Vremea, ianuarie-iunie 1932 (Anul 5, nr. 219-243)

1932-01-01 / nr. 219

2 1 Ianuarie 1932 i3Kä i VREMEA superheterodynă cu 8 lămpi, cu gramofon electric cu pick-up pic, alternativ 110 v. Lei 35.000 — Dintre aceste modele RCA veți găsi cu siguranță unul pe care vi-l doriți de mult sau pe care țineți să-l dăruiți. Ascultați aceste aparate chiar astă­zi și veți rămâne încântați de aceste noui realizări ale celei Revânzâtori i­n Reprezentanța pentru România: RON­8LETTE RCA Siloi­iaj cu 4 lămpi, din cari 2 cu­ ecran și ure a psntodă finală, cu vorbitor electro­dinamic Pentru 110 V. alternativ Lei 8 Zoo Pentru 220 V. alternativ Lei Centru curent continuu Lei 97oo mai mari organizațiuni de radio a urnei:,,Radio Corporation of America“, turnai facilitățile de fabric­ție ale acestui uriaș concern explică prețul redus al acestor aparate perfecte. toata tara Nu există un dar mai frumos și interesa și ca un aparat de radio RCfl SUPERETTE RCA Superheterodynă cu S lămpi din care 3 cu ecran și 2 „­super-control“ - contra interferențelor, cu vorbitor ;eistirodinamic, scala iluminată și gradată în kirisicii Pentru 110 alternativ Lei 15000 Pentru 220 V. alternativ L­ei 16000 Pentru curent conținu Lei 17ooo CALEA VICTORIEI 106 EI. I — TELEFON 247-40 ES­ wií* APARATUL RCA ModeL „RE 16“ Marinache Pârpadâc de MIRCEA DAMIAN In două nopți, Mărinache Pârpadâc dormise în două localități, și dormise prost. A treia zi, seara, ostenit și ner­vos, a sosit la Craiova. S’a bărbierit, a mâncat și s’a dus la hotel . — Să-mi dai o cameră. •— zise el portarului. — Dar să fie liniștită și mică. — După alegere ! — răspunse o­­mul.. — Vă dau trei chei: 15, 18 și 25. Vedeți camerele și rețineți pe cea care vă convine. Nu i-a convenit niciuna, dar a ales No. 15. Din toate trei, era poate cea mai proastă. A reținut-o, însă, numai pentru că purta 15. Numărul 15, nu era un număr norocos pentru el, Mărina­che Pârpadac, n’a fost niciodată super­stițios. Dar îi plăcea, pur și simplu, să știe că are pe ușă numărul acesta... începu să se desbrace. Când ajunse la pălărie,­­el se desbrăca întotdeauna până la piele mai întâi de celelalte veștminte, lăsând pălăria la urmă de tot, iar când se îmbrăca, începea în­totdeauna cu pălăria); când ajunse, zic, la pălărie, își aduse aminte că n-a spus portarului să-l trezească dimineața la orele 7. Apăsă pe butonul soneriei prelung și nervos, apoi așteptă. Pe ur­mă iar sună, de astădată înjurând. In­­sfârșit, cineva bătu la ușe. —Intră ! Madama îl găsi în mijlocul odăii, înalt și gol și cu pălărie. •—­ Spune-i... Adică lasă... Mă duc eu... Și mai înainte ca femeia să se fi des­­m­eticit, îi trânti ușa în­ nas și învârti cheia „Dă-o dracului!“—își zise: „Se uită , am mai pățit-o eu". Se îmbrăcă din nou și coborî la portar. Dimineață să mă trezești la 7. . — Ș a făcut ! — zise portarul. ~ Scrie, că uiți. Și eu n'ai fi Ceas. — N'aveți nicio grije. — Ba am. Scrie acolo să văd eu. Portarul însemnă ora, lângă No. 15. — Așa. E mai sigur. S’a culcat la orele 10. Iar când s’a­­doarmă, cam pe la 11, se gândi, așa, în glumă, că portarul ar putea să uite să-l trezească la orele 7, deși însemnase: „Cum o să uite ?!"­­—1 se miră: „Păi se poate?!". Adormi cu gândul ăsta. Și tot cu el se trezi, și­ cu lumină în odaie. Sări din pat și ,sună. Deasemenea veni ajutarea­­.­­ Cât e ceasul ?­­— o întrebă.­­ •" •Cred că 5.­­ra»^â­.7‘.să­ mă scoli. Da.1.,nu mai așteptă. Se îmbrăcă în grabă, încuie ușa și coborî. Pe ma­damă n o ntâlni. Și nici pe ajutoarea ei. Iar jos, odaia portarului era încu­iată. Se uită la ceasornicul hotelului , era 5,30. Agăță cheia de cheia­­ dăii portarului, și plecă în oraș. Până la 6,30, se plimbă, se plictisi și citi gaze­tele. Apoi se duse la cafenea. Era os­tenit și trist. Rău o cafea cu lapte și mânca, în neștire, patru cornuri. La 7 precis, Mărinache Pârpadac se întristă atât de crâncen, încât nu avea noțiunea tristeții lui. „Ce psihologie cu­rioasă !“ — își zise: „Să te întristezi, așa, la oră fixă !