Vremea, iulie-decembrie 1936 (Anul 9, nr. 444-468)
1936-10-18 / nr. 459
VREMEA Jurnalul românesc Formarea presei românești, implică, de altfel ca pretutindeni, mai întâi formarea unui public căruia i se poate adresa, și lucrul acesta, atât în Muntenia cât și în Moldova, începe relativ destul de demult, ca un proces natural al împrejurărilor istorice prin care au trecut aceste două principate așezate la răspântia intrigilor curților de la Viena, Petersburg și Țarigrad, de oparte,, iar de altă parte, mai târziu, în calea intereselor comerciale Anglo-Franceze și, apoi, Austro-Germane, întâlnim astfel pe un Constantin Mavrocordat care se interesează și își procură, având un capitol special de buget pentru aceasta, „gazeturile” sau pe un Grigore Vodă Callimachi care, prin 1764, cheltuește 385 de lei cu ștafetele și gazeturile, iar mai târziu, pe la 1812, Scarlat Callimachi ajunge să cumpere pentru suma de 650 lei „gazeturile”: Monitoriu, Merchiuriu, Francfurt și Telegraf” cea ce însemnează „Moniteur Universele”, Mercure de France” și „Gazette de Francfurt”. Atmosfera aceasta de interes pentru știrile din străinătate era sporită și de evenimentele atât de precipitate din Europa revoluției Franceze, mai întâi, apoi de acelea ale căderei lui Napoleon, din a căruia armată risipită în retragerea din Rusia se aciunaseră, alături de naționaliștii polonezi, câteva exemplare și pe la noi, și propagau ideile noi ale revoluței franceze, ca să dea freamătul care cuprinsese, sau începea să cuprindă toată suflarea românească. Preoți ca episcopul Chesarie de Râmnic, mai mult din interes cultural acesta, pe la 1780, se interesau de pubicațiile apusului și le cereau prin Sibiu, sau boeri ca Barbu Știrbei, din motive politice, făceau același lucru. Mai târziu, odată cu generația revoluționară pe la 1808-1820 publicațiile apusului aveau să pătrundă la noi în destul de mare număr pe la Sibiu, Brașov și Cernăuți, pentru ca, după câteva încercări sporadice de publicații izolate, în timpul ocupației rusești de la 1828 -1829, din nevoia comandamentului militar de a comunica cu populația, și din aceia a ofițerilor ruși de a fi informați, în colaborare cu nevoile spirituale în acest sens, ale populației românești, să apară la București, sub conducerea lui Eliade Rădulescu, „Curierul românesc” iar în Moldova, sub conducerea lui Gheorghe Asachi, o „gazetă românească din Iași" cu un supliment în limba franceză pentru ofițerimea ocupantă, probabil, intitulată „Albina Românească”. Ajungem, prin aceasta, la fenomenul cel mai caracteristic al presei românești. Nu ne vom ocupa de amănuntele prin care a trecut de atunci public stica la noi; rămân însă aceste două mari linii, cari pleacă din aceste două izvoare, și care, ramificându-se după împrejurări, sau oscilând cu ele, au să dea întregei evoluții a scrisului nostru cele două linii mari de conduită de până azi. Eliade Rădulescu era, în firea lui, un revoluționar de formație umanitaristă și dacă, totuși, meritele lui de român sunt, în fapte, mai presus de orice îndoială, apoi lucrul sa realizat nu atât concepțial cât mai de grabă intuitiv, și pe calea coincidențelor dintre acel umanitarism profesat de el și dintre circumstanțele de atunci ale luptelor românismului. D. N. Iorga, în „Istora literaturei românești din veacul XIX”, dă, în această privință câteva citate caracteristice din „Curier de ambe sexe” : „unul rob, altul slobod, altul Român, altul Grec, altul Neamț, o grămadă de amestecătură. Se miră oamenii ce să mai scornească ca să nu se mai înțeleagă bieții creștini. Oameni suntem toți. Eu nu văd nici o deosebire” Sau : „ce sunt aceste două principate pe lângă Europa întreagă și celelalte continente? un pumn, o mână de pământ” pentru a conchide că „aș dori să fie odată o nație, o limbă, o religie, o lege”. Asachi, în „Albina” pornea, în schimb de la un spirit critic care avea, sub forma literară mai întîi, să se ciocnească până la polemică violentă cu romantismul