Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1921 (Anul 2, nr. 19-21)

1921-04-03 / nr. 19

SERIA II.—ANUL, II.­No. 1 Leu ¥ xamiilarui Adevărul FONDATORI,­­ AL. V. BELUIMAN 1888—18b1 * BATOKI­­ y CONST. M­LLE 18g7_1920 Prim-redactor: EMIL D. FAGURE Be Ia Ibsen Ia Trotzki Un. Din cele mai vechi și mai vătămătoare confuziuni pe caal . le face mereu omenirea este că la revolta drept libertate, și dreptate, iar teoria elitei so­ciale drept o teorie reacționară. Ibsen, al cărui „Dușman al poporului“ ne dă prilej să ne oprim un moment asupra con­­cepțiunilor despre majorități și minorități, reprezintă, de­sigur, în literatura și filosof­ia mo­dernă una din energiile cele mai active ca influență asupra ideilor timpului său. Individualismul lui, atât de­­ discutat, i-a a­tras imputările cele mai deosebite: oamenii or­­dinei au văzut într’însul un răsturnatei, teoreticianii demo­crației au văzut într’însul un reacționar. Și unii și alții au, în parte, dreptate. Acel ce a cugetat și a scris „Strigoii­“, „Stâlpii societăței“ și „Casa de păpuși“ a săpat, prin însăși cugetarea sa, stâl­pii familiei și ai alcătuirei­­ so­ciale de azi. El este, deci, un răsturnător. Acel care, săpând temeliile fa­miliei și ale societăței, emite însă teoria că majoritățile nici­odată nu au dreptate, iar mino­ritățile întotdeauna au dreptate, acela este un reacționar. A fi un revoltat și un reac­ționar, în acela­ș timp, e de­parte însă de a constitui o con­tradicție. Revolta este nemulțu­mirea împotriva unei stări so­ciale. Revoltat însă este și feo­­<latul care cere întoarcerea la iobăgie și socialistul care cere trecerea la socializare. De a­­ceia reacționari și revoluționari se întâlnesc atât de des în cri­tica asupra alcătuirei sociale de rare și unii și alții sunt egal de nemulțumiți. Dison trecea în pabii multora ca un dușman implacabil al în­tocmiri sociale de azi. Cu toate acestea, luând teoria sa din „Un dușman­ al poporu­lui“ cu privire la majoritatea care are numai puterea cu ea și minoritatea care singură are dreptatea cu ea, descoperim în­tr’însul acel individualism care este la însăși baza proprietăței și alcătuirei sociale de azi. La Ibsen constatăm acelaș puternic făcut pe individualism care a Spencer să ridice pe individ contra Statului de azi pe care’l acuza de a purta în­­tr'însu­l statul viitor, sau cum îl dânsul „sclavia lumea vi­itoare“ — adică socializarea prin „etatism“. Când Ibsen face teoria selec­­țiunei sociale, a dreptului la guvernare al Inteligenței, el nu are nimic reacționar în această idee,­­ întrucât egalitatea din­­naintea dreptului la existență și la toate bunurile vieței nu implică absurditatea egalizării inteligenței umane, care întot­deauna va râvni mai sus și prin însăși legea aceasta natu­rală a ascensiunei spiritului va crea distanțe­ intelectuale. Maxima lui Ibsen „mulțimea nu-i decât materia primă din care trebue extras adevăratul popor44 departe de a duce la disprețul mulțimei duce la cea mai mare solicitudine și dra­goste pentru mulțime care e a­­rătată astfel a fi sursa, rezerva inepuisabilă a Inteligenței, din care trebue extras „adevăratul popor“, adică elita unei rasse, care reprezentând progresul și,­ civilizațiunea ei, devine fatali­mente și conducătoarea rassei sale. Cum că demagogia, cu co­rupția și minciunna ei, înlătură adesea elita și o împiedică a face tot binele pe care-l poate face, aceasta e una din durerile Istoriei tuturor popoarelor. Dar aceasta nu îndreptățește elitele Inteligenței — singurele respec­tabile — de a porni împotriva maeselor, ci, din contra trebue să facă totul spre a le dezrobi de demagogii și a le ridica până la ele. In lupta sa contra „majorită­ților” 4, Ibsen a văzut numai ob­stacolul demagogiilor și al pu­­terei acaparate de ele și lovind într’însele nu vedea că lovește și massele nevinovate, „materia