Vremea, iulie-decembrie 1942 (Anul 15, nr. 655-679)
1942-07-05 / nr. 655
Exemplarul lel IZ ABONAMENTE: MINI PENU INSTITUȚII 2000 LEI ANUAL II strâmnătate dublu Proprietar: Ziarul Vremea S.A.R. Ardealul creator Viața literară este dominată de un pronunțat spirit centralist. Un nume, o lucrare, o realizare artistică se consideră consacrată abia din clipa, când are paialaiaua unei edituri sau aureola unui vernisaj din Capitală. Tot ce nu respiră prin plămânii centrului, tot ce n’are ocazie să vadă lumea prin ochelarii setoși de senzații și trăire intensă din București, este sorocit, ca nefiind în nota vremii. E vorba de increstarea din ce în ce mai frecventă a activității literare de dincolo de hotare. Problema ce se cere desbătută este mult mai complexă, decât s’ar părea la prima vedere. Marii creatori ardeleni au fost ii nrihizați — lucrul acesta nu-i contestă nimeni — la loc de frunte, era logic să fie așa fiindcă opera lor este valabilă pentru însăși esența noastră,etnică și, în altă ordine de idei, ei erau promotorii cei mai autentici ai unității noastre naționale. Ardealul însă nu constă numai din piscuri, — ca să vorbim în mod figurat —, are regiuni cu culmi mai moderate, care se cer cunoscute tot atât de bine, fiindcă acestea fac parte din expresia vitalității românești de pe aceste meleaguri. Be oglindirea bianței de spiritualitate locală amiu este cu nimic minoră produselor supralicitate de la centru. Odată și odată trebue să intre în conștiința unanimității romănești că Ardealul spiritual, — cu scrisul său sobru și modest, provincial și cu toate atributele periferice ce le poartă, — este o forță creatoare, ce nu poate fi tratată cu indiferent. Imperativul vremurilor ce le străbatem cere o modificare structurală în promovarea elementelor creatoare din provincii. Nu li se poate cere acestora să se mute în Capitală. Prezența lor in provincie este dimpotrivă dictată de considerentul superior, că tocmai prin aceasta se scoate în relief capacitatea regiunii de a se manifesta pe plan sufletesc în condițiuni mai bune, decât națiunile conlocuitoare. Avem elemente creatoare, care se ofilesc în umbra unei nepăsări apatice. Scrisul lor nu străbate în publicistica de dincoalo de munți. Creațiile lor artistice nu au acces în saloanele de expoziție. Lucrările lor dramatice sunt refuzate de miopia comitetelor de lectură. Editurile se baricadează, când vorba de autori provinciali. Profitul lor material este mult mai bine asigurat prin fradurari ieftine și ușor plasabile. Intervenția statului nu mai poate deci întârzia. Răsfățarea spiritului centralist dominat în bună parte de „legături, intrigi, lucrături de culise” nu mai poate dăinui. Mijloacele de îndreptare sunt multiple și de la orientarea privirilor asupra creațiilor ardelene depinde isbândirea cauzei. Există la Sibiu un vechi așezământ, — „Asociația pentru literatura și cultura poporului român” — supranumită „Mica Academie”. Este timpul să i se dea acestei instituții un rol activ în procesul evolutiv al mișcării artistice. Avem edituri oficiale, saloane, teatre ale Statului, care toate ar putea să fie obligate să promoveze acele talente creatoare pe care le-ar recomanda această instituție, cunoscătoare bună a realităților ardelenești. Inițiativa poate porni bineînțeles și din cercurile neoficiale, care își dau seamă de imperativul problemt pentru stăvilirea inflației de luceri — indezirabile — credem simple măsuri fiscale ar fi suflete. Fiscalitatea ar fi în cazul a;a un agent de salubritate chinuitor, fără să mai menționăm că și corectiv ar promova indirectarea unor lucrări din provincie scate în anonimatul local, intru rațiune superioară de Stat,ere înscăunarea creației autentiardelene, la locul ce li se cuvine spiritualitatea neamului nostru. Alexandru Ceușianu Una dintre cele mai alese probleme ale vieții sociale românești, care s’a bucurat în trecut ca și in prezent de largi discuții, este și aceea a școlii. S’a spus, și pe drept cuvânt unui neam poate fi ca viitorul întrezării prin structura tineretului său. De aceea, mai toți oamenii de cultură cum și cei politici s’au ocupat îndeaproape de feluritele reforme prin care am izbuti să creem o școală mai bună, una ideală, asigurând astfel viitorul neamului nostru. Ceea ce caracterizează însă societatea românească din ultimul sfert de veac este nestabilitatea în concepții, în