Vremea, ianuarie-iunie 1938 (Anul 11, nr. 519-543)

1938-01-02 / nr. 519

2—Duminică 2 Ianuarie imire slau unul liberal pașoptist și statul totalitar românesc " "Actuala luptă politică dela noi este, pentru un privitor din afa­ră, mai mult de­cât semnificativă și, prin gruparea forțelor de-o parte, iar de alta prin ideologiile care se ciocnesc, nu în forma lor exterioară atât, formulate pentru captarea maselor electorale, cât în adâncurile lor structurale, do­vedesc l­ichi­darea statului ro­mânesc liberal și pașoptist, de ficțiune juridică, și intrarea în statul modern totalitar. România urmează astfel calea revoluției spirituale a întregei Europe con­tinentale. Rusia a dat, poate, în­­tr’un fel al ei, semnalul acestei revoluții. Acolo însă lucrurile s’au desfășurat, la început cel puțin, pr­i­niile lor negative, de libertate dată popoarelor și teri­toriilor ocupate de ele, de auto­determinare. Statele Baltice, Fin­landa, Polonia și, ceva mai greu, Basarabia au beneficiat de aces­te începuturi care, având la bază ideea națională, desfăceau din­­tr’un teritoriu de uriașe adminis­trație țaristă, tot atâtea state ca­re, prin însăși principiul național pe temeiul cărora luau ființă libe­ră, puteau purta în ele germenii principiilor de state totalitare, și înlesneau, astfel, în Europa, fe­lul acesta nou de a gândi și de a concepe statul. Structura asiatică însă a fostei împărății a țarilor, cu caracterul ei cosmopolit și im­plicit imperialist, întins pe terito­rii mai mult asiatice, cu nenumă­rate popoare asiatice în cuprinsul statului, trebuia să oprească și a oprit liberalismul revoluției ei pentru a da statului rusesc carac­terul unei uriașe administrații echivalente cu un nou țarism al gloatelor. Rusia devenea prin a­­ceasta un stat totalitar nu în sen­sul național al cuvântului, ci în sensul care îi putea conveni fără a-și risca existența geogra­fi­fică, și care nu putea fi de­cât administrativ și politico-social. Prăbușirea monarhiei habsburgi­­ce a însemnat pieirea ultimelor vestigii de state imperialiste, adi­că extra-naționale, în Europa și ridicarea, pe ruinele acestea, a al­ia ideia națională. Principiul na­țional însă este, în cadrul celui de stat, implicit național și dacă, to­tuși, a putut exista un liberalism în țări constituite național, ca Franța, Italia, sau România, lu­crul poate și trebue privit numai ca o fază trecătoare în evoluția mai departe a lor. Italia a dat, prin opera uriașe a fascismului, întâia formulă grea de urmări pentru toată gândirea politică a lumei, a concepției statului tota­litar și după ea Germania cance­larului Hitler. Europa e astă­zi un focar uriaș în care clocotește această con­cepție, în cea ce are revoluționar și lichidator față de concepția statului juridic de după revoluția franceză, și situația de azi a Spa­niei este simbolică pentru toată lumea, mai mult decât în aparen­ță. Statul acesta este împărțit în­tre două revoluții care, față în față, cu armele în mână, își dis­pută cu îndârjire prioritatea. A­­ceasta însă nu însemnează că la adăpostul formulelor de libertate, roșii ale comuniștilor, și albe ale lui Franco, poate fi vorba de a­­ceeaș libertate pe care părinții noștri o înțelegeau după contrac­tul Social“ al lui Rousseau și „Spi­­ritul Legilor“ de Montesquieu.Re­voluția comunistă, care a făcut republica actuală spaniolă, a dat statului spaniol de până atunci, după un model adaptat nevoilor locale dar luat din Rusia, un ca­racter totalitar, de stânga. Faptul că dreapta spaniolă reacționează politicește, cu armele, și abando­nează terenul clasic al luptei po­litice de opinie și de perioade, dovedește că și cealaltă jumăta­te a Spaniei de dreapta se găseș­te pe terenul principiilor de stat totalitar. Victoria, din acest punct de vedere, ori de partea cui ar fi, pentru urmărirea mai departe a observațiilor noastre, nu are nici o importanță. Franța însăși, unde statul juridico-liberal ajunsese la apogeul inerent ori­cărui orga­nism desvoltat în mediul din care a luat naștere, dovedește, prin felul cum se desfășură luptele ei politice interne, prin