Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1921 (Anul 2, nr. 1)

1921-11-28 / nr. 1

\ Cealaltă Renaștere Când­ 3npă o lungă rotire și isracificare un neam ajunge, prin lupte și jertfe, la întregire și descătușare, este natural, este legitim să ne așteptăm din par­­teai și la o renaștere intelec­­tu­ală și morală. Altmintre și is­toria întreagă ar fi o cacofonie și progresul o minciună. Ion După cum nu ne îndoim că popor prosper­­ește se va des­voltă materiali­pașnic și frumos pe toată întinderea a­­cestei tari, într’un apropiat vii­tor, peste care va domni în ace­lași timp și fecunda trinitate a [Libertății, a Egalității și a Fra­ternității, completată cu mo­­­dern­a idee a Dreptății, — la fel nu ne îndoim că Artele și I­­­deile înaripate, că Idealul plas­­itic ca și cel scris, vor isvorî­­ frumoase și înălțătoare din su­­­fletele și din mințile acestui popor renăscut la o viață nouă. Dar nimic statornic și măreț­ion se face fără pregătire, în­­drum­are și muncă. Și pe câtă vreme pe refacerei materiale avem terenul des­tule organe și mijloace care să sfătuiască, să sprijine și să în­­i demne la lucru, pe ogorul in­te­­­­­lectual suntem, m­­ai puțin înzestrați,deocamdată.­­ In mijlocul Urmează în mod prefacerilor ce natural zbu­ciumului războiului mondial, și pr­­e vor da Societății de mâine o a­ltă înfățișare și poate o te­melie deosebită decât cea tribut, prefaceri ce ne vor din in­­■fnuența, și cuprinde fără îndo­ială și pe noi, ziarul „Adevă­­­r“ ține la cinstea de a se face folositor țării, în aceste noui, grele și extrem de importante împrejurări, și pe terenul artis­­, intelectual și moral. ■* Di­ aceia ne-am hotărât, du­ r ori­ce jertfe materiale ar fi și în­deosebi cu suflet cinstit și cu inimă curată, să ne dăm tributul de muncă și în această direc­țiune. Nu facem, de altmintrelc, de­cât să reluăm o veche activi­tate a noastră, căci „Adevărul­­ literar“ a rămas încă viu în amintirea multora din genera­ția care acum își vede îndepli­nit un vis al tinereței. Este bine înțeles că tr Adevă­­rul Literar“ de astăzi, reapă­rând după un lung timp și în împrejurări atât de deosebite, va căuta să se adapteze nevoi­lor și cerințelor vremei, înțelegem sențial în artă ca tot ce este e­­și în cugetare, roman, nuvelă, poezie, teatru, pictură, sculptură, muzică, filo­zofie, sociologie, morală, să-și găsească larg deschise coloanele ,^Adevărului Literar“. De­ ase­­meni și toate chestiunile care privesc trupul sănătos în care să înflorească sănătoasa minte, ca sporturile și higiena, sub toa­te înfățișările lor. Ceia ce ținem însă înainte de toate este ca „Adevărul Lite­rar“ să fie o publicație fără idei preconcepute, fără înjugare la școli și doctrine, lipsită de piedeca particularizmului și a fanatizmului primitoare de­opo­­trivă pentru toate talentele, in­diferent de credințe sau tendin­țe ci numai cu unica preocu­pare a Frumosului, a Binelui și a Adevărului. Aceasta nu ne va împiedeca, ci mai vârtos ne va îndemna ca, față de materializmul vulgar ce pare a se fi încuibat într’o bună parte a Societății de astăzi, să căutăm a provoca o reacțiune salutară spre ideal, spre înal­tele preocupări sufletești, fără de care un popor nu-și are rost în istorie și nici indivizii nu-și găsesc rost în­vață. In genere vorbnd, pasiunile oarbe ca și meschinăriile, răută­țile, personalitățile acerbe sau nedrepte, precum și exclusivis­mul, sunt în­de­obște sterpe, deci urâte, deci neartistice­ și mai puțin încă morale. — Vom căuta să ne ferim de ele pe cât ne va fi