umanitarist al lui Eliade Rădulescu, pentru ca mai târziu, și în politică, să ducă la cu totul alte concluzii. Eliade Rădulescu era să fie continuat pe calea aceasta revoluționară și umanitaristă, mai târziu, de fostul său colaborator C. A. Roseti, rămas nană la urmă revoluționar, la „Românul”, în vreme ce colaboratorul lui Asachi, Mihail Kogălniceanu, avea să devină unul din cei mai luminați gânditori ai naționalismului. In momentul acesta se statornicesc, în scrisul românesc, cele două curente care aveau să se întâlnească necontenit adversare pe terenul publicisticei de toate felurile, de la cartea de sociologie și cea literară și până la ziarul cotidian și politic, de la credința literară și până la convingerea de partid, evident că, pe o scară atât de întinsă, de activitate, problema avea să se amplifice, să se adâncească, și mai ales să se ramifice pentru ca, din contrbuția atât de variată a oamenilor și a împrejurărilor, să îmbrățișeze întreg complexul vieței noastre sociale, politice, economice, și spirituale. Avem astfel, de o parte ceea ce se poate numi spiritul critic, cu caracter conservator, în care predomină ideia istorică a continuității fondului nostru specific național în formele felurite de vieață în care trăim, cu principiul selecționărei lor, iar de altă parte ideia modernizăm noastre prin despărțirea de trecut, cu conceptul marxist că massele trebuesc forțate să se adapteze formelor fatale ale evoluției materiale ale unei societăți. Cea dintâi, firește este conservatoare și, urmând linia trasă de Kogălniceanu, își găsește o superioară exprese în Eminescu, care ajunge la formula că : „Orice civilizație adevărată nu poate consista decât într’o parțială întoarcere la trecut, la elementele bune, sănătoase, proprii de desvoltare”. Cealaltă, de fapt, rămâne pe loc și, sub numele de socialism, de mai târziu, profesează cu argumente desprinse din teoreticianii respectivi ai luptelor de clasă acelaș vag umanitarism liberal, sau internaționalism; tâlni m, mai departe, pe linia Inaceasta națională, pe Hașdeu, A. C. Cuza, N. Iorga, de oparte, iar de altă parte, pe G. Ibrăileanu, C. Dobrogeanu-Gherea, Ion Nădejde și Constantin Mille. De la Timpul, în vremea colaborării lui Eminescu, și al „Apărărei Naționale” și până la „Semănătorul” și Neamul Românesc” al domnului N. Iorga presa românească nu își are un organ stabil de manifestare a ideii naționale. Universul, odată cu venirea în fruntea lui a d-lui Stelian Popescu, a fost organul popular al acestei idei care se cerea tot mai adânc exprimată în conștiința noastră publică. Principiile, sub formă de studii, în carte, în articole de revistă, sunt îndeobște mai puțin accesibile publicului care, în această privință, intuind pe Lacordaire care spunea :,Ies opinions tuent le vente”, rămâne, cu o vagă impresie de părtinire, ziarul are însă însușirea de a vedea concret, prin exemple, de toată ziua, concrete și pasionante, aceste pricipii și de a le face accesibile opiniei publice prin aplicarea lor la cotidianul interesat al vieței fiecăruia dintre noi. Lucrul acesta a fost mai cu seamă înțeles și folosit de grupările de stânga care nu au menajat nici un sacrificiu pentru a avea o presă mai ales bine răspândită, în vreme ce dreapta, sigură de dreptatea ei, sprijinită totdeauna pe elitele intelectuale ale țărei, cu greu coboară în stradă pentru a-și creia presa de care totuși avea nevoe. „Universul" de sub direcția d-lui Stelian Popescu și-a luat asupră-și îndeplinirea acestui rol, încă de acum douăzeci de ani. Să nu trecem cu vederea că două decenii în urmă constitue tocmai faza acelei neutralități în care se puneau în cumpănă cele mai hotărâtoare interese naționale ale poporului românesc, și că rolul ziarului „Universul” și al directorului său, a fost, cu acest prilej, cumpănitor. Fondul însăși al naționalismului, apoi, a trecut din faza lui de entuziasm și de generos sacrificiu al individualităței în folosul sensului istoric al