Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1921 (Anul 2, nr. 17)

1921-03-20 / nr. 17

SERIA II,ANUL II.—No. 171 Leu Exemplara". FONDATORI: AL. V. BELDIMAN 1888-1887 f UHURICHII I CONST. MILLE 1887-1920 Prto-redactor: EMIL D. FAGURE sr Circulatiunea ideilor care este puterea ce circula pune o ideea. Abia e enunțată una într’un loc, că se răspândește cu iuțeala, fulgerului. Ea a fost acela care a devansat telegraful. In vremurile când se umbla cu căruța poștală, ideile găseau totuși mijlocul să se răspândească cu o viteză inexplicabilă. Ordinele stăpânire de a se sugruma ajungeau totdeauna mai târziu în mâinile celor cari trebuiau să le execute, de cât ajungeau ele. Apocalipsa pune „Cuvântul“ ca cel care a fost la începutul începutului. Cuvântul în sensul de logos, de Dumnezeu, de ideie. Se știe că Faust încercând să traducă începutul Apocalipsei, se decide pentru „Fapta“, ca stând la începutul începutului. Fapta însă a fost totdeauna urmăoare ideea. Ideia o provoacă și o fecundează. Așa că mi se pare că nu Goethe cu Faust, ci tot apostolul Ion cu Apocalipsa are dreptate. La început a fost ideea. Ea odată zămislită se răspândește cu iuțeala cu care se înmulțesc microbii, cu viteza cu care se propagă lumina, căci ea este lumina,, care pătrunde și luminează creierul și sufletele. Prin mii și milioane de prisme trece apoi, se reflectă sub cele mai deosebite aspecte fecundează gândirea celor mari, frământă și preocupă simțirea celor mici, până când pătrunde în inima unui om de acțiune, care o transformă în faptă, singur, sau cu concursul mulțime! care s’a molipsit de dânsa pe diferite căi. Din momentul în care ideea s’a emis și până când a devenit faptă, trece vreme. Vreme mai multă sau mai puțină, în raport și cu mărimea razei până la locul unde a pătruns, în raport și cu împrejurările pe cari le găsește în acel loc. Adesea ea se diformează în gradul că abia o mai recunoști, adaptându-se nevoilor locului, oamenilor cari trăesc întri însul și asupra cărora acționează. Iată de exemplu răscoala lui Tudor Vladimirescu, care se serbează acum cu fast și cu drept cuvânt, pentru că un popor își datorește să-și sărbătorească revoluțiunile cari sunt dovada puterei sale de a reacționa împotriva nedreptatei, a apăsărei. Răscoala aceasta din 1821, grefată pe faimoasa revoluțiune a eteriștilor greci, nu a fost ea oare ea o ultimă și depărtată emanațiune a activitaței ideologice a Enciclopediștilor în Franța ? Răscoala lui Tudor s-a născut prin imitarea și ca reacțiune împotriva revoluțiunei pentru liberarea Greciei, căreia el i-a și căzut victimă. Da însăși această revoluțiune a fost produsa ideilor Enciclopediștilor pe cari revoluția franceză le-a pus în practica, le-a secondat și le-a răspândit apoi în întreagă Europa. Zadarnic s’au strâns atunci toate monarciile în așa zisa sfântă alianță ,zadarnic au închis granițele lor ermetic pentru a împiedeca ideile liberale și umanitare să pătrunde în țările lor și pe supușii lor ca le profeseze și să le răspândească, încă odată s’a dovedit că ideile sunt scutite de vamă, că ele se propagă oarecum prin aer, ca și microbii, că, fără să știi când, de unde și cum, pun stăpânire pe suflete, ațâță spiritele, creiază eroi și martiri, și răstoarnă, când te aștepți mai puțin, întegul eșafodaj polițienesc și de opresiune ridicat contra lor. Astfel și ideile marii revoluțiuni franceze au pătruns până în depărtatele, pe atunci, cu lipsa mijloacelor de transport moderne, extrem de depărtatele principate de la Dunăre. Un român macedonean grecizat, anume Riga, care cunoștea bine limba franceză, fu