Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1921 (Anul 2, nr. 6)

1921-01-02 / nr. 6

SERIA II.­ANUL II.­No. 6­50 Bani Exemplarul în toată tara rn Mnamm,­­ AL. V. BELDIMAN 1888—1887 FONDATORI:­­ CONST. MILLE 1897-1920 Prim-rechactor: EMIL D. FAGURE Dumici 2 Ianuarie 1921 Literar — și Artistic CRITICA Se petrece în lumea intelec­tuala un lucrui foarte ciudat. Publicul cititor rămâne indife­rent fată de opera literară a cui­­­va, cu toate că critica e aproape unanima în a o proclama cea­­ mai de seamă lucrare apărută, la noi, în ultimii ani. Ziarele și revistele se întrec în laude. Au­torul e tămâiat cum­­ n'au fost de multă, vreme tamâiați cei m­­ai iluștri reprezentanți ai scri­bului românesc, iar voluminoa­­­sa sa lucrare este pusă alături nu numai de cele mai bune lu­crări românești de acelaș gen. Dar ch­iar de cele mai strălucite roade ale inspirații străine, to­tuși cititorii păstrează fața de ea o cuvenită rezervă, poate, toc­mai din pricina acestui neînțe­les entuziasm. Iastă prin urmare, că sa pune din nou problema dacă critica ajută sau strică producți­unilor literare. , Nu mă gândesc să fac proce­­sul criticii și al criticilor. Ra­m­ân însă la o părere, pe­ care fem exprimat-o, de mult, că da­că critica poate accentua un suc­ces, în nici un­ caz nu poate a­­­juta și nu poate consacra împo­triva convingerii spectatorilor cam a cititorilor, o piesă de tea­tru, un volum de poezii sau un roman. Simt mulți cari socot, că cri­tica nu poate fi folositoare în nici un chip. Ei aduc ca argu­ment faptul, că în vechime nici nu exista critică. Eneida n’a fost impusă prin ajutorul criti­cei, care nu exista, ci s’a impus lingură prin valoarea ei. Nici­­ dușmanii, nici prietenii lui Vir­gil n’a­u putut dărâma sau ridi­ca mai mult de­cât îi era îngă­duit, nemuritoarea poemă. Și totuși a străbătut granițele tim­pului fără ajutorul criticei. Odată, pe vremuri, atunci când omenirea era obișnu­ită­­,cu apariția geniilor, critica se mulțumea să fie o explicare a operei de artă. Pe marginea pa­ginilor, adăuga și ea, ceea ce era nevoit, pentru ca lumea să înțe­leagă mai bine cugetarea poe­tului. Astăzi critica s-a redus la o simplă materie informativă, în care criticul strecoară o pă­rere a lui, cu scopul de a o im­pune maselor. Lucrurile au a­­juns atât de departe, în­cât cei mai mulți cititori nu mai citesc sau privesc opera de artă, ci se mulțumesc să-și facă­ o idee des­pre dânsa, citind ce s-a scris despre ea. Iată un prim neajuns. Lucru curios. Critica a înflo­rit totdeauna în mijlocul sece­tei literare și artistice. Atunci când artistul încetează să creeze vine criticul să desgroape mor­ții și în neputința de a se ocu­pa de prezent, frunzărește tre­cutul, fără să folosească acelui trecut. „Criticul, spunea Sainte- Beuve, este secretarul publicu­lui“. Ii înlesnește prin urmare , înțelegerea operei de artă. In ca­zul acesta, el trebue să fie sincer și obiectiv. îndată ce trece mar­­ginele îngăduite, publicul nu-1 mai crede și se întâmplă ce s’a întâmplat acuma, cu autorul n­ostru, despre care vorbeam la început. La noi, mai mult ca în altă parte, cititorul a perdut încre­derea în critic. Exagerările în­­tr’un fel sau într’altul, îl supă­ră și supărarea îl face să nu mai citească nici chiar lucrarea pe care criticul s’a ocupat. 