omenește cu putință. Ori­ ce talent real, ori-ce gân­dire dreaptă și înaltă, ori-ce pre­ocupare idealistă, ori-ce critică cinstită, sunt chiemate , de noi cu căldură și vor fi primite frățește, cu brațele și cu inima des­chise. HAM A ST a ridicat din somn ca o nălucă, Cu părul despletit și ud de fi­guri Și, fioros, o mână slabă, suptă, A’ntins spre pruncul ei — și’n spasm apucă Și-aruncă de pe trupu-i treanta ruptă. — „Dormi,­­rip golaș... Da și dormind și tatăl In ceasul ăsta lângă sânuri albe... Și tu ai tată, — știi ? sărmane câine! Și de­­i-e foame, — ce vrei?­­ du-te, cată-i — Și’ntreabă-l și — de soarta ta de mâine !... „...Dei învârti vre-o roatl strivitoare — ? Vei zace’n șanțuri—­? vei muri în lanțuri — ? Te voiu hrăni din foamea mea —, și poate Să scuipi și tu pe mama muncitoare... La ce—,la ce—, la ce — zerg­e toate...!” Și, fremutând întreagă se ridică Cu ochii ’n‘unchi­i ca de-o furtună, Lunatică și palidă și mută Ea nalță pruncul slab și de nimică, — Și apoi... aprins, sălbatic, — îl sărută! A. Toha 3f$XK' ! BIBLIOTECA,«ASTRA"! SIBIU ( Prim-radactor: EMIL D. FAQURE Duminici 28 femb­rie 1921 Literar si A­rtistic Cu Alexandru Macedonsky se stinge ultima torță a regăsirei noa­stre latine, pe căile sufletești ale Franței. Acest om ciudat, de neam bun, cu purtarea ceremonioasă și cam de­modată a celor foarte bine crescuți, făcea parte, oarecum, din lumea de mult apusă a boerilor de la 1848, cari, în contact cu spiritul luminos al Franciei eterne au impus inimei românești ritmul plin de armonie al latinei ginte. Era, prin claritatea exprimării, mai aproape de Alexandri și Bolin­­tineanu, decât de contemporanii și urmașii lui Eminescu ,­­ dar i-a în­trecut pe toți aceștia prin întrari­­parea modernă a inspirațiunei sale. Uneori, Macedonsky părea că s’a născut prea târziu — căci nici cal­mul său elegant, nici portul său ve­tust, nici entusiasmul său pentru poezie, nici complecta-i lipsă a no­țiunilor reale, nu rimau cu preciziu­­nea și scepticismul, graba și vulga­ritatea generațiilor noastre. De fapt însă, a fost prea de­vre­me născut, căci atmosfera literară creată de el era străină preocupă­rilor epocei. S’a născut prea de­vreme —­ căci nu s’a putut bucura de izbânda ver­bului mediteranean, izbândă care abia acum începe și se va revărsa, fecund, în România cea cu granițe firești. Prea de­vreme s’a născut Mace­donsky, sau, dacă i-a fost dat să facă­ parte din altă­­ generație, des­tinul trebuia să-i hărăzească, ase­meni lui Alexandri și Ghika, bunu­rile pământești care să-l pună la a­­dăpost de greul­ vieții. Așa, cu suflet de boer scriitor, trăind în vremea când Eminescu inventa și întrona pe scriitorul­­boem, viața lui Macedonski nu pu­tea fi decât un paradox dureros, pe care la purtat până mai ori, când moartea i-a mângâiat fruntea cuge­tătoare și i-a pus seninul august pe fața lui mult sbuciumată. [ Pe Alexandru Macedonsky ’l-am iubit mai mult ca pe toți ceilalți mari dascăli, cari au murit, unul câte unul, în anii din urmă, căci a­­vea suflet tineresc, era prieten ce­lor tineri, și ajuta, îi îndruma, îi proslăvea. Ceilalți maeștrii se pri­cepeau cumplit să­ descurajeze pe nouii veniți. Macedonsky nu-i a­­lunga, ci-i primea cu brațe deschi­se și mergea atâta de departe cu dragostea lui pentru cei ce vin, în­cât îngăduia sutelor de mediocri­tăți să se îmbete de fumul unei tâ­rnái prea darnic risipită și să vise­ze fericiri olimpiane. In fiecare an, discipoli nou­ se adunau în jurul lui Macedonsky ; și acest om, care era templul dezamăgirilor, hrănea