primul care în București, traduse în grecește toate proclamațiile, scrierile și cântecele revoluționare franceze, șif tipărindu-le la Viena, le introduse în chip clandestin în principate. Aci avură un mare răsunet și câștigară multe suflete de elită. Riga, legase de ele, visul liberărei Greciei. Chiar și unii boeri români, concepură la început astfel ideile revoluțiunei franceze. Așa a fost Grigore Brâncovanu, Dudescu, Scarlat Câmpineanu și Ioan Cantacuzino. Francezii stabiliți în București și Iași, făcură și ei tot ce le stătea în putință, pentru a răspândi ideile revoluțiunei franceze. Inchegându-se în sufletele grecilor sub forma visului liberărei Greciei de turcii străini și apăsători, nu era grea ca peste puțin, în creiere româneștii, ele să trezească gândul liberărei României de grecii străini și apăsători. In Tudor Vladimirescu această ultimă întorsătură a ideilor revoluțiunei franceze ajunse până în principate, a găsit omul de acțiune, eroul. Și în tot felul lui de a se comporta și de a vorbi, se resimte de acele idei. Avea o ură nemărginită față de boieri, față de noblețe cum s’ar fi spus în Franța. Când vizita pe amicul său Urdăreanu, nu se așeza niciodată, ci umbla mereu pentru ca să nu fie silit „să se scoale dacă ar veni cumva vreo putoare de ciocoi“. Odată la masa episcopului Ilarion, a spus că „de va trăi va face douăsprezece perechi opinci din pielea a doisprezece boieri divăniți“. Proclamația lui către locuitori îi întreabă pe aceștia : „Până când vor suferi să le sugă sângele căpeteniile lor atât cele bisericești cât și cele politicești?“ Mai mult chiar ideia bunurilor naționale răsună din această proclamație, când spune ca să se ia „pentru folosul de obștie binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri“. In scrisoarea pe care Tudor a adresat-o vornicului Neculai Văcărescu însă, vedem grămădită toată moștenirea ideilor revoluțiunei franceze, cari au trecut asupra lui și în numele cărora a chemat norodul la răscoală : „D-ta pesemne — scrie el boarului — norodul nu-i socotești nimic, norodul cu al cărui sânge s’a hrănit și s’a poleit tot neamul boeresc și numai pe jăfuitori îi numești patrie.. .Dar cum nu socotiți d-voastră, că patria se chiamă norodul iar nu tagma jăfuitorilor . Eu însă alta nu sunt de cât numai un om luat de norodul cel amărât și desădit din pricina jăfuitorilor, ca să-i fiu bive militor în treaba cerere a dreptăților, iar tagma jăfuitorilor, căci nu le place una Ca aceasta, a ridicat arme de moarte asupra patriei și a ticălosului norod“. ...Un exemplu măreț și mângâetor al puterei de circulațiune a ideei și a ideei înfăptuite. Tudor, a fost, poate nu în totul conștient, un erou și martir, și al ideilor revoluțiunei franceze. Soarta tragică a eroilor, de a nu putea pătrunde pe cei ce-i urmează de gândul lor și de a perde stăpânirea peste mișcarea pe care au dezlănțuit-o, soarta tragică a eroilor de a plăti cu viața lor printr'un grozav sfârșit, ideile pentru cari s’au ridicat și de a le sfinți cu sângele lor, a avut-o și el. Și ca complectare a tabloului , nici el n’a putut să calce pământul făgăduinței, ci numai să-l întrevadă. Ce subiect de dramă, de tragedie națională, având ca leitmotiv libertatea ! Unde-î literatul care s’o încerce ! Cu o viață nu ar fi prea scump plătită reușita ei. B. Branistrantt Duminici 20 Martie 1921 Pictorii streini Copila ou fragi, d® REYNOLDS,') Underaft Setai, ia nisip —„Ea este —, Ea —■“ Sare portița, Feteia, mama din fuga — „Draga mea —'.