Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)
1933-07-02 / nr. 294
A A > 1 Í0 PAGINI 3 LEI ABONAMENTE ^ £ INSTITUȚII : un an ÎOOO lei in străinătate dublu. Director: Vladimir Al. Donescu BUCUREȘTI, Str. Carol, IO TELEFOANE: 344/36 si 311/35 CET 4 TEAIUL: -O is ee esStsie: împăcarea Svonuri din ce în ce mai insilstente își fac loc în presă vestind împăcarea celor două partide liberale. Judecând mai cu seamă după ieșirile violente ale celor ce probabil din motive personale incearcă să saboteze o astfel de acțiune, problema împăcării se pune acut în ambele tabere liberale. Im împrejurările de față faptul merită mai mult decât o simplă subliniere. De peste trei ani de zile desvoltarea normală a țării este ținută în loc din acelaș joc de culise politice. De peste trei ani de zile interesele țării sunt lăsate pe al doilea plan, fiindcă conducătorii vieții noastre publice cu atenția încordată către acelaș joc de culise, nu pot vedea marile și gravele probleme ce frământă societatea românească. Nu încercăm să stabilim aci nici cauzele acestei situațiuni, nici răspunderile celor ce-au provocat-o sau stârnesc se mențină. Ne este suficient să vedem un început de atituidine nouă, o vagă înclinare spre preocupări mai conforme cu momentul de față, ca să lăsăm istoriei sarcina de-a judeca oamenii și acțiunea lor trecută. împăcarea liberalilor ar însemna în definitiv închiderea unui capitol al vieții poporului nostru. Un mijloc de potolire a nervozității generale prezente. Mulțimea, de mult sătulă de destrăbălarea din țară, este aiurită de luptele mărunte ale opoziției. Ea caută drumuri noi, oameni cari să-i dea măcar impresia că pot vedea nevoile obștei. Prezența național-țărăniștilor în fruntea țării, o sufocă. Atât îi este de grea guvernarea actuală. Dar desnădejdea mulțimii sporește, când nu poate găsi în atitudinea opoziției un punct de sprijin, o siguranță că respirația nu-i va fi înăbușită cu totul. Și prin aceasta situația devine gravă. Fiindcă nu poți bănui când și cum se va manifesta neastâmpărul mulțimii. Noi ai avem parlament care să reflecteze toate pornirile populare. Ne putem prin urmare ușor trezi la un moment dat cu acțiuni lipsite în aparență de vreo logică oarecare, dar explicabile tocmai prin transformările ce se produceau în profunzime. Iată de ce socotim împăcarea liberalilor ca o calmare a nevoilor mulțimii, ca o stăvilire a valului de anarhie ce reușește deja un timp să cuprindă țara întreagă. N’am ști să spunem în ce măsură liberalii, chiar uniți, ar putea să satisfacă cerințele vremii actuale. Aceasta este însă o chestie de-al doilea interes. Ceea ce interesează în momentul de față este să redeștepți în mulțime încrederea că tot pe căi pașnice se pot îndrepta lucrurile. Și prin împăcarea liberalilor poți produce această înviorare. Eforturile concentrate ar da seriozitate oricărei întreprinderi a opoziției și ar întoarce din drum orice cuget pornit spre răsvrătire. S’ar putea da alte cuvinte înlătura acest imens obstacol ce stă în calea oricărei bunăvoințe: scepticismul mulțimii. Nu trebue să uităm un moment care este aspectul adevărat al crizei românești. Nu trebuie să uităm că ceea ce ține în loc dezvoltarea României este nepăsarea cu care se primește orice încercare de îndreptare. Lipsa de credință ne tac avânturile și ne împiedică pașii. Dar cum poți fi altfel când oamenii politici ce au pretenția să conducă țara, mărturisesc orizonturi atât de strâmte și preocupări atât de mărunte? Cum poți crede în forțele unor conducători ce nu reușesc să se stăpânească pe ei înșiși ? Cât este așadar de necesară o înfrățire a opoziției, cel puțin a celor două partide liberale ! Cât ar fi de binevenită o potolire a luptelor ce nu sunt nici de idei, nici de programe, ci simple ocoruri personale. Românul așteaptă cu nerăbdare să fie chemat să pună umărul ca să urnească din loc România. Dar trebue să vadă în frunte, oameni hotărîți