neamului, în acela a analizei lui, a explicărei, și a impunerei pe calea aceasta a crezului său fresc, pentru a căpăta înfățișarea de doctrină. Generația de la 1822, prin Kogălniceanu, ca și prin Asachi, a găsit, cu cel dintâi, valoarea lui practcă, în sensul de acțiune imediată și spontană, cu cel de al doilea un început de metodă literară, pentru ca, prin Eminescu, să își arle o superioară expresie intuitivă. D. N. Iorga și A. C. Cuza au formulat cele dintâi gânduri și doctrine, întemeiate pe studii și pe analiza faptelor și a sensului lor istoric și social, a doctrinei noastre raționale, prin aceasta însă această doctrină a intrat în conștiința noastră națională ca un ferment activ, și a putut deveni astfel aplicabilă în toate domeniile de activitate, pregătind sufletele pentru jertfele ca și pentru rezultatele, în bine, ale războiului nostru de întregire. Ziarul, de aici înainte, își avea rolul lui de îndrumător mai departe, prin aplicarea la toate fenomenele vieței, a unei gândiri necesare consolidărei noastre. Era vorba de actul acela uriaș de a disocia principile generale în aplicații la viața practica, de a arăta cetitorului zi cu zi raporturile dintre o cugetare și dintre realitatea imediată, de a discerne, astfel, iluzia de adevăr, și fapta cea dreaptă de complicațiile ei înșelătoare. „Universul”, prin d. Stelian Popescu, a izbutit să facă din această sarcină cu adevărat uriașe de-a lungul atâtora înșelătoare Scyle și Caribde ale vieții noastre publice. Ideia națională a fost, pentru acest ziar, așezată pe cei doi stâlpi pe care era natural să se sprijine, într’o ordine normală de lucruri și anume: tradiție, monarhie și religie. Prin aceasta însă a căpătat stabilitatea fără putință de știrbit între toate celelalte figuri geometrice a triunghiului, și, ca atare, a devenit forța pe care o reprezintă azi în evoluția noastră de consolidare națională. Meritul d-lui Stelian Popescu este, astfel, de a fi șt ut, pe această poziție, solicitat, în sensul mecanic al cuvântului, de cele mai contrarii forțe, în cele mai felurite direcții, să rămână indiformabil și, în ciuda propriilor sale raporturi personale, să își mențină neatinsă configurația rolului său românesc în presa de azi a țărei. Un ziar se prezintă astfel ca un adevărat partid politic, al cărui șef e directorul respectiv, și al cărui stat major de conducere este redacția, în complexul ei întreg; acțiunea lui însă trece dincolo de ceea ce se cheamă clientelă politică de club, pentru a se adresa, pe temeiul principiilor generale, tuturor cet ățenilor, în afară de contingențele vieței lor publice, cu comandamentele superioare ale colectivității noastre românești. Puterea ziarului stă, atunci, în puterea de depersonalizare a celor ce îl conduc și îl scriu, și în capacitatea lor de a se confunda, în momentele critice ale vieții publice, cu instinctele de conservare ale masselor cărora se adresează, pentru a fi călăuză obștească. Ziarul ..Universul" și-a îndeplinit această misiune în timpul neutralităței, mai întâi, luptând pentru sporirea atmosferei sufletești menite a ne duce la războiul de întregire și după aceea, în tot timpul de șovăială anarhică de bupă război, pentru a întări pozițiile pe care stă azi ideia națională și naționalismul nostru economic, social și politic, atacat de ideile și de propaganda bine organzată a unui internat'Vr.a'isa de inadaptabil import. Nu e de mirare clar că însuși I. P. S. S. Patriarhul a luat inițiativa, ca șef al bisericei noastre naționale, sărbătorirea aceluia care a primit sarcina de a duce la bun sfârșit o luptă din care ideia românească urma să iasă strivită sau învingătoare, și care, alături de factorii noștri politici de întâiul plan, depășind prin acțiune și prin continuitatea ei caracterul cotiden al ziarului, a contribuit covârșitor la păstrarea și la adâncirea ordinei noastre românești interne. 