Vremea, iulie-decembrie 1942 (Anul 15, nr. 655-679)

1942-07-05 / nr. 655

Exemplarul lel IZ ABONAMENTE: MINI PEN­­­­U INSTITUȚII 2000 LEI ANUAL II strâmnătate dublu Proprietar: Ziarul Vremea S.A.R. Ardealul creator Viața literară este dominată de un pronunțat spirit centralist. Un nume, o lucrare, o realizare artisti­că se consideră consacrată abia din clipa, când are paialai­­aua unei edi­turi sau aureola unui vernisaj din Capitală. Tot ce n­u respiră prin plă­­mânii centrului, tot ce n’are ocazie să vadă lumea prin ochelarii setoși de senzații și trăire in­tensă din Bu­curești, este sorocit, ca nefiind în nota vremii. E vorba de increstarea din ce în ce mai frecventă a activității literare de dincolo de hotare. Problema ce se cere desbătută este mult mai complexă, decât s’ar pă­rea la prima vedere. Marii creatori­ ardeleni au fost ii­ nrihizați — lu­crul acesta nu-i contestă nimeni — la loc de frunte, era logic să fie așa fiindcă opera lor este valabilă pen­tru însăși esența noastră,etnică și, în altă ordine de idei, ei erau pro­motorii cei mai autentici ai unității noastre naționale. Ardealul însă nu constă numai din piscuri, — ca să vorbim în mod figurat —, are re­giuni cu culmi mai moderate, care se cer cunoscute tot atât de bine, fiindcă acestea fac parte din ex­presia vitalității românești de pe a­­ceste meleaguri. Be oglindirea bianței de spiritualitate locală am­iu este cu nimic minoră produselor su­pralicitate de la centru. Odată și odată trebue să intre în conștiința unanimității romă­nești că Ardealul spiritual, — cu scrisul său sobru și modest, provincial și cu toate atri­butele periferice ce le poartă, — este o forță creatoare, ce nu poate fi tra­tată cu indiferen­t. Imperativul vremurilor ce le stră­­­batem cere o modificare structurală în promovarea elementelor crea­toare din provincii. Nu li se poate cere acestora să se mute în Capi­tală. Prezența lor in provincie este dimpotrivă dictată de considerentul superior, că tocmai prin aceasta se scoate în relief capacitatea regiunii de a se manifesta pe plan sufletesc în condițiuni mai bune, decât na­țiunile conlocuitoare. Avem elemente creatoare, care se ofilesc în umbra unei nepăsări apatice. Scrisul lor nu străbate în publi­cistica de dincoalo de munți. Creațiile lor artistice nu au acces în saloanele de expoziție. Lucrările lor dramatice sunt refu­zate de miopia comitetelor de lec­tură. Editurile se baricadează, când vorba de autori provinciali. Profitul­­ lor material este mult mai bine asi­gurat prin fradu­rari ieftine și ușor plasabile. Intervenția statului nu mai poate deci întârzia. Răsfățarea spiritului centralist dominat în bună parte de „legături, intrigi, lucrături de cu­lise” nu mai poate dăinui. Mijloacele de îndreptare sunt mul­tiple și de la orientarea privirilor a­­supra creațiilor ardelene depinde isbândirea cauzei. Există la Sibiu un vechi așeză­mânt, — „Asociația pentru litera­tura și cultura poporului român” — supranumită „Mica Academie”. Este timpul să i se dea acestei instituții un rol activ în procesul evolutiv al mișcării artistice. Avem edituri ofi­ciale, saloane, teatre ale Statului, care toate ar putea să fie obligate să promoveze acele talente creatoare pe­­ care le-ar recomanda această insti­tuție, cunoscătoare bună a realități­lor ardelenești. Inițiativa poate porni bineînțeles și din cercurile neoficiale, care își dau seamă de imperativul proble­­mt pentru stăvilirea inflației de luceri — indezirabile — credem simple măsuri­ fiscale ar fi sufl­­ete. Fiscalitatea ar fi în cazul a­­;a un agent de salubritate chinu­­itor, fără să mai menționăm că și corectiv ar promova indirect­area unor lucrări din provincie scate în­­ anonimatul local, intru rațiune superioară de Stat,­­ere înscăunarea creației autenti­­ardelene, la locul ce li se cuvine spiritualitatea neamului nostru. Alexandru Ceușianu Una dintre cele mai alese pro­bleme ale vieții sociale româ­nești, care s’a bucurat în trecut ca și in prezent de largi discuții, este și aceea a școlii. S’a spus, și pe drept cuvânt unui neam poate fi ca viitorul întrezării prin structura tineretului său. De aceea, mai toți oamenii de cultură cum și cei politici s’au ocupat îndeaproape de feluritele reforme prin care am izbuti să creem o școală mai bună, una ideală, asigurând astfel viitorul neamului nostru. Ceea ce caracterizează însă societatea românească din ulti­mul sfert de veac este nestabili­­tatea în concepții, în