Vremea, iulie-decembrie 1936 (Anul 9, nr. 444-468)

1936-10-18 / nr. 459

VREMEA Jurnalul românesc Formarea presei românești, im­plică, de altfel ca pretutindeni, mai întâi formarea unui public căruia i se poate adresa, și lucrul acesta, atât în Muntenia cât și în Moldova, începe relativ destul de demult, ca un proces natural al împrejurărilor istorice prin care au trecut aceste două principate așezate la răspântia intrigilor curților de la Viena, Petersburg și Țarigrad, de oparte,, iar de al­tă parte, mai târziu, în calea in­tereselor comerciale Anglo-Fran­­ceze și, apoi, Austro-Germane, întâlnim astfel pe un Constantin Mavrocordat care se interesează și își procură, având un capitol special de buget pentru aceasta, „gazeturile” sau pe un Grigore Vodă Callimachi care, prin 1764, cheltuește 385 de lei cu ștafetele și gazeturile, iar mai târziu, pe la 1812, Scarlat Callimachi ajunge să cumpere pentru suma de 650 lei „gazeturile”: Monito­riu, Mer­­chiuriu, Francfurt și Telegraf” cea ce însemnează „Moniteur Universele”, Mercure de France” și „Gazette de Francfurt”. At­mosfera aceasta de interes pentru știrile din străinătate era sporită și de evenimentele atât de preci­pitate din Europa revoluției Fran­ceze, mai întâi, apoi de acelea ale căderei lui Napoleon, din a că­ruia armată risipită în­­ retragerea din Rusia se aciunaseră, alături de naționaliștii polonezi, câteva ex­emplare și pe la noi, și propagau ideile noi ale revoluței franceze, ca să dea freamătul care cuprin­sese, sau începea să cuprindă toată suflarea românească. Pre­oți ca episcopul Chesarie de Râmnic, mai mult din interes cul­tural acesta, pe la 1780, se inte­resau de pubicațiile apusului și le cereau prin Sibiu, sau boeri ca Barbu Știrbei, din motive politi­ce, făceau același lucru. Mai târ­ziu, odată cu generația revoluțio­nară pe la 1808-1820 publica­țiile apusului aveau să pătrundă la noi în destul de mare număr pe la Sibiu, Brașov și Cernăuți, pentru ca, după câteva încercări sporadice de publicații izolate, în timpul ocupației rusești de la 1828 -1829, din nevoia comandamentu­lui militar de a comunica cu po­pulația, și din aceia a ofițerilor ruși de a fi informați, în colabo­rare cu nevoile spirituale în acest sens, ale populației românești, să apară la București, sub conduce­rea lui Eliade Rădulescu, „Curie­rul­­ românesc” iar în Moldova, sub conducerea lui Gheorghe A­­sachi, o „gazetă românească din Iași" cu un supliment în limba franceză pentru ofițerimea ocu­pantă, probabil, intitulată „Albi­na Românească”. Ajungem, prin aceasta, la fe­nomenul cel mai caracteristic al presei românești. Nu ne vom o­­cupa de amănuntele prin care a trecut de atunci public stica la noi; rămân însă aceste două mari linii, cari pleacă din aceste două izvoare, și care, ramificându-se după împrejurări, sau oscilând cu ele, au să dea întregei evoluții a scrisului nostru cele două linii mari de conduită de până azi. E­­liade Rădulescu era, în firea lui, un revoluționar de formație u­­manitaristă și dacă, totuși, meri­tele lui de român sunt, în fapte, mai presus de orice îndoială, a­­poi lucrul s­a realizat nu atât concepțial cât mai de grabă in­tuitiv, și pe calea coincidențe­lor dintre acel umanitarism pro­fesat de el și dintre circumstan­țele de atunci ale luptelor româ­nismului. D. N. Iorga, în „Istor­a literaturei românești din veacul XIX”, dă, în