Vremea, ianuarie-iunie 1938 (Anul 11, nr. 519-543)
1938-01-02 / nr. 519
2—Duminică 2 Ianuarie imire slau unul liberal pașoptist și statul totalitar românesc " "Actuala luptă politică dela noi este, pentru un privitor din afară, mai mult decât semnificativă și, prin gruparea forțelor de-o parte, iar de alta prin ideologiile care se ciocnesc, nu în forma lor exterioară atât, formulate pentru captarea maselor electorale, cât în adâncurile lor structurale, dovedesc lichidarea statului românesc liberal și pașoptist, de ficțiune juridică, și intrarea în statul modern totalitar. România urmează astfel calea revoluției spirituale a întregei Europe continentale. Rusia a dat, poate, într’un fel al ei, semnalul acestei revoluții. Acolo însă lucrurile s’au desfășurat, la început cel puțin, priniile lor negative, de libertate dată popoarelor și teritoriilor ocupate de ele, de autodeterminare. Statele Baltice, Finlanda, Polonia și, ceva mai greu, Basarabia au beneficiat de aceste începuturi care, având la bază ideea națională, desfăceau dintr’un teritoriu de uriașe administrație țaristă, tot atâtea state care, prin însăși principiul național pe temeiul cărora luau ființă liberă, puteau purta în ele germenii principiilor de state totalitare, și înlesneau, astfel, în Europa, felul acesta nou de a gândi și de a concepe statul. Structura asiatică însă a fostei împărății a țarilor, cu caracterul ei cosmopolit și implicit imperialist, întins pe teritorii mai mult asiatice, cu nenumărate popoare asiatice în cuprinsul statului, trebuia să oprească și a oprit liberalismul revoluției ei pentru a da statului rusesc caracterul unei uriașe administrații echivalente cu un nou țarism al gloatelor. Rusia devenea prin aceasta un stat totalitar nu în sensul național al cuvântului, ci în sensul care îi putea conveni fără a-și risca existența geografifică, și care nu putea fi decât administrativ și politico-social. Prăbușirea monarhiei habsburgice a însemnat pieirea ultimelor vestigii de state imperialiste, adică extra-naționale, în Europa și ridicarea, pe ruinele acestea, a alia ideia națională. Principiul național însă este, în cadrul celui de stat, implicit național și dacă, totuși, a putut exista un liberalism în țări constituite național, ca Franța, Italia, sau România, lucrul poate și trebue privit numai ca o fază trecătoare în evoluția mai departe a lor. Italia a dat, prin opera uriașe a fascismului, întâia formulă grea de urmări pentru toată gândirea politică a lumei, a concepției statului totalitar și după ea Germania cancelarului Hitler. Europa e astăzi un focar uriaș în care clocotește această concepție, în cea ce are revoluționar și lichidator față de concepția statului juridic de după revoluția franceză, și situația de azi a Spaniei este simbolică pentru toată lumea, mai mult decât în aparență. Statul acesta este împărțit între două revoluții care, față în față, cu armele în mână, își dispută cu îndârjire prioritatea. Aceasta însă nu însemnează că la adăpostul formulelor de libertate, roșii ale comuniștilor, și albe ale lui Franco, poate fi vorba de aceeaș libertate pe care părinții noștri o înțelegeau după contractul Social“ al lui Rousseau și „Spiritul Legilor“ de Montesquieu.Revoluția comunistă, care a făcut republica actuală spaniolă, a dat statului spaniol de până atunci, după un model adaptat nevoilor locale dar luat din Rusia, un caracter totalitar, de stânga. Faptul că dreapta spaniolă reacționează politicește, cu armele, și abandonează terenul clasic al luptei politice de opinie și de perioade, dovedește că și cealaltă jumătate a Spaniei de dreapta se găsește pe terenul principiilor de stat totalitar. Victoria, din acest punct de vedere, ori de partea cui ar fi, pentru urmărirea mai departe a observațiilor noastre, nu are nici o importanță. Franța însăși, unde statul juridico-liberal ajunsese la apogeul inerent oricărui organism desvoltat în mediul din care a luat naștere, dovedește, prin felul cum se desfășură luptele ei