mai func­ționează­­ sporadic, nu ca la i­­naugurare, și numai ălea de jos în sus, că de sus în jos de ce?­, toate — sau aproape toate — sunt bune, dar n-am văzut unde­ au să plaseze, la suprafață, corturile... — Cor­turile ? Ce corturi ? — ... Sau tendele sau acoperișele de pro­tecție. .. — Ce tende? Ce a­­coperișe? Ce tot bălmășești? Ce, se instalează vrun circ în Piața Universității ? Sau vro șatră de nomazi, ca-n roman­ță? — Ce să mai vină circ, de vreme ce l-au montat gata autorii proectului? — Cum a­dică ? — Păi, capetele de sus ale escalatoarelor, ale scărilor urcătoare, că ți-am spus că numai ăstea umblă, sunt — ca să zic așa — în aer liber, expuse vitregiei vremurilor, a intemperiilor : vremiyară, ploa­ie, lapoviță, zăpadă . .. Cum dă ploaia — și, slavă Domnu­lui ! a dat — cum s-au și umplut cu apă lăcașele de sus ale motoarelor ce antrenează banda cu trepte, cum rugi­nesc articulațiile treptelor — și nu le mai prea văd, vreau să spun, nu le mai prevăd o viată lungă! Incit, sper că în macheta Pieții e prevăzută — la fiecare intrare in sub­teran — adăugarea unor apă­rători, a unor cabine de pro­tecție mobile, care se pun cînd se­ anunță ploaie și se scot cînd e timp frumos! — Ce tot îndrugi ? Cine vrei să poată profeți timpul ? — In­stitutul meteorologic ... — Fii serios! Și, pe urmă, cum o să strice estetica locului ? — Atunci, se strică scara ! Și cine răspunde ? Cine plătește? Cine e vinovat ? — Nimeni. E o lucrare de dinainte de re­ciclare ... pironul taie piroane Dispariția pironului lui Constantin Tănase Cititorii fideli ai rubricii — puțini, dar buni! — își amin­tesc, desigur, că, în vreo două rînduri, am dat publicității, în avanpremieră, BASME A­ MAI MULTOR SEMINȚII ȘI GENE­RAȚII, culese și propagate de Sile ROPOTAN, ca un prelu­diu la ediția de opere folclo­rice (relativ moderne) a zisu­lui culegător, ediție aflată sub tipar. Printr-o fericită întîm­­plare, am intrat în posesia u­­nui manuscris cuprinzînd un basm care mi-a scăpat la cer­cetările anterior întreprinse pentru alcătuirea volumului. Nemaiputîndu-i include, îmi fac o plăcută îndatorire de fiu al Moldovei : aceea de a-1 o­­feri ca dar de primă vizită vasluienilor care mă ospetesc în aceste zile. Pe un mare șantier de con­strucții spre binele tuturor, mare cît o țară și zumzăind ca un stup­­ de muncitori cu gura, că la albine multe și tăcute și sfătuitorii sunt mai mulți — un piron (care n-avea nici nevastă scoabă la maga­zia de scule, nici văr cui la centrală, nici nu procura di­recției carele petrecărețe cu mini-vîrf, culese de la potcoa­ve de cai-putere căzuți), un piron de rînd, zic, a intrat în conflict cu un pumn fără stu­dii, încadrat pe prost de cio­can-șef. Pironul, tare și drept — că avea șira spinării de oțel călit în ale vieții valuri — se lăsa bătut la cap de pumn, dar nu intra, că, de­ pumnul-pumn, dar și-n mănușă de fier, tot moale, s-a rănit în floarea pironului și l-a re­clamat că e recalcitrant, nu vrea să lege două ziduri de beton (pentru dar cu capul de ele). Pironul a fost criticat, și-n ajutorul pumnului-șef au sărit două cio­cănele de xilofon de la echipa artistică sindicală și un ciocan de rachiu de la can­tină. Rezultat: ciocanul alco­olic s-a ticnit (s-a crăpat, ar­haism, S. Ropotan) și xilofonul a-nceput să cînte ca țambalul. Ciocanul de la toba mare, ca­­re­ a-ncercat să dea un exem­plu (ca să-i dea și lui cineva brînci pe post de baghetă de dirijor), umblă și azi bandajat. Au vrut să-l scoată din ac­tivitate, pe motiv de boală psi­hică — „nu mai are reflexe", a pretins un ciocănaș medical de cauciuc pentru controlul re­flexelor, doctoraș la policlinica de șantier. Dac-au văzut și­ au văzut că n-o scot la cap, s-au hotărît să-i dea la cap, să-i mai taie din unghișoară. Au chemat un baros mare și prost, pumnul a pus pironului mîna-n gît, proptindu-l cu vîr­­ful de zid, și dă-i la cap ! Ba­rosul, ba­ros de invidie, ba­ros de la prime, ba ros de toată lumea, baros, și pace! Forță — berechet, minte — foc ! Tot peste pumn nime­rea, că pironul era subțire... greu de îndoit dintr-o lovi­tură, greu de ochit, greu de nimerit. Ba, mai și rîdea, de se zguduiau pereții de beton, pe care trebuia să-i lege, ș­i-i scrijelea cu epigrame de se citeau toți și se-nfuriau nu­mai unii. Mai ajutau și vi­brațiile pereților, de se­ auzea pe tot șantierul cum gîfîie barosul și cum țipă de du­rere și de necaz pumnul. Ce era de făcut ? Norocul lor c-a venit un mai — ciocan de lemn, de­tașat de la butnărie, ca să-ntă­­rească cercurile cărora le lip­sea o