“. Căută să se gân­dească la ceva vesel, căută să desco­pere ceva comic în atitudinea unui chelner sau a unui trecător, încercă să râdă ca să-și provoace râsul, —­ dar tristețea stăruia. Și cum avea obiceiul să glumească uneori cu gândurile, se întrebă și acum, în glumă : „oare, n­u fi uitat portarul să mă trezească ?“.*" Și râse amuzat. Râsul i se păru, însă, strein și sec. Se uită la ceas , era 7.30. „Poftim !“­­— își zise, tot în glumă: „Nu m’a trezit!“ Și iar râse. Și râsul i se păru, de astădată, și mai strein, și mai sec. .„Și deodată avu impresia că s’a ui­tat pe sine în camera No. 15. Că a ui­tat să se ia de-acolo, s’a uitat cum uiți să iei, la plecare, prosopul sau peria de dinți, când părăsești odaia în grabă... își trecu mâna peste ochi, își trosni degetele, se uită în oglindă și zise stu­pid : „ei, comedia dracului!". Un domn care venea înspre masa lui, îi zâmbi. Apoi, domnul îi întinse mâna și se așeză, la aceeaș masă, în fața lui. Il întrebă, simplu : — Ești de mult aci ? — N’am venit încă... A uitat porta­rul să mă trezească... Celălalt râse . •— Atunci... nu ești tu ?! — Nu... nu prea sunt eu... Apoi, în gând , „de unde dracu’ îl cunosc eu p’ăsta ?!". — Curios ! — făcu celălalt. Mărinache Pârpadâc, povești : ■— Aseară, eu îi spusesem portaru­lui : „dimineață să mă trezești la 7“. Am plecat însă cu un ceas ți jumătate mai înainte, și am uitat să mă iau... Domnul din față îl ascultă cu multă luare-aminte, apoi începu să râdă. — Inchipuiește-ți — adăogă Pâr­padâc. — Să uite cineva să se ia ! — se miră celălalt, și râde-fi.reu. — Da, — încuviin­d țiglăminache. — Am plecat fără mine. — Bună ! — râde­­ trmn­ul din față. f­r­r- 1­­ — Foarte buna. Dar acuma, că am glu­mit destul, să vorbim și despre lucruri mai serioase. — Dar n’am glumit deloc ! — zise Pârpadâc. — Pe onoarea mea. Iți spun că am plecat, singur, înainte de a mă fi trezit portarul.... — Păi... ai mai fost cu cineva ?! — se miră celălalt. — Nu, n’am fost cu nimeni. Dar vezi că am plecat mai înainte și m‘am încuiat în cameră. Am venit aici, și pe mine m’am lăsat încuiat în camera No. 15. — Ei, bine lasă c’o să te găsească personalul hotelului ! — glumi celălalt, —­ Și-o să te trimită după tine... — Dar nu înțelegi, omule, că tre­buia să mă trezească la 7, și acuma este 8.30 ? — Zise Pârpadac cu durere. Domnul din față simți mai mult de­cât pricepu, că prietenul lui nu glu­mește. — Bine ! — zise el. Dar de unde știi că portarul nu a bătut, la ora 7, în ușa camerei pe care ai ocupat-o ? — N’a­­ bătut! — protestă Mărina­che. — Aș fi auzit. — Păi cum o s’auzi d’aici ?! — D’aici. Ași fi auzit. Ași fi simțit... Dar a uitat... M’a uitat așa cum m’am uitat eu... — Bine, dar... lucrurile perdute se găsesc uneori... Du-te la hotel și te caută... Sau fă o reclamație la poliție... — Eu nu sunt un biet obiect oare­care... Eu trebuia să fiu trezit la 7, nu înțelegi ? Așa lăsasem vorbă. —­ înțeleg. Dar de vreme ce te-ai trezit înainte de 7 ? Te-ai îmbrăcat și­ ai plecat. Simplu, fi văzut portarul când am plecat. Dar Simplu ?! Ar fi simplu, dacă m’ai portarul nu m’a văzut. Nu m’a văzut nimeni. — Dar cheia camerei, cui ai dat-o ? — Nimănui. Am agățat-o de cheia odăii portarului. Celălalt se înveseli — Te frămânți degeaba. Pentru că portarul, când s’a întors, a găsit cheia agățată de cheia lui și s’a gândit că ai plecat... — Tocmai 1 — întări Pârpadâc. — Iar la 7 nu m’a trezit... și­ am rămas încuiat în camera No. 15. Prietenul băgă de seamă că­­ are s-o scoată la căpătâiu. Ar fi vrut să plece, dar îi trebuia un motiv. Era epuizat, și simțea că dacă mai întârzie, își a­­duce aminte că a rămas și­ el încuiat de el însuși, cine știe unde.... Nu știu dacă înțelegi ridicolul și tristețea faptului! — odă Mărinache Pârpadâc. — Să uiți să te iei dintr o cameră de hotel. Să te uiți pe tine în­suți, să te încui tu pe tine și să pleci. Și să-ți reamintești că nu te-ai luat cu tine, când nu poți să te mai regăsești, oricât te-ai căuta... Pricepi ?... t­u să nu mai fi tu, pentru că te-ai perdut defini­tiv pe tine însuți, așa cum perzi o cu­tie de chibrituri... Și începu să plângă violent și des­­nădăjduit, cum se plânge la căpătâiul unui mort scump. Prietenul, se uită la el mai mult spe­riat decât nedumerit, și zise tare : — Dracu’ știe ?! Poate că este ade­vărat...