1 Critica noastră e ciudată. Cri­teriul de judecată al ei, se bi­zue pe simpatiile personale ale criticului față de autor. Corin­­d­ele își aru poeții lor și proza­torii lor, în jurul cărora se în­vârtește criticul oficial. Oficia­litatea lui consistă în a găsi, că o bțin ceea ce ese din cenaclul lui și rău ceea ce vine din altă parte. Criticii noștri se împart în diferite categorii. Aceia care lansează un talent pentru a îm­­părți cu el o parte din glorie , aceia, care din pricina asta con­testă talentul acestuia pentru a nu îngădui altor critici aceas­tă parte de glorie și în sfârșit criticii, ultima expresie a litera­tului ratat, care în răzbunarea lor se simt împinși să conteste talentul oricui. Din aceste lup­te, nu păgubește decât scriito­rul, care ca tot artistul „irita­bile genus , varum‘ ‘ intră ” în luptă, susținând, pe cei cari îl susțin. Critica de pa vremuri a făcut scoală. Există și azi unii critici, care umblă pe drumul bătătorit de înaintași. In dorința lor de a-și vedeta numele luminat de gloria celui pe care îl „lansea­ză“ face un rău serviciu scriito­rului. Acesta are nevoe de pa­rarea cititorului, la care se adre­sează, iar cititorul e scârbit de laudele pe care le aude înainte de a-i face cunoștință. Bacă am reveni la acea,, ex­plicare a operei literare“ din trecut, am fi cu toții în câștig. Henri Becque, spunea: „La cri­tique, eile ne sert­ a rient“ Nu e adevărat, cl­e sert, a quelque chose! Ea servește pentru a sublinia calitățile și cusururile sciitorului și e folositoare, a­­tâta vreme cât se abține de la comparații și­ de la catalogări. Adică, atâta vreme cât rămâne o explicare a operei de care se ocupă. Trebue să înțeleagă că exage­rările, în bine,.nu fac un set,vi­ciu literatura rele, precum exa­gerările în rău nu dărâmă ope­ra de artă, când ea conține ele­mentele eterne pentru menține­rea ei. Vântul ori­cât de puter­nic ar fi, nu poate smulge ste­jarul care își are rădăcinile bine înfipte în pământ. Criticul care atacă cu vehemență și fără con­vingere, se aseamănă cu trânto­rii, care mănâncă mierea din stup, dar sfârșesc prin a fi u­­ciși și mierea tot rămâne. Emile Fagnet, prin mâna că­ruia a trecut toată literatura franceză contemporană, se sim­țea nenorocit știind că articolul lui ar putea influența insucce­sul unei opere și lua câștigul unui autor. Ai dreptul să dis­cuți ideile, spunea­ el, dar n’ai dreptul să împedici vânzarea. Trebue să ști să seri în junii subiectului ales de cel pe care îl cercetezi. Să spui că nu con­­vii la anumite lucruri, dar n’ai dreptul să uciz­i literatul cum l’a ucis Jules Lemaitre pe Geor­ges Clnet. Acelaș lucru îl faci lăudân­­du-1. Exagerările nu se potri­vesc cu realitatea. După ce ți-a citit laudele tale, criticule, citi­torul e deziluzionat citind ope­ra criticată. Vreau să termin cu încă un citat, deși se pare că am abuzat de ele. N­ sau din „Dicționarul filosofic“ al lui Voltaire. Un excelent critic, ar fi artistul cu o cultură desăvârșită, înzestrat cu mult gust, lipsit de invidie și de prejudecăți“. A. de Hebt C. Dobrogeanu-Gherea Portretul I. C. Dobrogeanu-Ghe­rea, pe care l’a desemnat d. Maur, ni se pare atât de bine caracteri­zat, în­cât i s’ar fi cuvenit în tot cazul un loc în publicațiunea noas­tră. Dar există pentru aceasta și o altă rațiune. Tradiția „Adeărului literar“ e intim legată de concep­ția socială, filosofică și literară a lui Ghereg și de întreaga lui e­peră. Pentru răspândirea și apărarea a­­cestora, a dus „Adevărul literar“ cele mai înverșunate și mai răsună­­­toare lupte, cărora le-a datorit suc­cesul său. Pe calea lor, ne găsim încă și astăzi, când anii, cu expe­riența și progresele realizate în­­tr’înșii, ne-au­ determinat la o re­vizuire a ideilor ’noastre de atnnci, la o destilare a lor și ne-am permis să alegem dintr’ânsele ce este dura­bil de ce era