primă” 4 din care trebue extrasă elita și fără de cultivarea că­reia seacă izvorul însuși al eli­telor care alcătuesc „adevăratul popor4”, adică suma virtuților și darurilor sale. Ibsen susținând, în apărarea bunelor sale intențiuni, că ma­joritatea are cu ea numai pu­terea, iar minoritatea numai dreptatea, a formulat un indivi­dualism care merge până la anarh­ism. Stirner în „Der Er­­zige un sein Eigenthum“ („In­dividul și proprietatea sa“) se pune pe acelaș teren, decât el nu concepe la individ noțiunea morală a dreptăței, ci aceea na­turală a dreptului la viață. Dar Trotzki, când înlătură Duma și ori­ce Adunare con­stituțională rezultată din „ma­jorități“, și pune în locul lor dictatura minorităței — prin ce realizează el, aceasta? Prin „dreptatea“ pe care susține Ibsen că o are în­­totdeauna mi­noritatea, sau prin putere, care nu e adevărat că este un atri­but exclusiv al majorităților? Minoritățile pot deține și ele pu­terea. Ba, adevărul este că mai ales minoritățile dețin puterea, fie în revoluțiune, fie în ordi­nea de stat. Majoritățile drepte și gene­roase, sau nedrepte și intole­rante, rămân acea „m­aterie primă“ care alcătuiește fondul permanent al civil­izațiunilor. Revolta lui Ibsen, dictatura lui Trotzki sunt trecătoare. Po­poarele rămân: filozofiile și gu­vernările se schimbă. Emil D. Fagure Ispita stelelor Adie tânguios cavalul O doină pe colină: Suspină văile cu dealul, Și codrii verzi suspină. Când stelele-și aprind văpaia Privirilor de astre- Amurgu-și fâlfâie bătaia Aripelor albastre... Mă poartă darul în tăcere Spre voi, eterne stele: Albaștri ochi de privighere, Luceferi vieții mele! Din noaptea de singurătate, Urzind pe vase doml, Spre depărtările instelate Mă ispitește zboruri... Ion Buzdugan Baniluică 3 Áartiie I S2i Literar și Artistic Un biet pribeag de-și vine’n corturi oaspe, Dă-i pâine, sare și-un cuvânt de bine, Dă-i apă jarul rănilor s’aline, Dar nu clintească buza ta să ntrebe, Spre care țintă? și de unde vine? De ce, ’n zadar, — pornitului în lume, Aminte tu să-i mai aduci de locul De unde gol l-a izgonit norocul? Când apa ta îi răcorește rana, De ce cuvântul tău să-i crească focul? Șin gândul stins la ce să-i chemi tu groaza Necunoscutei, mult temutei ținte? El poartă pașii sângerați nainte , Pustiu e’n urmă-i — ce să spere’n zare ? E greu să speri — când îți aduci aminte! Deci pâine dă și apă și un zâmbet Rătăcitorului gonit de soartă Și nu’ntreba zadarnic frunza moartă De ramura de unde-a rupt-o vântul, Și nici de ținta înspre care-o poartă ! A. Toma Vițelul de aur Pe povârniș stâncos se cobora grăbit, Alunecând, spre șesul prins în ceață, Asemeni unui bolovan surpat din munte. Fâșii de foc creșteau din a lui frunte, iar brațele-i, aduse — strâns — pe piept, Lipsau de trupu-i tablele de piatră... Ce stea de bucurie strălucia Pe largul cer al sufletului său! Uitat era tot sbuciumul, Uitată Și teama ce’l cutremurase ’n fața Lui». Acum venia, fugia, sbura Și-ardea de dor Ca peste trudnicul popor Ce se târa sălbatic și murdar, în tină Să­­ naițe lespedea sfințită Ca un stindard ce flutură lumină! * > ...Dar norul lung sub el s’a destrămat». Câmpia se ridică de sub ceață — Și-o larmă ascuțită și semeață, Un strigăt de clocotitoare viață Străpunge­ auzul lui mirat, Străpunge tot văzduhu ’nflorat... Nebuna și amețitoarea horă! Înveseliți de-aprinsa auroră întinsă ca un roș decor de sărbătoare, Bărbați greoi și sprintene fecioare, Femei cu plete sburătoare, Bătrâni ieșiți din minți Aleargă, Se 'nvârtesc, Se 'nvârtejesc, Cu sărituri înfrigurate și brutale, Cu încleștări fierbinți, Cu urlete prelungi de animale Se-aruncă, Se opresc, înebuniți De zeul material și lucitor, De Zeul „lor“, De peste danțul orbitor, Asurzitor, Peste cascada notelor barbare De surle și de trâmbiți vibrătoare, — Sub ploaia de săgeți solare — își 'nalță gâtu 'nțepenit, Pe când, Cu un zâmbet nepătruns și nesfârșit Privește blând, Cu ochi stupizi și mari, Vrând par­că să 'nțeleagă — în zadar — Ce 'nseamnă sub merinda auroră Nebuna și amețitoarea horă!,.. ...Dar colo, sus, bătrânul sa oprit... Un hohot lung, blestemător, răsună — Și două lespezi albe cad pripit, Căci colo, sus, bătrânul le-a svârlit Să se sfărâme 'n funduri de genună!... 