­­Poate că s’a încuiat, într’ade­­văr, pe sine, în camera No. 15­­... MIRCEA DAMIAN Se pare că apele artistice s’au mai li­niștit în capitala veselei grădini. După o teribilă inundație de intrigi și sforării, jumătate „artistice" jumăta­te politice și care­ a u dat, cam prea mulți ani, la granița de Nord a țării, prestigiul cultural românesc, —iată pare a se înregistra o revenire la muncii așezate și, mai mult sau matca mai puțin, prospere. Vadul fusese săpat de două directo­rate de elită : ale d-lor Dragoș Proto­­popescu și Victor Ion Popa. Itinerariul, spre posturi de artă, ale artei teatrale cernăuțene, îl dirijează acum de Mișu Fotino. N­ știam numai un bun actor și poate un bun director de teatru bulevar­dier. Să fie oare d. Mișu Fotino și un bun director de teatru național ? De când e dumnealui acolo, nu mai vin, călări, la București, actorii .—■ cu jalbe’n proțap­­— și nici nu mai sosesc la Vodă telegrame de protest. (Sau să se fi cu­mințit complect vermina politică buco­vineană ? Nu prea ne vine-a crede). In această primă parte de stagiune, Teatrul Național din Cernăuți a repre­zentat patru piese românești : ,,Gheor­­ghe Lazăr" de N. Iorga (se putea alt­­fel ?), „Cuiburi sfărâmate“ de Pascu și Teleajen, „O noapte furtunoasă“ de Caragiale și „Tabăra țiganilor, (după „Țiganiada” lui Budai-Deleanu) de scriitorul local C. Frunză și șapte piese streine (dintre care patru­ premiere) : Madame Sans-Gene, Taifun, Hoțul, Ploaie, Prostul, Fracul și Scampolo. Dintr’o simplă privire se poate constata electismul repertoriului, —• un electism parcă ceva mai real decât chiar al unor teatre bucureștene cari au bătut monedă din acest principiu estetic la înde­mână. Și se anunță, pentru a doua poarte a stagiunii, printre o seamă de piese streine din mai toate literaturile, .— mai multe premiere originale de pre­cisă importanță : Mușcata din fereastră de Victor Ion Popa, Bujoreștii de Ca­­ton Theodor iar­, Vlaicu-Vodă de Al. Davila, Pădurea spânzuraților după Rebreanu, de scriitorul bucovinean Al. Mitric, Rămășagul de A. Bustea, alt scriitor local, etc. (Câte piese românești vor juca în stagiunea aceasta teatrale bucureștene subvenționate?). Spectacolele au fost puse în scenă cu o atenție și o îngrijire cari au devenit tradiție pe scena bucovineană. Cele mai multe piese le-a pus în scenă însuși directorul teatrului, d. Mișu Fotino. Din afară, au fost invitați să regizeze : Sică Alexandrescu (acest excelent om de teatru, cam neglijat — s’ar părea ,—■ dacă nu chiar nedreptățit, pe meleagu­rile noastre teatrale bucureștene) și Aurel Maican, de la Teatrul Național din Iași. Trupa e frumos alcătuită și s’au evi­dențiat în această primă parte de sta­giune : Annie Capustin, Lily Bulandra, Renée Annie, Jenny Moruzan, Nușa Cososchi, Zina Crăciunescu, Nae Bu­landra, D. Moruzan, Ion Economu, G. Vasiliu și Gr. Vasiliu și G. Podhors­­ki, în frunte cu chiar Mișu Fotino, pe care directorul nu-l rabdă să neglijeze actoria. Și se întâmplă ceva foarte inte­resant : actoria exercitată de directorul Mișu Fotino nu-i dăunează deloc tea­trului. Dimpotrivă , cele mai bune rețe­te, piesele cu el le fac. Exemple: Proșt­iul și Fracul. Și-au fost, doară, reluări. E drept, le și joacă minunat. Sunt inele­le cele mai de preț din lanțul de tipuri ale acestui excelent actor de comedie, căruia scena bucureșteană îi simte lipsa. Morala­­ nu e nevoie — s’ar părea — să fii chiar profesor de zoologie sau inginer hotarnic, ca să conduci bine des­tinele unei instituții teatrale. E de ajuns, s’ar părea, să fii numai om de meserie și priceput. Provincia Teatrul la Cernăuți - Mic bilanț de sărbători­­ , B. C.

Next