“—„Scumpelor Ochii le râd printre lacrimi, Mâini iubitoare-o ajută Peste azul și pachete — Sboară din brațe un brațe Sprintenă, fragedă, toată Iimvița,— Iarăși acasă Marea artistă Sărbătorită. Unul dom, timid, Palid in umbra tereștrii, Pândește tăcut, îndărătnic, — Cu buzele cald-intredeschise...Mai fine ea minte Pe micul prieten, copil aproape, — Sunt ard ăe-atrmma Din buclele când Degetrrt gingaș Rotia Inele Clar sclipitoare, — Aur in soare.?! O, de atuncia Alba o mână de fildeș Scopind purtat-a Flerul Medeal Prin gura-i sfântă A Plâns sublima ligenie , Și peste trunteat, Indusă de lauri, Larg fâlfâit-a aripa slavei. Mai ține-lea mtrutei" Se-aude-alături Râsetul sprinten — Trânti semne, Scări spre lumină — Unde e sălbaticul, — unde? Ea sboară ca freamăt prin gang, Cu freamăt, ca sboriA ursitei, Și lato tn aripa așU, — lumină și umbră — Turburătoare —Dinți sclipitori Ochii fără milă — Ochi — Stă sub surâsul Femeii Gingașul adolescent, Sfânt, feciorelnic, Păliri și flăcări li bat pripite Florile lefii Cearcă un zâmbet — Un pas — Inima M Bate întreagă și gâtlej — n—Ta—*—față se pleacă spre față, Simte Gura Udoară Cald-săgetată De-o sărutare, — Ocfifid se ’nefoid — — Farmec și spaimă — E ca o rasă, Un fulger palid Ce Viel »coboară, Lunecă Vi tremor Prin nopți de viață Nebănatte Ce-i dorm un suflet, Lunecă nufuna. Rânduri de vieți, Lunecă, Lunecă, încă — încă —încă —— Fir de Zambii Printro fântână Fără sfârșit de adâncă I A. Toka Multe lucruri poți face cu ajutorul vremii, daca ai răbdare să aștepți și nu ești grăbit. Zi ACORD ATRR Petreceri, vara... Te mai gândești la iepurii de casă, la sfatul alb din rufăria lunii ? au prins pridvora ’n danțul de mătasă dând din urechi s’aprindă ’n ochi tăciunii. Trec fluturi grei de-adie licuricii cote un fitil lâng orice fir de iarbă, din rouă tot kermessa-o văd Piticii filozofând, cu degetele ’n barbă. Aștept. In umbră se ivesc dihorii. Țigani, în șatră sace un flaut care nu târziu când crește aripa morii mă-nalță, șarpe un cântec, să te cant. 1915 I. Vixba Primul fior schit — Spitalul orașului, împresurat de curte și de grădini cu pomi mici, cu ferestre multe pe toate laturile, avea lumină din belșug în toarte camerele sale. Văzduhul vesel lupta cu tristețea bolnavilor și o potolea. Sgoșnot de afară nu pătrundea, nu avea de unde veni, spitalul fiind așezat la marginea urbei. Dar niciodată nu se făcea aci de plină tăcere, înghețata și posaca tăcere din tinda morții, din locașul suferințelor trupului răpus, gata de groapă. Un singur medic îngrijea de toți bolnavii, ajutat de două supraveghetoare, localnice acolo și nelipsite, decât Duminica, cu rândul câte una de la datoria lor. Măturatul, curățenia localului, spălatul atâtor feluri de lighene și de alcele câte are un spital, erau în sarcina slugilor, dintre cari două mergeau și de după doctor, mai la distanță, când cesta vizita bolnavii uniS câte țianul, în eftt două mari saloane și la rezervă-Slugile acestea, foarte tinere, puteau dm pe sus un bolnav cu pat cu tot și să-l care afară. Una din de era o fată foartă și dreaptă, bine împlinită, tare în șolduri și în piept, ca o gutuie, cu ochi catifelați. In umbră de gene lungi, cu chip rumen și feciorelnic. Nu avea mai mult de optsprezece ani. Puterea ei muschhilara pe deoparte și fața-i îngerească pe de alta, ținuseră în respect pe bolnavii care ar fi glumit bucuros cu o fată frumoasă, și pe bărbații sănătoși ce-o împresurau I țineau în smerenie și pe Nae, tovarășul ei de muncă, flăcău bine zidit și care intrase mai de curând în slujba spitalului decât ea. Nici Nae nu era de lepădat: avea și el o pereche de ochi negri și aprinși, sprâncene arcuite, o gură proaspătă și un șir de dinți albi