politice interne, prin criticile pe care și le aduc partidele între ele, prin caracterul mai mult social decât politic, al frământărilor de acolo, și, în sfârșit, prin regimul actual, revoluționar și implicit, dar, și totalitar, în tendințele lui, cel puțin, că ideea de stat totalitar a prins suficiente rădăcini unit fie ca“TL și neformulate ca atac. Un stat totalitar este expresia absolută a ideei de naționalitate concepută ca o ordine și ca o ierarhie naturală. Este natural ca el să întâlnească împotriva lui toate forțele internaționale, de la masonerie și catolicism și până la iudaism, de la spiritul juridic și până la liberalismul economic și spiritual. înfăptuirea statului totalitar românesc are, astfel de luptat în primul rând cu uriașa forță iudaică, întemeiată pe număr, pe capital, pe solidaritatea religioasă și pe majoritatea ziarelor scrise sau numai aservite agenților ei, de-o parte, iar de altă parte cu vestigiile întregului nostru formalism juridico-liberal de până mai ori. Acesta însă nu mai este, și ni se pare că nici nu a fost vreodată, pentru nimeni o realitate. Partidul liberal, cel puțin, de la despărțirea lui Ion C. Brătianu de C. A. Rosetti, se îndreptase spre un naționalism care putea constitui germenii de plecare a unui concept de stat totalitar românesc,și este astfel foarte firesc ca acolo să fi fost formulată pentru întâia dată ideea unei autarhii economice sub cunoscuta preocupare a lui Vintilă Brătianu: „prin noi înșine". Este de altfel semnificativă, în sensul acesta, dușmănia pe care totdeauna a întâmpinat-o partidul liberal din partea ovreimei din țară cât și din străinătate, în presa mai cu seamă, reprezentantă a intereselor ei. Naționalismul însă constitue o primă etapă a statulu totalitar eșit din faza statului liberal și juridic și nu este, ca atare, surprinzător ca tocmai acest partid să se găsească azi alături de o parte din forțele naționale ale vieței noastre publice, aflate pe linia concepției de stat totalitar românesc, d-nii N. Iorga și Al. Vaida Voevod. Acesta, de altfel, trebue să fie și sensul următoarelor rânduri ale d-lui E . Iorga, apărute ca un manifest în mai multe numere din Neamul Românesc: „Regele este fiul tra : „diției monarhice românești, car , „tradiție românească nu însean „că Regele care iscălește pentru că șeful de bandă cel mai îr 1 „drăzneț, a ajuns la putere, ci îi , „seamnă Domnul care, cu ajutorul puterilor naționale eșite din „adâncul națiunei, guvernează" . Aceasta însă constitue o idee— "- ~ -j-“ — S Jî» îarea și deci nu poate fi decât națională: înfăptuirea ei implică o colaborare a forțelor naționale românești, de o parte, iar de altă parte, adversitatea coaliției forțe a lor internaționale, care sunt ale iudaismului, ale masoneriei, al a imperialismului capitalist, ale catolicismului, și ale concepțiile politico-juridice ale statului pașoptist liberal reprezentat azi prin partidul național-țărănesc și mai cu seamă prin ramura ardeleană a lui de sub îngrijirea specială a d-lui Iuliu Maniu. O seamă de incidente conduc la definirea acestei poziții. Partidul naționalțărănesc a luat naștere din asocierea moștenitorilor a două revoluții sfârșite. Partidul naționalromân din Ardeal își încheie misiunea lui românească odată cu unirea Ardealului cu vechiul regat, iar cel țărănesc nu avea rost să mai ia naștere, în cursul înfăptuirei exproprierei, împroprietărirei și acordării votului obștesc, decât așa cum a luat, ca un derivat fortuit al echivocului izvorât din abținerea de la primele alegeri de după război a d-lui mareșal Averescu. Și unii și alții se întâlneau pe linia aceluiaș liberalism juridic, și formalist, care este, în general, faza de început a oricărui organism politic, și erau necesar aliate forțelor liberale, adică iudaismului și masoneriei, atât aici cât și în noile ținuturi, oricăror alte minorități în noile ținuturi, democrațiilor internaționale în genere, și catolicismului pe cât cu putință. Partidul liberal în schimb lua într’un fel rol