11 N. DAVIDESCU Duminică 18 Octombrie 1936 Victoria și al ei farasar — Acum, că au trecut manevrele militare, ce ne facem cu cele politice ? — Lasă puiule, că am eu grijă... (Desen de I. Anestin) JartesalQl Nom“, ziarul secret oficiai Puirica Dejanié, celebrul om de afaceri de la Ministerul înarmării țării, înjură actuala conducere a Primăriei Capitalei, înjură zadarnic, fiindcă afacerea „isodromna din care Municipiul incoresti treme piartă 1100.009.000 (cetii eiad un miliard lei ca să-l câștige Reface cu tot drapel său de afaceri Vereaoase, nu se va face. Soarta scriitorului tânăr De curând, a încercat să se sinucidă un tânăr scriitor și gazetar, Bogdan Amaru. A încercat să se sinucidă din desnădejde și din foame. ...Pe Bogdan Amaru l-am cunoscut acum trei ani. Venea de la Iași, foarte tânăr și foarte încrezător în soarta lui literară. Venea cu manuscrisul unui roman — și cu o scrisoare frățească, de „recomandare”, de la George Mihail Zamfirescu. Imi amintesc foarte bine această primă întâlnire a noastră. îmi amintesc, cu amară melancolie, încrederea pe care o avea el în cuvântul meu, siguranța că va fi destul să.l prezint unui editor ca să-și vadă romanul angajat și cariera literară începută. Nu descurajez niciodată, pe primeni. L-am lăsat să creadă cu fervoare în geniul lui, și în norocul meu pe lângă anumiți editori. L am cerut însă zece zile ca să-i citesc manuscrisul. Și l-am cetit. Nu descopeream, firește, un nou geniu. Nu era, în caietul acela cu cartoane negre, un nou Hamsun, sau un nou Panait Istrati. Dar aceasta n’are nici o importanță. Important era, pentru mine, că știa să scrie, și că avusese răbdarea să scrie o carte. Cu asemenea daruri, poți ajunge oriunde. Nu prea cred în debuturile sclipitoare, în exclamați („România are un scriitor!, „S’a născut un nou Eminescu!”, etc.), în îmbrățișări emoționate la sfârșitul lecturii. De câte ori citesc manuscrisul unui tânăr, îmi spun: Așa scria și Balzac înainte de Les Chouans. Așa scria: haotic, emfatic, superficial, plin de influențe. Și totuși.. Patruzeci de mii de ceasuri infernale,, smulse tinereții, smulse nopților făcute pentru dragoste, smulse orgoliului și lenei ■— patruzeci de mii de ceasuri pot face oricând o minune. Lucrul acesta, în care cred cu tot dinadinsul, i l-am spus și lui Bogdan Amaru. Romanul pe care mi-l adusese era plin de humor, plin de vervă, plin de fantastic. Invenție verbală, comparații, lirică, paradox, metafizică. Prea mult —i-am mărturisit cu sinceritate. Prea mult, și prea multe. Și apoi, semăna cu două picături de apă cu unele șarje ale lui Neagu Rădulescu. A recunoscut și el asta. Neagu Rădulescu debutase chiar atunci, cu succes, și ar fi fost penibil să aibă atât de repede epigoni. Fi este o lună, Bogdan Amaru mi-a adus romanul modificat. Cenzurase cu destulă indulgență pagini care lui i se păreau sclipitoare, și care de fapt păgubeau întregului. Am cetit din nou manuscrisul, și am tăiat cu creonul tot ce era genial și șampanizant. Cred că a suferit mult, dar șase luni în urmă mi-a mulțumit. Romanul, cum spunea el, căpătase plumb pe aripi... Cu ultima versiune, m’am prezentat la doi editori, pe rând. Știam dela început cum voi fi primit, ce speranțe mincinoase mi se vor da, cu ce scuze și exclamații de idealiști sărăciți în slujba literaturii române voi fi refuzat. îmi cunosc prea bine editorii, îmi cunosc însă, în acelaș timp, și răbdarea mea — care e Și apoi, norocul joacă nesfârșită, întotdeauna un rol decisiv în asemenea împrejurări. Un banchet, o vizită simandicoasă, un vis, un articol de ziar, un glas de femeie la telefon — toate acestea decid de soarta unui debut. Asta, nu numai la mai în țară. Pretutindeni unde poți ajunge editor fără examen, și fără sancțiuni. Mai multe luni au trecut fără nici un rezultat. Intre timp, Bogdan Amaru începuse să colaboreze la câteva reviste. A publicat chiar aici, la Vremea, un mare reportaj asupra Cercului Sburătorului, învățase acum să scrie. Intri una din ultimele noastre întâi, nici, pe stradă, i-am spus —■ cum spun tuturor — că, pentru