oltenești, care-i luminau fata oacheșe de câte ori zâmbea. Tânărul era sfios și nu se deprindea cu mediul în care intrase, rămânea departe de tot ce se făcea, uluit De două zile se dase un pat, în rezervă, unul tinerel, care avea, după spusa doctorului „panglică la mare"4. Doctorului, faimos, pentru știința , discernământul lui ii plăcea graiul poporului «1-1 întrebuința de obicei. Nae tocmai ștergea scândurile in rezervă, când tineretul lua doctoria după care, in două trei ceasuri, avea să lepede panglica- Doctorul era in cancelarie și avea să fie in spital încă patru ceasuri în șir. Lumina primăverii năvălea prin toate marile ferestre ale sălașului de vindecare. Medicul, cu toata suita după el, isprăvea de cercetat al doilea salon și avea cuvânt să fie mulțumit. Privirile*! străluceau prin ochelarii mărginiți cu aur și așa de firesc așezat pe nasul L că ar fi zis că purtătorul lor se poate da peste cap și nu’î pică. — Bolnavul de la rezervă și-a lepădat tema, domnule doctor, zise una din supraveghetoare. — Să i-o spele ! ordonă medicul Aici am isprăvit. Bolnavul mi- se simte ? Și doctorul, după ce svârci o privire de plecare peste toate paturile. e și în sală, ca să intre în rezervă. Supraveghetoarea luase grabnic înainte și le făcuse celor doi servitori semne să vină cu ea. Servitorii luaseră vasul bolnavului, când medicul se apropie de patul tânărului din rezervă, zâmbind: — Ai văzut ce ușor merge? întrebă medicul. Extractus /elicis maris, combinat cu calomul, faps misiuni. Cred că va avea norocul s'o lepede întreagă. Cu cap cu tot Servitoarea, ca mai deprinsă cu treburile spitalicești, luase un lighean, îl umpluse cu apă și spăla temia. Nae se codea. Ea îi făcu semn să se apropie, să-i dea ajutor. Doctorul aștepta. Bolnavul privea cu încoroiare spre lighean. Nae își vârâ și el mânile și patru brațe goale, cu mânice răsfrânte până la cot, curățeau acum, netezeau vietatea stricătoare ce crescuse în lăuntrul unui om. Și deodată se petrecu ceva : mâinile lui Nae atinseseră în apa rece și murdară, alunecând de-alungul spurcatei divine, degetele fetei frumoase și ținerii, în vârsta floarei amândoi, a patimei, fuseseră cutreerați ca de un curent electric, de primul fior ,al dragostei. Ochii lor se ridicară în neștire de Pe animalul grețos, se pătrunseră $î fără să mai vadă ce erei înaintea lor, se plecaseră aprinși. Inima le bătea, le ciocănea puternic pieptul zbuciumat acum. Doctorul, tânărul bolnav, supraveghetoarele, intendentul spitalului, și el de fată din întâmplare, văzuseră clipa cea de pomină, trăsnetul, și toate faprele lor erau acum îndreptate spre cei doi tineri. Diferite zâmbete licăreau pe chipuri. Și se ghicea limpede că acese era primul fior de dragoste simțit de cei doi tineri. — Nevinovați ca Pani și Virginia, murmură doctorul, ș i aftă copleșit de amintiri depărtate. V. Dbmktlotob de V. DEMETRIUS (Continuare în pag. II-a), Eminescu și Caragiali de IOAN SLAVICI Doi oameni, în marite privințe foarte deosebiți, care se căutau imn pe altul și se bucurau când puteau să petreacă un ceas-de auă împreună. Era o plăcere rar numai pentru dânșii, ci și pentru orf-și eine, care vedea cum petrec împreună. Mi se întâmpla din când te când să mă aflu cu Caragiali într’o cafenea. Intr’un restaurant, la vre-o serbare, undeva, unde sunt mulți oameni, cari intră, ies, vin, stau se duc, și treceau ceasuri întregi fără ca să schimbăm vre-o vorbă. Cu toate aceste petreceam foarte bine împreună. Una din marile lui slăbiciuni era să se uite la cei ce Îl trec prin față oei stau în preajma vederii lui, să scruteze mutre, să prindă gesturi și atitudini, — o slăbiciune, pe care o aveam și eu, ba mi-a rămas și până ’n ziua de azi, îmi dedea din când în când cu cotul. Îmi trăgea cu ochiul, Îmi șoptia — „ai văzut?