in­gratitudini viitoare cu o bunăvoin­ță și un entusiasm deprimant. In fiecare nouă apariție, cu părul lung și față palidă, maestrul vedea un semizeu, care, de cele mai multe ori, nu era decât un troglodit sau, cel mult un sicofante. Dar înflăcărarea lui a fost fecun­dă, căci mulți din cei aleși au luat lumină de la căminul său generos. N’am întâlnit niciodată atâta cre­dință în frumos, în posibilitățile spirituale și pozitive ale artei, în binecuvântarea inspirării, în fru­musețea operei lui Dumnezeu, în tot ce­ este optimism și înălțare, ca Se spune, că teatrul este o imitare a vieții de toate zilele. In realitate teatrul este viata pe dos. In viată m totdeauna Scndim ce spunem, dar pe scenă actorul tot­deauna spune ce nu gândește. In fața unei de tipoase priveliști a naturii, spunem: parcă e un decor de teatru . In fata urusuj decor, exclamăm ca entusiasm , n'aiivrde, că e pictat! Dacă cineva se Pe fereastră și vede un om vorbim­­ si gesticulând singur, certându-se cUr.. nunele, zice : că e nebun sau adorm. .? repetă. In viată, când i m’ natural, i se spune: fugi, că P M’ă ești la teatru iar la teatru unde ,­falsifici persona­litatea, ti se spune :fribravo, ești rupt din viață! Omul întâi își face casa și pe ar­mă bagă mobila înaentru. La teatru e pe dos­i întâi se­ mfea mobila și pe armă se­ așează câtept la lume spunem pe nepregătite un cuvânt cu haz și râde, toată lumea. Actorul se muncește, câteodată, trei­zeci de zile să-l spună și in seara re­prezentației un râie aimani j­­­os Hebz - «g» 1 t jfxm*- , ■ [UNK] Povestiri cât un degetar MC fîHMîin [Literatul rus Simion Iustoievici, care a străbătut țara noastră spre a merge in­ Occident,1 este unul din cei mai gustați autori dramatici, romancieri și nuveliști ai Rusiei de­ azi Simion Iușkiev,ci a binevoit a încre­dința „Adevărului literar și artistic" câteva schițe spre m­ori­care. Una din ele apare azi aci. Ea f­ace parte dintr o serie de schițe foart scurte scrise sub titlul general de „Nuvela cât un degetar". Observator al marilo­r frământări din patria sa, fără a se coborî în arena aptelor, Simion Iașhievici oglindește în schițele sale stana sufletească a acelei Intelectualități rusești, care a fost poreclită Ispugakmnia Intelighent­­zia" (inteligența că, da a început să-i fii frică de revoluțiune)]. oid­o­ma, o femee trecută, cu pă­rul scurt sur, îi scria lux care nu mai era tânăr, și care o iu­bea tot atât de mult: „Astăzi e o zi plină de vânt umedă și rece. Prietene, toamna se apropie. Și sm­ simțit deoda­tă toamna speranțelor noastre. N’am avut timp să realizăm ni­mic. Din nou stau dinaintea u­­nei uși închise, și aceiași strajă rea o apără. Toamna speran­țelor noastre ! Din nou singuri, noapte împrejur și nici o lumi­nă înainte. „O zi, ca dinadins plină de vânt umedă și rece. Țin cer cu nouri de toamnă. In vilele din marginea orașului, probabil e trist. Stau în odăi, citesc­ cărți și le e urât. In oraș ploaie. Bărbații umblă cu gulerile ri­dicate. Fețele lor sunt galbene, tomnatice. „Tăcere — și un zid ! Umblă străinii câte doi, câte trei, cu puștile pe umăr. Ce să înțelea­gă ei . Ei nu știu nimic! N’o să afle niciodată ce gândim ui­­tându-ne la ei. Merg cu fețele indiferente, pe străzile speran­țelor noastre, unde se preling încă umbrele poporului, unde au fluturat steagurile Libertă­­ței, unde se clatină încă sicriu­­rile celor care se odihnesc în numele iubitei. „Da , astăzi e o zi cu­vânt, umedă și rece. Ce plictiseala! Pretutindeni, pretutindeni văd alți oameni : la teatru, în