1921 Virgiliu Moscovici Adâncimea cer­ului e privirea lui Dumne­zeu SULLY PRUDN­OMME Pictorii streini „Prometeu liberat" de Max Klinger Eminescu și Caragiali Felul lor de a concepe viața de IOAN SLAVICI Satirele lui Eminescu ,și comediile lui Caragiali ori și cât de deosebite ar fi ele atât în fond, cât și în for­mă, purced chiar aceeași obârșie și a­­nume din gândul nestrămutat, că viața, de care în lumea aceasta pu­tem să avem parte, nu e vrednică să ne înjosim ascunzându-ne de dragul ei gândurile ori poate chiar epuind ceea ce în adevăr nu gândim. Dacă ei, înzestrați amândoi cu mari daruri firești, n’ar fi recunos­cut fiecare îndeosebi adevărul ace­sta, trebuia neapărat să se pătrun­dă de el stând de vorbă în redac­­țiunea ziarului "Timpul", unde lua­seră asupra lor sarcina de a-și da seamă despre cele ce se petrec în viața comună și de a spune adevărul asupra faptelor săvârște de contim­poranii lor mai cu trecere. S’a întâmplat, că pe ici—­pe colo— câte un om sfătos și-a dat pe față părerea de rău, că Eminescu a fost nevoit să-și câștige pânza de toate zilele scriind articole pentru organul de­­ publicitate al așa zișilor boieri ru­giniți. Ori și cărui om cu judecată îi este însă destul să citească câteva pagini din scrisa lui Eminescu pen spre viața familiară și susținea, că cel ce nu e în familia sa, nu poate să fie nici în viața publică ori cum se cade, în vreme ce Eminescu stă­tea în privința aceasta la îndoială; ei lucrau însă cu același zel în ve­derea reacțiunii. Nu numai la vârsta, în care se a­­flau ei atunci, că și’n timpul maturi­tății oamenii ca dânșii își închipu­­iesc, că e ceva de capul lor și că pot să contibue la îndrumarea societății potrivit cu vederile lor. Abia târziu, în zilele bătrâneților, se ivește sim­țământul, că fie în bine, fie în rău lumea își caută de drum și cel ce nu vrea să meargă cu ea rămâne mai mult ori mai puțin stingher la o parte. Ceea ce-i apropia sufletește era atât potrivirea în gânduri Și­ în simțămin­te, cât și credința în izbândă, și a fost un timp, când ei erau oare­cum nedespărțiți și mereu doritori de a se lumina unul prin altul, îndeosebi Caragiali, născut în ceas bun, ar fi fost în toate împrejurările un om însemnat; el n’ar fi putut însă să fie ceea ce a fost dacă n’ar fi trăit o parte din viața sa împreună tru­ ca să fie pe deplin încredințat,­­cu Eminescu, care pentru dânsul era că cel ce le-a scris e un îndârjit lui p- 'o nesecată comoară de știință și de tătar împrotiva așa zișilor democrați , îndemnuri binecuvântate, din timpul său; și că el nu susținea j Ca să-și facă parte din compara v­­ederile conservatoare pentru­ că fă­­ceasta,, el îl spândărea pe Eminescu­cea parte din redacțiunea ziarului „Timpul”, ci intrase în redacțiunea aceea pentru­ că era pătruns de con­vingeri conservatoare. Tot atât de puțin putea să aibă slăbiciuni democratice creatorul co­conului Leonida, al lui Rică Ventu­­rianu, al lui Cațavencu, al lui Fanfu­­ridi, al lui jupân Titircă și al cetă­țeanului turmentat, care nu știe ce să facă cu votul său. ■ Amândoi erau oameni chiar prin firea lor sortiți a stărui, ca în socie­tatea omenească conducerea s'o ai­bă cei mai cumsecade, cei mai bine pregătiți, cei în toate privințele mai vrednici, și ei nu socoteau mașsele mari, ale poporului pregătite spre a-i alege dintre cei mulți­­ pe aceștia. Lucrând deci în redacțiunea ziaru­lui „Timpul”, ei au fost cuprinși de simțământul pentru dânșii