trecător. De altfel Gherea este astăzi mai de actualitate ca oricând. Pricepe­rea stărei, de lucruri de azi, găsirea soluțiunei pentru a scăpa dintr’ănsa, posibilitatea de a abate mulțimea setoasă de ideal de la cele mai gra­ve rătăciri, îndrumarea literaturei lâncezânde pe căile cari deschizân­­du-i noui orizonturi, să-i îngăduie o­­ nouă ascensiune. C Cu toate, toate acestea nu pot fi atinse decât prin­­tr’o reînviere a metodei lui Gherea, după ce va fi fost curățată de balas­tul dovedit inutil, printr’o cercetare critică. Este, pentru un nou îndru­mător, o nouă operă de clădit pe o­­pera lui Gherea. Această din urmă operă va fi pusă, sperăm că în cu­rând, la dispoziția publicului care n’o cunoaște, de către editura „Vieței românești“ care și-a asigurat drep­tul de reimprimare a vechilor lu­crări și de imprimare a operelor postume ale răspânditorului con­cepției materialiste a istoriei în Ro­mânia. Multă îngrijire și multă pie­tate reclamă editarea acestor scri­eri. „Cru­cele“ de exemplu, Gherea a hezitat foarte mult să le retipă­rească, pentru că, , după cum mi-a spus, nu credea că o poate face, fără a se revedea și preface. Dacă lui Gherea i-ar fi fost dat să aducă la îndeplinire această lucrare, „Cri­­­ticile“ sale ar fi devenit o operă nouă și poate punctul de pornire al­­ unei noui lupte, deci mișcări. Nu i-a­ fost dat aceasta, „Criticile“ sale­ vor reapărea deci cu valoarea isto­rică pe care o au și cu puterea de­­ fecundare a gânditei care necontes­tat le este proprie. ’ Cât despre scrierile postume,­re­­­vista „Viata socialistă“ a publicat­ un fragment care ne dă o idee de ce­­ pot fi ele. Note, crâmpeie, idei am­nn­ f­cate pe hârtie, materiale pentru lu­crări mai mari, cari, din nefericire pentru literatura noastră, s’au sco­­borât în mormânt, odată cu cumpă­nitul și pătrunzătorul creier ce se plănuia și medita. O selecțiune se­veră va trebui să se facă, pentru ca scrierile postume să nu întunece, în loc să lumineze, personalitatea intelectuală a lui Gherea. B. Bk, Desert de S. Moar Schițe din câmp Porumbarul ■ jViT: poate. K: porinak-« Utalt­­ ca un trup, din care sâ Pleca porum­beii în buchete ? Când ăi să-i priv vești am să-ți văd lumina ochilor și are să fie două pete de culoare mai mult, în aerul albastru ca o pan­glică pe care o purtai anul trecut. Vrei să mergem lângă fântâna de metal, verde vechi ? Apa are să curgă, sunt sigur că o să-ți placă șuvoiul spart pe lespezi și risipit printre pietriș. Vrei poate să odihnești pe banca de piatră ?. De ce nu-ț­i mai chinuiești puțin picioarele mici și nu mai a­­suzi în rochia sa. I. Vocea. Un titlu nu trebue să fie o listă de bucate. Cu cât trădează mai puțin din confirmi, cu atât e mai bun. LESS Ut G î O scrisoare insidită a lui Caragiale Caragiale și Ronetti Roman D. Brănișteanu vorbind într’un nu­măr al „Adevărului Literar“*de le­găturile­­ de prietenie și de sinceră a­­fecțiunie care țnea pe Caragiale de Ronetti­ Roman, publică o scrisoare a celui dintâi adresată d-năle și­ in care Garaigaie îi face cunoscută moartea prietenului și confratelui lui, autorului lui Radu și Manasse, și-și exprimă toată durerea ce îi pri­­m­ește această moarte. Pe la aceeași vreme, când Cara­giale scria d-lui Brănișteanu, am avut și­ cu plăcerea de a primi o scri­soare din partea marelui nostru pro­­zator, în care de asemeni se restrân­ge durerea pe care a simțit-o la moartea tovarășului său și în care e vorba și de stăruințele lui Caragiale pentru iupămânntenirea lui Ron­etti- Roman. Scrisoarea aceasta, pe care o re­produc mai jos, a lui Caragiale, lui­ a fost adresată in următoarele împre­jurări : . Fiind în 1903 redactor al zia­rului „Opinia“ din Iași am publi­­logia copilului, articole care i-au plă­cut m­u­lt lui Ca­ragiale și, intr’o în­trevedere avută în casa lui Ronetti- Roman cu dânsul, m'a sfătuit să le scot într’o broșură. Amintindu-mi mai târziu__în 1908, de aceste articole, le am strâns și vândut casei de editură a Minervei, care nu știa de ce nu le-a publicat și au fost­­ trecute moștenire Cărții românești care mi-a promis că le va publica. Dorind să am o prefață la aceste articole, și cunoscând buna părere pe care Caragiale o avea despre ele, i-am scris rugându-i să-mi scrie a­­ceastă prefață. Răspunsul său, de mai la vale, este acea prefață care trebuia să fie pusă la volumul vândut Minervei. I­ public în­ întregime, deși de fapt voisem să întăresc prin publicarea lui numai ceoaoo­d. Brănișteanu, a vrut să arate, adică, dragostea mare și prietenia adâncă ce unia pe cei doui dramaturgi ai noștri — dar de­oarece scrisoarea ar pierde tot far­mecul și tot humorul ei, o, public în întregime. Db. I. Dașcian Iat-o. Joi 17130 ian. 1908. Wilmersdorf—Berlin­s­ohansollern pl. 4 Stimate domnule doctor și confrate, . Pe cât m’a măgulit considerația ce-mi arați prin scrisoarea d-lai­, pe atâta firește trebuie să-mi­ pară rău, că nu sunt în stare a’ți răs­punde spre deplina d-tale satisfa­cere. D-ta îmi ceri mie o prefață la un studiu pedagogic. Să las că nu prea știu ce aș putea spune, dar d-ta nu ști pe semne cât sunt de aspre la noi așa numitele gra­nițe ale specialității. Eu am­ con­­statat-o îndestul de dureros cu prilejul neînsemnatei m­ele publi­­cațiuni de ocazie „1907“. Un emi­nent bărbat politic mi-a tăgăduit scurt, fiindcă sunt (zice el) „ar­tist“ dreptul de a gândi — măcar asupra împrejurărilor sociale — aceasta după ce el însuși se pro­nunțase câțiva ani, dea rându­­ri fiecare săptămână­, cu absolută neșovăire, asupra tuturor chestiu­nilor de artă, de pictură, de sculp­tură, architectură, dans, literatu­ră,­muzică, teatru, sol.; la grama­tica elementară ce’i dreptul n’a voit să gândească,­­ lăsând-o, pro­babil ca nefiind chestie estetică,­ în seama „artiștilor“. Ce ar zice eminentul meu său alt ilustru în cazul nostru cu prefața? Se pro­nunță în chestiuni de pedagogic —. cine?... un „artist“! AL­­OL. SCI! Dar ca să vezi d-ta până unde merge la noi asprimea granițelor de autoritate­, trebue să abuzez de pacienta d-tale și să-ți povestesc o mică întâmplare absolut veridică. Trepădam acum câți­va ani prin antecamerele Senatului, cerșind voturi pentru încetățenirea unui cetățean de care să se fi mândrit o cetate — pentru împământeni­rea unui român israelit. (A mu­rit zilele trecute și stă acum pe veci împământenit în pământul Moldovei, pe care-l iubea atât de mult. Dumnezeu să-l odihnească pe bietul meu vechi și bun prie­tin!) Vorbeam într’un grup d­e domni senatori despre meritele și patriotismul prietenului meu, când un domn senator, care se plimba de colo până colo, țiluind și aruncându-mi căutături foarte dârze, și de care, cunoscându-i destul de bine, nu îndrăsneam nici să m'apropiu, se apropie el de mine și mă interpelează foarte de sus, fără să mă salute întâiu: "—• la’n ascultă, c’coane, ce ne tot bați capul cu jidanul aista al matali?! Eu, neputându-i răspunde cum se cuvenea, căci aveam cu totul altă treabă acolo decât să dau lec­­țiuni de politeță unui sălbatic con­gestionat, care se vedea bine că vine de la dejun, —­­i-am răspuns blând, după un moment de gân­dire: — Domnule senator, n­’am venit aici să supăr pe