Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1921 (Anul 2, nr. 6)
1921-01-02 / nr. 6
SERIA II.ANUL II.No. 650 Bani Exemplarul în toată tara rn Mnamm, AL. V. BELDIMAN 1888—1887 FONDATORI: CONST. MILLE 1897-1920 Prim-rechactor: EMIL D. FAGURE Dumici 2 Ianuarie 1921 Literar — și Artistic CRITICA Se petrece în lumea intelectuala un lucrui foarte ciudat. Publicul cititor rămâne indiferent fată de opera literară a cuiva, cu toate că critica e aproape unanima în a o proclama cea mai de seamă lucrare apărută, la noi, în ultimii ani. Ziarele și revistele se întrec în laude. Autorul e tămâiat cum n'au fost de multă, vreme tamâiați cei mai iluștri reprezentanți ai scribului românesc, iar voluminoasa sa lucrare este pusă alături nu numai de cele mai bune lucrări românești de acelaș gen. Dar chiar de cele mai strălucite roade ale inspirații străine, totuși cititorii păstrează fața de ea o cuvenită rezervă, poate, tocmai din pricina acestui neînțeles entuziasm. Iastă prin urmare, că sa pune din nou problema dacă critica ajută sau strică producțiunilor literare. , Nu mă gândesc să fac procesul criticii și al criticilor. Ramân însă la o părere, pe care fem exprimat-o, de mult, că dacă critica poate accentua un succes, în nici un caz nu poate ajuta și nu poate consacra împotriva convingerii spectatorilor cam a cititorilor, o piesă de teatru, un volum de poezii sau un roman. Simt mulți cari socot, că critica nu poate fi folositoare în nici un chip. Ei aduc ca argument faptul, că în vechime nici nu exista critică. Eneida n’a fost impusă prin ajutorul criticei, care nu exista, ci s’a impus lingură prin valoarea ei. Nici dușmanii, nici prietenii lui Virgil n’au putut dărâma sau ridica mai mult decât îi era îngăduit, nemuritoarea poemă. Și totuși a străbătut granițele timpului fără ajutorul criticei. Odată, pe vremuri, atunci când omenirea era obișnuită,cu apariția geniilor, critica se mulțumea să fie o explicare a operei de artă. Pe marginea paginilor, adăuga și ea, ceea ce era nevoit, pentru ca lumea să înțeleagă mai bine cugetarea poetului. Astăzi critica s-a redus la o simplă materie informativă, în care criticul strecoară o părere a lui, cu scopul de a o impune maselor. Lucrurile au ajuns atât de departe, încât cei mai mulți cititori nu mai citesc sau privesc opera de artă, ci se mulțumesc să-și facă o idee despre dânsa, citind ce s-a scris despre ea. Iată un prim neajuns. Lucru curios. Critica a înflorit totdeauna în mijlocul secetei literare și artistice. Atunci când artistul încetează să creeze vine criticul să desgroape morții și în neputința de a se ocupa de prezent, frunzărește trecutul, fără să folosească acelui trecut. „Criticul, spunea Sainte- Beuve, este secretarul publicului“. Ii înlesnește prin urmare , înțelegerea operei de artă. In cazul acesta, el trebue să fie sincer și obiectiv. îndată ce trece marginele îngăduite, publicul nu-1 mai crede și se întâmplă ce s’a întâmplat acuma, cu autorul nostru, despre care vorbeam la început. La noi, mai mult ca în altă parte, cititorul a perdut încrederea în critic. Exagerările într’un fel sau într’altul, îl supără și supărarea îl face să nu mai citească nici chiar lucrarea pe care criticul s’a ocupat. 