“ — și atât era destul pentru ca să ne înțelegem. „Măi! — mai zicea câteodată, — Natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe fiecare după calapod deosebit. Unul e sucit într’un fel, altul într’alt fel, fiecare ’n felul lui, încât nu te mai saturi să-l vezi și să-ți faci haz de ei“. Eminescu n’aveau ochi pentru asemenea amănunte din lumea, în mijlocul căreia se afla, Ori-și-cât de multă lume și ori-și-cât de mare gălăgie ar fi fost toprejudui lui, el nu se abătea da la cele ce se petrec te sufletul său. Zgomotul și forfoteala îl supărau, ce-i drept, dar nu-1 scoteau din ale lui. Ii era fără ’ndoială mai pe plac să eree ’ntr'un colț liniștit ori să se plimbe pe la locuri dosnice, dar șirul gândirilor nici în mijlocul celei mai mari gălăgii nu și-l pierdea și discuțiunea odată începută o urma cu aceeași limpezime în toate împrejurările. Era însă ©eva oeci stingherea și pe el. Luna ivită pe câmpul senin al cerului, asfințitul soarelui, farmecele zorilor de zi, tîrdștea sărbătorească a nopții de vară, viscolirea zilelor de iarnă, furtuna ori vederile ce se desfășură ’n fața celui urcat în luminoasa culme de munte, acesteaa făceau să-și îndrepteze de afară luarea aminte. Prin fața lui Caragiali ivirile de felul acesta treceau nebăgate în seamă — ca lucruri firești, de sine înțelese, lipsite de farmec. Am stat cu el o vară la Bușteni. El își petrecea timpul mai printr’un restaurant, mai prin altul, mai plimbându-se prin parc, pe șosea, ori pe peronul gării,unde se adunai lumea. Niciodată n'am reușit însă să-1 înduplec a lua parte la excursiunile ce făceam prin împrejuriimi, și râdea de mine când îl vorbiam despre plăcerea de a străbate prin înfundăturile văilor și peste coaste prăpăstioase până în poienele culmilor. Eminescu fugia de obștea îngrămădire de oameni și se stația bine singur în mijlocul naturii. Cea mai încântătoare muzică era pentru dânsul freamătul brăduțului și vârsitul pârâului ce se varsă spumegând printre stânci. Când am sosit la Iași, cel dintâi gând al lui a fost să mă duc la Copou și apoi la Socola, ca să-mi arate vederile ce se deschideau spre lunca BaMuiului și să mă plimbe prin crângurile de prin pragiurime, ca să mă ’ncânți și eu de frunzișul pișcat de brumă și să iau parte la plăcerea lui de a călca pe frunzele scuturate de vânt, care fâșie la tot pasul. Alta era însă ceea ce mai ales fî deosebia unul de altul. In gândul lui Eminescu izvorul a toată suferința omenească erau trebuințele omenești, și ’n lume ar fi mare belșug în toate cele ce-i pot fi omului de folos, dacă fiecare el ar mulțumi cu ceea ce îi este neapărat de trebuință. Oamenii se urăsc și se luptă între dânșii pentru că sunt nesățioși, și el se simțin nenorocit pentru că era osândit din fire să fee parte la durerile și la bucuriile altora, căci durerile sunt multe, iar bucuriile puține. De aceea îi erau urgisiți învingătorii, care cheltuesc unul ceea ce agonisesc prin munca lor o sută ori chiar « mi* da inși, și ama cuprins de o milă disprețuitoare față cu cel ca suferiați să Lim stoarcă măduva din oase. In viață cea mai prețioasă 1 sa părea partea petrecută dormind, căci în somn fiecare seta numai el însuși și nu sufere și împreună cu alții. Dacă ar fi avut deci bogății mari, Efram escu ar fi cheltuit tot puțin pentru sine însuși și mult pentru cărți, pentru manuscripte vechi și pentru fel de fel de alte nimicuri rămase de la buni și străbuni, precum