această privință câteva citate caracteristice din „Curier de ambe sexe” : „unul rob, altul slobod, altul Român, altul Grec, altul Neamț, o gră­madă de amestecătură. Se­­ miră oamenii ce să mai scornească ca să nu se mai înțeleagă bieții creș­tini. Oameni suntem toți. Eu nu văd nici o deosebire” Sau : „ce sunt aceste două principate pe lângă Europa întreagă și celelal­te continente? un pumn, o mână de pământ” pentru a conchide că „aș dori să fie odată o nație, o limbă, o religie, o lege”. Asachi, în „Albina” pornea, în schimb de la un spirit critic care avea, sub forma literară mai întîi, să se cioc­nească până la polemică vi­olen­­tă cu romantismul umanitarist al lui Eliade Rădulescu, pentru ca mai târziu, și în politică, să ducă la cu totul alte concluzii. Eliade Rădulescu era să fie continuat pe calea aceasta revoluționară și u­­m­anitaristă, mai târziu, de fostul său colaborator C. A. Roseti, ră­mas nană la urmă revoluționar, la „Românul”, în vreme ce cola­boratorul lui Asachi, Mihail Ko­­gălniceanu, avea să devină unul din cei mai luminați gânditori ai naționalismului. In momentul a­­cesta se statornicesc, în scrisul românesc, cele două curente care aveau să se întâlnească neconte­nit adversare pe terenul pu­blicisticei de toate felurile, de la cartea de sociologie și cea lite­rară și până la ziarul cotidian și politic, de la credința literară și până la convingerea de partid, evident că, pe o sca­ră atât de întinsă, de acti­vitate, problema avea să se amplifice, să se adâncească, și mai ales să se ramifice pentru ca, din contrbuția atât de variată a oamenilor și a împrejurărilor, să îmbrățișeze întreg complexul vie­­ței noastre sociale, politice, eco­nomice, și spirituale. Avem ast­fel, de o parte ceea ce se poate numi spiritul critic, cu caracter conservator, în care predomină ideia istorică a continuității fon­dului nostru specific național în formele felurite de vieață în care trăim, cu principiul selecționărei lor, iar de altă parte ideia moder­nizăm noastre prin despărțirea de trecut, cu conceptul marxist că massele trebuesc forțate să se adapteze formelor fatale­ ale evo­luției materiale ale unei societăți. Cea dintâi, firește este conserva­toare și, urmând linia trasă de Kogălniceanu, își găsește o supe­rioară expres­e în Eminescu, care ajunge la formula că : „Orice ci­vilizație adevărată nu poate con­sista de­cât într’o parțială întoar­cere la trecut, la elementele bu­ne, sănătoase, proprii de desvol­­tare”. Cealaltă, de fapt, rămâne pe loc și, sub numele de socia­­lism, de mai târziu, profesează cu argumente desprinse din teoreti­­cianii respectivi ai luptelor de clasă acelaș vag umanitarism li­beral, sau internaționalism; tâlni m, mai departe, pe linia In­­a­­ceasta națională, pe Hașdeu, A. C. Cuza, N. Iorga, de oparte, iar de altă parte, pe G. Ibrăileanu, C. Dobrogeanu-Gherea, Ion Nă­dejde și Constantin Mille. De la Timpul, în vremea colaborării lui Eminescu, și al „Apărărei Na­ționale” și până la „Semă­nătorul” și Neamul Românesc” al domnului N. Iorga presa ro­mânească nu își are un organ sta­bil de manifestare a ideii națio­nale. Universul, odată cu venirea în f­runtea lui a d-lui­­ Stelian Po­­pescu, a fost organul popular al acestei idei care se cerea tot mai adânc exprimată în conștiința noastră publică. Principiile, sub formă de studii, în carte, în arti­cole de