doagă. Ăsta, am umblat (că lucrase și-ntr-un restaurant cu man­datar la făcut șnițele vieneze din zgîrciuri bătute locale), a venit cu ideia salvatoare: „Dacă nu-i putem da la cap — că toată lumea știe cum se face asta, și nu mai mer­ge ! — îi dăm la vîrf, că e­­pigramele cu vîrful le zgîrie pe pereți!". Zis și făcut! S-au pus cu capul la zid și cu vîr­ful spre soare, malul a linit o dată scurt, și dă-i! Dus a fost pironul! Nici nu s-a mai văzut! Nu-i și nu-i! S-au închinat c-au scăpat și și-au văzut de-ale lor (care nu-s de-ale noastre!). Numai maiul respira cam greu — ca după efort — și sta țeapăn în coadă , pironul intrase-n el, că era lemn moale. Sta maiul țeapăn și se călna in sine, că n-o să mai poată lovi cîtu-i hăul , ca să nu crape . .. Morala : Ori vom folosi piroane de plumb (că­i moi) sau de gumă (că­i flexibile), ori vom fabrica maiuri din lemn de teck, zis și „arborele de fier" (din im­port). In felul acesta vom contri­bui la campania de apărare a pădurilor, conservînd esen­țele interne. Soluția cea mai economică, totuși, ar fi să producem ele­mente prefabricate, cu capete de piroane pictate. Să ne me­najăm vederile cu iluzii optice de calitate ! Să sprijinim avîn­­tul picturii murale minia­turale ! Cumpărați culori de talent numai prin Fondul plastic! ROMULUS VULPESCU V.V.W.V.WAW.V.W.V.W.­AVW.W.V.'.V.VW.V.V.V.V.WAV.'.V.V.V.’.V.V­.W.W.W.W.W.’.V.'. Două piroane in exclusivitate pentru Festivalul umorului - Vaslui ^^AWWWJVWyVW^VAWmWW.V/AW^WWAV.VWAWW.WWJWWAVVW.W/AWAVW.VVVASVAV/ Spectacole ale teatrelor de revistă Unul din­­ principalele obiective ale organizatori­lor actualei ediții a Festivalului umorului „C. Tă­nase“ este de a oferi numeroșilor iubitori ai artei satirei și umorului din județul nostru prilejul să asiste la spectacole cît mai variate, cu un bogat conținut educativ și la un nivel superior de in­terpretare artistică. Alături de cei peste 250 de artiști amatori sunt prezente pe scenele festivalului prestigioase trupe profesioniste, care vor da spec­tacole în mai multe localități ale județului. In prima zi a festivalului, la Vaslui, Teatrul sa­tiric muzical „C. Tănase“ a prezentat spectacolul „Revista are cuvîntul“ în interpretarea unui ansam­blu alcătuit din peste 100 de persoane. „Revista are cuvîntul“ este unul dintre cele mai reușite spectacole ale acestui apreciat colectiv artistic în ultimele sta­giuni, pus sub semnul centenarului revistei româ­nești (1872—1972). Scenariul spectacolului este sem­nat de Eugen Mirea, iar partitura muzicală de Te­­mistocle Popa. Conducerea muzicală : Sergiu Mala­gamba. Printre interpreți: H. Nicolaide, artist eme­rit, Luigi Ionescu, Ovid Teodorescu, Trio Caban, N. Dincă, Nae Lăzărescu, Cristina Stamate, Ioana Ilian, Petre Asan etc. Teatrul muzical Galați a prezentat la Huși spec­tacolul Doi pe un balansor... muzical, recital de muzică ușoară. Muzica spectacolului: V. Veselovski, Al. Giroveanu, Aurel Manolache,­­ C. Barbatti, R. Flavian, N. Dumi­trescu. Teatrul de stradă Pitești a pre­zentat la Bîrlad spectacolul Se­renada din Trivalea... soarelui, spectacol muzical-satiric de Gri­­gore Popescu și Marcel Ionescu. Muzica : George Grigoriu și Marcel Ionescu. Regia : Ion Si­­mionescu. Au cîntat: Roxana Matei, Ion Pietraru, Valenti Noapteș, Mihai Chirițescu și George Brener. Alți interpreți : Lidia Crețu — Dobrin, Gigi Ni­­culescu, Nina Protopopescu, Ma­rin Radu Ene. Consfătuirea instructorilor brigăzilor artistice de agitație în sala de ședințe a Casei de cultură a sindicatelor din Vaslui, a avut loc, sub conducerea to­varășului Bogdan Căuș, meto­dist la Centrul de îndrumare a creației populare și a mișcării ar­tistice de masă — București, o interesantă consfătuire de lucru cu toți instructorii brigăzilor ar­tistice de agitație prezenți la Vaslui cu prilejul festivalului umorului „C. Tănase“, interpreți, metodiști ai centrelor județene de îndrumare a creației popu­lare și a mișcării artistice de masă. In cadrul discuțiilor, au inter­venit cu epigrame, sonete, cronici rimate, parodii epigramiștii și scriitorii Gh. Zarafu, Giuseppe Navara ,Gabriel Teodorescu, Sil­viu Georgescu, Stelian Filip, Tra­­ian Lalescu, Ion Rus, D. C. Ma­­zilu, Al. Barbu, precum și epi­­gramiști amatori din sală. Discuțiile, schimbul viu de o­­pinii pe marginea problemelor ridicate de pregătirea brigăzilor artistice de agitație în vederea prezentării lor la faza republica­nă a concursului național, care va avea loc în octombrie — no­iembrie a.C., s-au dovedit deose­bit de utile și interesante.A á

Next