grădi­ni, la întretăerea străzilor,­­pe țărmul marei. Se bucură. Flirt pe malul mărei, se vorbește de afaceri pe piepi, tăcere adâncă în teatru. O Doamne! Ca și cum nu s’ar fi întâmplat nimic, ca și cum n’ar fi perdută și li­bertatea, ca și cum patria lor n’ar fi nimicită; dar în avân­tul măreț, în sânge până la ge­nunchi, nebun, turbat dar visând frumosul, cerșetor, orfanul po­por nu și-a dat viața și pentru ei . Cn peștii în apă, în cârduri pleoscăesc în balta de aur,ob­tuzi, indiferenți, muți dar gră­ind, orbi, dar văzând, în inimi, dar fără inimă. „Astăzi , o zi plină de vânt, umedă și rece.. A murit marele Martiei). Dintr’un capăt la celalt al Patriei cele mari, fii în­străinați, solemni și foarte gravi cară coșciuguri. Ei duc pe u­­merii lor Rusia nenorocită. To­bele nu răsună. Duc la groapă libertatea stâlcită în mijlocul bucuriei robilor. Duc moartă Dragostea de umanitate. Merg merg, merg și orașele și satele și se liniștesc în tăcerea desnă­­dejdex. Tăcere­a și un zid! „Să tăcem și noi, prietene, ca să nu se bucure vrăjmașii, în­dărăt în vizuinele nefastre. Lup­tele cele mari, cele adevărate vor veni, să sperăm. „Bătrân prieten, astăzi e zi cu vânt, umedă, rece. Nu mă simt a mea. Ca și cum ași fi băut otrăvuri din nouri­ grei de plumb. Plâng. SIMIOX­ICȘKI XVICI • *fSB**n - De la Sadoveanu Prietenul și colaboratorul nostru Ion Teodorescu primește următoarea seri­s6 Noemvne 1920. Copou Iași. Stimate prietine. Salut cu bucuria reapariția Adevă­rului literar. Nu numai cu bucurie, d­i și cu emoțieme. O mulțime de vechi a­­mintiri din întâia tinerețe mi se deș­teaptă în suflet. Adevărul literar și Povestea Vorbei sunt cele dintăiu re­viste literare pe care le urmăream cu pasiune tn cei dintăiu ard de liceu. In aceasta din urmă, îmi aduc aminte, ai publicat d ta niște foarte interesante și vioaie povestiri din viata d-ta’e... de pădurar. Atunci serial „note e unui me­­zantrop". Pe-atuncea George Ranetti era poet liric. Sunt de atunci aproape treizeci de ani... Câta viață și câtă li­teratură! Ai putut găsi d­ta, în aceste triste vremuri, avântul de odinioară! Să nu-ți pară ciudat că ți pun această întrebare, de­oarece zicela acestea m’am­ apropiat imuit de cărințele d-tale. Am împlinit astăeri patruzeci de ani și asta, firește, am se întâmplă fără me­lancolice și întristate reflexii In orice caz pe-atunci era în alt veac și într’o lume mai bună și mai fericită. Firește, mă poți număra între cola­boratorii Adevărului literar și artistic. Vom­ căuta să-ti trimit cât de grabă ceva. Ca dragoste și prietenie. _______ M. Sadoveani 1) Intelectualii ruși numesc „ma­rele Martie“, prima revoluție din Martie 1917 al d-tale Acolo unde încetez să fiu moral, nu mai am nici o putere. GOE1UB 55 Adevĕrul Literar de altă dată Fără perspectivă și înșelătoare e nălucirea trecutului! Este destulă vreme de când, în­tr’o „clasă de meditație“, la Inter­natul liceului Sf. Sava, mi-a căzut în mână, întâia oară, un număr din „Adevărul Literar“... Și cu toate a­­cestea, amintirea pare că ar fi de eri. Ca într’un desen antic, lipsit de perspectivă, așa stă in fața noa­stră miragiul a tot ce fu cu noi din clipa neînțeleasă a primei amin­tiri... Cred că era prin toamna anului 1893... Dar nu m’aș mira să mă o­­prească cineva și să-mi spună că greșesc. Deunăzi am căutat, în pri­vința aceasta, să pun, față în față, amintirile mele cu ale scumpului meu amic și dascăl Ion Teodorescu, dar nu ne-am potrivit. M’am gân­dit să verific anul, căutând colec­ția „Adevărului Literar“. Dar nu scriu o istorie