1 Critica noastră e ciudată. Criteriul de judecată al ei, se bizue pe simpatiile personale ale criticului față de autor. Corindele își aru poeții lor și prozatorii lor, în jurul cărora se învârtește criticul oficial. Oficialitatea lui consistă în a găsi, că o bțin ceea ce ese din cenaclul lui și rău ceea ce vine din altă parte. Criticii noștri se împart în diferite categorii. Aceia care lansează un talent pentru a împărți cu el o parte din glorie , aceia, care din pricina asta contestă talentul acestuia pentru a nu îngădui altor critici această parte de glorie și în sfârșit criticii, ultima expresie a literatului ratat, care în răzbunarea lor se simt împinși să conteste talentul oricui. Din aceste lupte, nu păgubește decât scriitorul, care ca tot artistul „iritabile genus , varum‘ ‘ intră ” în luptă, susținând, pe cei cari îl susțin. Critica de pa vremuri a făcut scoală. Există și azi unii critici, care umblă pe drumul bătătorit de înaintași. In dorința lor de a-și vedeta numele luminat de gloria celui pe care îl „lansează“ face un rău serviciu scriitorului. Acesta are nevoe de pararea cititorului, la care se adresează, iar cititorul e scârbit de laudele pe care le aude înainte de a-i face cunoștință. Bacă am reveni la acea,, explicare a operei literare“ din trecut, am fi cu toții în câștig. Henri Becque, spunea: „La critique, eile ne sert a rient“ Nu e adevărat, cle sert, a quelque chose! Ea servește pentru a sublinia calitățile și cusururile sciitorului și e folositoare, atâta vreme cât se abține de la comparații și de la catalogări. Adică, atâta vreme cât rămâne o explicare a operei de care se ocupă. Trebue să înțeleagă că exagerările, în bine,.nu fac un set,viciu literatura rele, precum exagerările în rău nu dărâmă opera de artă, când ea conține elementele eterne pentru menținerea ei. Vântul oricât de puternic ar fi, nu poate smulge stejarul care își are rădăcinile bine înfipte în pământ. Criticul care atacă cu vehemență și fără convingere, se aseamănă cu trântorii, care mănâncă mierea din stup, dar sfârșesc prin a fi uciși și mierea tot rămâne. Emile Fagnet, prin mâna căruia a trecut toată literatura franceză contemporană, se simțea nenorocit știind că articolul lui ar putea influența insuccesul unei opere și lua câștigul unui autor. Ai dreptul să discuți ideile, spunea el, dar n’ai dreptul să împedici vânzarea. Trebue să ști să seri în junii subiectului ales de cel pe care îl cercetezi. Să spui că nu convii la anumite lucruri, dar n’ai dreptul să ucizi literatul cum l’a ucis Jules Lemaitre pe Georges Clnet. Acelaș lucru îl faci lăudându-1. Exagerările nu se potrivesc cu realitatea. După ce ți-a citit laudele tale, criticule, cititorul e deziluzionat citind opera criticată. Vreau să termin cu încă un citat, deși se pare că am abuzat de ele. N sau din „Dicționarul filosofic“ al lui Voltaire. Un excelent critic, ar fi artistul cu o cultură desăvârșită, înzestrat cu mult gust, lipsit de invidie și de prejudecăți“. A. de Hebt C. Dobrogeanu-Gherea Portretul I. C. Dobrogeanu-Gherea, pe care l’a desemnat d. Maur, ni se pare atât de bine caracterizat, încât i s’ar fi cuvenit în tot cazul un loc în publicațiunea noastră. Dar există pentru aceasta și o altă rațiune. Tradiția „Adeărului literar“ e intim legată de concepția socială, filosofică și literară a lui Ghereg și de întreaga lui eperă. Pentru răspândirea și apărarea acestora, a dus „Adevărul literar“ cele mai înverșunate și mai răsunătoare lupte, cărora le-a datorit succesul său. Pe calea lor, ne găsim încă și astăzi, când anii, cu experiența și progresele realizate într’înșii, ne-au determinat la o revizuire a ideilor ’noastre de atnnci, la o destilare a lor și ne-am permis să alegem dintr’ânsele ce este durabil de ce era trecător. De altfel