revistă, sunt în­deobște mai puțin accesibile publicului care, în această privință, intuind pe Lacordaire care spunea :,Ies opinions tuent le vente”, rămâne, cu o vagă impresie de părtinire, ziarul are însă însușirea de a ve­dea concret, prin exemple, de toată ziua, concrete și pasionante, aceste pricipii și de a le face ac­cesibile opiniei publice prin aplica­rea lor la cotidianul interesat al vieței fiecăruia dintre noi. Lucrul acesta a fost mai cu seamă înțe­les și folosit de grupările de stân­ga care nu au menajat nici un sacrificiu pentru a avea o presă mai ales bine răspândită, în vre­me ce dreapta, sigură de drep­tatea ei, sprijinită totdeauna pe elitele intelectuale ale țărei, cu greu coboară în stradă pentru a-și creia presa de care totuși a­­vea nevoe. „Universul" de sub direcția d-lui Stelian Popescu și-a luat asupră-și îndeplinirea acestui rol, încă de acum douăzeci de ani. Să nu trecem cu vederea că două decenii în urmă constitue tocmai faza acelei neutralități în care se puneau în cumpănă cele mai hotărâtoare interese națio­nale ale poporului românesc, și că rolul ziarului „Universul” și al directorului său, a fost, cu a­­cest prilej, cumpănitor. Fondul însăși al naționalismului, apoi, a trecut din faza lui de entuziasm și de generos sacrificiu al indivi­­dualităței în folosul sensului is­toric al neamului, în acela a ana­lizei lui, a explicărei, și a impune­­rei pe calea aceasta a crezului său f­resc, pentru a căpăta înfă­țișarea de doctrină. Generația de la 1822, prin Kogălniceanu, ca și prin Asachi, a găsit, cu cel dintâi, valoarea lui pract­că, în sensul de acțiune imediată și spontană, cu cel de al doilea un început de metodă literară, pen­tru ca, prin Eminescu, să își arle o superioară expresie intuitivă. D. N. Iorga și A. C. Cuza au formu­lat cele dintâi gânduri și doctrine, întemeiate pe studii și pe analiza faptelor și a sensului lor istoric și social, a doctrinei noastre rațio­­nale, prin aceasta însă această doctrină a intrat în conștiința noastră națională ca un ferment activ, și a putut deveni astfel a­­plicabilă în toate domeniile de activitate, pregătind sufletele pentru jertfele ca și pentru rezul­tatele, în bine, ale războiului no­stru de întregire. Ziarul, de aici înainte, își a­­vea rolul lui de îndrumător mai departe, prin aplicarea la toate fenomenele vieței, a unei gândiri necesare consolidărei noastre. Era vorba de actul acela uriaș de a disocia princip­ile generale în aplicații la viața practica, de a arăta cetitorului zi cu zi raportu­rile dintre o cugetare și dintre realitatea imediată, de a discerne, astfel, iluzia de adevăr, și fapta cea dreaptă de complicațiile ei înșelătoare. „Universul”, prin d. Stelian Popescu, a izbutit să facă din această sarcină cu adevărat uriașe de-a lungul atâtora înșelă­toare Scyle și Caribde ale vieții noastre pu­blice. Ideia națională a fost, pentru acest ziar, așezată pe cei doi stâlpi pe care era na­tural să se sprijine, într’o ordine normală de lucruri și anume: tradiție, monarhie și religie. Prin aceasta însă a căpătat sta­bilitatea fără putință de știrbit înt­re toate celelalte figuri geome­trice a triunghiului, și, ca atare, a devenit forța pe care­ o repre­zintă azi în evoluția noastră de consolidare națională. Meritul d-lui Stelian Popescu este, astfel, de a fi șt ut, pe această poziție, solicitat, în­­ sensul mecanic al