dureros, că societatea, în­ mijlocul căreia i se petrece viața, e alcătuită în mare­­ parte din oameni, care nu sunt cum trebue să fie, și că nici în viața pu­blică, nici în cea privată desfășura­rea nu merge spre Închegare, ci spre destrămare, că lucrurile au să mear­gă din rău în ma­i rău, dacă nu se va produce cât mai curând o reacțiune spre însănătoșire. Caragiale era, ce-i drept, cu gândul îndreptat mai mult, puindu-se în pizmă cu el. Voia a bunăoară, să se dumirească asupra filosof­iei lui Kant, ale cărui scrieri nu era în stare să le citească. „Măi,­­ îi zicea lui Eminescu: —­­ drept să-ți spun, mie Kant al tău , mi se pare un mare moftangiu”. Eminescu, indignat că el îndrăz­nește să vorbească despre Kant, pe care nu-l cunoaște, se înteția e>i vorbea ceasuri întregi despre filoso­­fia lui Kant și despre rostul ideilor lui în istoria filosofiei. Caragiale, ca să-l fie mereu cald­, era totdeauna nedumirit și pornit spre contraziceri. „Bine, omule, — îi zicea câte­oda­tă Eminescu,— dar mai deunăzi era; de altă părere”. ..Știi că ai haz!? — îi răspundea Caragiali. — Cum am mai putea să discutăm, dacă am­­ fi amândoi de aceeași părere ?” Eminescu se supăra, dar unna cu râvnă îndoită, și în felul acesta tre­cea știința de carte de l­a Eminescu la Caragiali și se apropiau din cei în ce mai mult unul de altul. In ace­lași timp li se dedeau însă pe față și deosebirile de vederi și de tempera­ment. Era, înainte de toate, una, din ca­re purcedeau multe altele. Amândoi erau de părerea, că e chestiune de demnitate omenească să spui adevărul și se înjosește cel ce-și ascunde gândurie ori spune ceea ce în adevăr nu gândește. Ca­­ragialel, care era cu gândul îndreptat spre viața familiară, trăgea din a­­devărul acesta conclusiunea, că i se cuvine ori și cărui om dreptul de a-și da în toate împrejurările pe față gânduri­e. ..Nu l­e striga Eminescu, — nu dreptul, ci datoria. De drept te folo­sești când ți’ dă mA.un ri­t­i­v­­­ o socoteală, iar dotria ai să ți-o faci fie chiar și înfruntând cele mai mari primejdii”. ,3a bine că nu l­e întâmpina Ca­rigiali__Dacă e s’o fac, o fac pentru mulțumirea mea. Smintit ar trebui să fiu pentru­ ca s’o fac și când pe urma faptei mele mi-ași expune fa­milia la mari neajunsuri și a-și avea mai multe suferințe decât mulțu­miri”. „Aidadee!—zicea Eminescu—Dem­nitatea prin bărbăție și prin lepăda­re de sine se susține, și mulțumirea e cu atât mai viuă și mai covârși­toare, cu cât mai multe și mai mari sunt greutățile, pe care le învingi, și prmejduiie, pe care le înfrunți, ca să-ți faci datoria. „Iată o mulțumire, de care mă lip­sesc ! — îl încredința Caragiali Mai bucuros mă înjosesc spunând adevă­rul numai când imi dă mâna ei nu­mai în forma, care-mi vine la soco­teală. Pentru lepădarea de sine nu găsesc nici un îndemn în lumea noa­stră. Pornită odată pe calea aceasta, discuțiunea se urma zi și noapte și ducea din ce în ce mai departe. Stăruiau amândoi ln gândul, că vinovați de reaua stare, în care se află societatea română, sunt mai presus de toate urmașii boierilor, care atâta timp au stat în fruntea poporului român. Cei mai mulți din­tre dânșii, fiind lipsiți de pietate fa­ță cu părinții și bunii lor, nu și-au dat silința s­ă se pregătească ei înși­și și să-și pregătească copiii spre a-și păstra averile moștenite și pozițiunea tradițională în viața comună. Ei au suferit deci să se ridice în rând al dânșii slugile lor, fie „grecotei cu nas subțire”, fie „bulgăroi cu ceafa groasă”, fie arnăuți, sârbi, ruși, ar­meni ori fel de fel de alți venetici, care duc societatea română spre „americanizare”, căci pentru dânșii România nu e centrul vieții cultu­rale române, ci o simplă „expresiune geografică”. (Continuare in pag. 11-a). Falimentul genului epic D. I. Teodorescu, în articolul său" producțiile artistice ale epocei a- Falimentul genului