reformele statale, în orice acțiune o­­ficială sau particulară. De aceea, în domeniul didactic am avut felurite reforme, fără continui­tate între ele. Avem o societate neașezată, frământată în fel și chip de oamenii politici, de ideo­logii stranii, de nevoi economi­ce. Aceeași nesiguranță a zilei de mâine a lovit și școala. Așa că, atunci când se discută învă­țământul românesc, trebue să subliniem că și această așezare e în prefacere ca oricare alte ra­muri ale societății noastre. Școa­la nu este mai bună sau mai rea decât, să zicem, sistemul e­­conomic. După cum în finanțe au fost promovate felurite con­cepții, tot astfel și în școală. Cutare ministru a căutat să im­pună clasicismul, un altul a pro­movat realismul. S’a spus apoi că se face prea multă teorie, că tineretul învață prea mult, din care cauză se debilitează fizi­cește. De aici, concepția sporti­­vă în școală, cerându-se: Mens sana in corpore sano, întrecerile sportive au creat o modă nouă, în tineretul nostru. Am venit apoi cu inflația în diferite domenii de activitate. Era firesc deci să facem inflație și în școală, școli puține. S’a spus că avem, de aceea s’au creat fel și fel de școli, numai cu profesori, altele unele nu­mai cu elevi. Criza economică de mai târziu le-a ajuns însă destul de puternic. Atunci au strigat oamenii politici că sunt prea multe și a început întrecerea în­tre miniștri , cine desființează mai multe. In această continuă nestabili­­tate sunt de vină profesorii sau elevii? Nu mă gândesc să iau apărarea profesorilor, dar în niciun domeniu de activitate nu vom afla oamenii mai legați de meseria lor și mai năpăstuiți de soartă ca în învățământ. Profe­sorul este cu adevărat un apos­tol. Sunt mii și mii de profesori, de învățători care nu cunosc o altă bucurie, altă mulțumire su­fletească decât în școală. Școala este numai o ce­lulă a societății românești. Cl­inul de stat, ca și un medic, nu poate discuta o singură proble­mă a societății pe care o con­duce. El trebue să aibă privirea de ansamblu, tratând în același timp toate celulele organismului. Punctul de plecare se află aici. Reciprocitatea de senti­mente, stabilitatea în concepții, realizarea unei armonii sociale, iată temelia unei vieți nouă. A­­cestea vin, desigur, și dintr’o îndelungată discuție care, firește va provoca la suprafață destule nemulțumiri. Oamenii ușuratici, acei grăbiți în judecată, au pri­vit lucrurile superficial, luând spuma fierberii de la suprafață drept drojdia care se așează pe îndelete la fund. Câți nu au crezut că societa­tea românească e bolnavă incu­rabil? Colecțiile de ziare stau mărturie în această privință. A venit însă un moment critic, în istoria neamului românesc. Nă­vala primejdiilor s’a năpustit a­­supra hotarelor de țară, sfârte­­cându-le. A fost un ceas de înă­­crire sufletească. Apoi, nu mult pe aceea, organismul a reac­ționat cum nu se putea mai bine. Mulțimea actelor de eroism aduse anonim de ti­neretul nostru trebue să ne ne dea de gândit. Departe noi, acolo, hăt, în Crimeea, de la Doneț, la Harcov ca și la Sevas­topol, frații și rudele noastre a­­duc jertfe de neînchipuit cu siguranță, vor contribui care, la schimbarea istoriei noastre. Dacă școala românească ar fi fost atât de decăzută, nu ar fi izbutit să dea eroi. Dacă socie­tatea românească ar fi fost bol­navă ea nu ar fi fost capabilă de sacrificii. Nu oricine știe și poate muri pe meleaguri străine. So­cietățile bolnave din Apus nu au știut să moară pentru înseși hotarele lor. Astăzi, neamul românesc este împărțit în două: unii luptă cu eroism în contra Răsăritului, în contra acelui Răsărit de unde ne poate veni oricând pieirea. Alții stăm acasă, ducând viață oarecum comodă, desigur , fără primejdiile de moarte pe care se înfruntă frații plecați peste Nistru, Nipru și Doneț. Și unii și alții trebue să luptăm, fiecare după cerințele momen­tului. Cei plecați sunt așa cum îi arată comunicatele pe care nu noi le stabilim. Ei sunt deschi­zători de țară nouă, de țară strămoșească. Iar noi cei de acasă trebue să avem un singur țel: realizarea armoniei sociale. O armonie creatoare de forță națională. Lupta noastră, a ce­lor care nu avem armele în mâini e pe tot atât de măreață și necesară ca și a celor de pe front, fiindcă avem de creat sau de păstrat temeliile întregii ac­tivități sociale. Vrem să ne cre­­iem un comerț, o industrie ro­mânească. Să ne întrebuințăm toate forțele noastre întru păs­trarea bogățiilor