Ziarul Călătoriilor, 1910 (Anul 11, nr. 661-712)
1910-01-06 / nr. 661
4043 VARUL CĂLĂTORIILOR - - ..................................... ■ ■ nează capul, iar o aureolă de castitate feciorelnică. Ambele surori sunt nemăritate încă, şi — conform unei tradiţii aborigene — vor rămâne probabil nemăritate, până la împlinirea anului al 24-lea. Pretendenţi nu lipsesc... .u 31 — Observaţiile şi clişeurile acestui călător au apărut acum câtva timp, intr’un frumos volum, din care,spre mulţumirea cititorilor noştri, reproducem două dintre cele mai tipice, cari reprezintă chipurile a două domnişoare creole, fiicele unui cultivator de cafea,— foarte bogat. Cea mai mare, Razafinedrafar, în vârstă de douâzeci şi unu de ani,—după cum se poate vedea din ilustraţia primă, are nişte trăsături clasice. Un păr bogat şi creţ, ce-i cade în valuri pe spate, şi braţu-i plin, de-o rotunzime ideală, îndoit în triunghi,—profilul distins şi expresiv,—toată înfăţişarea ei, îţi dă impresia unei frumuseţi ideale. A doua, în vii stă numai de şaisprezece ani, numită Ranza, e îmbrăcată în portul obicinuit —de toate zilele. Figura-i, mai puţin expresivă, trădează totuşi un suflet plin de bunătate şi de simţire ,domoală, şi cârlionţi! cari îl încunuAventuriera se aplecă deasupra corpul neînsufleţit, apoi întorcându-se neliniştită spre guvernator: — E moartă ? — Nu încă, răspunse metisul cu nepăsare. — Aşadar voeştî s’o ucizi, don Luiz ? Nu ştiu pentru ce copila astă îmi inspiră o milă adâncă. — n’ai putea s’o erți ?■Moartea el îți este oare numai decât trebuincioasă ? Nu cred ca fata asta atât de delicată să poată fi o dușmană de temut... Ce câștigi prin moartea ei ? — O sută de milioane,—răspunse guvernatorul scurt. Tifra aceasta păru că face oare care impresie asupra femeei. Tăcu un moment, cugetă, apoi întrebă : — Explică-mi te rog ce se petrece ; eu nu înțeleg nimic de toate misterele acestea. Daca ai nevoe de ajutorul meu, ar trebui să știi cel puțin în ce scop lucrezi. Cine este fata aceasta ? — Numele ei este Gracie da Holsarte, răspunse metisul. Oare numele acesta are vreo importanță pentru d-ta ? — Mi se pare că l’am mai auzit cândva... A! îmi aduc aminte. Acum câțiva ani m’ai pus să fac cerc târî pentru descoperirea unul otre care Ramon Holsarte. Este tatăl acestei fete? — Vad draga mea, că ai o memorie bună. Şi pentru că mi-ai fost întotdeauna atât de credincioasă nu-ţi voi mai ascunde nimic. Mă aflu acum în pragul victoriei, pe care vom împărtăşi-o împreună ! — Vorbeşte. — Dacă e aşa, iato, căci îţi voi spune o poveste lungă. — Dar fata aceasta şi-a pierdut cu totul cunoştinţa ? eşti sigur că nu ne va putea auzi? — Narcoticul pe care i l’am dat a cufundat-o într’un somn de moarte, așa încât putem vorbi fără nici o teamă. — Dar dacă s’ar deștepta ? — Nu se va deștepta de cât atunci când voi vrea eu; cred însă că ar fi mai bine pentru dînsa să o lăsăm că doarmă mereu. Dar timpul trece repede; în curînd va trebui să ne punem pe lucru. Dacă voeștî să-mi afli secretul, ascultâ-mă. — Vorbește. — Iată, începu guvernatorul. Să mă asculți cu cea mai mare atenţie. Iau povestea de la începutul ei. Don Tiburcio vorbi multă vreme cu voce înceată. Ce plan infernal urziră dînşii în liniştea nopţei, în faţa carpului neînsufleţit al Gracie dei Holsarte ? E destul să ascultăm convorbirea care avu loc între ei, mai târziu, ca să ne dăm seama pînă unde mergeau în întuneric gândurile lui don Tiburcio. — Da, aşa este, spunea complicea sa senora Martinez, răspunzândui ei întrebări a amantului ei. «De afară nimeni nu mă putea vedea; în schimb eu vedeam tot ce se petrecea în jurul meu. Puștile și săbiile se înteiau în umbră. Auziam pașii greoi al cailor. — Și după aceia aţi ajuns în pădure? — Da, în pădure. S’a făcut un întuneric complet. Cavalerii s’afi îns rat de a lungul drumului și n’am mai văzut nimica. Totul era tăcut în jurul nostru. — De o dată aţi fost atacaţi. — Aşteaptă, nu încă... Din timp în timp aprindeam o mică lampă de buzunar și priviam ceasul. După aceia rămîneam în ascultare. Pe la orele unu după miezul nopţii m’am gândit că sosise momentul. Caii mergeam foarte încet şi poticneau la fie-are pas. Roatele se încurcau în eibari, şi de multe ori cavalerii trebuiau să se oprească pentru a le descurca. La fie-care sfert de oră, Herman se apropie de trăi ură, bătea în geam şi mă întreba dacă mă simțiam bine. — Ar fi trebuit să prevăd zelul căpitanului și să opresc de a-ți vorbi. — Dar zelul său n’a împiedicat de loc afacerea. Intr’un rând, după ce se îndepărtase de trăsură, am crezut că sosise momentul să-l crez. Avusesem grijă mai înainte să spun căpitanului că mă simțeam foarte obosită şi că voiam să dorm. — Ai avut o idee foarte nimerită. — La urma urmei nu minţeam decât pe jumătate, căci eram într’adevăr zdrobită. — Atunci ? — Atunci am început prin a-mi desface vălul şi a-1 rupe în bucăți. După aceia mi-am scos pumnalul şi... iată ! îşi ridcă mânica hainei şi îşi descoperi braţul acoperit de numeroase răni. Guvernatorul privi nepăsător, apoi cu răceală întrebă : VAMPIRUL — Ui mare — H j* j: « adevârnlă iiina/.onă. Visătoarea It an/a