și cu mare dor de țară. Entusiasmul său e în stare să înlesnească orice acțiune. Dar trebue să știi să-l trezești. Și nu-i mijloc mai sigur decât să ți-l dovedești pe al tău propriu. Vor fi în stare de-i atâta lucru oamenii noștri politici ? Reporterii ziarelor spun că da. Noi vrem să vedem cu ochii ca să credem. C. A. DONESCU land ar ajunge de și-ar aminti și diine... Sub cerul patriei... Pe la mijlocul veacului trecut, umn baron rus care făcuse o călătorie prin principatele române și-a tradus impresiile sub o formă lapidară și corosivă: ..Florile sunt fără odoare, femeile fără pudoare, bărbații fără onoare“. Apreciere sângeroasă cu un acerb ce pare răzbunător și în care partea de excesivitate vrută sare ’n ochi. De atunci încoace, opinia străinilor despre moravurile noastre nu s’a îndulcit. Occidentul, unde speța românească peregrinează de mai bine de un secol, ne apreciază sub aceiași formă pejorativă. Am adăugat, desigur, la fizionomia noastră morală aspecte de înaltă, frumoasă și apreciată civilizație. Fără să tragem cu de-a sila plaponta peste noi, numărăm , de-a lungul unui veac,un pumn de oameni cel puțin, cari, în toate domeniile, știință, muzică, sociologie, țin, în ritmul universal al gândirei europenești, un loc care cinstește mica și tânăra noastră nație. Dar pe lângă pumnul acesta mărunt de români reprezentativi, ce preferă de români plecați de-acasă cu idei și sentimente de avenurieri sau de parveniți și cuibăriți, prin natura însăși a țelului lor de a fi în plin văzul umii, al lumii care formează cronica unei societăți, deci, care fixează, pentru o vreme îndelungată fizionomii și portrete morale. Pe planul acesta, vai, stăm foarte prost. Poate mai puțin prost de la război încoace decât am stat până la război. Până la 1914, în romanul și în teatrul francez, orice tip de tricheur, de întreținut de femei, este român „fercheș, elegant, cu ochii ca migdalele, scânteietori, cu tenul palid”. Și cu o mare îngăduință pentru sine în ce privește moralitatea vieței. Din nefericire, aceste portrete erau ,,natur”, copiate după specimene ce au existat și mai există și azi în Parisul primitor și sceptic. Dar dacă astăzi, ele răsar mai puțin în raza de viziune a observatorilor de moravuri, faptul se datorează nu numai unei evoluții a acestui tip înspre forme mai apropiate de o moralitate individuală și socială care, singure, pot crea indivizi sănătoși într-o societate sănătoasă și care se controlează pe sine, cât avalanșa de tipuri asemuitoare furnizate occidentului de mai toate națiile din Europa centrală și orientală. Românul dubios, cu lipsă de scrupule, cu moravuri de cronică judiciară, se vede mai puțin, dar nu dispărut, pentru că societatea care i-a dat naștere are pentru dânsul indulgențe nemărginite. Drumul de la un club aristocratic la Văcărești are și un retour : bietul ,,Georges”, scăpat din ghiarele ceaușilor din pușcăria-mânăstire, găsește la poartă limuzina modelul zilei în care ia loc, pentru că, in fumul unei țigarete Ferdinand sau Mihai să „visese“ la masa pe care o va lua peste trei ore in restaurantul șic de unde l’a scos de cirică un procuror lipsit de respect și unde locul lui este și acum vacant. Și este... Cunoașteți caz mai tipic care să ilustreze aceste observațiuni decât cazul Nicolaescu ? Iată un om tânăr ce „face Dreptul" devine secretar de avocat, ocupă un loc în societatea celor ce au misiunea de a face ca Morala și Dreptatea să fie apărate dacă vrem să tăiăm disoluțiunei sociale drumul ei primejdios. A intrat în barou, aparține Ordinului avocaților, ordin cu stricte și severe reguli profesionale și morale colective și individuale. Se freacă de maeștrii și de magistrați care ar putea fi o pildă înaltă pentru o viață la începutul ei. Se freacă... Dar toată această lume nu are timp să-și oprească privirea asupra-i. Există, desigur, un Decan, un Consiliu de disciplină, organe care au elementara datorie