pe care le dă pământurile nației românești. Ridicând problema școlii, ea nu se poate afla decât în acea școală activă, națională, care du­ce tineretul nostru către idealu­rile înalte ale culturii nepieri­toare prin căile de pur naționa­lism. Naționalism care ne spune că suntem numai stăpâni pe tot ce dă glia strămoșească. Erois­mul românesc răspândit cu pri­sosință în Răsărit arată oricui voința națională a unui popor dornic de viață națională în ho­tare naționale. Barbu Theodorescu DIRECȚIA ( VLADIMIR DONESCU CONFUZIE CURENTA ION ION : Oamenii cred că ăsta cu 4 labe este câinele­­ îndatoriri fata de noi înșine V----) . (Desert de Ion Avestin) BUCUREȘTI. Str. CAROL 10 TELEFOANE: 3.69.98, 5.63.45 și 5.90.6. PUBLICI­TA­te­A LA ADMINISTRAȚIE înscris reg. Publ. per. Nr 1030^938 In numărul viilor VREMEA va comemora împlini­­ri># , /r ♦ a as *■« *«** 1 tiu Maior­eseu ■n­ ..............— moartea lui Constatări Îmbucurătoare Din darea de seamă a unei in­­stituții particulare de asistență, des­prindem constatarea că numărul persoanelor care se prezintă, soli­citând luminile științei medicale, este în creștere. Faptul dovedește, nu un spor de boli și de bolnavi, ci altceva , că oamenii de jos re­nunță la mijloace empirice și încep să aibă încredere în doftoricescul meșteșug, căruia până nu de mult îi nutreau o totală repuliune. Descântecul și buruiana care nu totdeauna era de leac, practici ne­­numărate de trib și de cavernă, în­locuiau la sate și în bârlogurile orașelor tot ce priceperea unui me­dic ar fi putut să aducă spre a preveni sau a tămădui un rău Primul sentiment care a trebuit înfrânt a fost acela al spaimei­­.’(•altminteri, există încă ac­el mijloc verbal pe care nu îl întrebuințează spre a doma, recalcitranța pruncilor: „Dacă nu taci, vine doctorul și-ți taie lim­ba !“ Omul vârstnic nu se temea firește, că ducându-se la doctor sau chemându-l la ei, acesta va proceda la retezarea limbei, dar nu e mai puțin adevărat că o fri­că absurdă îl făcea să evite medi­cul și spitalul. Al doilea sentiment era al neîn­crederii rezumată în cuvintele: „Ce pot să știe doctorii ? ‘ A treia luptă a trebuit să fie dusă împotriva concepției fataliste, grefată nu pe structura nației, pe ignoranța unei pături a ei, de­ci pă care dacă-i este dat omului să scape, înseamnă că are file , dacă nu apoi se vede că i-ar fost scris așa... Ani și ani în șir a fost dusă lupta împotriva unor superstiții și prejudecăți care, evident, nu pu­teau să fie suprimate pe cale de­ decret și constrângere. Când însă, așa cum se procedează dria un timp, acțiunea de combatere a descântecului babei și a nii miraculoase, a neștiinței buruie­și­ a concepției fataliste îmbracă for­ma convingătoare a îndemnu­lui urmat de faptă, când medicul, concepându-și meseria ca pe­ un apostolat, vine pe teren, când, la efortul Statului pentru ridicarea sănătății publice, se asociază cu în­­suflețire inițiativa par­­t­i­culară, per­deaua de întuneric este în cele din urmă străpunsă, îndărătnicia este înlăturată. Atunci, factorii călăuziți de gri­ja binelui obștesc au putința să facă, la încheerea unui bilanț con­sta­tarea îmbucurătoare că institu­țiile create pentru tămâduirea su­ferințelor trupului sunt cercetate de un număr tot mai mare de oa­meni din popor. Cu deosebire îm­bucurătoare e însă cealaltă con­statare, anume că oamenii încep să vină la doctor, la spital sau la dispensar, chiar înainte ca o­rucilă să-și întindă ghiarele de caracati­ță în organismul lor. Vin adică pătrunși de folosul prevenirii bo­lilor, ceea ce înseamnă că s-au ri­dicat la un nivel de ințelegere su­perioară a interesului propriu și a aceluia al sănătății obștei. Și tot în domeniul sănătății ob­ștești, merită a fi relevată și con­ferința, ce a avut loc de curând, pentru studierea problemei ocroti­rii copiilor. In cele două zile de discuții, pe lângă rostirea îndem­nului cald venit de sus, s’au pre­zentat și o serie de rapoarte ale specialiștilor noștri. S’au arătat ci­fre și s’au dat pe baza lor suges­tii din cele mai rodnice pentru o­­crotirea copiilor. Grija aceasta pentru continuita­­tea activă a poporului nostri în istorie este astăzi mai actuală ca oricând. Războiul pe care-l purtam a cerut jertfe omenești iar perspec­tivele de propășire pe care ni le deschide victoria vor cere din par­te-ne un popor numeros, sănătos și puternic. Constatările îmbucurătoare ce le-am semnalat arată că suntem pe drumul cel bun. c. tudor

Next