cu­vântului, de cele mai contrarii forțe, în cele mai felurite direcții, să rămână indiformabil și, în ciuda propriilor sale raporturi personale, să își mențină neatinsă configurația­­ rolului său românesc în presa de azi a țărei. Un ziar se prezintă astfel ca un adevărat parti­d politic, al cărui șef e direc­torul respectiv, și al cărui stat major de conducere este redacția, în complexul ei întreg; acțiunea lui însă trece dincolo de ceea ce se cheamă clientelă politică de club, pentru a se adresa, pe te­meiul principiilor generale, tutu­­ror cet ățenilor, în afară de con­tingențele vieței lor publice, cu comandamentele superioare ale colectivității noastre românești. Puterea ziarului stă, atunci, în puterea de depersonalizare a ce­lor ce îl conduc și îl scriu, și în capacitatea lor de a se confunda, în momentele critice ale vieții pu­blice, cu instinctele de conserva­re ale masselor cărora se adre­sează, pentru a fi călăuză ob­­ștească. Ziarul ..Universul" și-a îndeplinit această misiune în tim­pul neutralităței, mai întâi, lup­tând pentru sporirea atmosferei sufletești menite a ne duce la războiul de întregire și după a­­ceea, în tot timpul de șovăială anarhică de bupă război, pentru a întări pozițiile pe care stă azi ideia națională și naționalismul nostru economic, social și poli­tic, atacat de ideile și de propa­ganda bine organ­zată a unui in­­ternat'Vr.a'isa de inadaptabil im­port. Nu e de mirare clar că în­suși I. P. S. S. Patriarhul a luat inițiativa, ca șef al bisericei noastre naționale, sărbătorirea a­­celuia care a primit sarcina de a duce la bun sfârșit o luptă din care ideia­­ românească urma să iasă strivită sau învingătoare, și care, alături de factorii noștri politici de întâiul plan, depășind prin acțiune și prin continuitatea ei caracteru­l cotid­e­n al ziarului, a contribuit covârșitor la păs­trarea și la adâncirea ordinei noastre românești interne. 11 N. DAVIDESCU Duminică 18 Octombrie 1936 Victoria și al ei farasar — Acum, că au trecut manevrele militare, ce ne facem cu cele politice ? — Lasă puiule, că am eu grijă... (Desen de I. Anestin) JartesalQl Nom“, ziarul secret o­­fi­ciai Puirica De­janié, celebrul om de afaceri de la Ministerul înarmării țării, înjură actuala conducere a Primăriei Capitalei, înjură zadarnic, fiindcă afa­cerea „isodrom­na din care Muni­cipiul incoresti treme piart­ă 1100.009.000 (cetii­ eiad­ un miliard­ lei ca să-l câștige Reface cu tot drapel său de afaceri Verea­oase, nu se va face. Soarta scriitorului tânăr De curând, a încercat să se si­­nucidă un tânăr scriitor și gazetar, Bogdan Amaru. A încercat să se sinucidă din desnădejde și din foame. ...Pe Bogdan Amaru l-am cu­noscut acum trei ani. Venea de la Iași, foarte tânăr și foarte încre­zător în soarta lui literară. Venea cu manuscrisul unui roman — și cu o scrisoare frățească, de „re­comandare”, de la George Mihail Zamfi­rescu. Imi amintesc foarte bine această primă întâlnire a noastră. îmi amintesc, cu amară melancolie, încrederea pe care o avea el în cuvântul meu, siguran­­ța că va fi destul să.l prezint u­­nui editor ca să-și vadă romanul angajat și cariera literară începu­tă. Nu descurajez niciodată, pe primeni. L-am lăsat să creadă cu fervoare în geniul lui, și în noro­cul meu pe lângă anumiți editori. L am cerut însă zece zile ca să-i citesc manuscrisul. Și l-am cetit. Nu descopeream, firește, un