un scriitor, important nu este să publice, ci să scrie. Să lucreze neîncetat, zi și noapte, împotriva tuturor eșecurilor și împotriva tuturor ispitelor— până îi va veni ceasul. Ceasul acesta blestemat poa fi uneor să întârzie destul de mult, zece, cincizeci sau o sută de ani. Poți fi descoperit câteva generații după moartea ta. Trebuie să-ți accepți destinul cu seninătate; dacă într’adevăr acesta e destinul tău, dacă este a ales pe tine iar nu tu pe el... Am observat însă că Bogdan Amaru nu mă mai asculta. Cred că nici nu mai mă putea asculta. Și era foame. Zadarnic îl vorbeam despre destinul scriitorului. Știa și el, tot atât de bine, soarta lui Samuel Butler, a lui Thomas Mann, a lui Hamsun. Dar toate acestea n’aveau nici o importanță, acum. Important era un singur lucru: că îi era foame, și că nu găsea nicăieri nici o muncă prin care să-și cumpere pâinea de dimineață... ...Multe ași fi vrut să-ți spun în acea seară. Bogdan Amaru. Multe lucruri pe care tu nu le-ai ștuit, și pe care foarte puțini dintre camarazii tăi de destin le știu astăzi. Ași fi vrut să-ți spun că supraevaluezi puterea unui scriitor „lansat”. Că nimeni — poate afară de Liviu Rebreanu — nu are destulă putere ca să impună un scriitor necunoscut unei case de editură. Că nici un director de ziar nu primește sfaturile unui scriitor. Că în nici o Instituție culturală, și nici măcar la Ministerul Artelor — un scriitor n’are cuvânt hotărâtor. Că din douăzeci de atașați de presă, numai doi sunt scriitori.. Că la Expozițiile din strănătate, ne reprezintă deputații și cocoteile. Că fondurile pentru propaganda culturală, le mânuiesc prefecții. Ași fi vrut să-ți spun, de asemenea, că Societatea Scriitorilor Români nu poate decât să te ajute, când și când, cu sume mici, cu cât are și ea. Căci toate încercările noastre de a sili Instituțiile culturale să angajeze scriitori, au eșuat. (Și au eșuat, uneori, chiar din vina scriitorilor, căci acei cari au fost odinioară pe acolo n'au lucrat absolut nimic, și au fost dați afară). In repetate rânduri am redactat memorii către anumite Instituții pentru încadrarea scriitorilor între așa numiții „funcționari culturali". Nu s'a făcut nimic. Și nici nu se va putea face decât printr’o revoluție... Nu știu dacă Bogdan Amaru mai păstrează acel caiet cu scoarțe negre în care își scrisese primul său roman. Și nici nu interesează prea mult soarta acestui manuscris. Bogdan Amaru se va face bine, și va scrie alt roman, alte romane. Mă întreb însă: nu emoționează pe nimeni viața acestor tineri scriitori, roși de mizerie și de deznădejde? Gestul acesta nelunesc al lui Bogdan Amaru, scrisorile lăsate de el— nu răscumpără nimic . Nu mai e timp, acum, să ne certăm asupra talentului fiecăruia dintre acești deznădăjduiți. Datoria noastră este, deocamdată, să-i păstrăm în viață. Cele patru, zeci de mii de ore infernale prin care Balzac și-a înfrânt destinul — pot face, și în cultura românească, miracole. Din tinerii aceștia înfometați și disperați — se vor alege, mâine, marii noștri romancieri și marii noștri poeți. Dar, pentru această luptă cu sufletul și cu destinul lor, se cuvine să-i ajutăm măcar să nu moară de foame. Este inadmisibil ca în țara care, proporțional cheltuiește cel mai mult pentru cultură din toate țările europene — să nu se poată face absolut nimic pentru o întreagă categorie de scriitori, scriitorii care pornesc acum la drum. Avem acum, la Ministerul Artelor, un scriitor de meserie, care a umblat el însuși câțiva ani cu manuscrisul unui mare roman în geantă, din editor în editor. D. Cezar Petrescu este astăzi secretar general la Ministerul Artelor. D-sa cunoaște mai bine decât oricare altul situația scriitorului român. Cunoaște, de asemenea, drama aspră și obscură a debutului, lupta cu foamea, cu deznădejdea, cu gloria, își va lua d-sa greaua răspundere de a s fi Ministerul Artelor să angajeze, în dosuri mici dar sigure, măcar o duzină de scriitori tineri și săraci ? MIRCEA ELIADE