de partid conservator în urma dispariției acestei formații, iu ca grup politic. Lupta național-țărăniștilor împotriva acordului d-lor N. Iorga ; și Vaida Voevod cu liberalii se definește, astfel, ca o supremă inforțare a liberalismului internațional pașoptist de la noi, întârziat accidental printre noi, de a opri realizarea în mers a statului totalitar românesc, prin formule juridice abstracte și cu concursul forțelor internaționale; tot în luptă împotriva aceluiași liberalism pașoptist, dar de data aceasta a forțelor de dreapta, naționaliste, definește și acțiunea partidului „Totul pentru țară”, evident înțelegând prin liberalism , nu însăși partidul liberal, în stare, să ocupe, la nevoe, și o altă poziție decât aceia indicată de nu Tcăi, f*1" - sau mai de grabă a pozițiilor centriste, lichidate, în urma votului recent al țărei, în favoarea principiilor extreme, fără indicații precise încă asupra pozițiilor pe care, dintre ele, urmează să se îndrepte și să se oprească. r N. DAVIDESCU Franța Ne vine greu astăzi, la capătul unui an, nefast pentru viitorul poliție al Franței, să facem bilanțul tuturor întâmplărilor petrecute acolo și cam toate bogate în semnificație după cum au fost fecunde în nenorociri și sinistre în consecințe, ar merita să fie amintite odată în plus, pentru ca, odată mai mult să ne exprimăm neîncrederea în politica actuală a guvernanților Franței și teama pentru securitatea ei, mai înainte. De aceia vom alege, ceia ce ni s-a părut mai general și mai concludent, în plan intern, extern, ori în câmpul doctrinei franceze. Afirmând, din capul locului, că 1937 a fost un an pierdut pentru istoria reală a Franței, că din punctul de vedere al sterilității acest an este asemănător celor trecuți, că toate faptele la care ne vom referi mai jos prezintă o importanță negativă, că ele tăgăduesc istoria neamului gal și infirmă tradiția etică și naționalistă a Franței. Dacă Franța a menținut, aproape ultima de pe continent, nealterat, neatenuat, parlamentarismul democrat drept firmă de guvernământ, nu dovedește alt lucru decât că această țară întârziat, mai mult decât alteale, a se afirma politicește. In fața propriei sale istorii, Franța este deficitară. înăuntru, căderea guvernului Blum nu a însemnat o schimbare de conduită politică. Vicepreședinte al noului cabinet, d. Blum a fost și rămâne, de astă dată străjerit, cuminte și docil de către d. Chautemps, prietenul de totdeauna al U. R. S. S.-ului și pretextul sovietic în Franța. Anarhia și grevele nu au încetat odată cu luarea guvernului de către d. Chautemps. Dimpotrivă, am asistat la cel mai degradant spectacol pe care putea să îl ofere muncitorimea franceză, instigată și excitată de către trimișii stabiliști, special, în voc și cu concursul amical al ministerului de interne, afectați pe lângă fiecare sindicat ori asociație profesională franceză. Este vorba de greva hotelierilor și a chelnerilor, petrecută în timpul Expoziției. Iată că ajungem cu discuția la Expoziția de la ris din 1937 care, desigur, dacă nu pentru a provoca bucurii estetice a fost pregătită cu atâtea sacrificii bănești și atâta lux de amănunte... Nimeni nu poate contesta că Expoziția de la Paris, dacă ar fi fost... terminată și dacă muncitorii nu i-ar fi trădat sau mai bine zis: ratat, tâlcul politic — ar fi depășit cu mult, în importanță, Olimpiada sportivă de la Berlin, din 1936, dar care, pentru că a promovat spiritul de organizare și de disciplină al Germaniei hitleriste — a avut un ecou politic incomparabil mai puternic decât întrecerea dintre pavilioane, pentru 1937, la Paris, hotărâtă și epuizată anonim, dacă nu cu o penibilă impresie Expoziția de la Paris, așa cum a avut loc, a demonstrat nu numai golul din politica internă a Franței, care nu ar însemna până mai la urmă, un pericol iremediabil, deoarece toate guvernele din toate țările sunt schimbătoare, însă golul imens din sufletul francez, și puterea de eroziune a flagelului comunist asupra psihozei colective galice. Să nu ne