pentru opere de artă, în care e înșifățișată partea luminoasă a vieții. Mulțumirea de a fi alinat suferințele altora numai arareori ar fi căutat-o și atunci, căci după părerea lui suferințele omenești sunt atât de multe și da rosei, încât nu pot să fie înlăturate decât prin îndrumare morală, in urma căreia fiecare își înfrânează poftele și râvnește mai ales 1a mulțumiri sufletești. Cu totul altfel își gândim Caragian rostul vieții omenești. Satisfacerea orișicărei trebuințe e o plăcere, — zicea el, — fără trebuințe nu e nici o plăcere cu putință, și cu cât mai multe, mai vii și mai felurite îți sunt trebuințele, cu atât mai multe plăceri poți să aî, țu atât mai prețioasă și mai plină de farmec e viața ta. Nu zicea nici el, că n’ar fi bine, ca fiecare să-șî pună frâu, și să se mulțumească cu ceea ce Îi este de neapărată trebuință, dar stăruia cu îndărătnicie în convingerea, că nesațiul, e ’n firea omenească și că e pornit fiecare să alerge după câștigul fără muncă și să asuprească pa cei mai slabi decât dânsul, că cei asupriți se fac și e a apritor! când 11 iartă împrejurările, îndrumarea morală, pe care o visa Eminescu, nu era după părerea lui Caragiali cu putință, căci* omul « firește pornit spre fărădelegi, spre nesocotirea bunei rânduieli, spre rele făptuiri. Deoarece Caragiali nu numai găuri la, ci și vrabia așa și râdea când alții se restrâtiau, Eminescu îi zicea „cinicul Caragiali", deși își dădea foarte bine seamă, că tocmai etate in înțelesul lui Diotgen Caragiali nu era. Din contră, dacă acesta ar fi dispus de bogății mari, le-ar fi cheltuit în timp scurt, căci te gândul îul trebuințele omenești erau tot atât de nemărginite ca timpul și ca spațiul Mai mult, risipind, fi se socotia oă, care săvârșește fapte bine, căci ceea ce împinge societatea omenească spre desvoltare e râvna neastâmpărată de a satisface trebuințele din ce în ce mai numeroase și mai întețite. Chiar și dacă n’ar mai fi fost, cum la adevăr erau, și multe altele, prin care se deosebiau, doar lumi se izroiau una de alta când ei se ’ntâlniau și-și dedeau pe față fiecare felul de a gândi. Dacă înse în multe privințe eirau deosebiți unul de altul, la altele se asemănau, ceea ce Îi făcea prieteni buni. Nu-mi aduc bine aminte, când anuime a venit Eminescu dela Iași, ca să intre in redaction«* ziarului „Timpul“. Era 1* 12 Octombrie, 187? când mi-a scris, că e gata să vie. „Dar n’am cu ce veni,— a daugă. —• Asta m’a făcut să-mi țin gura pân’ acum. — 100 de fr.ami pe lună, din ce-dacu-să plec? Am și bagajie, cărți, manuscripte, ciubote vechi, lăzi cu șoareci și molii, populate la ta «cheieturi cu deosebite naționalități de ploșnițe. Cu ce să transport aceste roluri de avere mobilă — în sens larg al cuvântului — proprio motu?“ Era deci grăbit omul și după toată probabilitatea a plecat îndată — după ce a primit banii pentru acoperirea cheltuelilor de călătorie, în tot cazul înainte de sf. Dumitru. Puțin timp la urmă a intrat și Caragiale la redacțiunea ziarului „Timpul". Ceea ce s-a apropiat era. Înainte de toate, cultul formei. Țineau amândoi să-și citească împreună scrisa, mal nainte de a fi dat manuscriptul la tipar. Lucrul acesta era foarte cuminte, ei însă nu se mărgineau să citească, ci Începeau să și discute mai întâiu asupra limbii, apoi și asupra cugetărilor și ei pierdau în discuți multa vreme pe paginatorul din tipografie cerea mereu manuscript. Erau însă amândoi de părerea, că anume cele ce av ea fie citite de mulți trebue să fie scrise cu multă îngrijire, și nu țineau seamă de stăruințele paginatorului, care mi-și dădea seama, cu ,jiiJih-, -L