epic din Ale­­cestor zguduiri găsim aceiași fri­­velul literar, ridică o chestiune o valitate și superficialitate, foarte interesantă, care merită:­ Să luăm ultimele mari catastro­cum foarte bine spune d-sa, să for­meze subiectul­­ unui concurs și credem că nu va rămâne fără nu­meroase răspunsuri. Intr’adevăr, marele război n’a provocat nici o mișcare literară ca­re să aibă obârșie și obiect acest război. Dimpotrivă, toate produc­țiile literare cari au urmat marea catastrofe poartă pecetea operelor ușoare, frivole, lirismul predomi­nă în toate scrierile cari au urmat războiului. Constatarea aceasta a d-lui I. Teodorescu au trebuit s-o facă și contemporană altor mari catastro­fe care au zguduit omenirea. Nici Marea Revoluție franceză, nici e­­popea napoleoniană, nici războiul franco-german din 1871, n’au fost urmate­ de o productivitate literară care să aibă ca obârșie și obiect a­­ceste mari zguduiri sociale. După cum și societatea a reacționat la a­­ceste catastrofe prin o viață ușura­­tecă, de frânată chiar, aga și îs "J ’ "" * *' * fe la care am asistat singuri, revo­luția rusă din 1905, revoluția actu­ală din Rusia și vom vedea că în societatea contemporană acestor frământări, se desvoltă o destră­bălare de moravuri și o viață atât de superficială încât ea contrastea­ză adânc cu viața din ajun. In lu­mea artelor apare o literatură ușu­­ratecă,­ pornografică, care culmi­nează prin romanul lui Arțibașev, Sanin, aceasta în ceia ce privește epoca după 1905, iar în prezent, bolșevizmul a permis dezvoltarea celor mai negre instincte, iar în artă a permis să se dezvolte cubis­mul, futurismul, marinetismul și alte izme. Nici o operă de valoare, nici o poemă epică pentru aceste vremuri de mari transformări! Același lucru trebuie să-l con­statăm cu d. Teodorescu și în ceia ce privește războiul european, nici el n’a inspirat nici o operă de a­­­dâncă putere literară. Dar aceasta nu înseamnă că ge­nul­ epic a dispărut, pentru că el nu se manifestă odată cu marile e­­popei trecute, pentru că faptele ne dovedesc că zguduirile acestea nu vor fi uitate cu vremea și că pen­tru ele va veni cântărețul și poves­titorul lor. Așa, catastrofa prin ca­re a trecut Rusia în 1812, după in­vazia lui Napoleon, găsește cinci­zeci de ani în urmă pe Tolstoi, ca­re va scrie cel mai mare poem e­­pic al timpurilor napoleone ane: romanul său Război și Pace. Răz­­boiul nenorocit al Franței din 1871 găsește abia după treizeci și ceva de ani un descritor în Zola și fra­ții Margueritte, iar marea revoluție franceză tentează și astăzi pe mae­ștrii francezi: vezi Les dieux ont soif a lui Anatole France. Deci genul epic nu dispare, dar el nu corespunde cu momentul când a avut loc epopea, el răsare după un anumit timp, ca și cum ar aștepta ca să urmeze o recule­gere, o așezare, după izbucnirea și frământările catastrofei întâm­plate. Deci întrebarea ar fi nu atât da­că genul epic dispare sau nu, dar mai mult, pentru ce este necesară această epocă de stagnare înainte ca epicul să apară în operele scrii­ S’ar putea răamndi la această întrebare cu o constatare care est,­e drept­ă din domeniul literar, dar care nu este pentru aceasta, mai puțin interesantă. Constatarea aceasta reese din o teorie psiholo­gică curentă în lucrările moderne despre boalele nervoase. Profeso­rul Babinski, care este autorul teo­riei, crede că toate zguduirile mari, , toate loviturile adânci morale pe scari le primesc oamenii, nu pro­duc în momentul însăși când sunt primite acele manifestări sufletești­­ corespunzătoare, nu produc reacția necesară, ci numai, mai târziu, când catastrofa a trecut­, se mani­festă cutare sau altă manifestare sau reacțiune nervoasă. Durerile adevărate sunt mute! Profesorul Babinski a adunat un material e­­norm în favoarea teoriei sale. Așa a putut constata, că la Morga din Paris, unde zilnic