Gherea este astăzi mai de actualitate ca oricând. Priceperea stărei, de lucruri de azi, găsirea soluțiunei pentru a scăpa dintr’ănsa, posibilitatea de a abate mulțimea setoasă de ideal de la cele mai grave rătăciri, îndrumarea literaturei lâncezânde pe căile cari deschizându-i noui orizonturi, să-i îngăduie o nouă ascensiune. C Cu toate, toate acestea nu pot fi atinse decât printr’o reînviere a metodei lui Gherea, după ce va fi fost curățată de balastul dovedit inutil, printr’o cercetare critică. Este, pentru un nou îndrumător, o nouă operă de clădit pe opera lui Gherea. Această din urmă operă va fi pusă, sperăm că în curând, la dispoziția publicului care n’o cunoaște, de către editura „Vieței românești“ care și-a asigurat dreptul de reimprimare a vechilor lucrări și de imprimare a operelor postume ale răspânditorului concepției materialiste a istoriei în România. Multă îngrijire și multă pietate reclamă editarea acestor scrieri. „Crucele“ de exemplu, Gherea a hezitat foarte mult să le retipărească, pentru că, , după cum mi-a spus, nu credea că o poate face, fără a se revedea și preface. Dacă lui Gherea i-ar fi fost dat să aducă la îndeplinire această lucrare, „Criticile“ sale ar fi devenit o operă nouă și poate punctul de pornire al unei noui lupte, deci mișcări. Nu i-a fost dat aceasta, „Criticile“ sale vor reapărea deci cu valoarea istorică pe care o au și cu puterea de fecundare a gânditei care necontestat le este proprie. ’ Cât despre scrierile postume,revista „Viata socialistă“ a publicat un fragment care ne dă o idee de ce pot fi ele. Note, crâmpeie, idei amnn fcate pe hârtie, materiale pentru lucrări mai mari, cari, din nefericire pentru literatura noastră, s’au scoborât în mormânt, odată cu cumpănitul și pătrunzătorul creier ce se plănuia și medita. O selecțiune severă va trebui să se facă, pentru ca scrierile postume să nu întunece, în loc să lumineze, personalitatea intelectuală a lui Gherea. B. Bk, Desert de S. Moar Schițe din câmp Porumbarul ■ jViT: poate. K: porinak-« Utalt ca un trup, din care sâ Pleca porumbeii în buchete ? Când ăi să-i priv vești am să-ți văd lumina ochilor și are să fie două pete de culoare mai mult, în aerul albastru ca o panglică pe care o purtai anul trecut. Vrei să mergem lângă fântâna de metal, verde vechi ? Apa are să curgă, sunt sigur că o să-ți placă șuvoiul spart pe lespezi și risipit printre pietriș. Vrei poate să odihnești pe banca de piatră ?. De ce nu-ți mai chinuiești puțin picioarele mici și nu mai asuzi în rochia sa. I. Vocea. Un titlu nu trebue să fie o listă de bucate. Cu cât trădează mai puțin din confirmi, cu atât e mai bun. LESS Ut G î O scrisoare insidită a lui Caragiale Caragiale și Ronetti Roman D. Brănișteanu vorbind într’un număr al „Adevărului Literar“*de legăturile de prietenie și de sinceră afecțiunie care țnea pe Caragiale de Ronetti Roman, publică o scrisoare a celui dintâi adresată d-năle și in care Garaigaie îi face cunoscută moartea prietenului și confratelui lui, autorului lui Radu și Manasse, și-și exprimă toată durerea ce îi primește această moarte. Pe la aceeași vreme, când Caragiale scria d-lui Brănișteanu, am avut și cu plăcerea de a primi o scrisoare din partea marelui nostru prozator, în care de asemeni se restrânge durerea pe care a simțit-o la moartea tovarășului său și în care e vorba și de stăruințele lui Caragiale pentru iupămânntenirea lui Ronetti- Roman. Scrisoarea aceasta, pe care o reproduc mai jos, a lui Caragiale, lui a fost adresată in