facem, la infinit, difuzii, despre puterea de rezistență națională a francezului și despre solidaritatea națională, în momente supreme, a francezilor, — așa cum am auzit că apărau unii gazetari destinul naționalist al Franței. Este adevărat și recunoaștem că națiunea oficială nu însemnează însăși națiunea franceză. Dar iată că anarhia, propagată de sus în jos, acum răbufnește, în toată mizerabila ei alcătuire bolșevică, de jos în sus, dinspre muncitorime Grevele dela fabricile Renault și celelalte toate, nenumărate, care au împânzit, ca un fir roșu, Franța, dealungul anului 1937 — și despre care noi am scris în „Vremea" — stau mărturie. O Un spectacol tot atât de sfâșietor în politica internă a Franței: reacțiunea cagularzilor. Părerea noastră este că, în actualele circumstanțe, când Franța a devenit pentru emisarii stângei staliniste un adevărat domiciliu juridic, reacțiunea cagularzilor, fie ea și monarhistă, era firească. Din nenorocire, a fost slab pregătită, greșit dirijată și la timp descoperită. Dar nu aceasta interesează, în primul rând. Acțiunea caguiarzilor a început și a fost suprimată fără leziuni și fără zgomot. Dureros a fost însă duelul André Tardieu . De la Rocque, iscat cu această ocazie. Am putut asista cum cei doi luptători ai dreptei franceze se acuzau reciproc, cum taberele naționaliste altminteri atât de izolate și de slabe, altă treabă n’au avut decât să se îneneze între ele, cum speranțele de mai bine pentru viitorul naționalist al Franței au ieșit diminuate și compromise dintr’o ceartă fără sens, dar plină de ridicol. Subliniem activitatea tot mai vehementă a lui Jacques Doriot și a partidului popular francez pe care îl conduce. In „C’est Moscou qui pare” (Flammarion, Paris, 1937), dar mai cu seamă de la tribuna Camerei — Doriot a dovedit curaj și multă hotărâre. Doctrina de dreapta, s-a manifestat, în 1937, cu mult adevăr în „Panorama de la Ille République” a lui Leon Daudet, „Mes idées politiques“ a lui Charles Maurras, „La Révolution a refaire” de Andre Tardieu. Primul și ultimul, păstrează încă ținuta dogmatică și dialectică a democrației, deși încearcă să se elibereze de trecut... " • In planul politicei externe, Franța și-a menținut vechile „prietenii”, adică sprijinul Angliei, pe care niciodată nu se poate pune bază, și pactul cu U. R. S. S. adică cârdășia cu un stat lipsit de consistență și în plină experiență, incapabil să se descurce la el acasă și în pragul prăbușirei. Politica pacifistă a Franței și Societatea Națiunilor a căreia mare acționară era, sunt în lichidare. Vizita d-lui Delbos în țările Micei înțelegeri și Polonia — a căutat să reculeagă și să afirme legăturile de altă dată. După câte știm însă, în timp ce d. Delbos se afla la București, d. Stoiadinovici era oaspetele Romei... Nici un pact, nici o tendință novatoare în politica Franței pe 1937. Dimpotrivă, publiciști ca Paul Ferdonnet consimt, cu tristețe, că pactul franco-sovietic, a îndepărtat de Franța toate Simpatiile, prieteniile sincere și valabile. (Paul Ferdonnet, La Préface de la guerre“, Ed. Baudinière, Pars, 1937). O concluzie a anului politic francez? Desigur, una singură: Franța a staționat, și în 1937, în echivoc și în nesiguranță, încă un an în care Franța nu a isbutit să aibă curajul înfăptuirilor radicale, ale realizărilor istorice. MIRCEA MATEESCU y REME Ai FENOM Anul 1937 a fost dominat de fenomenul general al industrializării, încă din 1933 Sir Stafford Cripps anunțase acest lucru, ca o consecinței a dorinței naturale — pentru orice stat — de a utiliza și dezvolta la maximum resursele interioare, spre a preveni accentuarea șomajului. In această situațiune, producându-se o restrângere a forțelor exterioare, din cauza industrializării unor țări — până atunci nedezvoltate — conferința economică internațională s-a văzut pusă în imposibilitate de a găsi o soluție, deoarece concepția unui imperialism industrial era în mintea tuturor statelor. O cooperație generală între state în domeniul exportului ar