vin zeci de ne­norociți ca să recunoască în mor­ții găsiți pe părinții, frații, copiii lor, se întâlnesc rar cazurile, când acei cari au recunoscut pe aproa­pele lor, se dedau la scene­ de exas­perare, la acte de desnădejde. In fața durerei adevărate omul e mut, el nu găsește mijlocul de a reac­ționa. Mai târziu, după o zi, o săptă­mână, o lună și mai târziu chiar, oamenii aceștia cari au primă du­­rerea cu calm, au­ manifestări, de­ nervozitate, fenomene de isterie. Războiul universal a dat profe­sorului Babinski dovezi și mai mari despre acest adevăr. Așa, nici­odată la posturile medicale din a­vant-posturi, unde soldații răniți veneau direct de pe front, medicii n’au întâlnit cazuri de manifestări nervoase, deși soldații se înapoiau, după cum spun, dea dreptul de pe front și după ce au stat ore întregi petrecute sub ploaia de mitraliere și în cea mai îngrozitoare atmos­feră de pericol. In schimb în spitalele din dosul frontului se întâlneau foarte mul­te cazuri de manifestări nervoase la aceiași soldați cari suportaseră ușor primul contact cu suferința și groaza. Prin urmare, după părerea pro­fesorului Babinski o durere mora­lă, o catastrofă sufletească are ne­­­voe ca să producă o reacție ner­voasă de un anumit pericol de în­­cuibare, de dorire, după cum are nevoie orice alt agent patologic, pentru ca să producă fenomenele bolnăvicioase. *X* *X* Nu voesc să compar manifestări­le nervoase produse după lovituri­le morale cu producția literară a scriitorilor, dar dacă se ia în ve­dere sensibilitatea și receptivitatea extrem de fină și uneori chiar bol­năvicioasă a artiștilor, am putea spune că și catastrofele sociale, zguduirile adânci morale pe cari le suportă societatea, au o influen­ță identică asupra psihicului ar­tiștilor, ca și asupra nervoșilor în general. Și după cum ultimii au nevoie de o perioadă de încuibare pentru ca să producă manifestările lor nervoase, așa și artiștii — sensitiv­ prin excelență — au nevoie de o perioadă de încuibațiune, în care timp, haosul produs de o mare zguduire socială să-l determine a produce operele lor cari se vor re­feri la această zguduire. Luând în vedere, că în trecut am întâlnit aceste fenomene și anume că marile cântări și opere epice au fost scrise în urmă, cu mult în ur­mă de a fi avut loc evenimentul e­­pic, credem că și epopea pe care am trăit-o noi, războiul, va găsi cu timpul pe cântărețul ei. Poema epică a războiului va fi scrisă, genul epic nu va dispare și, ca și în trecut, el,va urma genului liric care însoțește întotdeauna ma­rile schimbări și zguduiri. Această contrazicere chiar între evenimentele grele și dureroase cari ne înconjoară și frivolitatea spiritului care ne animă, este pro­babil una din a­cele calități, ale ge­nului omenesc pentru ca el să se poată adapta condițiilor vieții, căci ce ar fi făcut omenirea dacă în zi­lele de durere s’ar fi dedat descs­­perărei și n’ar fi posedat calitatea aceasta de a surâde și de a petrece în mijlocul nenorocirilor? Dansul în timpul Ciumei nu este numai o figură poetică, dar un adevăr ome­nesc. Același lucru și în literatură: ce ar fi făcut omenirea dacă în mo­mentul marilor catastrofe marii și micii poeți în loc să ne îndepărte­ze gândurile grele și dureroase cu versuri ușoare, ne-ar fi dat poeme­le epice în cari am fi retrăit dure­rea vieții trăite ? Prin urmare, genul epic apare după ce epopea a trecut în dome­niul istoric; genul epic nu a dis­părut, dar în fața marilor tulbu­­rări sociale și morale, el rămâne în umbră, lăsând genului mai li­bertin, mai frivol, genului liric să liniștească și să ușureze sufletul o­­menesc îngreuiat de suferințele reale îndurate. Articolul d-lui Teodorescu ridi­că deci o întreagă serie de reflexi­­uni și cred că va provoca și alte constatări decât acestea pe cari în­drăznesc să le fac. Db. 1. Dascian t­utorilor.

Next