următoarele împrejurări : . Fiind în 1903 redactor al ziarului „Opinia“ din Iași am publilogia copilului, articole care i-au plăcut mult lui Caragiale și, intr’o întrevedere avută în casa lui Ronetti- Roman cu dânsul, m'a sfătuit să le scot într’o broșură. Amintindu-mi mai târziu__în 1908, de aceste articole, le am strâns și vândut casei de editură a Minervei, care nu știa de ce nu le-a publicat și au fost trecute moștenire Cărții românești care mi-a promis că le va publica. Dorind să am o prefață la aceste articole, și cunoscând buna părere pe care Caragiale o avea despre ele, i-am scris rugându-i să-mi scrie această prefață. Răspunsul său, de mai la vale, este acea prefață care trebuia să fie pusă la volumul vândut Minervei. I public în întregime, deși de fapt voisem să întăresc prin publicarea lui numai ceoaood. Brănișteanu, a vrut să arate, adică, dragostea mare și prietenia adâncă ce unia pe cei doui dramaturgi ai noștri — dar deoarece scrisoarea ar pierde tot farmecul și tot humorul ei, o, public în întregime. Db. I. Dașcian Iat-o. Joi 17130 ian. 1908. Wilmersdorf—Berlinsohansollern pl. 4 Stimate domnule doctor și confrate, . Pe cât m’a măgulit considerația ce-mi arați prin scrisoarea d-lai, pe atâta firește trebuie să-mi pară rău, că nu sunt în stare a’ți răspunde spre deplina d-tale satisfacere. D-ta îmi ceri mie o prefață la un studiu pedagogic. Să las că nu prea știu ce aș putea spune, dar d-ta nu ști pe semne cât sunt de aspre la noi așa numitele granițe ale specialității. Eu am constatat-o îndestul de dureros cu prilejul neînsemnatei mele publicațiuni de ocazie „1907“. Un eminent bărbat politic mi-a tăgăduit scurt, fiindcă sunt (zice el) „artist“ dreptul de a gândi — măcar asupra împrejurărilor sociale — aceasta după ce el însuși se pronunțase câțiva ani, dea rânduri fiecare săptămână, cu absolută neșovăire, asupra tuturor chestiunilor de artă, de pictură, de sculptură, architectură, dans, literatură,muzică, teatru, sol.; la gramatica elementară ce’i dreptul n’a voit să gândească, lăsând-o, probabil ca nefiind chestie estetică, în seama „artiștilor“. Ce ar zice eminentul meu său alt ilustru în cazul nostru cu prefața? Se pronunță în chestiuni de pedagogic —. cine?... un „artist“! ALOL. SCI! Dar ca să vezi d-ta până unde merge la noi asprimea granițelor de autoritate, trebue să abuzez de pacienta d-tale și să-ți povestesc o mică întâmplare absolut veridică. Trepădam acum câțiva ani prin antecamerele Senatului, cerșind voturi pentru încetățenirea unui cetățean de care să se fi mândrit o cetate — pentru împământenirea unui român israelit. (A murit zilele trecute și stă acum pe veci împământenit în pământul Moldovei, pe care-l iubea atât de mult. Dumnezeu să-l odihnească pe bietul meu vechi și bun prietin!) Vorbeam într’un grup de domni senatori despre meritele și patriotismul prietenului meu, când un domn senator, care se plimba de colo până colo, țiluind și aruncându-mi căutături foarte dârze, și de care, cunoscându-i destul de bine, nu îndrăsneam nici să m'apropiu, se apropie el de mine și mă interpelează foarte de sus, fără să mă salute întâiu: "—• la’n ascultă, c’coane, ce ne tot bați capul cu jidanul aista al matali?! Eu, neputându-i răspunde cum se cuvenea, căci aveam cu totul altă treabă acolo decât să dau lecțiuni de politeță unui sălbatic congestionat, care se vedea bine că vine de la dejun, —i-am răspuns blând, după un moment de gândire: — Domnule senator, n’am venit aici să supăr pe cineva; știu cât de