criticile pe care și le aduc partidele între ele, prin caracterul mai mult social de­cât politic, al frământărilor de a­­colo, și, în sfârșit, prin regimul actual, revoluționar și implicit, dar, și totalitar, în tendințele lui, cel puțin, că ideea de stat tota­litar a prins suficiente rădăcini u­nit fie ca“TL și neformulate ca atac. Un stat totalitar este expresia absolută a ideei de naționalitate concepută ca o ordine și ca o ie­rarhie naturală. Este natural ca el să întâlnească împotriva lui toate forțele internaționale, de la masonerie și catolicism și până la iudaism, de la spiritul juridic și până la liberalismul economic și spiritual. înfăptuirea statului totalitar românesc are, astfel de luptat în primul rând cu uriașa forță iudaică, întemeiată pe nu­măr, pe capital, pe solidaritatea religioasă și pe majoritatea ziare­lor scrise sau numai aservite a­­genților ei, de-o parte, iar de altă parte cu vestigiile întregului nos­tru formalism juridico-liberal de până mai ori. Acesta însă nu mai este, și ni se pare că nici nu a fost vreodată, pentru nimeni o realitate. Partidul liberal, cel puțin, de la despărțirea lui Ion C. Brătianu de C. A. Rosetti, se în­dreptase spre un naționalism care putea constitui germenii de ple­care a unui concept de stat tota­litar românesc,și este astfel foar­te firesc ca acolo să fi fost formu­lată pentru întâia dată ideea unei autarhii economice sub cunoscuta preocupare a lui Vintilă Brătia­nu: „prin noi înșine". Este de altfel semnificativă, în sensul a­­cesta, dușmănia pe care totdea­una a întâmpinat-o partidul libe­ral din partea ovreimei din țară cât și din străinătate, în presa mai cu seamă, reprezentantă a in­­tereselor ei. Naționalismul însă constitue o primă etapă a statulu totalitar eșit din faza statului li­beral și juridic și nu este, ca ata­re, surprinzător ca tocmai aces­t partid să se găsească azi alătur­i de o parte din forțele național­e ale vieței noastre publice, aflat­e pe linia concepției de stat totali­­­tar românesc, d-nii N. Iorga ș­i Al. Vaida Voevod. Acesta, d­e altfel, trebue să fie și sensul ur­­­mătoarelor rânduri ale d-lui E . Iorga, apărute ca un manifest î­n mai multe numere din Neamu­l Românesc: „Regele este fiul tra : „diției monarhice românești, car , „tradiție românească nu însean­­ „că Regele care iscălește pentr­­­u că șeful de bandă cel mai îr 1 „drăzneț, a ajuns la putere, ci îi , „seamnă Domnul care, cu ajuto­­­­rul puterilor naționale eșite di­n „adâncul națiunei, guvernează" . Aceasta însă constitue o ide­e­­— "- ~ -j-“ —­­ S Jî» î­ar­e­a și deci nu poate fi decât națio­­nală: înfăptuirea ei implică o co­­­laborare a forțelor naționale ro­­­mânești, de o parte, iar de alt­ă parte, adversitatea coaliției forțe a lor internaționale, care sunt al­e iudaismului, ale masoneriei, al a imperialismului capitalist, ale c­­a­tolicismului, și ale concepțiile politico-juridice ale statului pașop­tist liberal reprezentat azi prin partidul național-țărănesc și mai cu seamă prin ramura ardeleană a lui de sub îngrijirea specială a d-lui Iuliu Maniu. O seamă de incidente conduc la definirea a­­cestei poziții. Partidul național­­țărănesc a luat naștere din aso­cierea moștenitorilor a două re­voluții sfârșite. Partidul național­­român din Ardeal își încheie mi­siunea lui românească odată cu unirea Ardealului cu vechiul re­gat, iar cel țărănesc nu avea rost să mai ia naștere, în cursul în­­făptuirei exproprierei, împroprie­­tărirei și acordării votului ob­ștesc, decât așa cum a luat, ca un derivat fortuit al echivocului iz­vorât din abținerea de la prime­le alegeri de după război a d-lui mareșal Averescu. Și unii și alții se întâlneau pe linia aceluiaș li­beralism juridic, și formalist, care este, în general, faza de început a oricărui organism politic, și erau necesar aliate forțelor libe­rale, adică iudaismului și maso­neriei, atât aici cât și în noile ținuturi, oricăror alte minorități în noile ținuturi, democrațiilor internaționale în genere, și cato­licismului pe cât cu putință. Par­­­­tidul liberal în schimb lua într’un­­ fel rol de