Ziarul Ştiintelor Populare şi al Călătoriilor, noiembrie 1913 – decembrie 1914 (Anul 14, nr. 1-60)
1914-10-14 / nr. 49
ZIARUL ŞTIINŢELOR POPULARE ŞI AL CĂLĂTORIILOR 771 In ceea ce priveşte cuptorul, inspirat după cuptorul Atcherson cu electrozi orizontali întrebinţaţi pentru prepararea carburei de siliciu, se compunea dintr’un plan dreptunghiular din material refractar, umplut pe trei sferturi cu var nestins pisat bine, îndesat, formând astfel un strat protector şi isolator. In interior pătrundeau 2 electrozi cilindrici de 165 mm, în diametru cu un mecanism pus în mişcare cu mâna şi putea să se depărteze sau să se apropie. Accesoriile obişnuite: plăci, reostaţi, aparate de măsură etc. complecta instalaţie. In volumul : Fabricaţia sintetică a diamantului am arătat descrierea mai complectă a acestor experienţe ale căror amănunte depăşeşte cadrul acestui articol. După 10 operaţiuni zadarnice, cel dintâi rezultat îl obţinem la 13 Aprilie 1908. Din acea zi, cuptorul funcţiona regulat timp de 6 ore cu 080 amperi sub 32 volţi, după ce cantitatea de carbură în fuziune lichidă fusese descompusă prin electroliză. Avuse dovada palpabilă, expunând a doua zi massa formată prin carbură răcită. In partea pozitivă, carbura părea după privirea culoarei, spărturii şi lărgimea cristalizării sale că a devenit mai bogată ca la introducerea sa în cuptor. Partea negativă, din contră, nu arăta nici cea mai mică asemănare de înfăţişările sau proprietăţile carburei de calciu. Aceasta era un fel de sgură neagră, uşoară fărămicioasă, cu feţele strălucitoare, pe alocurea pe măsură ce se depărta de cupor lua încetul cu încetul o consistenţă sticloasă şi o culoare de un albastru închis. Piatra era străpunsă de găuri întocmai ca un burete. Această sgură îşi pierduse cu totul acţiunea asupra apei, într’un cuvânt, aceasta nu mai era carbură de calciu. întreagă această parte, astfel descompusă din grămada de carbură, fu separată şi supusă la o examinare metodică. După ce am sfărâmat-o şi am uscat-o, obţinui un praf cenuşiu în mijlocul căruia avusem o mare mulţumire sufletească, să văd scânteind mici cristale. Dintr'o simplă alegere cu mâna putui isola vre-o 40 din aceste cristale, ce variau între 1 mm. şi 1/2 mm. şi o mare cantitate de cristale mai mici. Puse la microscop şi mărite de 20 de ori în diametru aceste cristale arătau o mare asemănarecu diamantul brut. Unele din acestea aveau feţe şi dinii curbe, caracteristice diamantului şi sub întâlnirile diferite ale flăcării luminoase îndreptate asupra lor, da prilej la raze minunate vrednice de luat în seamă. De o duritate fără margini sgârâiau cu uşurinţă sticla şi oţelul. Aruncate în iodură de metilen, ele arătau o densitate apropiată de 3,5 scufundându-se cu încetul în fundul eprubetii pe când nici unul din cristalele transparente, cunoscute, exceptând diamantul nu se afundă în acest lichid greu. In urma analizelor oficiale, s'a avut convngerea din acel moment că sa’ făcut sinteza diamantului. O nouă experienţă făcută a doua zi în aceleaşi condiţiunî şi care dură 6V2 ore întări pe precedenta şi dete rezultate analoage. încurajat de aceste rezultate făcui o serie de experienţe căutând ca acestea să le perfecţioneze prin modificări, mai ales prelungind duritatea. Fiind vorba de cristalizare, eram sigur că cristelele se măresc în raport cu durata timpului. Am avut şi această confirmare. La 20 şi 24 Aprilie 1908 operaţiunea fu continuată în timp de 9 ore şi căpătai pietre de o mărime mult superioară celor de până acum. Executat în urmă experienţe de 11 şi 12 ore, toate însă cu un regim mijlociu de 800 amperi sub 28/30 volţi, obţinând cristale din