respectuos trebuie să mă port în această incintă, dar dacă am făcut, fără să gândesc, vreo necuviință sau dacă pur și simplu vă supără prezența mea —estați-mă, mă retrag. Ceilalți domni senatori au înțeles cât de penibilă era situația, și unul dintre ei, un boer moldovean, om de inimă și bine crescut, a intervenit și, cu un ton destul de aspru, a spus colegului: — Da dă-ne pace, breamule și cută-ți de treabă! Ce te amesteci dumneata nepofttit în vorba noastră? Dar domnul Congestionat n’a ’nțeles și m’a ’ndesat cu vorba: — Mai întâiu, ce e jidanul matal? — Literat, fam răspuns cu umilit. — Dar cu ce se ocupă? — Cu agricultura. — Undi? — In Moldova. — Apăi dumneata ce ești? — Tot literal, zic și mai umilit — Nu te întreb de aiasta... De unde ești? — De aici... — Nu bre omule! Ce ești? maidovean ori muntean? spuni... — Muntean. — Apăi, da-ne bună pace, cu coar ne! Ai sta jidan de-a noștri: ce vă amestecați dumile voastre Muntenii? Quasi-textual. Am cetit câteva din articolele d-tale; știu câtă valoare au; înțeleg câtă dreptate ai când voești s’atragi atenția lumii noastre asupra celui mai important element al școalei, element la care aproape nimeni nu gândește astăzi; văd și eu ca și d-ta și ca mulți alți desigur, că ar trebui s’avem și școală pentru copiii, nu numai copiii pentru școală... Dar... dar cum vrei d-ta să m’amestec și în pedagogie? S’o mai pot iarăși, spre umilirea mea și spre nenorocul publicației d-tale conștiințioase, cu cine știe ce pedagog absolut, sau și mai rău, cu cine știe ce ilustru bărbat politic? Căci, am uitat să’ți spun dintru început, când ’ți am pomenit de asprimea granițelor de autoritate, că la noi (d-ta, ca tânăr, poate nu știi încă) o seamă de oameni pot trece de gânditori universali, pot adică trece ca suverani granițele aspre pentru comunii martori—bărbații politici. Aceștia sunt așa de gânditori și așa de universali, încât chiar specialiștilor le pot tăgădui competența în materie. Eu nu sunt nici specialist în pedagogie, nici barbat politic, prin urmare cel mult mi-ar fi permis a spune, în prefața ce ’mi faci onoarea a’mi cere, că admir opera fiindcă autorul respectă gramatica elementară, asta cred că aș putea-o face fără primejdie din partea ilustrațiunilor politice și nici din a pedagogilor; dar atâtă, înțelegi d-ta ca și mine, ca n’ar fi de ajuns pentru publicul cetitor. Aș« ■ Li, ■ ••■•■,. d-tale, căreia" ' lorește ca tuturor cărților, și noroc pe lângă valoarea ce i-o cunosc, are nevoie de o prefață semnată de un pedagog absolut, sau, și mai sigur noroc, de un bărbat politic,— ori n’are nevoie de loc de prefață — fi poate ar fi mult mai frumos decât orice. Nu! In interesul d-tale mai mult decât în al meu, trebuie să declin onoarea ce atât de grațios îmi propui, și tocmai pentru asta, te rog să mă consideri ca pe unul dintre cei mai buni și mai devotați prieteni ai d-tale. Rămân cu toată stima al d-tale. Cabauiale Înstrăinare... .Cu ochii visului din mine, Prin zarea ’nchiselor pleoape, Hipnotic am simțit, cum vine Surâsul tău tot mai aproape. O, te-așteptam de ’ntotdeauna — intins-am brațele ’n neștire Și-am pus pe fruntea-ți nevăzută Cununa de ndumnezeire. Dar,— prea curând,! —, ni se desprinse De peste gene vălul ceții, Și ne-am privit, prin vise ’nvinse. Cu ochii trei deschiși ai vieții! Și-am stat mirați, — noi suntem oare... ? și două taine ’nstrăinate, Doi Sfincși, au stat să se măsoare Cu mari pupile dilatate. ! Cetatea care visează... O criptă-i cetatea cu mia de porți, In