partid conservator în­­ urma dispariției acestei formații, i­u ca grup politic. Lupta național-țărăniștilor îm­­­­potriva acordului d-lor N. Iorga ; și Vaida Voevod cu liberalii se­­ definește, astfel, ca o supremă i­nforțare a liberalismului interna­­­­țional pașoptist de la noi, întâr­­­ziat accidental printre noi, de a­­ opri realizarea în mers a statu­­­­lui totalitar românesc, prin for­­­­mule juridice abstracte și cu con­­­cursul forțelor internaționale; tot î­n luptă împotriva aceluiași libe­­­ralism pașoptist, dar de data a­­­­ceasta a forțelor de dreapta, na­­­ționaliste, definește și acțiunea­­ partidului „Totul pentru țară”,­­ evident înțelegând prin liberalism , nu însăși partidul liberal, în stare­­, să ocupe, la nevoe, și o altă pozi­­­­ție de­cât aceia indicată de nu­­ Tcăi, f*1" - sau mai de­ grabă a pozițiilor cen­­­triste, lichidate, în urma votului­­ recent al țărei, în favoarea prin­­­­cipiilor extreme, fără indicații­­ precise încă asupra pozițiilor pe­­ care, dintre ele, urmează să se­­ îndrepte și să se oprească. r N. DAVIDESCU F­ranța Ne vine greu astăzi, la capătul unui an, nefast pentru viitorul poliție al Franței, să facem bi­lanțul tuturor întâmplărilor pe­trecute acolo și cam­ toate­ bo­gate în semnificație după cum au fost fecunde în nenorociri și sinistre în consecințe, ar merita să fie amintite odată în plus, pen­tru ca, odată mai mult să ne exprimăm neîncrederea în poli­tica actuală a guvernanților Fran­ței și teama pentru securitatea ei, mai înainte. De aceia vom alege, ceia ce ni s-a părut mai general și mai concludent, în plan intern, ex­tern, ori în câmpul do­ctrinei franceze. Afirmând, din capul locului, că 1937 a fost un an pierdut pentru istoria reală a Franței, că din punctul de vedere al sterilității acest an este ase­mănător celor trecuți, că toate faptele la care ne vom referi mai jos prezintă o importanță ne­gativă, că ele tăgăduesc istoria neamului gal și infirmă tradiția etică și naționalistă a Franței. Dacă Franța a menținut, a­­proape ultima de pe continent, nealterat, neatenuat, parlamenta­rismul democrat drept firmă de guvernământ, nu dovedește alt lucru decât că această țară întârziat, mai mult decât alte­a­le, a se afirma politicește. In fața propriei sale istorii, Franța este deficitară.­­ înăuntru, căderea guvernului Blum nu a însemnat o schimbare de conduită politică. Vicepreșe­dinte al noului cabinet, d. Blum a fost și rămâne, de astă dată străjerit, cuminte și docil de că­tre d. Chautemps, prietenul de totdeauna al U. R. S. S.-ului și pretextul sovietic în Franța. Anarhia și grevele nu au încetat odată cu luarea guvernului de către d. Chautemps. Dimpotrivă, am asistat la cel mai degradant spectacol pe care putea să îl o­­fere muncitorimea franceză, in­stigată și excitată de către tri­mișii stabiliști, special, în voc și cu concursul amical al minis­terului de interne, afectați pe lângă fiecare sindicat ori aso­ciație profesională franceză. Este vorba de greva hotelierilor și a chelnerilor, petrecută în tim­pul Expoziției. Iată că ajungem cu discuția la Expoziția de la ris din 1937 care, desigur, da­că nu pentru a provoca bucurii estetice a fost pregătită cu a­­tâtea sacrificii bănești și atâta lux de amănunte... Nimeni nu poa­te contesta că Expoziția de la Pa­ris, dacă ar fi fost... terminată și dacă muncitorii nu i-ar fi trădat sau mai bine zis: ratat, tâlcul politic — ar fi depășit cu mult, în importanță, Olimpiada sportivă de la Berlin, din 1936, dar care, pentru că a promovat spiritul de organizare și de disci­plină al Germaniei hitleriste — a avut un ecou politic incompara­bil mai puternic decât întrece­rea dintre pavilioane, pentru 1937, la Paris, hotărâtă și epui­zată anonim, dacă nu cu o peni­bilă impresie Expoziția de la Paris, așa cum a avut loc, a demonstrat nu nu­mai golul din politica internă a Franței, care nu ar însemna până mai la urmă, un pericol ire­mediabil, deoarece toate guver­nele din toate țările sunt schim­bătoare, însă golul imens din sufletul francez, și puterea de e­­roziune a flagelului comunist a­­supra