nou geniu. Nu era, în caietul ace­la cu cartoane negre, un nou Hamsun, sau un nou Panait Istra­­ti. Dar aceasta n’are nici o impor­tanță. Important era, pentru mi­­ne, că știa să scrie, și că avusese răbdarea să scrie o carte. Cu ase­menea daruri, poți ajunge ori­unde. Nu prea cred în debuturile sclipitoare, în exclamaț­i („Româ­nia are un scriitor!, „S’a născut un nou Eminescu!”, etc.), în îm­brățișări emoționate la sfârșitul lecturii. De câte ori citesc manuscrisul unui tânăr, îmi spun: Așa scria și Balzac înainte de Les Chouans. Așa scria: haotic, emfatic, superfi­cial, plin de influențe. Și totuși.. Patruzeci de mii de ceasuri infer­nale,, smulse tinereții, smulse nop­ților făcute pentru dragoste, smul­se orgoliului și lenei ■— patruzeci de mii de ceasuri pot face ori­când o minune. Lucrul acesta, în care cred cu tot dinadinsul, i l-am spus și lui Bogdan Amaru. Romanul pe care mi-l adusese era plin de humor, plin de vervă, plin de fantastic. In­venție verbală, comparații, lirică, paradox, metafizică. Prea mult —­­i-am mărturisit cu sinceritate. Prea mult, și prea multe. Și apoi, semăna cu două picături de apă cu unele șa­rje ale lui Neagu Ră­­dulescu. A recunoscut și el asta. Neagu Rădulescu debutase chiar atunci, cu succes, și ar fi fost pe­nibil să aibă atât de repede epi­­goni. Fi este o lună, Bogdan Amaru mi-a adus romanul modificat. Cenzurase cu destulă indulgență pagini care lui i se păreau sclipi­­toare, și care de fapt păgubeau întregului. Am cetit din nou manuscrisul, și am tăiat cu cre­onul tot ce era genial și șampanizant. Cred că a suferit mult, dar șase luni în ur­­mă mi-a mulțumit. Romanul, cum spunea el, căpătase plumb pe a­­ripi... Cu ultima versiune, m’am pre­zentat la doi editori, pe rând. Știam dela început cum voi fi pri­­mit, ce speranțe mincinoase mi se vor da, cu ce scuze și exclamații de idealiști sărăciți în slujba lite­raturii române voi fi ref­uzat. îmi cunosc prea bine editorii, îmi cu­nosc însă, în acelaș timp, și răb­darea mea — care e Și­ apoi, norocul joacă nesfârșită, întotdea­­una un rol decisiv în asemenea împrejurări. Un banchet, o vizită simandicoasă, un vis, un articol de ziar, un glas de femeie la te­­lefon — toate acestea decid de soarta unui debut. Asta, nu nu­mai la mai în țară. Pretutindeni unde poți ajunge editor fără exa­men, și fără sancțiuni. Mai multe luni au trecut fără nici un rezultat. Intre timp, Bog­­dan Amaru începuse să colabore­ze la câteva reviste. A publicat chiar aici, la Vremea, un mare re­­portaj asupra Cercului Sburăto­­rului, învățase acum să scrie. In­tri una din ultimele noastre întâi, nici, pe stradă, i-am spus —■ cum spun tuturor — că, pentru un scriitor, important nu este să pu­­blice, ci să scrie. Să lucreze ne­încetat, zi și noapte, împotriva tu­turor eșecurilor și împotriva tutu­­ror ispitelor­­—­ până îi va veni ceasul. Ceasul acesta blestemat poa­ fi uneor să întârzie destul de mult, zece, cincizeci sau o sută de ani. Poți fi descoperit câteva ge­nerații după moartea ta. Trebuie să-ți accepți destinul cu seninătate; dacă într’adevăr a­­cesta e destinul tău, dacă es­te­ a ales pe tine iar nu tu pe el... Am observat însă că Bogdan Amaru nu mă mai asculta. Cred că nici nu mai mă putea asculta. Și era foame. Zadarnic îl vorbeam despre destinul scriitorului. Știa și el, tot atât de bine, soarta lui Samuel Butler, a