fi fost singura soluție. Ea nu s’a realizat și deaceia în cursul anului 1937 am asistat la sporirea constantă a producției industriale în aproape toate țările. Se susține chiar că indicele producției mondiale industriale a redobândit nivelul din 1929. Căutând să explice cauzele acestui progres industrial, gazeta de specialitate Economist șii dom Iî«xl lui DuiKxf directulL'ul Biroului internațional al Muncii, au ajuns la aceiaș concluziune. Rezultatul cercetărilor acestora este că înflorirea industrială constatată în 1937 poae fi atribuită mai curând unor ajustări naționale, decât unei refaceri industriale propriu zise. Ameliorarea a fost provocată într'o largă măsură de fabricarea armamentului, cauză principală a progresului activității industriale. De aceea — ca o caracteristică semnificativă — pretutindeni unde s-a intensificat producția industrială, ritmul înarmărilor a continuat cu acuitate. De altfel examenul aprofundat al evenimentelor istorice duce la convingerea că starea de pace este întotdeauna ceva excepțional. Războiul, fie declarat, fie în acțiune sau pur și simplu în preparație, constitue starea permanentă a omenirii. Această concepție războinică a vieții — veritabil și autentic motor al istoriei — explică constanta atracție factorului economic în orbita sa azi — deși într'o epocă de înaltă exaltare a culturii intelectuale — fantoma războiului guvernează și domină întreaga economie industrială. Dacă dezvoltarea actuală industrială își are origina în amenințarea — din ce în ce mai acută — a unui nou măcel, importanța unei industrii proprii este totdeauna imensă din punct ENL DE de vedere al unei bune apărări naționale. Intr’un articol publicat în analele economice și statistice, domnul G. Brânzescu precizează această importanță principială: „In caz de izolare, în caz de răsboi, posibilitatea de a-ți fabrica armamentul, îmbrăcămintea, munițiunile și tot ce privește în genere apărarea Națiunei, constituesc condițiuni de reușită, alt fel de capitulare”. Este însă necontestat că o desvoltare industrială prezintă și un serios interes social. Tot domnul G. Brânzescu ne arată că din acest punct de vedere „ea oferă nouă posibilități de muncă inițiativelor particulare, fie în activitatea de producțiune, fie în cea de circulațiune a bunurilor produse, deasemenea, mâinii de lucru, lăsate liberă de sate, ocupațiune”. La noi în țară sub influența directă a fenomenului general de industrializare și a legilor „pentru încurajarea industriei naționale” din 1882, 1887, 1906 și 1912, industria românească a luat o importantă dezvoltare în 1937. Restricțiile la import au îngăduit în special întreprinderilor noastre industriale să extindă necontenit capacitatea lor productivă. După o anchetă recentă, producția națională satisface în următoarele proporții nevoile de consumație: industria textilă de lână 99 sută; industria de țesături de bumlabac 85 la sută; producția de mătase artificială 99 la sută; industria de săpunuri 86,5 la sută; industria de fontă brută 73 la sută; producția de plumb 75 la sută; industria chimică de acid sulfuric și sodă caustică 100 la sută. Aceste elemente dovedesc înflorirea industrială românească, nu numai în ramurile de producție curentă, ci și în acele ale industriilor de bază metalurgice și chimice. Interesant este faptul că progresul industrial românesc început încă din anul 1933. In a acel an, industria textilă a ajuns să întrebuințeze 43.251 lucrători față de 34. 533 în anul precedent, iar valoarea producției a sporit de la 6,1 la 7,3 miliarde lei. In general producția industrială a crescut cu peste 40 la sută, sporirea accentuându-se în deosebi în perioada anului 1937. Această dezvoltare a industriei românești este fără îndoială fenomenul cel mai important și semnificativ al orientării economice din 1937, într’o țară în care 80 la sută din populație se consacră agriculturei, adoptarea unei structuri economice industriale de amploarea celei din România, lanț puternic... (L'aveure di TripoM)