cineva; știu cât de respectuos trebuie să mă port în această incintă, dar dacă am făcut, fără să gândesc, vreo necu­viință sau dacă pur și simplu vă supără prezența mea —­estați-mă, mă retrag. Ceilalți domni senatori au înțe­les cât de penibilă era situația, și unul dintre ei, un boer moldo­vean, om de inimă și bine cre­scut­, a intervenit și, cu un ton destul de aspru, a spus colegului: —­ Da dă-ne pace, bre­amule și cută-ți de treabă! Ce te amesteci dumneata nepofttit în vorba noa­stră? Dar domnul Congestionat n’a ’nțeles și m’a ’ndesat cu vorba: — Mai întâiu, ce e jidanul ma­tal­? — Literat, fam răspuns cu umi­lit. — Dar cu ce se ocupă? — Cu agricultura. — Undi? — In Moldova. — Apăi dumneata ce ești? — Tot literal, zic și mai umilit — Nu te întreb de aiasta... De unde ești? — De aici... — Nu bre om­ule! Ce ești? mai­­dovean ori muntean? spuni... — Muntean. — Apăi, da-ne bună pace, cu coar ne! Ai sta jidan de-a noștri: ce vă amestecați dumile voastre Munte­nii? Quasi-textual. Am cetit câteva din articolele d-tale; știu câtă valoare au; înțe­leg câtă dreptate ai când voești s’atragi atenția lumii noastre asu­pra celui mai important element al școalei, element la care aproape nimeni nu gândește astăzi; văd și eu ca și d-ta și ca mulți alți desi­gur, că ar trebui s’avem­ și școală pentru copiii, nu numai copiii pentru școală... Dar... dar cum vrei d-ta să m’amestec și în peda­gogie? S’o mai pot iarăși, spre u­­milirea mea și spre nenorocul pu­blicației d-tale conștiințioase, cu cine știe ce pedagog absolut, sau și mai rău, cu cine știe ce i­­lustru bărbat politic? Căci, am ui­tat să’ți spun dintru început, când ’ți am pomenit de asprimea grani­țelor de autoritate, că la noi (d-ta, ca tânăr, poate nu știi încă) o sea­mă de oameni pot trece de gândi­tori universali, pot adică trece ca suverani granițele aspre pentru comunii martori—bărbații politici. Aceștia sunt așa de gânditori și așa de universali, încât chiar spe­cialiștilor le pot tăgădui compe­tența în materie. Eu nu sunt nici specialist în pe­dagogie, nici barbat politic, prin urmare cel mult m­i-ar fi permis a spune, în prefața ce ’mi faci onoa­rea a’mi cere, că admir opera fiindcă autorul respectă gramati­ca elementară­, asta cred că a­ș pu­tea-o face fără primejdie din­ par­tea ilustrațiunilor politice și nici din a pedagogilor; dar atâtă, înțe­legi d-ta ca și mine, ca n’ar fi de ajuns pentru publicul cetitor. Aș« ■ Li, ■ ••­­■•■,. d-tale, căreia" ' lore­ște ca tuturor cărților, și noroc pe lângă valoarea ce i-o cunosc, are nevoie de o prefață semnată de un pedagog absolut, sau, și mai sigur noroc, de un bărbat politic,­­— ori n’are nevoie de loc de prefață — f­i poate ar fi mult mai frumos de­cât orice. Nu! In interesul d-tale mai mult decât în al meu, trebuie să declin onoarea ce atât de grațios îmi propui, și tocmai pentru asta, te rog să mă consideri ca pe unul dintre cei mai buni și mai devo­tați prieteni ai d-tale. Rămân cu toată stima al d-tale. Cabauiale Înstrăinare... .Cu ochii visului din mine, Prin zarea ’nchiselor pleoape, Hipnotic am simțit, cum vine Surâsul tău tot mai aproape. O, te-așteptam de ’ntotdeauna — intins-am brațele ’n neștire Și-am pus pe fruntea-ți nevăzută Cununa de­­ ndumnezeire. Dar,— prea curând,! —, ni se desprinse De peste gene vălul ceții, Și ne-am privit, prin vise ’nvinse. Cu ochii trei­­ deschiși ai vieții! Și-am stat mirați, — noi suntem oare... ? și două taine ’nstrăinate, Doi Sfincși, au stat să se măsoare Cu mari pupile dilatate. ! Cetatea care visează... O criptă-i cetatea cu mia de porți, In