reformele statale, în orice acțiune oficială sau particulară. De aceea, în domeniul didactic am avut felurite reforme, fără continuitate între ele. Avem o societate neașezată, frământată în fel și chip de oamenii politici, de ideologii stranii, de nevoi economice. Aceeași nesiguranță a zilei de mâine a lovit și școala. Așa că, atunci când se discută învățământul românesc, trebue să subliniem că și această așezare e în prefacere ca oricare alte ramuri ale societății noastre. Școala nu este mai bună sau mai rea decât, să zicem, sistemul economic. După cum în finanțe au fost promovate felurite concepții, tot astfel și în școală. Cutare ministru a căutat să impună clasicismul, un altul a promovat realismul. S’a spus apoi că se face prea multă teorie, că tineretul învață prea mult, din care cauză se debilitează fizicește. De aici, concepția sportivă în școală, cerându-se: Mens sana in corpore sano, întrecerile sportive au creat o modă nouă, în tineretul nostru. Am venit apoi cu inflația în diferite domenii de activitate. Era firesc deci să facem inflație și în școală, școli puține. S’a spus că avem, de aceea s’au creat fel și fel de școli, numai cu profesori, altele unele numai cu elevi. Criza economică de mai târziu le-a ajuns însă destul de puternic. Atunci au strigat oamenii politici că sunt prea multe și a început întrecerea între miniștri , cine desființează mai multe. In această continuă nestabilitate sunt de vină profesorii sau elevii? Nu mă gândesc să iau apărarea profesorilor, dar în niciun domeniu de activitate nu vom afla oamenii mai legați de meseria lor și mai năpăstuiți de soartă ca în învățământ. Profesorul este cu adevărat un apostol. Sunt mii și mii de profesori, de învățători care nu cunosc o altă bucurie, altă mulțumire sufletească decât în școală. Școala este numai o celulă a societății românești. Clinul de stat, ca și un medic, nu poate discuta o singură problemă a societății pe care o conduce. El trebue să aibă privirea de ansamblu, tratând în același timp toate celulele organismului. Punctul de plecare se află aici. Reciprocitatea de sentimente, stabilitatea în concepții, realizarea unei armonii sociale, iată temelia unei vieți nouă. Acestea vin, desigur, și dintr’o îndelungată discuție care, firește va provoca la suprafață destule nemulțumiri. Oamenii ușuratici, acei grăbiți în judecată, au privit lucrurile superficial, luând spuma fierberii de la suprafață drept drojdia care se așează pe îndelete la fund. Câți nu au crezut că societatea românească e bolnavă incurabil? Colecțiile de ziare stau mărturie în această privință. A venit însă un moment critic, în istoria neamului românesc. Năvala primejdiilor s’a năpustit asupra hotarelor de țară, sfârtecându-le. A fost un ceas de înăcrire sufletească. Apoi, nu mult pe aceea, organismul a reacționat cum nu se putea mai bine. Mulțimea actelor de eroism aduse anonim de tineretul nostru trebue să ne ne dea de gândit. Departe noi, acolo, hăt, în Crimeea, de la Doneț, la Harcov ca și la Sevastopol, frații și rudele noastre aduc jertfe de neînchipuit cu siguranță, vor contribui care, la schimbarea istoriei noastre. Dacă școala românească ar fi fost atât de decăzută, nu ar fi izbutit să dea eroi. Dacă societatea românească ar fi fost bolnavă ea nu ar fi fost capabilă de sacrificii. Nu oricine știe și poate muri pe meleaguri străine. Societățile bolnave din Apus nu au știut să moară pentru înseși hotarele lor. Astăzi, neamul românesc este împărțit în două: unii luptă cu eroism în contra Răsăritului, în contra acelui Răsărit de unde ne poate veni oricând pieirea. Alții stăm acasă, ducând viață oarecum comodă, desigur , fără primejdiile de moarte pe care se înfruntă frații plecați peste Nistru, Nipru și Doneț. Și unii și alții trebue să luptăm, fiecare după cerințele momentului. Cei plecați sunt așa cum îi arată comunicatele pe care nu noi le stabilim. Ei sunt deschizători de țară nouă, de țară strămoșească. Iar noi cei de acasă trebue să avem un singur țel: realizarea armoniei sociale. O armonie creatoare de forță națională. Lupta noastră, a celor care nu avem armele în mâini e pe tot atât de măreață și necesară ca și a celor de pe front, fiindcă avem de creat sau de păstrat temeliile întregii activități sociale. Vrem să ne creiem un comerț, o industrie românească. Să ne întrebuințăm toate forțele noastre întru păstrarea