Ziarul Călătoriilor, 1910 (Anul 11, nr. 661-712)

1910-01-06 / nr. 661

4043 VARUL CĂLĂTORIILOR - - ..................................... ■ ■ nează capul, iar o aureolă de castitate feciorelnică. Ambele surori sunt ne­măritate încă, şi — conform unei tradiţii aborigene — vor rămâne probabil nemăritate, până la împlinirea anului al 24-lea. Preten­­denţ­i nu lipsesc... .u­ 31 — Observaţiile şi clişeuril­e acestui călător au apărut acum cât­va timp, intr’un frumos volum, din care,spre mulţumi­rea cititorilor noştri, reproducem două dintre cele mai tipice, cari reprezintă chipurile a două domnişoare creole, fii­cele unui cultivator de cafea,— foarte bogat. Cea mai mare, Razafinedrafar, în vârstă de douâ­zeci­ şi unu de ani,—după cum se poate vedea din ilustraţia primă, are nişte trăsături clasice. Un păr bogat şi creţ, ce-i cade în valuri pe spate, şi braţu-i plin, de-o rotunzime ideală, în­doit în triunghi,—profilul distins şi ex­presiv,—toată înfăţişarea ei, îţi dă im­presia unei frumuseţi ideale. A doua, în vii stă numai de şai­spre­­zece ani, numită Ranza, e îmbrăcată în portul obicinuit —de toate zilele. Figu­ra-i, mai puţin expresivă, trădează totuşi un suflet plin de bunătate şi de simţire ,domoală, şi cârlionţi! cari îl încunu­Aventuriera se aplecă deasupra corp­­­ul neînsufleţit, apoi întorcându-se neli­niştită spre guvernator: — E moartă ? — Nu încă, răspunse metisul cu ne­păsare. — Aşa­dar voeştî s’o ucizi, don Luiz ? Nu ştiu­ pentru ce copila astă îmi inspiră o milă adâncă. — n’ai putea s’o erți ?­­■Moartea el îți este oare numai decât trebuincioasă ? Nu cred ca fata asta atât de delicată­ să poată fi o dușmană de temut... Ce câștigi prin moartea ei ? — O sută de milioane,—răspunse gu­vernatorul scurt. Tifra aceasta păru că face oare care impresie asupra femeei. Tăcu un moment, cugetă, apoi în­trebă : — Explică-mi te rog ce se petrece ; eu nu înțeleg nimic d­e toate misterele acestea. Daca ai nevoe de ajutorul meu, ar trebui să ști­i cel puțin în ce scop lu­crezi. Cine este fata aceasta ? — Numele ei este Gracie da Holsarte, răspunse metisul. Oare numele acesta are vre­o impor­tanță pentru d-ta ? — Mi se pare că l’am mai auzit când­va... A! îmi aduc aminte. Acum câți­va ani m’ai pus să fac cerc târî pentru descoperirea unul otre care Ra­­mon Holsarte. Este tatăl acestei fete? — Vad draga mea, că ai o memorie bună. Şi pentru că mi-ai fost în­tot­­deauna atât de credincioasă nu-ţi voi mai ascunde nimic. Mă aflu acum în pragul victoriei, pe care vom împărtăşi-o îm­preună ! — Vorbeşte. — Dacă e aşa, ia­to, căci îţi voi spune o poveste lungă. — Dar fata aceasta şi-a pierdut cu to­tul cunoştinţa ? eşti sigur că nu ne va putea auzi? — Narcoticul pe care i l’am dat a cufundat-o într’un somn de moarte, așa în­cât putem vorbi fără nici o teamă. — Dar dacă s’ar deștepta ? — Nu se va deștepta de cât atunci când voi vrea eu; cred însă că ar fi mai bine pentru dînsa să o lăsăm că doarmă mereu. Dar timpul trece repede; în curînd va trebui să ne punem pe lu­cru. Dacă voeștî să-mi afli secretul, as­­cultâ-mă. — Vorbește. — Iată, începu guvernatorul. Să mă asculți cu cea mai mare aten­ţie. Iau po­vestea de la începutul ei. Don Tiburcio vorbi multă vreme cu voce înceată. Ce plan infernal urziră dînşii în lini­ştea nopţei, în faţa carpului neînsu­fleţit al Gracie dei Holsarte ? E destul să ascultăm convorbirea care avu loc între ei, mai târziu, ca să ne dăm seama pînă unde mergeau în întu­neric gândurile lui don Tiburcio. — Da, aşa este, spunea complicea sa senora Martinez, răspunzând­ui ei între­bări a amantului ei. «De afară nimeni nu mă putea vedea; în schimb eu vedeam tot ce se petre­cea în jurul meu. Puștile și săbiile se în­­teiau în umbră. Auziam pașii greoi al cailor. — Și după aceia aţi ajuns în pădure? — Da, în pădure. S’a făcut un întu­neric complet. Cavalerii s’afi îns rat de a lungul drumului și n’am mai văzut nimica. Totul era tăcut în j­urul nostru. — De o dată aţi fost atacaţi. — Aşteaptă, nu încă... Din timp în timp aprindeam o mică lampă de buzu­nar și priviam ceasul. După aceia rămî­­neam în ascultare. Pe la orele unu după miezul nopţii m’am gândit că sosise mo­mentul. Caii mergeam foarte încet şi poticneau la fie-­are pas. Roatele se în­­curcau în eibari, şi de multe ori cava­lerii trebuiau să se oprească pentru a le descurca. La fie-care sfert de oră, Her­man se apropie de trăi ură, bătea în geam şi mă întreba dacă mă simțiam bine. — Ar fi trebuit să prevăd zelul căpi­tanului și să­­ opresc de a-ți vorbi. — Dar zelul său n’a împiedicat de loc afacerea. Intr’un rând, după ce se în­depărtase de trăsură, am crezut că sosise momentul să-l crez. Avusesem grijă mai înainte să spun căpitanului că mă sim­țeam foarte obosită şi că voiam să dorm. — Ai avut o idee foarte nimerită. — La urma urmei nu minţeam de­cât pe jumătate, căci eram într’adevăr zdrobită. — Atunci ? — Atunci am început prin a-mi des­face vălul şi a-1 rupe în bucăți. După aceia mi-am scos pumnalul şi... iată ! îşi rid­că mânica hainei şi îşi desco­peri braţul acoperit de numeroase răni. Guvernatorul privi nepăsător, apoi cu răceală întrebă : VAMPIRUL — Ui mare — H j* j: « adevârnlă iiina/.onă. Visătoarea It an/a

Next