literară, ci ved­em contuze­­ și întâmplări din zilele pe cari le-am trăit eu. Și atunci: „­ți tu minte câte ’n lume al auzit. Ce­ fi treaz pe dinainte, câte singur ai vorbit ?" Cred că era prin toamna anului 1893, când următorul desen, din „Adevărul Literar“ îmi iată existența unui astfel dădu pe de su­pliment al „Adevărului“ și, într’un fel oare­care, existența familiei ’li­terare de pe atunci, într’o criptă, tăiată în două, prin­­tr'o secțiune transversală (ca în cărțile noastre de geometrie) se vedeau mai multe rucle, așezate unele peste altele, iar pe racle e­­rau scrise numele unor scriitori români, morți, la data aceea. Dea­supra criptei și din pământul care o acoperea, creștea o mulțime de ciuperci. Și pe fiecare ciupercă era câte-un nume­­ de scriitor român in viață, pe atunci, și înfloritor. Alături de criptă, era... intrarea birtului din gara Ploești și Gherea stătea jos în ușa prăvăliei. Și­­ dacă nu mă înșel) era prin prejur și Caragiale, dar nu mai mi-aduc a­­minte ce făcea. Așa am aflat, întâia oară, în chip durabil, că avem o familie li­terară, parte subt pământ, parte de-asupra pământului, că avem un critic literar birtaș și alte multe legende și adevăruri contimpo­rane. Anton Bacalbașa (Dumnezeu să-l odihnească !) purta cu talent, cu nervi, cu spirit și cu fanfară, di­recțiunea acestei foi literare. Iar împrejurul lui era un stat major de tineri, plini de dar și de ideal, a­­deseori mai presus de­cât directo­rul. Erau în jurul lui Anton Bacal­bașa , Traian Demetrescu, Pincio, C. Anghel, A. Toma, I. Teodores­cu și alții, unii în redacția ziarului alții colaboratori mai de departe, dar toți bine înțeleși între ei, asu­­pra câtor­va lucruri capitale și închinați unui acelaș ideal. Pe vremea aceea, inspirația româ­nească era deosebit de generoasă și de umanitară.­Teoriile și perso­nalitatea lui Gherea fermecau și înduplecau. Prestigiul ideilor socialiste era atât de pătinzător și simpatia pen­tru lumea nouă atât de generală, în­cât literații timizi sau refractari începeau să-și piardă trecerea de care se bucuraseră până aci. Pe de altă parte, o revistă proaspăt a­­părută, dacă voia succes rapid, nu putea să disprețuiască prietenia și concursul „Adevărului Literar“. Acesta a fost cazul revistei „Via­ța“. Deși în substraturile ei sufle­tești revista aceasta s’a dovedit pe urmă, destul de conservatoare și de burgheză, când a început să apară a dat tuturor impresia că prinosul ei de dragoste și de tămâe se îndreptează către altarul socia­list. Curentul Eminescu, explicat și legitimat de Gherea, era acum cu­rentul speranțelor sociale. Vlahuță, Delavrancea, Caragiale.7. ascultau, nopți întregi, pe Gherea, la Plo­ești, și din contactul personal cu această minte superioară era d­est neputință să nu le rămână măcar obsesiuni, ori­cât de contrazise. Anton Bacalbașa — în­ ce avea el mai închegat și mai îuminus în sufletu­l — era copilul $1 e’evu­l lui Dobrogeanu-Gherea. Ziarul li­terar pe care l’am întemeiat și la condus, cu atâta duh, cu atâta ver­vă cuceritoare, era o tribună lite­rară socialistă. Aceasta putem s’o afirmăm noi, cei ce acum 27 de ani citeam „Adevărul Literar“ și e­­ram de-abia prin clasa a treia sau a patra secundară. Dacă ar zice cineva într’altfel, l-am desminți cu toată puterea amintirilor noastre, cu toată vioiciunea unor îminesîi, ajunse pentru noi, de-atunci în­­coace, fond și normă sufletească. Am auzit adeseori pe unii­­­ pe alții întrebând­­ din nevinovăție, din orbire sau din fățărnicie). Ce foloase avem noi, de pe urma