de a veghia, ca ordinul să nu fie contaminat de rasa celor nechemați. Ca la poarta Raiului Sântul Petri, cineva trebuie să stea la pândă, să vegheze... Dar, la poarta Baroului nu stă nimeni. Intră și întârzie cine vrea. Nicolaescu a intrat și a rămas, baroul i-a servit de trambulină i-a dat o firmă socială și cum omul era grăbit să ajungă dacă nu la renume cel puțin la „părăluțe" iată-l căutându-și drumul prin... Crucea de piatră... Acolo poposește intr’un bordel, intră pe sub pielea unei „țațe” care-i dă o pensionară a ei de nevastă. Enormitatea aceasta s’a petrecut în inima Bucureștiului și unul dintre actori este și rămâne membru al Baroului de Ilfov. Nu este în nemernicia acestui om, în jalnica lui decădere, nici un păcat căci Baroul nu știe, sau nu poate să știe, sau nu vrea să știe, de profunda, abjecta imoralitate a unui membru al lui. Nicolaescu poate trăi nesinchisit între țară și prostituata de emi, cu șofeur, cu mașină, cu parale și cu nobleță de avocat... Până în ziua in care ucide... Nu, nu, nu vă speriați... Nici în ziua aia viața lui nu cântărește nimic. Nu ți se reproșează nici crima. Restul este scutit de orice vinovăție. Ba se grăbesc ,,maeștrii” baroului să-l apere. Vine scumpul nostru Radu Rosetti, vine d. I. Gr. Periețeanu, dacă nu ne înșelăm, vine Toma Dragu... Pe coperta unei reviste ilustrate, Radu Rosetti și Toma Dragu figurează, umili, cu capetele înclinate, alături de Nicolaescu — a cărui privire dreaptă, hotărâtă pare că spune: — „Priviți cine mă apără ! Pot fi eu omul care...". Tragică imagine... Și răzbunătoare... Oh, nu contestăm că dreptul de apărare este sfânt... Dar pentru un om care înainte de a fi vinovat de crimă nu și-a respectat corporația sa, una dintre cele mai nobile, o asemenea apărare echivalează — ar putea spune marea masă — cu o proprie condamnare a Baroului. Dar bine’nțeles — cum am spus noi — nu trebue să existe dreptul sacru al apărării. Totuși, îngăduință... îngăduință ce otrăvitoare de vieți ești!... X. Examenele în arvanî. Problema selecționărei comandamentului tou este chiar așa de simplă cum o prțne confratele „Lupta“. Armata este un organism viu în care prefacerile sunt mai rapide și circulația mult mai vie ca în oricare alt organism de stat. In consecință individul pentru a se menține pe curentul cel mai activ de circulație are nevoe de o cantitate de energie (fizică, intelectuală, morbilă) mult mai mare ca în celelalte funcțiuni. Rezultă deci că în armată, din aceiași cantitate — omul — consumul este mai mare întrun timp relativ ,mai scurt, de unde nevoitaca și controlul stadiului în care se găsește acel consum să se facă mai des. In afară de aceasta, afluența de grade numeroase către vârful piramidei trebuia să ducă la utn criteriu de selecționarepentru comipliectarea puținelor locuri în comandamentul superior. Iată deci că examenul a fost impus de nevoi justificate: Metoda însă cu came a fost aplicat a făcut ca rezultatele să nu fie cele așteptate și ,să vedem, cum de altfel remarcă și confratele Lupta, elemente cu trecut glorios înlăturate din drepturile lor. Mai mult încă, elemente valoroase înlăturate prin examen repuse apoi la treabă în împrejuirări grele, în posturi de încredere, sau dovedit la înălțimea chemărei, manifestând tactul desăvârșit și priceperea necesară marilor comandamente... Aceste contradicții sunt rezultatul metodei de examinare și nu a examenului însăși, căci această metodă, mai ales în ceia ce privește cotarea, pleacă de la idei preconcepute alături de care nu prea admite abateri. Așa de exemplu problemelor ce se pun în examen li se dă anticipat o soluțiune unică și în raport de această soluțiune se stabilește apoi valoarea celorlalte lucrări. Acest sistem s-a practicat și în școlile militare de toate treptele, ceiace a influențat în rău temperamentul ofițerului, limitându-i concepția și curajul hotărârilor și (Continuare în pag. X-a) C. DE LA TURTUCAIA