hainele vieții trec umbre de morți, Doar oruncul vremii se mișcă ’nainte,— Cetatea visează aduceri aminte ! Talazuri de mare bat zidul și-1 rod, Surâde în visuri un palid norod, Nu-i nimeni s’arunce ’n lugubra lor pace Cuvântul ce știe blestemul desface — Nu-î nimeni să-i zică vrăjitul. «Voesci» Talazuri în noapte năvalnic izbesc... Un dangăt de-osândă ’n vecie se bate — Și marea pătrunde, mugind, în cetate ! A. Tom# Viața pământului și Sinteza primăverii Descoperirea nouă și senzațională comunicată de savantul Auguste Lumière, Institutului Franței, o caracterizează d-rul Weil, — cronicarul revistei Emile Semaine médicale — cu termenii: „Sinteza primăverii". Explicațiile ce s’au dat până astăzi fenomenului învierii naturii, odată cu venirea primăverii a fost fundamental greșită și neștiințifică. Desigur, că cu toții ne închipuiam până astăzi că dacă primăvara toată natura învie, pământul se acopere cu un covor verde iar pomii înfloresc, toată această minune a învierii s’ar datora razelor ?) Doctorul Ygrec, care a fost unul dintre aprigii combatanți în lupta ce au dus Adevărul Literar în București și Evenimentul literar la Iași, își reia colaborarea la Adevărul Literar cu foiletonul de mai sus. calde ale Soarelui. Lumiére ne dovedește că suntem într’o profundă eroare. Pământul, în toată activitatea sa prodigioasă din timpul primăverii, a verii și a toamnei se comportă ca o ființă vie. Se știe, că activitatea tuturor organismelor, de la celula infinit de mică până la cele mai complexe din scara zoologică, este urmată de o eliminare de otrăvuri, rezidiurile diverselor combinațiuni și reacțiuni biofisiologice care au loc în corpul acestor organisme. Se știe, că omul ca și celelalte animale superioare eliminează otrăvurile-rezidiuri din corpul lui prin urină, sudoare, fibre, etc. Chiar și activitatea creerului, orice muncă intelectuală, lasă în urma ei o cantitate de otrăvuri, care se eliminează afară din creer în tot timpul Somnului. Îmbătrânirea omului, arteraoscleroza e datorită tocmai acestor otrăvuri care nu mai pot fi eliminate cu totul. O întinerire a organismului s’ar putea realiza, curățindu-I și spălându-l printr’un regim lactat, ianhidric și o medicație specială. Ei bine Auguston Lumiére ne dovedește că același lucru se întâmplă și cu pământul, glia, mama noastră comună pe care ne naștem, care ne hrănește și care la urmă ne primește în sânul ei pentru vecie. In tot timpul verei și al toamnei el se încarcă, ca orice organism cu o enormă cantitate de toxine, de otrăvuri, făcându-l într’un moment dat incapabil de a funcționa, de a da naștere celei mai mici vietăți vegetale. Că nu razele calde ale Soarelui de primăvară fac ca iarba să crească și poichii să înflorească se dovedește ușor, luând o cantitate de pământ muncit adică o țărna care a fost sediul unei vegetații normale vara și apoi punând-o în condiții de căldură care realizează artificial temperatura primăverii. Vom vedea că acest pământ rămâne steril, fără un fir de iarbă pe el! Alți cercetători, botaniști de seamă, au atribuit învierea naturii în timpul primăverei unor microbi nitrificatori din sol, care s-ar hrăni cu compușii amoniacali proveniți din fel de fel de resturi organice din pământ și le-ar transforma în nitrați care la rândul lor ar forma hrana indispensabilă semințelor aflate în pământ și prin urmare acțiunei acestor microbi, care ar lucra numai primăvara s’ar datora toate podoabele pământului primăvara! Dar Lumiére dovedește prin experiențe de