So­cialismului ? Multe răspunsuri drepte și liniștitoare putem da a­­ceste­ întrebări necugetate. Dar, în special, putem răspunde, cu pri­vire la trecutul nostru literar , însuflețirea ,1 frumusețea literaturi românești, de acum 30 si 35 de ani, se dator­esc, in bună parte, ideilor și idealului socialist. Mișcar­­a intelectuală și literară, de mai târziu, naționalistă și în­gustă, e un fel de Nil, recăzut în­­ matca lui, după ce tot Egiptul fost răcorit și fecundat. De „Adevărul Literar" mă neagi mai mult de­cât amintim­ de cititor, mai mat de­cât entuziasmul cu care urmăream nuvelele, articole, poeziile și—mai cu seamă—polemi­cele lui. E adevărat că Anton Ba­calbașa a lăsat curând direcțiunea foii pe care o crease. Nestatornicii și mobilitatea omenească, în ge­nere, și ale lui Tony, în deosebi, l’au împins spre alte țărmuri și ziare. Și „Adevărul literar“ și ce­­ politic au rămas fără Tony. Suplimentul literar a început apară în alt format și cu alți cola­­­boratori, dar cu aceiași tradiție de libertate și de socialism. Trecuse vremea. Era prin anul 1896.’Cititorii copii, de acum câțiva ani, erau gata să termine liceul și neastâmpărul și pretențiile lor cres­cuseră. Eram câțiva prieteni și Co­­legi, cari stricam multe caete albe și doream încercărilor noastre li­terare — cu dor nestins, cu dor fatal! — coloanele noului „Adevăr Literar“. Un secretar de redacție, tânăr, prietenos și indulgent (d.­B. Bră­­nișteanu), era să fie complicele des­tinului și Introducatorul nostru li­terar. Așa se face că scormonitorul ar­hivelor depărtată, literare va găsi, într’o zî în „Adevărul Literar" din toamna anului 1896, două mivéa­rete („Pe terasă“ și „Harpistul Dio­­nis“), cari dau dovada intempeten­­ței mele grafice din zilele acelea. # E de atunci un sfert de veac! „Adevĕrul“ are ambiția, tinerețea și puterea să-și reclădească h­­­am­­phiteatrul vremei noastre, tribuna-­ literară de altă dată. Și (lucru ml tocmai ușor de întâlnit) poate să regăsească, din vechea gardă, câți­­va soldați cari se țin încă bine și cari au mândria legitimă că au ră­mas credincioși idealului de acum un sfert de veac. G. Galaotiov 66 — ­­^epigran­ATI ! Un agronom — om c­ s știință nntreab’odată ps-un țăran: — P gronomie , Cu ce’ngrășați pământul voi?“ „Noi" — zise dânsul — „an de an Doar cu sudoarea 'n timp pe pace, Cu sânge’n vismul de război!’’ P. Rosiade (Continuare în Păi. 2-a) DESPRE DUȘURI ȘI BAI Biblioteca Județeană ASTRA — slaltoass *P31499* Sănătatea este bunul e și mai pre­țios al omului. Un meseriaș voinic și sănătos trăește mai mulțumit de­cât un bogătaș slăbănog și șubred. Cel dintâi se scoală odihnit, mun­cește cu plăcere, mănâncă cu poftă, se bucură pe deplin de cele mai ne­­­vinovate petreceri; cel din urma se deșteaptă amețit și cu ochii im­pă­­iănjeniți, umblă morocănos, mănân­că fără poftă, mistuie greu, oame­nii fi înveninează, totul îl desgustă. Fericirea nu atârnă atâta de bunu­rile pe cari le stăpânești, cât de pu­terea ta trupească și sufletească, de a te bucura da dânsele. In țările cari stau în fruntea lu­mii, omul e crescut de mic în reli­gia sânatății. Închid ochii și’ndată îmi apar­­ in citite scene văzute in occident: vecina mea, nevasta unui trombonist de orchestră militară, plim­­băndu-și copilul în cărucior, ceasuri întregi în fiecare zi, în parc ȘÎ’n pădure ia­­ aer curat;­­aceasta se pricepe s’o facă și nevasta lucrăto­rului și nu se sfiește s’o facă nevas­t MW- Dedicate amicalul meu Gr. Trancu-Iașî, în timpul de față ministru al Asistenței sociale, ' ta