psihozei colective galice. Să nu ne facem, la infinit, difuzii, despre puterea de rezistență na­țională a francezului și despre solidaritatea națională, în mo­mente supreme, a francezilor, — așa cum am auzit că apărau u­­nii gazetari destinul naționalist al Franței. Este adevărat și re­cunoaștem că națiunea oficială n­u însemnează însăși națiunea franceză. Dar iată că anarhia, propagată de sus în jos, acum ră­bufnește, în toată mizerabila ei alcătuire bolșevică, de jos în sus, dinspre muncitorime Grevele dela fabricile Rena­ult și celelalte toate, nenumă­rate, care au împânzit, ca un fir roșu, Franța, dealungul anului 1937 — și despre care noi am scris în „Vremea" — stau măr­turie. O Un spectacol tot atât de sfâ­șietor în politica internă a Fran­ței: reacțiunea cagularzilor. Pă­rerea noastră este că, în actua­lele circumstanțe, când Franța a devenit pentru emisarii stângei staliniste un adevărat domiciliu juridic, reacțiunea cagularzilor, fie ea și monarhistă, era firească. Din nenorocire, a fost slab pre­gătită, greșit dirijată și la timp descoperită. Dar nu aceasta in­teresează, în primul rând. Ac­țiunea caguiarzilor a început și a fost suprimată fără leziuni și fără zgomot. Dureros a fost însă duelul André Tardieu . De la Rocque, iscat cu această oca­zie. Am putut asista cum cei doi luptători a­i dreptei franceze se acuzau reciproc, cum taberele naționaliste altminteri atât de izolate și de slabe, altă treabă n’au avut decât să se îneneze între ele, cum speranțele de mai bine pentru viitorul naționalist al Franței au ieșit diminuate și compromise dintr’o ceartă fără sens, dar plină de ridicol. Subliniem activitatea tot mai vehementă a lui Jacques Do­­riot și a partidului popular fran­cez pe care îl conduce. In „C’est Moscou qui pare” (Flam­­marion, Paris, 1937), dar mai cu seamă de la tribuna Camerei — Dor­iot a dovedit curaj și multă hotărâre. Doctrina de dreapta, s-a mani­festat, în 1937, cu mult adevăr în „Panorama de la Ill­e Républi­­que” a lui Leon Daudet, „Mes idées politiques“ a lui Charles Maurras, „La Révolution a re­­faire” de Andre Tardieu. Pri­mul și ultimul, păstrează încă ținuta dogmatică și dialectică a democrației, deși încearcă să se elibereze de trecut... " • In planul politicei­­ externe, Franța și-a menținut vechile „prietenii”, adică sprijinul An­gliei, pe care niciodată nu se poate pune bază, și pactul cu U. R. S. S. adică cârdășia cu un stat lipsit de consistență și în plină experiență, incapabil să se descurce la el acasă și în pragul prăbușirei. Politica pacifistă a Franței și Societatea Națiunilor a căreia mare acționară era, sunt în lichidare. Vizita d-lui Del­­bos în țările Micei înțelegeri și Polonia —­ a căutat să recu­­leagă și să afirme legăturile de altă dată. După câte știm însă, în timp ce d. Delbos se afla la București, d. Stoiadinovici era oaspetele Romei... Nici un pact, nici o tendință novatoare în politica Franței pe 1937. Dimpotrivă, publiciști ca Paul Ferdonnet consimt, cu tris­tețe, că pactul franco-so­vie­­tic, a îndepărtat de Franța toa­te Simpatiile, prieteniile sincere și valabile. (Paul Ferdonnet, La Préface de la guerre“, Ed. Baudinière, Pars, 1937). O­­ concluzie a anului politic francez? Desigur, una singură: Franța a staționat, și în 1937, în echivoc și în nesiguranță, încă un an în care Franța nu a isbutit să aibă curajul înfăptuirilor radicale, al­e realizărilor istorice. MIRCEA MATEESCU y REME Ai FEN­O­M Anul 1937 a fost dominat de fenomenul general al industria­lizării, încă din 1933 Sir Staf­ford Cripps anunțase acest lu­cru, ca o consecinței a dorinței naturale — pentru orice stat — de a utiliza și dezvolta la maxi­mum resursele interioare, spre a preveni accentuarea șomajului. In această situațiune, producându-se o restrângere a forțelor exte­rioare, din cauza industrializării unor țări — până atunci nedez­voltate — conferința economică internațională s-a văzut pusă în imposibilitate de­ a găsi o soluție, deoarece concepția unui imperia­lism industrial era în mintea tu­turor statelor. O cooperație generală între state în domeniul