hainele vieții trec umbre de morți, Doar oruncul vremii se mișcă ’nainte,— Cetatea visează aduceri aminte ! Talazuri de mare bat zidul și-1 rod, Surâde în visuri un palid norod, Nu-i nimeni s’arunce ’n lugubra lor pace Cuvântul ce știe blestemul desface — Nu-î nimeni să-i zică vrăjitul. «Voesci» Talazuri în noapte năvalnic izbesc... Un dangăt de-osândă ’n vecie se bate — Și marea pătrunde, mugind, în cetate ! A. Tom# Viața pământului și Sinteza primăverii Descoperirea nouă și senzațio­nală comunicată de savantul Au­­guste Lumière, Institutului Fran­ței, o caracterizează d-rul Weil, —­ cronicarul revistei Emile Se­maine médicale — cu termenii: „Sinteza primăverii". Explicațiile ce s’au dat până astăzi fenomenu­lui învierii naturii, odată cu ve­nirea primăverii a fost fundamen­­tal greșită și neștiințifică. De­sigur, că cu toții ne închipu­iam până astăzi că dacă primă­vara toată natura învie, pământul se acopere cu un covor verde iar pomii înfloresc, toată această mi­nune a învierii s’ar datora razelor ?) Doctorul Ygrec, care a fost unul dintre aprigii combatanți în lupta ce­ au dus Adevărul Literar în Bu­curești și Evenimentul literar la Iași, își reia colaborarea la Adevă­rul Literar cu foiletonul de mai sus. calde ale Soarelui. Lumiére ne do­vedește că suntem într’o profundă eroare. Pământul, în toată activi­tatea sa prodigioasă din timpul primăverii, a verii și a toamnei se comportă ca o ființă vie. Se știe, că activitatea tuturor or­ganismelor, de la celula infinit de mică până la cele mai complexe din scara zoologică, este urmată de o eliminare de otrăvuri, rezi­­diurile diverselor combinațiuni și reacțiuni biofisiologice care au loc în corpul acestor organisme. Se știe, că omul ca și celelalte animale superioare eliminează o­­trăvurile-rezidiuri din corpul lui prin urină, sudoare, fibre, etc. Chiar și activitatea creerului, orice muncă intelectuală, lasă în urma ei o cantitate de otrăvuri, care se eliminează afară di­n creer în tot timpul Somnului. Îmbătrânirea omul­ui, arterao­scleroza e datorită tocmai acestor otrăvuri care nu mai pot fi elimi­nate cu totul. O întinerire a orga­nismului s’ar putea realiza, cură­­țindu-I și spălându-l printr’un re­gim lactat, ianhidric și o medica­­ție specială. Ei bine Auguston Lu­miére ne dovedește că același lu­cru se întâmplă și cu pământul, glia, mama noastră comună pe ca­re ne naștem, care ne hrănește și care la urmă ne primește în sânul ei pentru vecie. In tot timpul verei și al toamnei el se încarcă, ca orice organism cu o enormă cantitate de toxine, de otrăvuri, făcându-l într’un mo­ment dat incapabil de a funcțio­na, de a da naștere celei mai mici vietăți vegetale. Că nu razele calde ale Soarelui de primăvară fac ca iarba să crească și poichii să înflo­rească se dovedește ușor, luând o cantitate de pământ muncit adică o țărna care a fost sediul u­­nei vegetații normale vara și apoi punând-o în condiții de căldură care realizează artificial tempera­tura primăverii. Vom vedea că a­­cest pământ rămâne steril, fără un fir de iarbă pe el! Alți cercetători, botaniști de seamă, au atribuit în­vierea naturii în timpul primăve­­rei unor microbi nitrificatori din sol, care s-ar hrăni cu compușii a­­moniacali proveniți din fel de fel de resturi organice din pământ și le-ar transforma în nitrați care la rândul lor ar forma hrana indis­pensabilă semințelor aflate în pă­mânt și prin urmare acțiunei a­­cestor microbi, care ar lucra nu­mai primăvara s’ar datora toate podoabele pământului primăvara! Dar Lumiére dovedește prin ex­periențe de laborator