lui Thomas Mann, a lui Hamsun. Dar toate acestea n’aveau nici o importan­ță, acum. Important era un singur lucru: că îi era foame, și că nu găsea nicăieri nici o muncă prin care să-și cumpere pâinea de diminea­ță... ...Multe ași fi vrut să-ți spun în acea seară. Bogdan Amaru. Multe lucruri pe care tu nu le-ai șt­uit, și pe care foarte puțini din­tre camarazii tăi de destin le știu astăzi. Ași fi vrut să-ți spun că supraevaluezi puterea unui scrii­­tor „lansat”. Că nimeni — poate afară de Livi­u Rebreanu —­ nu are destulă putere ca să impună un scriitor necunoscut unei case de editură. Că nici un director de ziar nu pri­mește sfaturile unui scriitor. Că în nici o Instituție culturală, și nici măcar la Minis­terul Artelor — un scriitor n’are cuvânt hotă­râtor. Că din douăzeci de atașați de presă, numai doi sunt scriitori.. Că la Expozițiile din stră­nătate, ne reprezintă deputații și cocotei­le. Că fondurile pentru pro­pa­­ganda culturală, le mânuiesc pre­fecții.­­ Ași fi vrut să-ți spun, de ase­­menea, că Societatea Scriitorilor Români nu poate decât să te a­­jute, când și când, cu sume mici, cu cât are și ea. Căci toate încer­cările noastre de a sili Instituțiile culturale să angajeze scriitori, au eșuat. (Și au eșuat, uneori, chiar din vina scriitorilor, căci acei cari au fost odinioară pe acolo n'au lucrat absolut nimic, și au fost dați afară). In repetate rânduri am redactat memorii către anumite Instituții pentru încadrarea scriitorilor în­tre așa numiții „funcționari cultu­rali". Nu s'a făcut nimic. Și nici nu se va putea face­­­­ decât prin­­tr’o revoluție... Nu știu dacă Bogdan Amaru mai păstrează acel caiet cu scoar­țe negre în care își scrisese primul său roman. Și nici nu interesează prea mult soarta acestui manus­cris. Bogdan Amaru se va face bine, și va scrie alt roman, alte romane. Mă întreb însă: nu emoționează pe nimeni viața acestor tineri scrii­tori, roși de mizerie și de deznă­­dejde? Gestul acesta nel­unesc al lui Bogdan Amaru, scrisorile lăsate de el­­— nu răscumpără ni­mic . Nu mai e timp, acum, să ne certăm asupra talentului fiecăruia dintre acești deznădăjduiți. Da­toria noastră este, deocamdată, să-i păstrăm în viață. Cele patru, zeci de mii de ore infernale prin care Balzac și-a înfrânt destinul — pot face, și în cultura româ­nească, miracole. Din tinerii aceșt­ia înfometați și disperați — se vor alege, mâine, marii noștri ro­mancieri și marii noștri poeți. Dar, pentru această luptă cu sufletul și cu destinul lor, se cuvine să-i a­­jutăm măcar să nu moară de foa­­me. Este inadmisibil ca în țara care, proporțional cheltuiește cel mai mult pentru cultură din toate țările europene —­ să nu se poată face absolut nimic pentru o întrea­gă categorie de scriitori, scriitorii care pornesc acum la drum. Avem acum, la Ministerul Artelor, un scriitor de meserie, care a umblat el însuși câțiva ani cu manuscrisul unui mare roman în geantă, din editor în editor. D. Cezar Petrescu este astăzi secretar general la Ministerul Ar­telor. D-sa cunoaște mai bine de­­cât oricare altul situația scriito­rului român. Cunoaște, de aseme­­nea, drama aspră și obscură a de­­butului, lupta cu foamea, cu dez­nădejdea, cu gloria, își va lua d-sa greaua răspundere de a s­ fi­ Ministerul Artelor să angajeze,­ în dos­uri mici dar sigure, măcar o duzină de scriitori tineri și să­­raci ? MIRCEA ELIADE

Next