burghezului de clasă mijlocie); zeci de grupuri,meci de copii de clasele primare, colo de elevi de li­ceu, dincolo de studenți,__în swea­­ther subțire și fără mâneci, în pan­taloni scurți și sandale, jucând Fas­­sfeall în parc, cu evlavia liniștită a unui cult; tineri și bătrâni luând băi de aer și de soare într’o grădi­nă împrejmuită de­ un zid tanait, sute de adolescenți bălăcindu-se la râu, pa lângă zăgazul morii, ori stând întinși ceasuri întregi la aer și la soare; grupuri de studenți, cu capul gol și’n ușor costum de sport, trecând prin oraș pe seară în pas alergător, fără ca să poți ști de un­de vin și’ncotro merg, dar înțele­gând că s’antrenează pentru niscai­va curse pe jos, în sfârșit întreaga populație orășenască risipindu-se. — Dumineca, sărbătoarea, în zile de vacanța,—prin păduri și câmpii în­grijite ca niște grădini.» Trei sânt comandamentele funda­mentale, ala sănătății, ostenești-te necontenit, respiră totdeauna aer curat, spală-te pe corp in fiecare zi In țara românească porunca din urmă se cuvine să fie așezată la început și iată, de ce. Țăranii-și câștigă pâinea ta su­doarea frunții; la țară, și celelalte clase se ostenesc destul,ș_de nevoie ori de plăcere. Și la oraș, poporul face, slavă domnului, mișcare des­tulă, drumuri pe jos, greutăți de cărat, treburi pe lângă casă; copii de „familie” se bat, se trântesc, se­ ca­­țără pe garduri și pe copaci, se dau pe ghiață și cu sania. Oamenii ma­turi găsesc și ei prilej de mișcare, fiindcă legătura cu satul a rămas în orașele noastre de provincie, încă strânsă. In definitiv, stratul oame­nilor cari degenerează din lipsă de exercițiu fizic îmi pare la noi des­tul de subțire. Nu vreau să spun că societățile sportive nu trebuesc în­curajate. Din contra, să fie stimula­te cât de mult. Problema aerului se arată ceva mai acută. Țăranul duce lipsă de aer la căsuța lui joasă, ferestrele nu se deschid, iarna sunt lipite cu hârtie, spațiul e prea mic față de numărul persoanelor. Abia cu venirea anotimpului cald, săteanul român capătă sânge în o­­braz, fiindcă-și petrece ziua pe o­­gor, iar noaptea doarme­ pe prispă. De lipsă de aer suferă la oraș și poporul din pricina sărăciei și a necurățeniei, și o parte din plasa înstărită, silită a locui în cartierele supra­populate unde curățenia cur­ților lasă atâta de dorit. Trebuesc create împrejurimi ora­șelor noastre mai mari, trebueste desvoltat obiceiul excursiilor în si­lele libere. Dar fie tot acute se’nfățișează problema băilor. Românii nu obici­­nuiești să se spele. In București nu se ’mbăiază într’o și,_’acasă ori la baie,—trei mii de oameni; nu exis­tă douăzeci de mii de oameni cari să facă baie odată pe săptămână; în toată țara număr­ul lor nu se ri­dică la 70—80 de adică la 1% din populația României E destul­­ de grav nu v­ii ,,Dar“ veți zice i­ară, „oare baia să aibă o atât de­­ mare . însemnă­tate ! La această între­bare, chiar dacă ași fi un om cu totul ignorant în* chestiuni de h­igietíu, ași răspunde: „Treime să aibă însemnătate mare, dacă din cel puțn. popoarele și­lizate___era să zic au ținut’o în atât Bătrânul și tatei da­. din belșug t­rate temple înăl­­e mai vechi tim­­plasela mai d­vi­m­ai spălata__ e mare cinste, îl orient­a c­ă­­luxoare, adevă­­apei a tot vin­decătoare. Orientu­l are credința, nu atât de absurda cât pare, ba din contra, ades­contoaată de experi­ență,—că toate bolile, dein guturaiu până la tuberculoză și sifilis, se pot vindeca cu băi de aburi, „cari scot răutatea din trup“. Rafinatul japo­nez se scaldă zilnic, toată