bogățiilor pe care le dă pământurile nației românești. Ridicând problema școlii, ea nu se poate afla decât în acea școală activă, națională, care duce tineretul nostru către idealurile înalte ale culturii nepieritoare prin căile de pur naționalism. Naționalism care ne spune că suntem numai stăpâni pe tot ce dă glia strămoșească. Eroismul românesc răspândit cu prisosință în Răsărit arată oricui voința națională a unui popor dornic de viață națională în hotare naționale. Barbu Theodorescu DIRECȚIA ( VLADIMIR DONESCU CONFUZIE CURENTA ION ION : Oamenii cred că ăsta cu 4 labe este câinele îndatoriri fata de noi înșine V----) . (Desert de Ion Avestin) BUCUREȘTI. Str. CAROL 10 TELEFOANE: 3.69.98, 5.63.45 și 5.90.6. PUBLICITAteA LA ADMINISTRAȚIE înscris reg. Publ. per. Nr 1030^938 In numărul viilor VREMEA va comemora împliniri># , /r ♦ a as *■« *«** 1 tiu Maioreseu ■n ..............— moartea lui Constatări Îmbucurătoare Din darea de seamă a unei instituții particulare de asistență, desprindem constatarea că numărul persoanelor care se prezintă, solicitând luminile științei medicale, este în creștere. Faptul dovedește, nu un spor de boli și de bolnavi, ci altceva , că oamenii de jos renunță la mijloace empirice și încep să aibă încredere în doftoricescul meșteșug, căruia până nu de mult îi nutreau o totală repuliune. Descântecul și buruiana care nu totdeauna era de leac, practici nenumărate de trib și de cavernă, înlocuiau la sate și în bârlogurile orașelor tot ce priceperea unui medic ar fi putut să aducă spre a preveni sau a tămădui un rău Primul sentiment care a trebuit înfrânt a fost acela al spaimei.’(•altminteri, există încă acel mijloc verbal pe care nu îl întrebuințează spre a doma, recalcitranța pruncilor: „Dacă nu taci, vine doctorul și-ți taie limba !“ Omul vârstnic nu se temea firește, că ducându-se la doctor sau chemându-l la ei, acesta va proceda la retezarea limbei, dar nu e mai puțin adevărat că o frică absurdă îl făcea să evite medicul și spitalul. Al doilea sentiment era al neîncrederii rezumată în cuvintele: „Ce pot să știe doctorii ? ‘ A treia luptă a trebuit să fie dusă împotriva concepției fataliste, grefată nu pe structura nației, pe ignoranța unei pături a ei, deci pă care dacă-i este dat omului să scape, înseamnă că are file , dacă nu apoi se vede că i-ar fost scris așa... Ani și ani în șir a fost dusă lupta împotriva unor superstiții și prejudecăți care, evident, nu puteau să fie suprimate pe cale de decret și constrângere. Când însă, așa cum se procedează dria un timp, acțiunea de combatere a descântecului babei și a nii miraculoase, a neștiinței buruieși a concepției fataliste îmbracă forma convingătoare a îndemnului urmat de faptă, când medicul, concepându-și meseria ca pe un apostolat, vine pe teren, când, la efortul Statului pentru ridicarea sănătății publice, se asociază cu însuflețire inițiativa particulară, perdeaua de întuneric este în cele din urmă străpunsă, îndărătnicia este înlăturată. Atunci, factorii călăuziți de grija binelui obștesc au putința să facă, la încheerea unui bilanț constatarea îmbucurătoare că instituțiile create pentru tămâduirea suferințelor trupului sunt cercetate de un număr tot mai mare de oameni din popor. Cu deosebire îmbucurătoare e însă cealaltă constatare, anume că oamenii încep să vină la doctor, la spital sau la dispensar, chiar înainte ca orucilă să-și întindă ghiarele de caracatiță în organismul lor. Vin adică pătrunși de folosul prevenirii bolilor, ceea ce înseamnă că s-au ridicat la un nivel de ințelegere superioară a interesului propriu și a aceluia al sănătății obștei. Și tot în domeniul sănătății obștești, merită a fi relevată și conferința, ce a avut loc de curând, pentru studierea problemei ocrotirii copiilor. In cele două zile de discuții, pe lângă rostirea îndemnului cald venit de sus, s’au prezentat și o serie de rapoarte ale specialiștilor noștri. S’au arătat cifre și s’au dat pe baza lor sugestii din cele mai rodnice pentru ocrotirea copiilor. Grija aceasta pentru continuitatea activă a poporului nostri în istorie este astăzi mai actuală ca oricând. Războiul pe care-l purtam a cerut jertfe omenești iar perspectivele de propășire pe care ni le deschide victoria vor cere din parte-ne un popor numeros, sănătos și puternic. Constatările îmbucurătoare ce le-am semnalat arată că suntem pe drumul cel bun. c. tudor