exportului ar fi fost singura soluție. Ea nu s’a realizat și deaceia în cursul anu­lui 1937 am asistat la sporirea constantă a producției industria­le în aproape toate țările. Se sus­ține chiar că indicele producției mondiale industriale a redobândit nivelul din 1929. Căutând să explice cauzele a­­cestui progres industrial, gazeta de specialitate Economist șii dom­ Iî«xl lui DuiKxf directulL'ul Bi­roului internațional al Muncii, au ajuns la aceiaș concluziune. Re­zultatul cercetărilor acestora este că înflorirea industrială consta­tată în 1937 poae fi atribuită mai curând­­ unor ajustări naționale, decât unei refaceri indus­triale propriu zise. Ameliorarea a fost provocată într'o largă măsură de fabricarea armamentului, cauză principală a progresului activi­tății industriale. De aceea — ca o caracteristică semnificativă — pretutindeni unde s-a intensificat producția industrială, ritmul înar­mărilor a continuat cu acuitate. De altfel examenul aprofun­dat al evenimentelor istorice duce la convingerea că starea de pa­ce este întotdeauna ceva excep­țional. Războiul, fie declarat, fie în acțiune sau pur și simplu în preparație, constitue starea per­manentă a omenirii. Această con­cepție războinică a vieții — veri­tabil și autentic motor al istoriei — explică constanta atracție factorului economic în orbita sa­ a­­zi — deși într'o epocă de înaltă exaltare a culturii intelectuale — fantoma războiului guvernează și domină întreaga economie in­dustrială. Dacă dezvoltarea actuală in­dustrială își are origina în ame­nințarea — din ce în ce mai a­­cută — a unui nou măcel, im­portanța unei industrii proprii este totdeauna imensă din punct EN­L DE de vedere al unei bune apărări naționale. Intr’un articol publi­cat în analele economice și sta­tistice, domnul G. Brânzescu pre­cizează această importanță prin­cipială: „In caz de izolare, în caz de răsboi, posibilitatea de a-ți fabrica armamentul, îmbrăcămin­tea, munițiunile și tot ce privește în genere apărarea Națiunei, con­stituesc condițiuni de reușită, alt fel de capitulare”. Este însă necontestat că o des­­voltare industrială prezintă și un serios interes social. Tot domnul G. Brânzescu ne arată că din acest punct de vedere „ea oferă nouă posibilități de muncă inițiativelor particulare, fie în activitatea de producțiune, fie în cea de circu­­lațiune a bunurilor produse, de­­asemenea, mâinii de lucru, lăsate liberă de sate, ocupațiune”. La noi în țară sub influența di­rectă a fenomenului general de industrializare și a legilor „pentru încurajarea industriei naționale” din 1882, 1887, 1906 și 1912, in­dustria românească a luat o im­portantă dezvoltare în 1937. Res­tricțiile la import au îngăduit în special întreprinderilor noastre in­dustriale să extindă necontenit ca­pacitatea lor productivă. După o anchetă recentă, producția na­țională satisface în următoarele proporții nevoile de consumație: industria textilă de lână 99 sută; industria de țesături de bum­la­bac 85 la sută; producția de mă­tase artificială 99 la sută; indu­stria de săpunuri 86,5 la sută; in­dustria de fontă brută 73 la sută; producția de plumb 75 la sută; in­dustria chimică de acid sulfuric și sodă caustică 100 la sută. Aceste elemente dovedesc în­florirea industrială românească, nu numai în ramurile de producție curentă, ci și în acele ale indu­striilor de bază metalurgice și chimice. Interesant este faptul că progresul industrial românesc început încă din anul 1933. In a­ a­cel an, industria textilă a ajuns să întrebuințeze 43.251 lucră­tori față de 34. 533 în anul pre­cedent, iar valoarea producției a sporit de la 6,1 la 7,3 miliarde lei. In general producția industrială a crescut cu peste 40 la sută, spo­rirea accentuându-se în deosebi în perioada anului 1937. Această dezvoltare a industriei românești este fără îndoială fenomenul cel mai important și semnificativ al orientării econo­mice din 1937, într’o țară în care 80 la sută din populație se consa­cră agriculturei, adoptarea unei structuri economice industriale de amploarea celei din România, lanț puternic... (L'aveure di TripoM)

Next