laborator că acești microbi nitrificatori se înmulțesc și-și continuă acțiunea lor in vitro în tot timpul anului, iarna ca și vara, numai să fie puși în condiții prielnice ! Iată teoria nouă a lui Lumiére: Când vine iarna pământul e plin de substanțe toxice, de otrăvuri, ca orice organism care a muncit. Otrăvurile provin din secrețiunile rădăcinilor, din descompunerea frunzelor moarte, și a plantelor anuale care au murit la apariția frigului iernei. Cât timp otrăvurile acestea vor rămânea în pământ, germinația nu se va face și iarba nu va crește. Cum vor sosi însă ploile mari de la finele iernei și începutul primievrii, care vor disolva și antrena cu ele otrăvurile pământului, organismul pământului va întineri și vegetația va reapărea. Vom expune aci experiențele de laborator cu care Lumiére dovedește exactitatea științifică a experienței sale. • In luna Noembrie el ia dintr’o grădină o cantitate oarecare de pamânt ce a fost utilizat în tot timpul verii, și-l divide în 2 loturi identice. Primul lot îl stropește numai cu apă distilată și constată că rămâne steril, nici un fir de iarbă nu răsare pe el. Pe al doilea tot îl spală tot cu apă distilată dar de foarte multe ori așa că spălătura să fi târât după ea toate substanțele vătămătoare care erau în pământ.După câteva zile, la suprafața acestui pământ răsar, în toiul iernei fire de iarbă, care cresc se înmulțesc și se îngroașă repede. Deci Lumiére reușește în modul acesta să realizeze în mod artificial primăvara, cu 5 luni înainte ! A făcut, cum spune doctorul Weil, Sinteza primăverii! Acuma ascultați admirabilele procedee științifice de laborator ale lui Lumiére. El face și contraprobă spre ași dovedi noua sa concepție. Dacă otrăvurile conținute în pământul care a rodit vara, sunt cauza amorțirii întregii vieți vegetale din timpul iernei, atunci dacă le vom arunca pe un pământ nou, nemâncit și conținând semințe bune, va trebui ca nici o sămânță să nu încolțească, nici o vegetație să nu apară pe el! Ei bine tocmai aceasta a dovedit-o Lumière! El a luat 10 kilograme din același pământ muncit, îl spală de repetate ori, strânge apa aceasta ce a servit la spălătura pământului, o reduce la o cantitate mică, obținând un fel de lichid roșiatic concentrat. E de ajuns să stropească cu acest lichid pământul cel mai bun, cel mai fertil, conținând semințele cele mai bune, ca nimic să nu răsară din semințele care erau gata sa încolțească! Lichidul acesta otrăvitor s’a încărcat deci cu toate otrăvurile pământului muncit. E deci clar că nu căldura Soarelui de primăvară face ca natura să se împodobească cu toate frumusețile sale, ci apele abundente care spală otrăvurile cu care pământul e încărcat în urma activității sale din tot timpul primăverii și a verii. Ploile abundente sunt pentru pământ ceea ce serul artificial e pentru omul otrăvit de infecțiuni microbiene. In cazurile de infecțiuni grave medicul infectează în corpul omului bolnav cantități mari de ser (apă sărată) care circulând în tot corpul târăște cu ea toate otrăvurile eliminându-se apoi ia urmă afară prin urină. Tot astfel apele abinqritafe ale ploilor de primăvară spun puinari tul de otrăvurile îngrămădite cu el făcându-l apt pentru o nouă viață! De bună seamă, că nu e nevoe să fii mare botanist, nici să ai imaginație bogată ca să-ți închipui ce revoluții se vor face în agricultură și ce progrese se s între-, văd pentru omenire, din aceste experiențe și descoperiri ale marelui savant francez. Doctorul. Ygp.ec Decembrie 20 1020.