că acești mi­crobi nitrificatori se înmulțesc și-și continuă acțiunea lor in­ vitro în tot timpul anului, iarna ca și va­ra, numai să fie puși în condiții prielnice ! Iată teoria nouă a lui Lumiére: Când vine iarna pământul e plin de­ substanțe toxice, de otrăvuri, ca orice organism care a muncit. Otrăvurile provin din secrețiu­­nile rădăcinilor, din descompune­rea frunzelor moarte, și a plante­lor anuale care au murit la apari­ția frigului iernei. Cât timp otră­vurile acestea vor rămânea în pă­mânt, germinația nu se va face și iarba­ nu­ va crește. Cum vor sosi însă ploile mari de la finele ierne­­i și începutul primievrii, care vor disolva și antrena cu ele otrăvuri­le­­ pământului, organismul pă­mântului va întineri și vegetația va reapărea. Vom expune aci experiențele de laborator cu care Lumiére dove­dește exactitatea științifică a expe­rienței sale. • In luna Noembrie el ia dintr’o grădină o cantitate oarecare de pa­mânt ce a fost utilizat în tot tim­pul verii, și-l divide în 2 loturi i­­dentice. Primul lot îl stropește nu­mai cu apă distilată și constată că rămâne steril, nici un fir de iarbă nu răsare pe el. Pe al doilea tot îl spală tot cu apă distilată dar de foarte multe ori așa că spălătura să fi târât după ea toate substan­țele vătămătoare care erau în pă­mânt.­­După câteva zile, la suprafața a­­cestui pământ răsar, în toiul ier­­nei fire de iarbă, care cresc se în­mulțesc și se îngroașă repede. Deci Lumiére reușește în mo­dul acesta să realizeze în mod ar­tificial primăvara, cu 5 luni îna­inte ! A făcut, cum spune docto­rul Weil, Sinteza primăverii! Acuma ascultați admirabilele procedee științifice de laborator ale lui Lumiére. El face și contra­­probă spre ași dovedi noua sa con­cepție. Dacă otrăvurile conținute în pă­mântul care a rodit vara, sunt cau­za amorțirii întregii vieți vegetale din timpul iernei, atunci dacă le vom arunca pe un pământ nou, nemâncit și conținând semințe bune, va trebui ca nici o sămânță să nu încolțească, nici o vegetație să nu apară pe el! Ei bine tocmai aceasta a dovedit-o Lumière! El a luat 10 kilograme din același pă­mânt muncit, îl spală de repetate ori, strânge apa aceasta ce a servit la spălătura pământului, o reduce la o cantitate mică, obținând un fel de lichid roșiatic concentrat. E de ajuns să stropească cu acest li­chid pământul cel mai bun, cel mai fertil, conținând semințele ce­le mai bune, ca nimic să nu răsa­ră din semințele care erau gata sa încolțească! Lichidul acesta otră­vitor s’a încărcat deci cu toate o­­trăvurile pământului muncit. E deci clar că nu căldura Soa­relui de primăvară face ca natura să se împodobească cu toate fru­musețile sale, ci apele abundente care spală otrăvurile cu care pă­mântul e încărcat în urma acti­­vității sale din tot timpul primă­verii și a verii. Ploile abundente sunt pentru pământ ceea ce serul artificial e pentru omul otrăvit de infecțiuni microbiene. In cazurile de infecțiuni grave medicul infectează în corpul omu­lui bolnav cantități mari de ser (apă sărată) care circulând în tot corpul târăște cu ea toate otrăvu­rile eliminându-se apoi ia urmă afară prin urină. Tot astfel apele abinqritafe ale ploilor de primăvară spun­ pu­inari tul de otrăvurile îngrămădite cu el făcându-l apt pentru o nouă viață! De bună seamă, că nu e nevoe să fii mare botanist, nici să ai i­­maginație bogată ca să-ți închi­pui ce revoluții se vor face în agricultură și ce progrese se s între-, văd pentru omenire, din aceste­­ experiențe și descoperiri ale mare­lui savant francez. Doctorul. Ygp.ec Decembrie 20­ 1020.

Next