familia în aceiași apă, fiindcă sunt atât de curați, că n’o murdăresc. Despre ve­chii greci și romani__știți... Și dacă de la orient trecem în oc­cident, cultul apei ni se arată și mai desvoltat. Cetiți En Amerique de Huret; dușurile calde și reci apar la fiecare câteva pagini, ca un Cartaginem ess © celendam. Fiecare școală, fiecare spital, fiecare atelier, fiecare azil,de noapte, fiecare ospătă­­rie populară, etc. are o sală de du­șuri calde și reci. De vrei să te le­­citești de beție—dușuri calde și reci, de vrei să scapi de mizerie__dușuri calde și reci Dar cetiți volumul și vă veți convinge. Se pare că ameri­canul se călește ca fierul: cu cald și cu rece. Un duș dimineața și a­­nul seara trece acolo drept ultimul cuvânt al higienii. Orășanul englez, neamț, francez, etc. iea zilnic cel puțin tubul său, adică se spală pe tot corpul c’un ■ burete mare, stând cu picioarele în­­tr’un tighian de cauciuc care se poa­te strânge și desface și deci îl poa­­te însoți și’n călătorie. încă acum zece ani școlile pri­mare din München aveau instalații de dușuri calde și reci. In țară la noi oamenii par a fi dușmanii apei; se vede că nu sun­tem nici orient, nici occident, ci altceva.« Ce însemnătate are baia pentru sănătatea omului? Răspunsul e atât de simplu, că-l poate pricepe și un copil de ș­apte ani, ce se’ntâmplă când nu cureți la timp burlanul și coșul? Se astu-l de funingine, nu mai trage, nu dă căldură, scoate fum și gasuri o­­răvitoare și pe urmă se aprinde. Și organismul nostru, funcțio­nând,—arzând,__produce funingine și substanțe toxice, cari ies afară în bună parte prin piele. Dacă porii s’astupă, necurățeniile rămân la sânge și s î otrăvesc. Dar și respira­ția prin piele devine mai slabă, a­­dică soba nu trage destul, arderea se face mai prost și funingene se depune mai multă. Cu alte cuvinte, pielea omului e tocmai ca burlanul de sobă, primenește și aerul care comburează și scoate și fumul și gazurile, resturile ardere­. Se cu­noaște cazul acelui copil, care fiind aurit din cap până în picioare pen­tru o serbare în Roma, a murit în chinuri. Mai intervin apoi cazuri specia­le : hrana însă­și poate cuprinde substanțe cari supără organismul; sau omul e artritict a sobă cu tiraj prost, ori bolnav de intestin, pro­ducând acolo otrăvuri cari intră în sânge­­­ etc. Atuncia, ea atât mai mult pielea cere să fie îngrijită zii­nic. „Te scoli une­ori cu capul greu”, îmi spune un intelectual cam artri­­tic; gând­uril­ ți sunt confuze; voin­ța paraliziei., parcă,­­ n’ai puterea nici să te 'mbraci; viața ți se arată în culori negre. Te bagi în bas, te să punești ușor; freci pielea e’o sgâ­­rietoare și lași să curgă dușul pe tine cinci minute, când ici când colo. Parcă apa ar căra cu­­ dânsa­­toate umorile rele din sânge și din suflet, așa te’nseninezi__mai ales după ce ți-ai frecat corpul câteva minute cu prosoape bine uscate. Iți vine să cânți, să fluezi, voința o simți elastică întocmai ca un re­sort nou; mintea ți se limpezește, sufletul _se_ înseninează, și ’devine ușor primitor de sentimente bune. Dificultăți cari te speriau înainte, îți apar acum ca nimicuri cari te fac să zâmbești, mintea lărgită se vede în toată micimea relativității Cum n’ar avea pentru noi trisem­­'nființe apa, când e’n stare să facă la cinci minute o atare minune ? Ce s’a petrecut în organismul nos­­tru? Curentul rece a strâns vasel­­e‘pil­are; sângele a fugit la inimă și s’a întors cu putere înapoi; s’a­r f­i­ trindpal. și prin vase­le unde stagna; a cărat resturile de H. SANIELEVICI

Next