ce în ce mai mari. Din nefericire, sectorul nu voi să dea curentul şi în timpul nopţii, ceea ce împiedică operaţiunile dincolo de 12 ceasuri consecutive. De la 13 Aprilie la 5 Iunie se făcu iar o serie de 17 experienţe din care 13 reuşiră perfect, afară de 4. Se constată o proporţiune între mărimea şi durata operaţiunior produse de mine. In experienţele cu o durată de 6 ore cele mai mari cristale erau de 11/2 mm.; cele cu o durată de 9 ceasuri atingeau doi mm. apoi 2,5 mm. în 11 ore şi 2,7 mm. în 12 ore. In condiţiunile în care operasem, mărirea unui cristal părea că se face cu iuţeala lineară de două zecimi de milimetru pe ceas. Nu e o absurditate să credem că obţinerea diamantelor de sinteză e azi posibilă şi chiar uşoară. Nu e decât o chestie de durată, care nu atârnă în realitate decât de câteva ceasuri şi nu o chestie de putere după câte s-ar crede. Cristalele artificial preparate sunt din diamant curat, transparent şi cu totul la fel cu cele naturale. Ele se lucrează, se despică, se fac şi se lustruesc întocmai ca şi cele naturale şi nimeni până acum nu poate face o deosebire între ele. Doi profesori învăţaţi, membri ai institutului, au binevoit să le facă analiza şi să le determine natura lor din punct de vedere fizic şi chimic. Au recunoscut şi declarat pe de o parte că duritatea, densitatea, refrigerenţa şi diedra de cristalizare nu putea să aparţină decât diamantului şi pe de altă parte că, arderea lor în oxigen dădea naştere unei cantităţi exacte de acid carbonic, tocmai ceea ce caracterizează carbonul curat. Nu mai poate exista, deci, nici cea mai mică îndoială asupra felului acestor cristale, cari sunt din carbon cristalizat, transparent, adică din diamant adevărat. Cu noua metodă de sinteză cât se poate de simplă se poate deci prepara diamantul în mare cantitate şi cu preţuri neînchipuit de eftine. Se va spune atunci, iată industria diamantului aşa de bogată, de veche şi de prosperă ajunsă în scurt timp la ruină. Sunt milioane şi miliarde strânse şi al căror total ceşte zilnic prin munca neîncetată a unui popor de lucrători cari ar trebui să dispară. E dezastru, catastrofă sfârşitul pământului ! Liniştiţi-vă , evoluţia dacă va fi această evoluţie nu se va face decât cu încetul pe nesimţite şi după ani îndelungaţi. Au trecut mai mult de 60 de ani de când Fenny făcu sinteza rubinului şi în fiecare an se văd eşind la lumină noul laboratoare consacrate preparatei sale. Valoarea şi plăcerea rubinului natural a scăzut din această cauză? Tot astfel se poate spune de smaragd şi de toate varietăţile de aluminiu pe care industria le produce în abundenţă în zilele noastre. Sinteza mea electrolitică nu e însă o ameninţare pentru giuvaergie. Ceva mai mult poate să fie considerată ca un ajutător viitor al industriei şi numai pentru acest motiv am cercetat-o astăzi. Trad. de Const. Orezeanu-Craiova Vederi din Constantinopole Insula Prinkipe fotografiată din vârful ei. Photo, I. Rosetti Bălănescu Clopotele In timpurile vechi erau utilizate în Egipt, la evrei, greci şi romani. Chinezii, cari revendică toate invenţiunile antichităţeî, pretind că aveau clopote şi prin 2,265 a. H. Numărul clopotelor prin acei ani defuncţi, ajungea la douăsprezece, şi seria sunetului lor se compunea din cinci sunete ale muzicei. Insă după cea mai temeinică părere, se susţine, că întâi Sf. Pavel, episcopul Milanezilor, introduse în biserici clopotele prin anul 400 . H. înlocuind prin ele acele ,,scânduri sacre“ sau „toace“ întrebuinţate până la acea epocă, pentru a chema credincioşii la rugăciune, dar şi presupunerea aceasta, că Sf. Pavel ar fi inventatorul, nu pare nici ea atât de sigură.